Sunteți pe pagina 1din 2

Râmnic - oraș de poveste, izvor de spiritualitate și credință, este hărăzit cu toate

darurile. Așezarea lui a căutat apa și umbra ocrotitoare a dealurilor. Apa poartă numele
Oltul, iar dealul așezat în mijlocul orașului, Capela. Râmnic - oraș plin de farmec și de
istorie. Orașul a fost atestat documentar încă din vremea domniei lui Mircea cel Bătrân, dar
în raza orașului, de-a lungul Oltului, trecea pe vremuri drumul construit de legiunile
romane, care lega sudul Olteniei cu Transilvania și care însoțea Oltul, așa numitul „Limes
Alutanus sau Drumul Domnului de Rouă” (Constantin Mateescu – Cartea Râmnicului).
Am încercat cu ajutorul acestui proiect, să intru în alte timpuri și să găsesc urmele
lăsate astăzi, la pas prin Râmnic. Am reușit! Doar pe o rază de 500 de metri de locuința
mea, am identificat obiecte nepuse în circuitul istoric sau turistic.
Lângă Muzeul de Istorie se află o cruce mare, adusă aici de profesorul Bardașu, în
urmă cu aproape patru decenii. Nu se cunoaște locul de unde a fost adusă, dar poartă pe
ea inscripții nedescifrate până acum. Este o provocare pentru cei care se plimbă la pas prin
Râmnic.
Încet, încet fără să mă grăbesc am ajuns la Arhiepiscopia Râmnicului, care este
înconjurată de un zid. Aici am întâlnit istoria „afișată” și am reușit, fără să închid ochii, să
trăiesc timpurile istoriei de care vă vorbeam. Cum? Prin memoria pietrelor încastrate în
zidurile noi de beton ale Episcopiei.
Primele imagini ale Episcopiei Râmnicului – „Prospect von Rimnik A. das
Wallachischen Closter und Bischoffs Rezidenz” – „ Perspectiva Râmnicului A. Biserca
Ortodoxăși Palatul Episcopal”, precum și planul Episcopiei aparțin inginerului maior
austriac I.C. Weiss și au fost executate la 20 iunie 1731, din ordinul administrației austriece
de ocupație a Olteniei, făcând parte din planul de fortificații al mânăstirilor din Oltenia,
cerute de prințul Eugeniu de Savoia.
Maiorul Weiss menționa în planuri că,,la o oră de șoseaua Carolina (Drumul lui Traian)
se află mânăstirea care este înconjurată de o fortificație, însă destul de ruinată. De aceea
zidurile de fortificație din jurul Episcopiei au fost refăcute, luându-se pietre din șoseaua
romană Carolina și pietre sau ziduri aduse de la cetățile dacice ruinate din jurul orașului.
Aceste materiale au fost cărate de căruțe trase de cai sau boi, timp de trei luni de zile.
Zidurile de fortificație de atunci s-au dărâmat, au trecut prin incendiul devastator din
1847 care adistrus aproape tot orașul. Astfel că, între anii 1950-1960 din ordinul PS ( Prea
Sfintițului) Iosif, ele au fost refăcute, folosindu-se de acele materiale existente din 1731.
Zidurile sunt noi, pietrele sunt istorie. Vă propun o plimbare pe lângă aceste ziduri și
veți putea vedea istoria geologică, istoria civilizațiilor vâlcene la propriu.
Iată! Am găsit cărămizi romane (foto), pietre arse în marele incendiu din 1847 (foto),
bazalt cu mică, scoc de scurgere a apei, poate de la „Fântâna lui Filaret (foto) și pietre cu
simboluri ciudate (foto).
Vă propun să o luați la pas pe lângă zidurile Ahiepiscopiei și, fără să închideți ochii, să
vedeți sandalele soldaților din legiunile romane călcând pe aceste pietre ale Domnului de
Rouă, izvoarele curgând prin scocurile de piatră și pe dacii liberi care compozeau pământul
din valul cetății Buridava sau flăcările mistuitoare care au distrus Râmnicul în 1847.
Istoria prin pietre sau istoria unui zid ca un muzeu având încastrat în el eternitatea:
istoria Râmnicului meu.
,,...Râmnic, vechiul scaun episcopal al celui de-al doilea Severin (după ce întâiul se
pierduse către Unguri)... În față, se înalță ondulate, închizând raza vederii, frumoasele
dealuri ale ținutului de peste Olt...,, (Nicolaie Iorga)