Sunteți pe pagina 1din 25

Legătura chimică se defineşte ca o asociere, o interacţiune ce se

manifestă între atomi identici sau diferiţi, care duce la apariţia de


molecule sau compuşi ionici ca urmare a unei reacţii chimice.

Proprietăţile speciale ca urmare a unei coeziuni deosebite a


structurii metalelor se datorează legaturilor chimice de tip metalic.
1852 Sir Edward Frankland (1852) valenta in chimie.

Notiunea a fost extinsa de Kekule si


Kolbe la atomul de carbon. Ei au stabilit
ca acest atom are valenta 4.

In 1858 A.S. Cooper a introdus reprezentarea valentei prin linii.

Teoria electrochimica enuntata in 1919 spune ca: atomii implicati in legaturi chimice se atrag
prin forte electrostatice. Conform acestei teorii, unele elemente sunt electropozitive, altele
electronegative, asfel incât la formarea unei combinatii participa doua componente, cu sarcini
opuse, fapt pentru care teoria sa poarta numele de teoria dualista.
Prima generalizare a observaţiilor privind legătura chimică este teoria electronică elaborată
de Kossel (1916) pentru legatura ionică şi Lewis (1916) pentru legatura covalentă.

Conform teoriei electronice, legăturile chimice se realizează cu participarea electronilor din


învelişul exterior al atomilor, numiţi electroni de valenţă.
Valenţa este un numar întreg care caracterizează capacitatea de combinare a unui atom cu alţi
atomi.

Atomii ajung la configuraţia stabilă de dublet sau octet caracteristică gazului inert care
încheie fiecare perioadă, prin transferul electronilor de valenţă în timpul reacţiilor chimice.
Având în vedere că în reacţiile chimice se rup şi se formează legături în vederea obţinerii
unor substanţe noi, cunoaşterea proprietăţilor legăturilor chimice şi a modului cum acestea
se formează este esenţială.

Majoritatea atomilor se găsesc sub formă de combinaţii, datorită faptului că în acestea


atomii dobândesc configuraţii stabile. Excepţie fac gazele rare şi vaporii metalelor, în care
atomii nu sunt combinaţi nici între ei, nici cu alte elemente. Atomii acestor gaze nu
reacţionează între ei și se comportă ca niște sfere care, în mișcarea lor dezordonată se
ciocnesc elastic.

Atomii celorlalte elemente chimice tind să își formeze configurație completă pe ultimul
strat, iar atunci când vin în contact unii cu alții, își modifică învelișul exterior al atomului și
se leagă unii de alţii formând agregate atomice denumite compuși chimici.
În funcție de modul în care atomii își formează configurația completă a ultimului strat,
interacțiunile dintre ei (legăturile chimice) sunt diferite.

Legăturile chimice cunoscute astăzi se clasifică astfel:

➢ Legături intramoleculare, care se stabilesc între atomii componenți ai unei combinații


chimice. În cadrul acestor tipuri de legături sunt incluse:
❖ Legătura ionică
❖ Legătura covelantă
❖ Legătura metalică

➢ Legături intermoleculare, care se stabilesc între molecule deja formate.


Dintre acestea, cele mai importante sunt:
❖ Legătura de hidrogen
❖ Legătura van der Waals
Forţa motrice a reacţiilor chimice o reprezintă tendinţa atomilor de trece dintr-o
stare energetic instabilă caracteristică unui înveliş electronic în curs de ocupare
sau semiocupare, într-o stare stabilă caracteristică unui înveliş electronic complet
ocupat cu electroni.

In cazul legăturilor intramoleculare, atomii pot ajunge la configuraţii stabile în 2 feluri:

1. Prin cedare de electroni şi transformare în ioni pozitivi


(Na - e-→ Na+, valenţa este 1 şi starea de oxidare este 1+;
Ca -2 e-→ Ca 2+, valenţa este 2 şi starea de oxidare este 2+)

sau prin primire de electroni şi transformare în ioni negativi


(Cl + e-→ Cl-, valenţa este 1 şi starea de oxidare este 1-; O +2 e-→ O 2-, valenţa este 2 iar
starea de oxidare este 2-)

2. Prin punere în comun de electroni de catre 2 atomi, covalenţa fiind numărul de


electroni pe care un atom îi pune în comun cu alt atom (pentru O2 covalenţa este 2 iar
pentru N2 covalenţa este 3).
Legatura ionică

Legătura ionică apare datorită atracţiei electrostatice manifestate între ioni cu sarcini
diferite.

Ea mai este numita si legătură heteropolară, electrovalenţă sau pereche de ioni.

Conform teoriei lui Kossel (1916): atomii pot dobândi structuri stabile prin cedare
sau acceptare de electroni, cu formare de ioni pozitivi si negativi.

Energia minimă necesară pentru a extrage complet unul sau mai mulţi electroni dintr-un
atom şi de a forma un ion pozitiv se numeste energie de ionizare şi se exprimă în
eV/atom sau KJ*mol-1.

Studiile realizate de Frank şi Hertz au arătat că energia necesară îndepărtării a 1, 2 sau 3


electroni din invelişul electronic al unui atom este din ce în ce mai mare pe măsura ce
sarcina pozitivă a ionului creşte. Fenomenul se explică prin faptul că nucleul atrage din
ce în ce mai puternic electronii rămaşi în atom, în procesul de ionizare succesivă.
Energia ce se degajă atunci când un atom acceptă electroni în stratul său de
valenţă, transformându-se în ion negativ reprezintă afinitatea pentru electroni. Cu
cât tendinţa de a forma ioni negativi este mai mare cu atât energia eliberată este
mai mare. Variaţia afinităţii pentru electroni creşte în perioadă de la stânga la
dreapta şi în grupă de jos în sus (la fel si electronegativitatea).

Un atom are tendinţa de a forma un ion pozitiv dacă se caracterizează prin


energie de ionizare mică şi prin afinitate mică pentru electroni. Dimpotrivă,
are tendinţa de a forma un ion negativ dacă se caracterizează prin energie de
ionizare mare şi afinitate mare pentru electroni.

Capacitatea unui atom de a atrage electroni se numeste electronegativitate: ea


creşte în tabelul periodic de la stânga la dreapta în perioadă şi de jos în sus în
grupă, elementele cele mai electronegative fiind situate în grupa a VII-a (F fiind cel
mai electronegativ). În sens invers variază electropozitivitatea.
Legătura ionică se stabilește între metale și nemetale.
Elementele din grupa I-a A si II-a A pierd cu uşurinţă electroni devenind pozitivi, cu
configuraţia electronică a gazului rar ce precede elementul în sistemul periodic:

11Na [1s22s22p63s1] -1e- ———› 11Na+ [1s22s22p6] = [10Ne]


Ionul de Na+ are configuraţia electronică a neonului.

Atomii care preced gazele rare în sistemul periodic al elementelor, cei din grupa VIA (16) şi
VIIA (17), îşi completează octetul cu un număr de electroni egal cu opt minus numărul
grupei, devenind ioni negativi cu configuraţia de octet, chiar configuraţia gazului rar ce
urmează elementului în sistemul periodic:

17Cl [1s22s22p63s23p5] + 1e - ———›17Cl- [1s22s22p63s23p6] = [18Ar]


Elementele din grupele principale ale sistemului periodic realizează configuraţiile de
octet caracteristice:

- (n-1)s2p6 pentru cationi şi respectiv


- ns2np6 pentru anioni

Elementele din grupele secundare formează combinaţii ionice în care ionii acestora
adoptă alte structuri, cu subnivel d:
- incomplet, (n-1)s2p6dx (x≠5, 10)
- semiocupat (x=5)
- ocupat (x=10)
ex: Fe2+: [Ar]3d6; Fe3+: [Ar]3d5; Zn2+: [Ar]3d10
Alte structuri electronice stabile:
- (n-2)f7; (n-2)f14

Legatura ionică implică un atom donor, care devine cation şi un atom


acceptor, care devine anion.
Exemplu:
în clorura de sodiu, atomul de sodiu electropozitiv este donor şi cedează un
electron clorului electronegativ care este acceptor; ambii atomi îsi realizează
structura stabilă de octet a gazului rar mai apropiat de ei.
Caracteristicile legăturii ionice:
➢ este de natură fizică şi constă din atracţia preponderent electrostatică dintre ioni;

➢ forţa electrostatică prin care se realizează legatura ionică nu este orientată în spaţiu –
ionii pot fi asociaţi cu sfere rigide încărcate uniform în toate direcţiile cu sarcină, care atrag
uniform ioni de semn contrar; rezultand reţele tridimensionale, de tip cristalin; aşa se
explică dizolvarea substanţelor ionice în solvenţi polari şi izomorfismul;

➢ în stare solidă ionii pozitivi şi negativi sunt amplasati în nodurile unei reţele cristaline,
dispuşi alternativ;

➢ este nesaturată, un ion se înconjoară cu un număr maxim de ioni de semn contrar


dispuşi la distanţe de echilibru permise de echilibrarea forţelor de atracţie/repulsie şi
de factorul steric (raportul rcation/ranion)

➢ numărul de coordinaţie reprezintă numărul ionilor care înconjoară un ion de sarcină


opusă (contraion), dintr-un cristal şi depinde de raportul rcation/ranion );

➢ este puternică în cadrul distanţelor interionice din reţelele cristaline şi slăbeşte cu


creşterea acestor distanţe.
Combinații ionice

Aranjarea regulată și ordonată a ionilor în rețeaua cristalului este responsabilă pentru


diferitele forme ale acestor cristale ionice naturale.
Prezența ionilor de metale tranziționale dau naștere culorilor.
În natură, dispunerea ordonată a ionilor conduce la apariția unor frumoase cristale ionice.

Cinabru
Ametist

Azurit

Vanadinit
Malachit
Combinatii ionice
Nu se poate vorbi în cazul combinaţiilor ionice de molecule ci de reţele ionice.

Formarea combinaţiilor ionice respectă regula lui Fajans (1924) care arată că:
✓ un atom trece cu atât mai uşor în stare ionică cu cât configuraţia electronică
atinsă este mai stabilă,
✓ sarcina ionului este mai mică,
✓ raza atomică este mai mare pentru un cation şi mai mică pentru un anion.

Pentru ca legătura chimică să fie stabilă, la formarea ei trebuie să se elibereze


energie (proces exoterm). Cu cât cantitatea de energie eliberată este mai mare cu
atât combinaţia este mai stabilă. Combinaţiile ionice sunt, în general, combinaţii
exoterme.
Pentru ca bilanţul energetic în procesul de formare al ionilor să fie exoterm, trebuie
ca afinitatea pentru electroni a atomului nemetalic să depăşească energia de
ionizare a atomului metalic.
Deoarece există o polarizaţie mutuală ionică în reţelele cristaline, nu există o
legătură ionică pură.
Formarea unui compus ionic binar, NaCl, din elemente.
În transferul de electroni, atomul de sodiu, care este
neutru deoarece are acelaşi număr de protoni şi electroni,
pierde un electron şi formează cationul de sodiu Na+.
Atomul de clor câştigă un electron şi devine anion clorură,
Cl-. Chiar şi cea mai mică particulă vizibilă de sare
conţine un număr enorm de ioni de sodiu şi clor. Ionii cu
sarcini opuse se atrag (Na+ şi CI-), în timp ce ionii
incărcaţi cu sarcini de acelaşi semn se resping (Na+ şi Na+
sau Cl- şi Cl-). Agregarea solidă ce rezultă are o structură
cristalină regulată cu ionii de Na+ şi CI- asezaţi în nodurile
reţelei.
Proprietăţile substanţelor ionice sunt determinate de caracteristicile legăturii.

❖ Starea de agregare
Compuşii ionici sunt în general substanţe cristaline, solide la temperatura camerei.

Deoarece legăturile de natură electrostatică sunt legături puternice, compuşii ionici au


constante fizico-chimice cu valori mari (puncte de topire, puncte de fierbere, densităţi, etc).

Punctul de topire este influentat de dimensiunile atomilor si de marimea sarcinii ionului


pozitiv. Astfel, punctele de topire ale compusilor ionici sunt cu atat mai mari cu cat raza
ionilor este mai mica (NaFNaClNaBrNaI) si creste cu sarcina ionului pozitiv
(NaFMgF2AlF3).
Proprietăţile substanţelor ionice

❖ Solubilitatea
Combinaţiile ionice sunt solubile în solvenţi polari (în special apă) şi greu solubile în
solvenţi nepolari, explicaţia fiind dată de faptul că în cazul dizolvării în apă forţele
electrostatice care reţin ionii în reţeaua cristalină scad, ca urmare a fenomenului de
hidratare a ionilor.

Solubilitatea substanţelor este puternic influenţată de volumul ionilor şi de energiile de


solvatare a cationului şi anionului. Pentru compuşi cu acelaşi anion, solubilitatea scade cu
cât raza cationului este mai mare. De exemplu, MgSO4 este mult mai solubil decât BaSO4;
LiClO4 este de 10 ori mai solubil decât NaClO4 care la rândul său este de 103 mai solubil
decât KClO4.

De asemenea, compuşii ionici care conţin anioni mici sunt mai solubili decât cei ce
conţin anioni voluminoşi.
❖ Conductibilitatea electrică
În stare solidă, compuşii ionici nu conduc curentul electric deoarece ionii, purtătorii de
sarcini electrice, nu sunt mobili, dar în stare topită sau în soluţie devin conductori
electrici (electroliţi) pentru că ionii devin mobili.
❖ Comportarea la acţiuni mecanice
Prin acţiunea unor forţe de natură mecanică asupra cristalelor compuşilor ionici
acestea se sparg în cristale mai mici (sunt casante), deoarece prin lovire straturile de ioni
se deplasează astfel încât ionii de acelaşi semn devin vecini şi apare fenomenul de
respingere electrostatică.
❖ Temperatura de topire şi de fierbere
Temperaturile de topire (p.t.) şi de fierbere (p.f.) ale compuşilor ionici sunt foarte ridicate şi
scad pe măsura creşterii razelor ionice.
Legătura ionică este foarte puternică, distrugerea ei necesintând un aport energetic ridicat.
Cu cât diferența de electronegativitate dintre ionii componenți este mai mare, cu atât
temperatura de topire este mai mare, respectiv cu cât sarcina ionului pozitiv este mai mare.

❖ Stabilitatea termică
Dacă volumul cationului este mic, nu se realizează un „contact” bun între cationi şi anioni
şi compusul are stabilitate termică mai mică, aşa cum se poate observa în variaţia
temperaturii de descompunere a carbonaţilor metalelor alcalino-pământoase.
Lichide ionice
Sunt saruri in stare lichida.
Lichidele ionice (IL) sunt alcătuite numai din ioni, cationi (organici) şi anioni, t < 1000C.
Electrolit convenţional (a) şi lichid ionic (b):

(a) (b)
Proprietăţi speciale ale lichidelor ionice:
- domeniu larg de existenţă a stării lichide (temperatura camerei);
- volatilitate redusă (nu contribuie la poluarea atmosferică);
- conductivitate electrică (mobilitate ionica) ridicată;
- stabilitate electrochimică pe un domeniu relativ mare de potential (4-6V);
- stabilitate chimică şi termică foarte bune;
- neinflamabilitate;
- structura chimica poate fi “proiectată” prin alegerea potrivită a anionului şi cationului.
Cationi organici voluminosi

Anioni
Cl-, Br-, I-
NO3-, SO42-
[CF3COO]-, [CF3SO2]-
[BF4]-
[PF6]-
[CF3(SO2)2N]-

stabili in contact cu aerul si umiditatea


Fluide de lucru
Lubrifianți
Surfactanți

Materiale Procese de
avansate separare
Cristale lichide Membrane lichide
Mușchi artificiali Extractie
Medicamente
LLichide
ionice

Solvenți ecologici Electroliți


biocataliza acoperiri electrochimice
reactii organice lustruirea metalelor
cristalizarea proteinelor pasivarea metalelor
baterii
senzori

S-ar putea să vă placă și