Istoria medicinei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare

Lecția de anatomie a dr. Willem van der Meer, tablou al pictorului

olandez Michiel Jansz van Mierevelt (1617).
Istoria medicinei se ocupă atât de evoluția medicinei ca știință, cât și de
contribuțiile diverselor personalități în acest domeniu.
Medicina nu a apărut ca știință așa cum este cunoscută astăzi. De la arta vracilor
și șamanilor, care pretindeau că alungă duhurile rele și de la medicina sacerdoților
care practicau în umbra templelor, până la medicina modernă este o cale lungă.
Dacă medicul medieval și renascentist era un erudit, bun cunoscător atât al textelor
clasice, cât și al astrologiei și alchimiei, medicul modern trebuie să fie atât savant,
cât și cetățean, care să aplice știința actuală în scopul modificării pozitive a
condițiilor de mediu natural și social.

Cuprins

 1Preistorie
 2Antichitate
o 2.1Egiptul antic
o 2.2Medicina mesopotamiană
o 2.3Medicina iudaică
o 2.4Medicina indiană
o 2.5Medicina persană
o 2.6China antică
o 2.7Grecia antică
o 2.8Roma antică
o 2.9Școala elenisto-romană
 3Evul mediu
o 3.1Medicina islamică
 4Renașterea și iluminismul
 5Medicina modernă
 6Medicina actuală
 7Medicina viitorului
 8Note
 9Bibliografie
 10Lectură suplimentară
 11Vezi și
 12Legături externe

Preistorie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Medicina preistorică.
Boala a preexistat apariției omului pe Pământ: La animale cu îmbolnăviri de diferite
tipuri, se înregistrează comportamente care pot fi încadrate printre activitățile
tămăduitoare. Astfel, mamiferele obișnuiesc să-și lingă rănile (prin care se realizeaza
și o dezinfecție datorită antibioticelor din salivă), își expun la soare părțile suferinde,
în caz de indigestie chiar și carnivorele consumă iarbă. Deci acțiunea de vindecare a
existat înainte de apariția omului. Există o filogeneză a activității vindecătoare. Se
remarcă însă o deosebire esențială între acțiunile vindecătoare din lumea biologică
și cele din medicina umană. Cele din prima categorie sunt instinctive, fiziologice în
timp ce acțiunile medicinei umane se bazeaza pe conștiință, gândire, strategie.
Medicina umană a apărut și evoluat din necesitatea păstrării forței de muncă,
necesitatea îngrijirii nou-născutului și a gravidei, necesitatea combaterii durerii.
Există trei izvoare principale pentru studiul medicinei preistorice:

 paleopatologia: (patologia veche) studiază urme ale proceselor de vindecare

și procese patologice conservate pe scheletele vechi, preistorice, studiate cu
mijloace moderne de investigare. Principala sursă de informație privind această
perioadă o constituie analiza oaselor fosile. Paleopatologia ne arată bolile de
care a suferit omul primitiv dintre care cele mai multe exista și astăzi.
S-au evidențiat leziuni de tip reumatismal, de tip osteomielitic, leziuni osoase
tuberculoase, luetice, leziuni de tumori osoase
(osteosarcoame), tuberculoză, sifilis, fracturi, dar și primele forme de intervenții
chirurgicale cum ar fi trepanarea și amputarea.

 arheologia medico-istorică: cercetează obiecte ce au legatură cu igiena și

practica medicală, instrumentarul medical, obiectele magice etc.
 etnoiatria: studiază conceptele și practicile medicale ale unor populații aflate
în prezent pe treptele inferioare ale dezvoltării sociale (triburi
din Amazonia, Australia, Polinezia).
Astfel, prin metodele specifice etnologiei, studiindu-se anumite grupuri și populații
așa-zis "primitive", putem deduce informații privind practicile medicale preistorice.
De asemenea și prin studiul folclorului ne putem întoarce la origini.
În cadrul primelor culturi tribale, actul medical, care avea și valențe religioase, era
practicat de către vraci și șamani.
În mod empiric, se foloseau plantele ca agent tămăduitor, multe din proprietățile
acestora erau descoperite întâmplător.
Speranța de viață a omului primitiv era destul de redusă. Analizându-se scheletele
descoperite în diferite situri arheologice, s-a ajuns la concluzia că omul de
Neanderthal, sau de Cro-magnon, sau cel al mezoliticului în aproape 90% din cazuri
nu ajungea la 40 de ani. Față de sinantrop, care, în peste 70% din cazuri, murea
înainte de a avea 15 ani, înregistrăm un vizibil progres.
Concepția medicala era una animistă, demoniacă, boala fiind vazută ca o parazitare
a organismului de către un demon. Tratamentul bolii era realizat de către vindecatorii
triburilor primitive, care reușeau eliminarea demonilor cauzatori de boală. În
peștera Les trois frères este reprezentat primul medic, efectuând un dans ritual
(paleolitic). Terapia era un amestec de elemente magico-religioase cu elemente de
vindecare empirice. Strategiile de vindecare diferă în funcție de etiologie: incantații,
înșelarea spiritului malefic etc. Nu exista etică si deontologie în practica medicală,
vindecătorul e doar mediator, nu își asumă răspunderea actului vindecării (aceasta
apare odată cu medicina hipocratica, medicina științifică. Partea magică era ajutata
și de obiectele magice: amulete (fragmente de os, dinți de animal, pietre
semiprețioase), figurine (antropomorfe, zoomorfe) purtate în scop profilactic,
talismane (cu anumite semnificații), tatuaje, măști etc. Omul primitiv era mereu în
căutarea hranei, dar o dată cu apariția surplusului de produse, apare și primul medic,
un pas catre civilizarea societății.

Antichitate[modificare | modificare sursă]
Metodele de vindecare cele mai cunoscute în antichitate erau:[1]

 luarea de sânge, care era considerată o metodă de vindecare

a hipertensiunii, febrei, migrenei, apoplexiei;
 descântecul;
 poțiunea halucinogenă, care se utiliza în timpul intervențiilor chirurgicale;
 lobotomie, prin care se trata schizofrenia, depresia.
Egiptul antic[modificare | modificare sursă]

Actul medical în anticul Egipt

Articol principal: Medicina în Egiptul antic.
Cele mai multe informații privind medicina acestei perioade provin de la celebrele
papirusuri medicale.[2] Unul dintre cele mai celebre este papirusul Edwin Smith
(descoperit în 1930)[3]. Alte surse de informații: Odiseea lui Homer, scrierile unor
istorici ca Herodot și Diodor din Sicilia.
Medicina nu era practicată de vrăjitori sau vraci ca în triburile primitive, ci de medici
laici care totuși colaborau cu sacerdoții. Medicii erau în mare parte specializați pe
domenii, fiecare ocupându-se de o grupă de boli. Aceștia posedau cunoștințe
temeinice, redate printr-o impresionantă literatură medicală și aveau faimă
binecunoscută și peste hotare. Spre exemplu, regii persani Cyrus și Darius au avut
în serviciul lor medici egipteni.
Intervențiile chirurgicale se limitau doar la deschiderea abceselor și circumcizia.
Totuși chirurgii egipteni antici au fost primii care au suturat rănile.
Medicamentele folosite erau de origine naturală: miere, ulei, ceapă, usturoi etc. sau
minerală: săruri de plumb, de cupru. Uneori se recurgea și la remedii care astăzi par
fanteziste: organe sau excremente de animale, pilule combinate cu vin, bere etc.
Medicina egipteană a deschis largi perspective celei grecești.
Medicina mesopotamiană[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Medicina mesopotamiană.
Cele mai vechi texte de medicină sunt datate în prima jumătate a mileniului al II-lea
î.Hr.
În codul lui Hammurabi (sec. al XVII-lea î.Hr.) apar, printre altele, și chestiuni legate
de reglementarea activității medicale: onorarii, riscuri catre pot apărea în cazul
eșecului actului medical. Începutul școlii medicale poate fi considerat apariția
bibliotecii de profil a lui Assurbanipal (secolul al VII-lea î.Hr.).
Cea mai amplă lucrare de acest gen este un fel de Manual de diagnosticare scris de
medicul Esagil-kin-apli din Borsippa în timpul domniei regelui babilonian Adad-apla-
iddina (1069 î.Hr. - 1046 î.Hr.).
Toate aceste texte arată că babilonienii, ca și egiptenii, utilizau diagnoza, prognoza,
examinarea medicală și prescripțiile.[4]
Medicina iudaică[modificare | modificare sursă]
Medicina indiană[modificare | modificare sursă]

Nagarjuna, discipol al lui Buddha, inventator al multor leacuri

pentru probleme psihice.
Una dintre cele mai cunoscute lucrări în domeniu este celebra Ayur-Veda (sec. V
î.Hr.), scriere spirituală hindusă ce derivă din Atharva-Veda (una din cele
patru Vede). Această lucrare de filozofie hindusă relevă principii noi, care formează
ceea ce astăzi numim medicină naturistă".
Medicina persană[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Medicina persană.
Aflată la intersecția mai multor drumuri comerciale, Persia a beneficiat de condiții
propice dezvoltării științei, în particular a celei medicale. La Academia din
Jundishapur s-au format generații de medici.
Savantul persan Rhazes a scris un tratat de medicină, în care a cuprins toate
cunoștințele acelor vremuri și observațiile proprii. Sunt descrise foarte amănunțit
diverse boli printre care pojarul și variola.
Dar cea mai reprezentativă personalitate a medicinei persane este savantul Ibn Sina
(Avicenna). Tratatul său de medicină rămâne o lucrare standard chiar și
pentru Europa până în perioada Iluminismului.
China antică[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Medicina tradițională chineză.
Având o vechime de câteva milenii[5], medicina chineză antică a evoluat foarte mult,
dar și-a păstrat esența, dată de filozofia taoistă și confucianistă. Boala apare datorită
deteriorării echilibrului dintre cele două principii fundamentale yin și yang.
Cam prin secolul al XII-lea î.Hr. se realizează diviziunea dintre clasa sacerdotală și
cea a medicilor, primii ocupându-se de aspectele supranaturale ale bolilor, iar
medicii de aspectele comune.
Medicii chinezi erau excelenți observatori clinici; pacienții erau supuși la examene
medicale amănunțite. Anatomia era punctul slab deoarece, conform învățăturilor
lui Confucius, corpul omenesc era sacru, iar cercetările anatomice erau interzise.
În ceea ce privește terapeutica, chinezii cunosteau destul de bine plantele
medicinale, dar utilizau și extracte din țesuturi sau organe animale și substanțe
minerale (compuși chimici).
Alte metode terapeutice originale: gimnastica medicală, masajul, acupunctura.
Grecia antică[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Medicina Greciei antice.

Hippocrate, părintele medicinei.

Învățații Greciei antice pot fi considerați fondatorii medicinei occidentale moderne, ei
realizând separarea definitivă de magie și supranatural.
Hippocrate, părintele medicinei, caracteriza bolile ca: acute, cronice, endemice și
epidemice. Boala era considerată ca un dezechilibru dintre elementele
clasice (umori).
Roma antică[modificare | modificare sursă]
Romanii au inventat numeroase instrumente chirurgicale cum ar fi: forcepsul,
scalpelul, speculum, acul chirurgical. Ei au fost pionierii chirurgiei cataractei.
Romanii, la fel ca și grecii și egiptenii antici, au avut un impact foarte mare asupra
medicinei și sănătății. Impactul roman a fost asupra schemelor de sănătate publică.
Chiar dacă descoperirile romane nu au fost în domeniul medicinei pure, igiena
proastă a oamenilor a fost o sursă constantă de boală așa încât orice îmbunătățire în
sănătatea publică ar fi avut o influenta majora asupra societății.
Romanii au învățat foarte multe de la grecii antici. Primul contact cu grecii l-au avut
în jurul anilor 500-146 Î.Hr., atunci când părți ale Greciei au devenit provincii ale
Imperiului Roman iar până în anul 50 Î.Hr. aceștia dețineau controlul și asupra
zonelor din jurul Mediteranei unde se vorbea limba greacă.
Romanii au folosit ideile grecilor dar nu le-au copiat pur și simplu. Ideile care li se
păreau impractice le ignorau, ei fiind mai interesați de modalități ce ar fi avut un
impact direct asupra calității vieții oamenilor din imperiu.
În primii ani ai Imperiului Roman nu existau persoane care să fi avut o profesie
medicală separată. Se credea că fiecare persoană care era capul unei case știa
suficient de multe despre ierburi și medicină pentru a trata bolile din casa sa.
Odată cu extinderea Imperiului Roman în Grecia, mulți doctori greci au venit în
Italia și la Roma. Unii dintre aceștia erau prizonieri de război și ar fi fost cumpărați de
către romani bogați pentru a lucra în casele lor, devenind indivizi valoroși pentru
casele respective.
Se știe că o parte dintre acești doctori și-au cumpărat libertatea și și-au
deschis propriile cabinete în Roma. După anul 200 Î.Hr., mai mulți doctori greci au
venit la Roma dar succesul lor pe seama romanilor a atras o anumită neîncredere.
Chiar și așa, mulți doctori greci aveau parte de sprijinul împăraților iar cei mai buni
dintre ei erau foarte populari în rândul poporului roman. De exemplu când doctorul
grec Thessalus se plimba prin zonele publice, atrăgea grupuri mari de oameni la fel
ca orice actor roman faimos.
Romanii credeau cu tărie în ideea că o minte sănătoasă era la fel de importantă ca
un corp sănătos. Exista o credință conform căreia dacă te păstrai într-o condiție
fizică bună ai fi fost mai capabil să combați boala. Decât să își cheltuie banii pe
doctori, romanii preferau să îi cheltuie pentru a avea o condiție fizică bună.
În același timp, ei credeau că boala are o cauză naturală și că sănătatea proastă
putea fi cauzată de apă contaminată sau apa menajeră. De aici a apărut și dorința
lor de a îmbunătăți sistemul de sănătate publică în așa fel încât tot imperiul să poată
beneficia. Cei care lucrau pentru romani trebuiau să fie sănătoși la fel ca și soldații.
În acest sens, romanii au fost primii care au introdus un program de sănătate
publică pentru toată lumea nu doar pentru cei bogați. Ei au început să dreneze
mlaștinile pentru a putea scăpa de țânțarii purtători de malarie.
O atenție deosebită o primeau soldații, fără de care imperiul s-ar fi prăbușit. Accentul
era pus pe accesul la apă curată și la menținerea lor într-o formă fizică bună. De
cele mai multe ori soldații romani trăiau mai mult decât cetățenii obișnuiți deoarece
primeau o îngrijire medicală foarte bună, în ciuda faptului că erau supuși constant
pericolelor.
Orașele erau construite în apropierea izvoarelor. Dar pe măsură ce acestea creșteau
la fel creștea și nevoia de apă. Cum apa nu putea fi adusă prin țezi au fost folosite
conducte iar când apa intra în oraș erau folosite conducte ceramice sau de bronz
mai mici. Văile mari erau traversate de apeducte. Unul dintre cele mai faimoase este
apeductul de la Pont du Gard din Nimes din sudul Franței.
Roma avea o alimentare cu apă impresionantă. Sistemul a fost proiectat de Iulius
Frontinus în jurul anului 97 D.Hr. Se estimează că apeductele sale alimentau Roma
cu aproximativ 1000 de milioane de litri de apă pe zi.
Igiena personală era și ea foarte importantă în viața de zi cu zi iar faimoasele lor
băi au jucat un rol important. Băile erau folosite de toată lumea indiferent de bogăție,
acest lucru fiind evident din faptul că percepeau o sumă foarte mică la intrare.
Din scrierile lui Seneca știm că romanii cheltuiau foarte mult pe construcția băilor. El
descrie băi ale căror pereți erau acoperiți cu oglinzi imense și marmură. Chiar și cei
bolnavi erau încurajați să facă baie considerându-se că acest lucru i-au putea ajuta
să-și recapete sănătatea.
Case romane și străzile aveau toalete. Și alte civilizații foloseau toaletele dar
acestea erau pentru cei mai avuți, fiind un semn al bogăției. Pentru a face față
acestor toalete, romanii aveau nevoie și de un sistem de drenaj foarte eficient.
Scriitorul Pliniu a scris că pentru mulți romani sistemul de canalizare al Romei era
cea mai mare realizare a orașului. Șapte râuri au fost făcute să treacă prin
canalizarea orașului pentru a ajuta la curățarea mizeriei.
Importanța igienei s-a extins până la spitalele militare care aveau sisteme de drenaj
și canalizare atașate. Ei credeau cu tărie că un soldat rănit s-ar fi recuperat mult mai
repede într-un mediu igienic.
Școala elenisto-romană[modificare | modificare sursă]
Cel mai de seamă reprezentant a fost Galen din Pergam. Acesta a executat multe
operații îndrăznețe pentru acea epocă, aparținând chirurgiei cerebrale și celei
oculare.

Evul mediu[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Medicina Evului Mediu.
Medicina islamică[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Medicina islamică.
Arabii au dus mai departe realizările grecilor și romanilor. Al-Razi, în al său tratat de
medicină, studiază rujeola și variola. Este primul care încearcă să demonstreze
teoria umorilor și teoria elementelor clasice a lui Aristotel[6].
Dar cea mai importantă personalitate a școlii islamice este Avicenna. Lucrările
sale, Tratat canonic de medicină (1020) și Cartea vindecării (secolul al XI-lea),
rămân adevărate standarde în cadrul universităților de medicină ale zonei islamice,
dar și ale Europei până în secolul al XVII-lea.