În capitolul 13 din lucrarea sa 

The Problems of Philosophy (Problemele filosofiei,

traducere de Mihai Ganea, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2004), Bertrand Russell
formulează o interogaţie care îi călăuzeşte efortul reflexiv: cum putem şti ce este
adevărat şi ce este fals în convingerile noastre? sau, cu alte cuvinte, putem
vreodată cunoaşte ceva sau pur şi simplu câteodată avem norocul să credem ceea
ce este adevărat?

Autorul britanic admite ab intio că stabilirea semnificaţiei pe care o are conceptul de

cunoaştere nu este deloc o întreprindere facilă. Filosoful pleacă de la o evidenţă a
simţului comun (folosirea obişnuită a termenului): cunoaşterea poate fi definită într-
o primă instanţă drept „convingere adevărată”, altfel spus, ceea ce credem că este
adevărat reprezintă cunoaştere. Dar oare este aceasta o condiţie suficientă pentru a
spune că deţinem cunoaşterea? Definirea cunoaşterii drept „convingere adevărată”
intră în conflict cu însăşi folosirea obişnuită a termenului.

Pentru a se face mai bine înţeles, Russell recurge la două ilustrări:

(a). primul exemplu ne spune că, deşi avem o convingere/credinţă adevărată, aceasta
nu înseamnă cu necesitate cunoaştere: premisele pot fi adevărate, dar raţionamentul
nostru poate să fie eronat;

(b). al doilea exemplu ne determină să admitem despre cunoaşterea noastră că ea nu

poate rezulta dintr-o convingere care este dedusă (derivată) dintr-o credinţă falsă:
chiar dacă raţionamentul este corect, premisele false de la care plecăm nu ne pot
conduce la cunoaştere.

Prin aceste două exemple, Russell pare să identifice de fapt două condiţii pe care
trebuie să le satisfacă opiniile noastre pentru a putea fi considerate cunoştinţe:

(a). o condiţie formală a cunoaşterii: validitatea

argumentării sau corectitudinea logică, adică respectarea regulilor de deducţie
sau de inferenţă (raţionamentul sau modul în care am ajuns la cunoaştere este în
acest caz logic-corect sau valid);

şi

(b). o condiţie materială a cunoaşterii: premisele din care derivăm o concluzie pe

care o considerăm adevărată trebuie să fie ele însele adevărate. Dacă se pleacă de
la premise adevărate şi se respectă exigenţele formale ale deducţiei (exigenţa
validităţii), concluzia nu poate fi decât adevărată (concluzia conservă adevărul
premiselor).

Aceste două condiţii sunt independente însă, însumându-le, putem afirma despre
cunoaştere (într-un limbaj care se abate puţin de la exigenţele limbajului logic asumat
de filosoful britanic) că ea survine numai atunci când modul sau itinerariul prin care
gândirea ajunge la ea este corect (cerinţa validităţii) iar punctul de plecare în călătoria
noastră către cunoaştere stă sub semnul adevărului (premisele trebuie să fie
convingeri, enunţuri sau judecăţi adevărate.
Bertrand Russell este nemulţumit de faptul că logica tradiţională operează în mod
nerestrictiv cu termenul toate. Punctul lui de vedere este că lumea este compusă din
existenţe singulare, ireductibile una la alta. Nu există „toate”, adică un întreg al
tuturor lucrurilor; există doar existenţe singulare, pe care le numeşte fapte
atomare (atomic facts). Aceşti atomi logici (sau fapte atomare) sunt elementele cele
mai simple, elementele originare şi ireductibile ale experienţei. Fixate în propoziţii,
faptele atomare dau naştere la propoziţii atomare (atomic propositions). Astfel,
Russell propune trecerea de la vechea logică la „logica atomistă”, care admite faptul
că lumea este compusă din existenţe singulare şi nu poate opera cu termenul „toate”.
De aceea, se poate admite fără a greşi deloc că Russell a pus bazele atomismului
logic. Precum pentru Ludwig Wittgenstein (1889-1951), cu al său Tractatus Logico-
Philosophicus (1921), şi pentru Russell analiza logică şi filosofică a limbajului
(principala sarcină a filosofiei) trebuie să se oprească la unităţile de înţeles atomare.
Unor astfel de atomi le corespund elementele din stări de lucruri sau fapte, pe care le
cunoaştem în mod direct prin luarea la cunoştinţă – cunoaştere directă. Totul
pleacă de la relaţia dintre limbaj şi realitate, iar opţiunea lui Russell este următoarea:
forma logică a unui enunţ este izomorfă structurii realităţii (izomorf: termen format
din isos = „egal”, şi morphe — „formă”; înseamnă identitate de structură între două
sisteme cu conţinut diferit – prin urmare, o corespondenţă biunivocă între forma
logică a enunţului şi structura realităţii). Pentru ca izomorfismul să nu fie fisurat, este
necesară punerea de acord a formei gramaticale (lingvistice) a enunţului cu forma lui
logică şi apoi a formei logice cu structura realităţii. Avem astfel următorul intinerariu:
acord între enunţ (gramatical + lingvistic) şi forma lui logică (acord între forma logică
şi realitate). E ceva analog formulei: dacă a = b şi b = c, atunci a = c, unde: a
= enunţ; b = forma logică a enunţului; c = structura realităţii. Fixate în propoziţii,
faptele atomare dau propoziţii atomare; există însă şi propoziţii
moleculare (molecular propositions), care sunt rezultatul reunirii propoziţiilor
atomare cu ajutorul constructelor logice (conectori logici).

Exigenţa lui Russell este următoarea: întrucât nu putem vorbi de întreguri („toate”),
căci realitatea cuprinde doar stări de fapte atomare şi moleculare, orice enunţ trebuie
redus la elementele lui de maximă simplitate, şi anume enunţuri atomare şi enunţuri
moleculare. În acest fel, Russell doreşte să instituie limbajul logic perfect potrivit
căruia pentru fiecare obiect simplu nu există decât un singur şi acelaşi cuvânt care să
desemneze obiectul. „Clar şi distinct” spus: într-un limbaj logic perfect nu există
decât un singur cuvânt pentru fiecare obiect simplu. Funcţionează aici aşa-numitul
„brici al lui Ockham”: Entia non (sunt) multiplicanda (praeter necessitatem) –
„Numărul fiinţelor nu trebuie înmulţit mai mult decât este necesar„, cu următoarea
accepţie: în zadar se face prin mai multe (entităţi) ceea ce se poate face prin mai
puţine.

În lucrarea The Problems of Philosopy (1912), Russell începe primul capitol cu o

întrebare: „Există pe lume cunoştinţe atât de sigure încât să nu le pună la îndoială
nici un om înzestrat cu raţiune?”. Pentru a răspunde la această întrebare, el
cercetează şi descrie felul în care noi percepem lumea. Introduce sintagma date
senzoriale pentru culori, mirosuri, durităţi, asprimi etc. şi
numeşte senzaţie cunoştinţa noastră despre un dat senzorial.

Pentru Bertrand Russell există două forme de cunoaştere: (a). cunoaşterea

lucrurilor (în care deosebim „cunoaşterea prin luare la cunoştinţă” – o cunoaştere
directă, nemijlocită, primară, precum relatarea a ceea ce simt, percep sau gândesc şi
„cunoaşterea prin descriere” – o cunoaştere mijlocită, derivată, cum ar fi concluzia
unui raţionament) şi (b). cunoaşterea adevărurilor. Cum se comportă fiecare?
„Bertrand Russell a formulat distincţia dintre luare la cunoştinţă sau cunoaştere
directă (knowledge by acquaintance) şi descriere (knowledge by description). (…)
Luarea la cunoştinţă sau cunoaşterea directă este caracterizată de Russell drept o
relaţie nemijlocită a subiectului cu obiectul cunoaşterii. O asemenea relaţie se
stabileşte în senzaţie şi percepţie. Când văd soarele iau cunoştinţă prin vedere cu
soarele. Tot aşa, când mi-e foame iau cunoştinţă cu foamea prin senzaţii de foame.
Primele lucruri de care luăm cunoştinţă sunt datele simţurilor şi ale introspecţiei,
adică senzaţiile, impresiile memoriei şi ale imaginaţiei,  propriile gânduri şi
sentimente. Russell observă că obiecte ale luării la cunoştinţă pot fi de asemenea
predicate spaţiale sau temporale ca sub, deasupra, mai înainte şi mai târziu, precum
şi relaţii universale ca deosebirea, asemănarea sau identitatea. (…) Spre deosebire de
luarea la cunoştinţă, descrierea este cunoaşterea că ceva este aşa şi aşa, adică
cunoaşterea prin atribuire de proprietăţi. Descrierea este cuprinsă în judecăţi şi se
exprimă în propoziţii de tipul „Obiectul X este voluminos” sau „Persoana Y este
deprimată”. Nu are sens să întreb pe cineva pe ce temei afirmă că percepe lucrurile
într-un anumit fel sau că are anumite trăiri subiective. Are, dimpotrivă, sens  să ceri
temeiuri atunci când cineva afirmă că lucrurile sunt aşa şi aşa. Iată de ce, în opoziţie
cu luarea la cunoştinţă, descrierea va avea întotdeauna un caracter ipotetic. Obiectele
materiale sau mintea altora, spre deosebire de impresiile senzoriale şi introspective,
nu sunt obiecte ale luării la cunoştinţă. Ele sunt cunoscute prin descriere. Obiectele
luării la cunoştinţă se prezintă nemijlocit minţii, cele ale descrierii nu.” (Mircea
Flonta, Cognitio – O introducere critică în problema cunoaşterii, Editura All,
Bucureşti, 1994, p.25-26).

(a). Cunoaşterea lucrurilor se subdivide în „cunoaştere prin luare la cunoştinţă”

dacă e vorba despre date senzoriale şi „cunoaştere prin descriere” dacă e vorba
despre fapte mentale. Iată cum face Russell diferenţa:

 „cunoaşterea prin cunoştinţă„: are loc în momentul când „avem experienţa

nemijlocită a oricărui lucru de care suntem direct conştienţi” fără nici un fel de
intermediar. Aici intră o culoare, o amintire, un gând, un miros care să fie în
mod nemijlocit al meu. Eu am cunoştinţa acelui miros, adică am datul
senzorial care m-a afectat la un anumit moment sau în momentul actual.
Experienţa nemijlocită revine la contactul direct (adică nemijlocit) între datul
senzorial şi subiectul afectat de acest dat senzorial. Prin urmare, lucrurile nu
pot fi cunoscute direct decât prin intermediul datelor senzoriale (eu nu cunosc
o masă, spre exemplu, în mod direct sau o persoană, ci pornind de la date
senzoriale a căror cauză este masa sau o persoană: masa are o formă, o culoare
etc.; persoana are o înălţime, o culoare a ochilor, a părului etc.);
 „cunoaşterea prin descriere„:  „vom spune că un obiect este cunoscut prin
descriere atunci când ştiu că este «aşa şi aşa-ul», adică atunci când ştiu că
există un obiect, şi nu mai multe (asta înseamnă primul aşa), care are o
anumită proprietate (acesta este aşa-ul, al doilea aşa); în general va fi implicit
că nu cunoaştem acest obiect prin experienţă nemijlocită”, adică nu-l cunoaş-
tem prin date senzoriale, ci, acum, în locul datelor senzoriale avem faptele
mentale. De exemplu, dacă vreau să cunosc un obiect, să spunem un om,
atunci numesc o clasă de proprietăţi care individualizează acel obiect (în cazul
omului: este raţional, moral, social etc.). Prin urmare, am un nume – om – şi o
descriere – raţional, moral etc. -, dar descrierea nu presupune existenţa
 obiectivă a celui descris ; de cealaltă parte, numele presupune această
existenţă. Şi aici Russell distinge între două tipuri de descriere (sau
descripţii): descripţia nehotărâtă: când vorbesc de cineva în genere şi-l
descriu fără să-l numesc ca fiind acela sau aceea ; în acest caz, descrierea nu
presupune existenţa descrisului; descripţia hotărâtă: când vorbesc de acela,
de omul Walter Scott, şi nu de altul. Diferenţa este: descripţia nehotărâtă
vorbeşte despre „cineva”, iar descripţia hotărâtă despre „acela” sau „acesta”;
prima lucrează mai mult cu descrierea, a doua cu numele şi scopul lui Russell
este acela de a interzice substituirea de nume cu descripţii (defectul descripţiei
este, să zic aşa, unul ontologic: limbajul ei nu are, pe anumite porţiuni ale
limbajului – deci ale descrierii -, corespondent în realitate, astfel încât se
ajunge să se dubleze lumea obiectelor individuale – faptul atomar – cu o lume
imaginară în care limbajul perfect logic nu mai are nici o putere);

b) Cunoaşterea adevărurilor: adevărurile cunoscute în mod imediat, intuitiv

sunt adevăruri intrinsec evidente. „Printre aceste adevăruri se numără cele care pur şi
simplu enunţă ceea ce este dat în simţuri şi de asemenea anumite principii logice şi
aritmetice abstracte.” Aşa avem, cu un exemplu, principiile logicii (identitatea,
noncontradicţia şi terţul exclus). Aceste adevăruri sunt „adevărate” întrucât sunt
intuite în chip nemijlocit. Este adevărat că şi cunoaşterea lucrurilor (prin cunoştinţă)
este nemijlocită, însă aceasta din urmă este determinată de experienţă, de datele
senzoriale. În schimb, cunoaşterea adevărurilor nu e în nici un fel dependentă de
experienţă, este, cu un cuvânt tehnic, a priori (adică e dobândită înaintea oricărei
experienţe şi independent de experienţă).

Astfel de teoretizări, precum aceea instanţiată de gândirea lui Russell, ne permit să

constatăm că problema cunoaşterii este mai complexă decât poate să pară la o primă
vedere. Dacă simţul comun sau gândirea omului ce refuză problematizarea acceptă
lucrurile ce-i par evidente, spiritul atent şi privirea ageră au şansa de a descoperi,
prin cercetare, în spatele familiarului şi a obişnuitului, o lume deopotrivă inedită şi
fascinantă.