Romanul „Ion”, publicat de către Liviu Rebreanu în perioada interbelică, reprezintă o capodoperă

incontestabilă a literaturii române, acesta înfățișând într-o manieră realistă universul satului ardelenesc
din primele decenii ale secolului al XX-lea, este un roman social, obiectiv.

O prima trasatura care face posibila incadrarea la realism este caracterul veridic dat de toponimele
erale, Bistrita, Cluj, ispiratia din realitate, satul Pripas care reprezinta de fapt satul Prislop cu traditii,
ierarhie sociala. In realizarea romanului „Ion”, publicat in 1920, Rebreanu a pornit de la o serie de
intamplari reale. Prima dintre ele a avut loc in timpul unei plimbari a autorului, cand acesta a vazut pe
camp un taran imbracat in straie de sarbatoare care a ingenuncheat si a sarutat pamantul. Ce-a de-a
doua este reprezentata de publicarea intr-un ziar a unui articol despre un taran foarte bogat care a fost
silit sa isi dea toata averea pentru a o scapa de rusine pe fiica lui, Rudovica, care ramasese insarcinata
fara sa fie casatorita, iar cea de-a treia intamplare reprezinta o discutie a lui Rebreanu cu un taran, Ion al
Glanetasului, un flacau muncitor dar sarac care dorea pamant. O alta trasatura este faptul ca
evenimentele se desfasoara cronologic.

O a doua trasatura care face posibila incadrarea la realism sunt personajele tipologice, Ion tipologia
taranului care-si doreste pamant, Ana e tipul fetei urate dar bogate, Florica tipul fetei frumoase dar
sarace, Preotul Belciug tipologia preotului, Herdelea tipologia invatatatorului.

Romanul reprezinta o monografie a satului Ardelenesc de la inceputul secolului XX. Tema pamantului
este dublata de tema iubirii si destinului.

Prima scena semnificativa este scena de la hora, este surprinsa monografia satului si patima lui Ion
pentru pamant. Hora e un eveniment cu semnificatii adanci in traditia satului. Aici oamenii stau asezati
dupa prestanta si locul fiecaruia intr-o ierarhie nescrisa, dar respectata de toti. Tinerele asteptau sa fie
luate la dans de tinerii bogati, sa joace Somesana. Femeile in varsta stau si se uita la cei tineri amintindu-
si ,parca, de tineretea lor. Saracii si fetele nepoftite stateau si ascultau. Ion alege sa danseze cu Ana in
ciuda faptului ca o iubea pe Florica, fiindca aceasta era bogata iar Ion isi dorea pamant. Ii îi privește cu
atenție fața neatrăgătoare și își amintește subit de Florica. „Nu-i fusese dragă Ana și nici acum nu-și
dădea seama bine dacă i-e dragă, iubise pe Florica [...] Dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana
avea locuri și case și vite multe...”. Vasila Baciu spune faptul ca Ion ca “are pamant.. doar sub unghii”
adica il face sarac, nu il doreste de ginere. Petrecerea de la horă este întreruptă de apariția lui Vasile
Baciu beat, tată Anei care când aude că fata lui s-a întâlnit cu Ion îl numește pe acesta „sărăntoc, tâlhar
și hoț”. Simțindu-se jignit, Ion ia hotărârea să o seducă pe Ana, silindu-l pe tatăl fetei să-l accepte în
momentul când se află de sarcina Anei. Scena horei mai cuprinde un episod cu scopul de a marca
diferențele dintre cele două clase sociale ale Pripasului: țăranii și intelectualii. Când în ograda petrecerii
ajung preotul Belgiuc alături de doamna Herdelea însoțită de Titu și Laura, toți fruntașii satului își scot
pălăriile și îi întâmpină la poartă.

O a doua scena semnificativa este scena unde Ion saruta pamantul. Ion e imbracat in straie de
sarbatoare, merge sa vada locurile obtinute de la Vasila Baciu. Se simte in fata lor ca un urias “ se vedea
acum mare si puternic ca un urias din basme care a biruit in lupte grele, o ceata de balauri
ingrozitori . Protagonistul cade în genunchi şi sărută pământul într-un gest simbolic care concentrează
soarta ţăranului, adevărat prizonier al patimii sale pentru pământ “sufletul ii era patruns de fericire […]
Lutul negru, lipicios ii tintuia picioarele, ingreuindu-le, atragandu-l, ca bratele unei iubite patimase”.
Pentru el, pământul este o “ibovnică” (iubită) cu trupul dezgolit, pe care vrea să o mangâie și să o
supună total.Scena îmbină Erosul cu Thanatosul, întrucât cuprinde imagini care anticipează moartea:
lutul este „negru, lipicios”, picioarele lui Ion sunt prinse în pâmântul care îl încătușează, mâinile i se
afundă ca în lut ca în niște „mănuși de doliu”. In momentul in care saruta pamantul acesta simte un fior
rece, ametitor. Prefigurarea morții se susține și prin fatul că Ion trădează glasul iubirii, pe care autorul îl
consideră sentimentul cel mai profund al ființei umane; Scena e relevanta atat cat pentru tema
pamantului cat si pentru tema destinului, preconizeaza moartea lui din final.

Fidel în reprezentarea lumii satului, Liviu Rebreanu construiește acțiunea în jurul conflictului determinat
de lupta pentru pământ. Principalul conflict exterior, ce domină textul este cel dintre Ion și tatăl Anei,
Vasile Baciu. Ion voia sa se casatoreasca cu Ana pentru ca aceasta avea pamanturi, insa Vasile Baciu nu il
doreste de ginere pentru ca era sarac. Planul lui Ion de a o seduce pe Ana reuseste, o lasa insarcinata,
Vasile Baciu fiind obligat sa-I dea pamant lui Ion. Apare si un conflict intre Ion si Ana, Ion incepe sa fie
violent cu Ana, incepe s-o bata, devine indiferent ceea ce duce la sinuciderea Anei. În romanul lui Liviu
Rebreanu întâlnim numeroase conflicte secundare, exterioare, care dau originalitate operei și alcătuiesc
celălalt plan al acțiunii, printre cele mai importante fiind cel dintre Ion și George, din cauza ca Ion s-a dus
la Florica sa o seduca, cel dintre preotul Belciug și învățătorul Herdelea, din faptul că Herdelea își zidise
casa pe lotul ce aparținea bisericii, cu învoirea verbală a preotului, dar fără acte, intre romani si austro-
ungari. Ion are si un conflict exterior cu Preotul Belciug, care dupa ce moare si ii lasa banii il face sfant.

Ion are un conflict interior, ce dă numele celor două părți ale romanului: Glasul pământului și Glasul
iubirii. Ion vrea să își depășească propria condiție de om umil și umilit, desconsiderat doar pentru că e
sărac, deși e harnic, chipeș și isteț și are multe calități. Gândul că ar putea fi și el respectat este o
aspirație care îl determină pe Ion să-și înfrâneze dragostea pentru frumoasa Florica și să o ia în căsătorie
pe Ana, femeie urâtă și care nu îl atrage, dar în care vede suportul înălțării sale. El trăiește astfel o dramă
continuă, oscilând permanent între dragostea pentru femeia iubită și cea pentru pământ. Prin Ion,
autorul pătrunde astfel adânc în firea omenească, făcând din Ion un simbol tragic al sorții omenești.

Legătura dintre incipit și final este grăitoare în ceea ce privește calitatea de roman circular a textului.
Atât la început, cât și la finalul textului, sunt descrise satul Pripas și drumul pe care se ajunge acolo.
Autorul creează cititorului impresia că el însuși devine călător prin sat, fiind, în același timp, martorul
evenimentelor relatate. Această impresie este construită cu ajutorul unei tehnici ce presupune
realizarea descrierilor în forma unui traseu virtual. Astfel, în incipit se descrie întâi drumul, și apoi satul,
pe când în final, satul, și apoi drumul. Informațiile sunt detaliate, creând o puternică impresie vizuală:
„Lăsând Jidovița, drumul urcă întâi anevoie până ce-și face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă
însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii Domnești, și poposind puțin
la Cișmeaua Mortului “. În deschiderea operei, sunt înfățișate evenimente și personaje importante, dar
și detalii aparent nesemnificative, care oferă indicii privind atmosfera din sat: „La marginea satului te
întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o
cununiță de flori veștede agățată de picioare”. Figura lui Iisus, uitată de vreme și de oameni, sugerează
valorile și principiile dezumanizante după care se ghidează sătenii din punct de vedere social. Astfel, cel
mai important aspect, cel care decidea asupra poziției și a importanței unui locuitor al satului Pripas, era
averea. Primul capitol al romanului este denumit „Începutul”, în timp ce ultimul se numește „Sfârșitul”,
realizându-se astfel confirmarea caracterului de roman circular al operei de față. În timp ce incipitul
cuprinde o descriere obiectivă a satului și a drumului către Pripas, realizată de către un narator detașat,
finalul presupune descrierea făcută prin prisma familiei Hredelea. Se accentuează ideea permanenței
aceleiași ordini sociale care a cauzat, ani de-a rândul, dezumanizarea sătenilor: „Satul a rămas înapoi
același, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul. Peste zvârcolirile
vieții, vremea vine nepăsătoare, ștergând toate urmele”.Romanul incepe cu hora si se sfarseste cu hora.

În concluzie, „Ion” este un roman realist de tip obiectiv, fiind supranumit și „cea mai puternică creație
obiectivă a literaturii române”. Aflat la granița dintre realism și modernism, Liviu Rebreanu a lăsat în
urmă o moștenire literară semnificativă, înfățișând în opera sa universul rural, fără a-l idealiza.