„ Luceafărul” poem filosofic și romantic, scris de Mihai Eminescu este considerat de către criticii literari

ca fiind cea mai reprezentativă și complexă creație a autorului, întrucât conține toate temele prezentate
în operele eminesciene. Poemul este inspirat din basmul „Fata din grădina de aur” și este de factură
romantică nu doar datorită poveștii de iubire impresionante, și a personajelor excepționale, precum
Luceafărul sau fata de împărat, ci și datorită motivelor specifice folosite: iubirea, natura, depășirea
condiției. Astfel, viziunea autorului se află în strânsă legătură cu temele dezvoltate.

Poezia cuprinde atât elemente epice, cât și lirice, acestea fiind o caracteristică a romantismului.
Caracterul epic reiese din cadrul feeric, de basm, din incipit: „A fost odată ca-n povești/ A fost ca
niciodată”. De asemenea, povestea cu caracter alegoric presupune o structură narativă. Eminescu
îmbină: elegia, când fata de împărat îi mărturisește lui Cătălin iubirea ei imposibilă, meditația filosofică,
idila și pastelul. Poemul conține și elemente dramatice, prin utilizarea frecventă a dialogului: în primul
tablou, cel dintre fata de împărat și Luceafăr, în al doilea tablou, intre Cătălin și Cătălina, în al treilea
tablou, Demiurg-Hyperion, iar în ultimul tablou, intre Cătălin-Cătălina, dar și Cătălina și Hyperion, acesta
fiind dialogul care încheie poemul.

O prima trasatura care face posibila incadrarea la romantism este reprezentata de temele si motivele
specific. Viziunea romantică a autorului este reprezentată prin temele romantice precum: condiția
omului de geniu și raportarea acestuia la lumea înconjurătoare, la problema dragostei și a cunoașterii.
Iubirea se regăsește în dublă ipostază: cea cosmică (Hyperion- fata de împărat) și cea terestră (Cătălin -
Cătălina). Temele sunt înfățișate prin motivele specifice acestui curent literar: visul( unde se realizeaza
intalnirea dintre cei 2 ), noaptea, luna, stelele, marea, îngerul, demonul, cuplul adamic, teiul.

O alta trasatura care face posibila incadrarea la romantism este antiteza ca si procedeu artistic al
romanticilor. Construcția subiectului este simetrica, în jurul antitezei romantice, ducând la nașterea unor
relații de opoziție: terestru-cosmic, etern(“ noi nu cunoastem timp si moarte”)-efemer, real-ireal, geniu-
mediocru, intre masculin si feminin, spatiu limitat “in cercul vostru stramt” si nelimitat. Meditația
Demiurgului accentuează antiteza dintre mediul terestru și cel cosmic, dar și opoziția dintre omul
obișnuit și omul de geniu. El susține ca muritorii sunt supuși norocului („ei doar au stele cu noroc”) și
deșertăciunii („Și prigoniri de soarte”, „ei numai doar durează-n vânt / Deșarte idealuri”), spre deosebire
de elementele spațiului cosmic și ființele superioare, care sunt nemuritoare.

Estetica romantică se caracterizează prin evaziunea în vis, unde are loc comunicarea dintre Luceafăr
și fată: „o urma adânc în vis”, „Pe ochii mari, bătând închiși” dar și prin folosirea antitezei ca procedeu
artistic. În cadrul visului, ea se îndrăgostește de Luceafăr, invocând-ul: „Cobori in jos, luceafăr blând, /
Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n casă și în gând / Și viața-mi luminează!”, invocația ei având drept
consecință întruparea astrului. Prima ipostază în care apare astrul în visul fetei este angelică,
prezentându-se portretul fizic al Luceafărului: „Părea un tânăr voevod / Cu păr de aur moale”.

Tema și viziunea despre lume, conditia omului de geniu in raport cu iubirea, cunoasterea si societatea
este surprinsă prin intermediul ideilor poetice.

O prima idee poetica semnificativa surpinde puterea de sacrificiu a omului de geniu in opozitie cu omul
comun caracterizat prin egoism. Aceasta idee este surprinsa in ultimele strofele “ Dar dacă vrei cu
crezamant, sa te-ndragesc pe tine, tu te coboara pe pamant, fii muritor ca mine “ aceasta ii cere sa
se coboare la ea, fiinta superioara si sa devina ca ea. In schimbul unei sarutari este duspus sa si
dea nemurirea “ Tu-mi ceri chiar nemurirea mea, in schimb pe-o sarutare, dar voi sa stii asemenea,
cat te iubesc de tare “. Isi acepta sacrificul “ Da, ma voi naste din pacat “ “. . Povestea de dragoste
dintre Luceafă r și fata de împă rat este imposibilă, cei doi tră ind în lumi diferite: „Deși vorbești pe
înțeles / Eu nu te pot pricepe”. Luceafă rul conștientizează diferența care îi separă („Eu sunt
nemuritor, / Și tu ești muritoare”), “. Fata de imparat ii cere sa se coboare pe pamant pentru a-l
indragii doar pe el. Luceafarul fiinta superioara, e capabil sa-I ofere mult mai mult decat aceasta ii
cere, o sarutare, dovedind o iubire puternica fata de ea. Acesta accepta sa se nasca din pacat si
renunta la vesnicia lui pentru iubire“. De dragul-unei copile, s-a rupt din locul lui de sus, pierind mai
multe zile”.

O a doua idee poetica scoate in evidenta diferenta dintre Luceafar, fiinta superioara si oamenii
obisnuiti, Aflat in prezenta Demiurgului pentru ai cere sa devina muritor acesta din urma il
constientizeaza pe Hyperion de diferenta dintre el si ceilalti. O diferenta este faptul ca oamenii sunt
trecatori “ dar piara oamenii cu toti, s-ar naste iara oameni “. Au deserturi, nu au idealuri marete ca si
fiintele supreme, se incred in noroc “Ei doar au stele cu noroc” si au prigoniri de soarte in timp ce
fiintele superioare nu au nici timo nici loc si nu cunosc nici moartea. Strofa “ Căci toți se nasc spre a
muri, Și mor spre a se naște” scoate in evidenta conditia de muritori a oamenilor. La final, Demiurgul
il indeamna pe Luceafar sa se intoarca spre pamant pentru a se convinge de adevarul vorbelor sale.
Ajuns înapoi pe pământ, Luceafărul îi surprinde pe Cătălin și Cătălina împreună, și privește cu
dispreț omul comun, care este incapabil să-și depășească limitele: „Trăind în cercul vostru strâmt/
Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”. Ultimul tablou prezintă iubirea
împlinită dintre cei doi pământeni, Luceafărul fiind steaua lor norocoasă la dorința Cătălinei: „-
Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n codru și în gând, / Norocu-mi
luminează!”.

Aspirația geniului spre iubirea ideală este o idee esențială în acest poem, titlul susținând ideea prin
ilustrarea motivului central al poeziei – Luceafărul. In sens denotative este cea mai stralucitoare
stea, se vede si dimineata, denumirea populara a planetei Venus. In vechime era o calauza pentru
marinara, lucrul acesta este evidentiat in poezie “ pe miscatoarele carari, Corabii negre duce “. In
sens conotativ este simbolul unicitatii si al superioritatii, e intruchiparea geniului. Insa cu toate
acestea e condamnat la singuratate si la o iubire neimplinita “ si eu in lumea mea ma simt/ nemuritor
si rece” fiinta superioara capabila de sacrificiu care in final se desemneaza “ ce-ti pasa tie chip lut “.
Face referire la chipul ei de lut se trade in pamant. Luceafarul mai are un nume in text, Hyperion
care inseamna “ cel care zboara pe deasupra “ relevant pentru ca Luceafarul este motivul principal.

Un al doilea element repezentativ il reprezinta structura textului. Poezia este o compoziție clasică,
formată din 98 de catrene structurate în patru tablouri: în primul tablou, prin intermediul unor epitete
și imagini vizuale, sunt surprinse ipostazele duale ale Luceafărului: aceea de înger („Părea un tânăr
voievod / Cu păr de aur moale”) și demon („O, ești frumos, cum numa-n vis / Un demon se arată”).
Al doilea tablou are în centru idila dintre fata de împărat, care primește numele de Cătălina, și
Cătălin. Asemănarea numelor sugerează apartenența la aceeași categorie: a omului comun. Chiar
dacă acceptă iubirea pământeană, Cătălina încă aspiră la iubirea ideală. Al treilea tablou ilustrează
planul cosmic prin zborul Luceafărului, care primește numele de Hyperion, spre Demiurg. În ciuda
drumului parcurs, acesta refuză cererea lui Hyperion deoarece moartea acestuia ar produce
moartea lumii. Demiurgul păstrează pentru final argumentul infidelității fetei, dovedindu-i
Luceafărului superioritatea sa față de muritoarea Cătălina: „Și pentru cine vrei să mori? / Întoarce-te,
te-ndreaptă / Spre-acel pământ rătăcitor / Și vezi ce te așteaptă”. Ultimul tablou este construit
simetric față de primul, prin prezența celor două planuri: terestru și cosmic. Imaginea vizuală a
cadrului romantic în care este prezentată povestea de iubire dintre Cătălin și Cătălina este
accentuată de motivele specifice eminesciene precum teiul, codrul sau luna. Unicitatea iubirii lui
Cătălin este exprimată prin declarația de iubire plina de metafore a acestuia: „noaptea mea de
patimi”, „iubirea mea de-ntâi”, „visul meu din urmă”. Luceafărul conștientizează astfel
incompatibilitatea omului de geniu cu omul comun, arătându-și în același timp disprețul față de
această incapacitate: „Ce-ți pasă ție, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul?”

În concluzie, poemul „Luceafă rul” de Mihai Eminescu reprezintă o meditație

asupra destinului geniului în lume: condiția superiorită ții lui și faptul că este
incompatibil lumii terestre și profane a oamenilor de râ nd.