Tragedia religiei celei de-a treia generații

Să deschidem la capitolul 2 din cartea Judecători, unul dintre cele mai profetice capitole ale
Vechiului Testament. Aș vrea să citesc câteva versete, până la cel de-al cincisprezecelea verset din capitol.
Aș vrea să vă reamintesc că ceea ce găsim scris aici este pentru învățătura noastră, aceste lucruri au fost
scrise ca să ne slujească drept exemple, pentru avertizarea, învățătura și încurajarea noastră. De aceea,
să ne descoperim în acest pasaj. Să nu permitem faptelor istorice să ne abată de la aplicarea personală.

„Îngerul Domnului S-a suit din Ghilgal la Bochim şi a zis: „Eu v-am scos din Egipt şi v-am adus în ţara pe
care am jurat părinţilor voştri că v-o voi da. Am zis: ‘Niciodată nu voi rupe legământul Meu cu voi, şi voi să
nu încheiaţi legământ cu locuitorii din ţara aceasta, ci să le surpaţi altarele.’ Dar voi n-aţi ascultat de glasul
Meu. Pentru ce aţi făcut lucrul acesta? Am zis atunci: ‘Nu-i voi izgoni dinaintea voastră, ci vă vor sta în
coaste şi dumnezeii lor vă vor fi o cursă.’” După ce a spus Îngerul Domnului aceste vorbe tuturor copiilor lui
Israel, poporul a ridicat glasul şi a plâns. Au pus locului aceluia numele Bochim (Cei ce plâng) şi au adus
jertfe Domnului acolo. Iosua a dat drumul poporului, şi copiii lui Israel au plecat, fiecare, în moştenirea lui,
ca să ia ţara în stăpânire. Poporul a slujit Domnului în tot timpul vieţii lui Iosua şi în tot timpul vieţii bătrânilor
care au trăit după Iosua şi care văzuseră toate lucrurile mari pe care le făcuse Domnul pentru Israel. Iosua,
fiul lui Nun, robul Domnului, a murit în vârstă de o sută zece ani. L-au îngropat în ţinutul pe care-l avea de
moştenire, la Timnat-Heres, în muntele lui Efraim, la miazănoapte de muntele Gaaş. Tot neamul acela de
oameni a fost adăugat la părinţii lui şi s-a ridicat după el un alt neam de oameni, care nu cunoştea pe
Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel. Copiii lui Israel au făcut atunci ce nu plăcea Domnului şi au slujit
baalilor. Au părăsit pe Domnul Dumnezeul părinţilor lor, care-i scosese din ţara Egiptului, şi au mers după
alţi dumnezei, dintre dumnezeii popoarelor care-i înconjurau; s-au închinat înaintea lor şi au mâniat pe
Domnul. Au părăsit pe Domnul şi au slujit lui Baal şi astarteelor. Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui
Israel. El i-a dat în mâinile unor prădători care i-au prădat, i-a vândut în mâinile vrăjmaşilor lor de jur
împrejur şi nu s-au mai putut împotrivi vrăjmaşilor lor. Oriunde mergeau, mâna Domnului era împotriva lor,
ca să le facă rău, cum spusese Domnul şi cum le jurase Domnul. Au ajuns astfel într-o mare strâmtorare.”

Iosua a trăit mai mult decât generația care a scăpat din Egipt și care a refuzat să fie canalul
binecuvântării lui Dumnezeu, așa cum El intenționase. Vă amintiți că pe când Avraam locuia în Ur din
Caldeea, o națiune idolatră, Dumnezeu i-a spus, „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi ...
voi face din tine un neam mare” (Geneza 12:1,2).
Dumnezeu voia să facă un lucru nou. Voia un martor. Voia o mărturie. Iar acel martor și aceea
mărturie au început cu un om. Un om care a îndrăznit să-L creadă. Un om care a îndrăznit să-L asculte. Un
om care a socotit tot ceea ce avea, tot ceea ce a realizat, tot ceea ce a câștigat ca fiind de nicio valoare, în
comparație cu ceea ce i-a așezat Dumnezeu înainte, ca rezultat a slujirii lui pentru Domnul Dumnezeu și îl
vedem pe Avraam plecând din Ur, din Caldeea, înspre un viitor necunoscut, umblând prin credință și
devenind astfel tatăl celor credincioși. Acel lucru nou a început cu un bebeluș. Un bebeluș care și-a primit
numele cu ani de zile înainte de nașterea lui, un bebeluș care a fost promis, un bebeluș de existența căruia
atârnau toate speranțele lui Avraam și întregul scop al Domnului.
Vă aduceți aminte că pe când copilul a împlinit vârsta de șaptesprezece ani, Dumnezeu i-a spus lui
Avraam, „Ia pe fiul tău și adu-l pe muntele pe care ți-l voi arăta și adu-l ca jertfă acolo”. Avraam avea
credința învierii. Slujitorul l-a întrebat, „Unde veți aduce jertfa?”, iar el a răspuns, „Domnul va purta de grijă”.
Iar apoi s-a întors spre slujitor și a spus, „Ne vom întoarce”. Știa ce trebuia să facă. L-a legat pe fiul lui de o
mână și de un picior, și i-a cerut să se întindă pe altarul pe care-l făcuse. Parcă-l văd cum se uita la Isaac,
care era legat, și i-a spus, „Nu te teme. Dumnezeu ni te-a dat, mamei tale și mie, pe când eram ca morți.
Pentru El nu este mai greu să te ridice din morți după ce ai fost adus jertfă și ai fost ars, decât a fost să ni
te dea prima dată. Așadar liniștește-te, fiule. Dumnezeu a spus că în Isaac îmi va fi chemată sămânța
(Geneza 17:19), și astfel eu trebuie să ascult.” Iar tânărul îi răspunde, „E bine, tată”. Și s-a uitat la tatăl lui
cu o pietate pe care ne-o putem doar închipui. Avraam și-a ridicat mâna dreaptă și a lăsat cuțitul să se
coboare, iar Isaac a fost de acord, pentru că tatăl lui îl credea pe Dumnezeu. Doar îi spusese slujitorului,
„Ne vom întoarce”.
 Înțelegem astfel că Dumnezeu și-a câștigat acest popor al Lui, care să-i fie martor, prin moartea și
învierea fiului promis. Îl vedem pe Israel, adică pe copiii lui Iacov care se coboară în Egipt unde locuiesc
aproape 400 de ani. După care, se împlinește vremea ca Dumnezeu să-i scoată afară din pântecele unde
și-a format neamul de oameni care să fie un martor pentru El și face acest lucru făcându-i mai întâi să-și
piardă încrederea în zeii Egiptului. Ei au trudit în Egipt, au fost sclavi în Egipt. Nu avuseseră nico mărturie
cu privire la El. De aceea, începe o competiție între Moise și egipteni, iar în timpul acestei competiții,
Dumnezeu dovedește că puterea Lui întrece puterea celor mai importanți zece zei ai Egiptului și își
conduce poporul cu mâna Lui dreaptă și cu putere afară din Egipt, prin Marea Roșie și în pustie.
Ați putea crede că un popor eliberat într-un mod atât de miraculos ar fi gata să meargă oriunde cu
Dumnezeu, nu-i așa? Dar când au ajuns la Cades Barnea și au văzut uriașii din țară, chiar dacă în aceasta
curgea lapte și miere, au dat înapoi și au refuzat să-l urmeze pe Domnul. Cu alte cuvinte ei voiau mai
degrabă să-și salveze pielea decât să-i dea lui Dumnezeu acel vehicul al binecuvântării și acel martor pe
care El le căuta. Rezultatul a fost că acea generație a fost condamnată să nu aibă nicio parte cu Dumnezeu
în acest lucru nou pe care El îl făcea. Iosua cu Caleb au fost cei care au stat împotriva bătrânilor lui Israel și
ei au fost singurii care au supraviețuit din acea generație și au fost pregătiți să treacă Iordanul și să intre în
Țara promisă.
Să privim din nou acest text, „Poporul a slujit Domnului în tot timpul vieţii lui Iosua şi în tot timpul
vieţii bătrânilor care au trăit după Iosua”. Aceștia erau cei cu patruzeci de ani mai tineri decât el care
trecuseră Iordanul. Care era scopul lui Dumnezeu cu acest popor? El voia un popor care să se alipească
de El, care să-L iubească pe El, care să-L asculte pe El, care să-I slujească Lui, care să facă ceea ce
hotărâse El pentru ei, pentru ca, în acest popor, în Israel, El să aibă un martor înaintea neamurilor din jur.
Aduceți-vă aminte că a spus, „și-Mi veţi fi martori” (Faptele Apostolilor 1:8), iar acest lucru l-a spus
și lui Avraam, când i-a făgăduit că „toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta” (Geneza
22:18). Bineînțeles că Avraam se gândea la neamurile care trăiau pe vremea aceea, așa cum noi ne
gândim la cele ce trăiesc astăzi. Înțelegem astfel că scopul lui Dumnezeu pentru Israel a fost să fie „un
popor al lui, o seminție aleasă, o preoție împărățească care să vestească laudele Lui”, prin care să aibă o
mărturie înaintea celor care se târau înaintea idolilor păgâni (1 Petru 2:9). Căci chiar dacă aceste neamuri
erau rele, idolatre, imorale și crude, El le iubea așa cum ne-a iubit, pe voi și pe mine, pe când eram la fel de
răi. Dumnezeu voia, așadar, ca Israel să fie predica lui în societate. Voia ca modul în care cei din popor se
îmbrăcau, mâncarea pe care o mâncau, felul caselor în care trăiau, modul în care își lucrau câmpurile, dar
și închinarea lor în ziua de sabat, să fie o mărturie cu privire la Sfințenia Lui, la înțelepciunea Lui, la
dreptatea Lui, la judecata Lui, la îndurarea Lui, la harul Lui și la dragostea Lui. Astfel acest popor era menit
să-i fie martor.
Care erau religiile țării? Era trei la număr. Și cred că dacă voi descrie puțin contextul în care s-au
dezvoltat aceste trei mari sisteme religioase vă va ajuta să înțelegeți mesajul din seara aceasta și povara
de pe inima mea. Prima religie este închinarea înaintea Astarteei. Cred că ceea ce pe vremea aceea se
numea cultul Astarteei, a fost primul sistem religios organizat din istoria omenirii. Dacă citiți cu atenție
cartea Geneza veți descoperi pasajul care zice, „Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului” (Geneza 10:9).
Cuvântul tradus prin „vânător” înseamnă de fapt „luptător cu sulița”, sau, în acest caz, „rebel”. Aici se
vorbește de un om, pe nume Nimrod, care avea calități și abilități de conducere neobișnuite și care a reușit
să-i organizeze pe oamenii din generația lui și să-i conducă într-o răzvrătire fățișă împotriva lui Dumnezeu,
așa cum Îl cunoșteau ei prin mărturia transmisă de Noe. Am putea astfel concluziona că Turnul Babel a fost
de fapt un templu ridicat în cinstea lui Semiramida1, soția tatălui lui Nimrod, însă nu mama lui, cu care
acesta era într-o relație incestuoasă. Părea că era momenul în care Satan urma să-și împlinească
promisiunea făcută Evei, când i-a spus, „veți fi ca Dumnezeu” (Geneza 3:5). Acesta este momentul
introducerii acestei forme de închinare care se rezuma la idolatrizarea femeii și a sexului.
Închinarea adusă Semiramidei la Turnul Babel s-a curmat brusc când Dumnezeu a încurcat limbile
oamenilor și a dărâmat templul sau turnul, însă aceasta nu a eradicat complet închinarea adusă femeii. În
dovezile arheologice, descoperim că nu după mult timp apare cuvântul Aștoreta, sau, sub o altă formă,
Astarteea, care este întotdeauna asociată cu închinarea adusă femeii. Aceasta este așadar prima formă de

1
Afirmația îi aparține lui Alexander Hislop, în cartea „Cele două Babilonuri”. Acesta a fost un slujitor în biserica Free
Chuch of Scotland, cunoscut pentru criticile aduse bisericii Catolice.
răzvrătire religioasă organizată împotriva lui Dumnezeu. Ea avea două scopuri, pe de o parte pentru a
asigura perpetuarea neamului omenesc, în economiile agricole de pe vremea aceea, ca cineva să prospere
din lucratul pământului, trebuia să aibă o familie mare. Pe de altă parte era pentru justificarea imoralității.
Era o împuternicire religioasă care să satisfacă și să liniștească tulburarea produsă de conștiință. Așadar
acesta era motivul din spatele închinării la Astarteea, existența urmașilor și permiterea poftei neîngădite.
A doua formă de idolatrie era închinarea la Baal. Acesta este un cuvânt semitic antic care nu se
referă la un anumit zeu, ci înseamnă „stăpân”, „proprietar”. Cred ca se referea la duhurile rele asociate
diferitelor zone în care trăiau oamenii. Întâlnim cuvinte precum, Baal-Peor sau Baal-Țefon, stăpânul
Peorului, stăpânul Țefonului. Acesta nu se referea la o anumită zeitate, ci la fiecare spirit rău local, care
trebuia împăcat dacă cineva voia să aibă parte de prosperitate în acea zonă. Fiecare așezare avea propriul
Baal. Aceștia erau asemănători într-o oarecare măsură, dar nu suficient ca să poată fi identificați cu
aceeași zeitate, ci erau considerați stăpânii acelor locuri, fiind duhurile rele care trebuiau slujite, împăcate și
cărora trebuia să li se aducă închinare. Fiecare fermier avea un mic altar dedicat Baalului din acea zona.
Înainte de semănat, aducea jertfa care era cerută și stropea sângele animalului pentru a-l satisface pe
stăpân și pentru a avea o recoltă bună. Dacă închinarea la Astarteea avea de-a face cu permiterea
imoralității, închinarea la Baal se referea la dobândirea de posesiuni și la asigurarea prosperității.
Cea de-a treia religie idolatră de pe vremea aceea era închinarea la Moloh. Acest cuvânt provine
din aceeași rădăcină semitică din care provine cuvântul arab actual, „melik”. Când am ajuns pentru prima
dată în Africa, am ajuns în Port Said, în Egipt, și apoi în Cairo, unde am vizitat Universitatea Americană, cu
ocazia deschiderii parlamentului. Pe când eram acolo, regele Egiptului, Farouk, a trecut pe lângă noi într-o
trăsură frumoasă, trasă de niște magnifici cai arabi, iar atunci când a trecut pe lângă noi, am auzit mulțimea
strigând, „Malik Eazim!”, adică „Măreț rege!”. Aceleași consoane se găsesc în cuvântul Moloh, care se
referă la același cuvânt, „rege”. Și în acest caz, există descoperiri arheologice care ne permit să ne facem o
imagine de ansamblu. Moloh era reprezentat de obicei printr-o figură maiestuoasă a unui rege șezând.
Mâinile și le ținea pe genunchi astfel încât, împreună cu picioarele, să formeze un bazin. De multe ori un
canal de aer care venea din spate sufla cu putere aer sub grătarul cu cărbuni care era deasupra mâinilor lui
și care se încălzeau foarte tare. Astfel închinătorul, care era de obicei tatăl sau ambii părinți veneau
împreună cu fiul lor, de preferabil întâiul născut, sau cu fiica lor, pretinzând că este băiat (Moloh nu prea
vedea bine). Oricum, doreau să li se împlinească cererea pentru care aduceau această jertfă, și erau gata
să facă orice pentru aceasta. Astfel părinții veneau cu copilul lor, și deși în inimile lor era cu siguranță o
anumită măsură de dragoste părintească, vanitatea, ambiția și dorința din inimile acestor oameni erau
suficiente să-i facă să-și ia copilul și să-l treacă prin foc. Puteți vedea un tată, motivat de dorința după
onoare, poziție și autoritate asupra tovarășilor lui? Acesta era motivul din spatele închinării la Moloh,
dorința de a accede peste ceilalți. Și în acest fel, tatăl stătea în fața idolului, privea în ochii primului lui
născut, și în ciuda sentimentelor pe care orice tată le are, ambiția lui depășea afecțiunea naturală. După
aceea își aducea cererea duhului reprezentat de statuie și calcula gradul și forța necesară pentru a-l
proiecta pe micuțul copil chiar în mijlocul focului. După ce își făcea calculele, tatăl își arunca cu atenție
copilul în mijlocul flăcărilor și a focului puternic. În acest fel copilul era dat ca o ofrandă lui Moloh, iar tatăl
dorea ca prin sacrificiul preaiubitului lui, să dobândească onoarea și poziția după care tânjeau inima lui lui
nesătulă și plină de pofte. Până la urmă după ce-i rămâne unul om după ce experimentează imoralitatea și
sexualitatea și dobândește cât mai multe posesiuni?
Fiecare dintre aceste trei forme de idolatrie are un corespondent în pasajul cuprins în prima epistolă
a lui Ioan unde scrie, „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume” (1 Ioan 2:15). Și continuă cu o afirmație
ciudată, „Pentru că tot, tot, TOT ce este în lume”, și subliniază cuvântul „tot”. Satan are doar trei unelte la
dispoziție, trei arme în arsenal (1 Ioan 2:16). Și totuși cu acestea a condamnat rasa umană. Numai trei
arme. Prima este pofta ochilor - lucruri, lucruri care se vor distruge în curând, lucruri care vor rugini în
curând, care nu vor mai fi la modă, care vor trece în curând, și pentru care trebuie să plătești ca să fie
aruncate în vreo groapă de gunoi. Și tocmai aceasta dă dumnezeul acestei lumi omului în schimb pentru
sufletul lui - lucruri. Aceasta numim pofta ochilor - închinarea la Baal. Al doilea lucru pe care-l poate da sunt
experiențele ilicite, interzise, în afara voii lui Dumnezeu. De aceea șarpele i-a spus Evei și tuturor copiilor ei
pe parcursul veacurilor, „Merită să-ți dai sufletul ca să fii liber să ai parte de experiențele simțurilor pe care
le dorești”. Vă puteți imagina succesul pe care l-a avut Satan în distrugerea a milioane de bărbați și femei
oferindu-le simpla experiență senzorială, trupească, însă Ioan a afirmat, „Tot ce este în lume este pofta
ochilor și pofta cărnii”. Al treilea lucru despre care ne spune este asociat cu Moloh. Al treilea lucru în
arsenalul lui, a treia armă, a treia unealtă în trusa lui este mândria vieții. Adică, o poziție de autoritate și
supremație asupra altora. Și astfel prin amestecarea inteligentă a acestor trei lucruri, prin zugrăvirea lor în
culori interesante, prin intensificarea atracției lor, Satan reușește să ducă la pierzare generație după
generație. Și numai atât are la îndemână! Numai cu acestea lucrează! „Pofta ochilor, pofta cărnii și mândria
vieții”. Asociate în mințile noastre cu închinarea la Astarteea - pofta cărnii, închinarea la Baal - pofta ochilor,
închinarea la Moloh - mândria vieții.
Dumnezeu ne-a creat pentru Sine. Acesta este principiul fundamental al acestei cărți. Și făcându-ne
pentru sine, ne-a dat o combinație unică de apetituri și de porniri. Le avem. Venim în lume cu ele.
Dumnezeu ne-a făcut să fim niște duhuri finite; și pentru că suntem limitați putem exista într-un singur loc,
în contrast cu nemărginirea Lui, El fiind în aceeași măsură pretutindeni. Noi suntem într-un singur loc. Și de
asemenea, Dumnezeu ne-a dat trupuri, care să fie vehiculele sau casele duhurilor noastre, astfel încât să
putem sta în acel loc în care existăm. Punând laolaltă duhul și sufletul cu trupul, El ne-a dat un apetit pentru
mâncare, ca aceste trupuri să fie hrănite. Ne-a dat papile gustative, nervi olfactivi și ochi care deosebesc
culorile, ca să avem parte de o oarecare măsură de plăcere din ceea ce vedem, mirosim sau gustăm.
Dumnezeu nu ne-a dat numai un apetit pentru mâncare care să creeze în noi dorința de a ne hrăni și
revigora trupurile, ci ne-a dat și o abundență de moduri în care să putem satisface acest apetit într-un mod
corect, legitim și bun. Împreună cu această varietate de alimente ne-a dat și o varietate de mirosuri și de
gusturi ca să găsim plăcere în mâncare. Dumnezeu a vrut, de asemenea, să-și întregească această familie
al lui prin reproducerea naturală, așa că a dat omului nu numai această capacitate, ci și această dorință.
Pornirea sexuală ne-a fost dată de Dumnezeu. A fost dată mai întâi primei perechi, iar Dumnezeu a afirmat
că este bună. Nu este nimic în neregulă cu sexul. Nu este nimic în neregulă cu el. Dumnezeu ne-a creat și
ne-a dat o cale corectă, legitimă prin care această nevoie și orice altă nevoie poate fi satisfăcută.
Dumnezeu ne-a dat un apetit pentru cunoaștere. Suntem limitați și învățăm într-un mod secvențial.
Dumnezeu este atotștiutor și cunoaște totul deodată. Noi trebuie să învățăm, iar Dumnezeu ne-a dat o
pornire lăuntrică, o presiune lăuntrică, o foame lăuntrică, o motivație să învățăm. Și asta experimentați mulți
dintre voi care sunteți studenți. Învățați, studiați. Aveți dorința să explorați, să învățați și să avansați și
aceasta este bine. Una dintre tragediile existenței noastre este că creierele noastre sunt mult mai mari
decât capacitatea trupului de a le susține. Cei mai înțelepți oameni care au trăit vreodată și-au folosit doar
trei procente din puterea creierelor lor, iar majoritatea dintre noi ajungem să folosim între un procent și un
procent jumătate. Aceasta este media. Deci creierele noastre au o capacitate nelimitată. Vă puteți închipui
cum ar arăta un creier electronic cu capacitatea creierului uman? Cineva mi-a spus, și nu știu dacă este
adevărat, că dacă un creier uman ar fi construit din plăcuțe electronice IBM, ar fi nevoie de șapte clădiri ca
și Empire State Building pentru a le păstra, ar fi nevoia de apa cascadei Niagara pentru a le răci și de toată
electricitatea generată de cascada Niagara pentru a le ține în funcțiune. Creierul uman este un lucru
magnific și complex. Dumnezeu l-a creat, aparent cu intenția ca noi să putem să-l folosim nelimitat, dar
când ajungem la vârsta de 60 sau de 70 de ani, trupurile noastre devin slabe și decad și, nu după mult
timp, marele potențial al personalității umane este oprit de moarte. Așadar Dumnezeu ne-a dat creiere și
capacitatea de a învăța și a pus în noi și dorința să învățăm. De asemenea, Dumnezeu ne-a dat și un apetit
pentru plăcere, ca noi să ne bucurăm de ceea ce a creat. Ne-a dat o dorință după securitate ca să
apreciem providența Lui. Cu alte cuvinte, toate pornirile, instinctele pe care Dumnezeu le-a pus în om sunt
pentru un scop. Și când a privit la prima pereche care avea toate aceste dorințe și porniri, a spus, „Este
bine”.
Vă aduceți aminte că timp de secole a existat o erezie, care a început pe vremea lui Platon și a
continuat până când au apărut Gnosticii. Era un fals satanic. A fost oprită de Pavel, în cartea Coloseni. Dar
în timpul lui Platon a apărut ideea, care a fost acceptată pe scară largă, că materia este rea. După ce
gnosticismul a luat amploare, acesta a afirmat că Dumnezeu a creat numai duhul, că Satan a creat materia
și că prin cădere, omul a fost forțat să îmbrace un trup fizic. Aceste idei l-au influențat foarte tare pe
Augustin, care fusese maniheist, o secta care a preluat multe din gnosticism. Așadar, prin secolele 3 și 4, în
creștinism s-a strecurat ideea că trupul este rău și că dorințele și pornirile sunt rele. Dar aceasta nu este o
învățătură Scripturală. În cuvânt ni se spune că singurul lucru pe care-l avem și pe care El îl cere este
trupul nostru. Noi suntem chemați să „ne aduce trupurile ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”
(Romani 12:1). Trupul este cortul duhului omului, și este locul unde Dumnezeu se întâlnește cu omul, unde
el locuiește. Și prin trup suntem în legătură cu lumea pe care Dumnezeu a creat-o. Vreau să vedeți ce s-a
întâmplat, îl putem privi pe om ca pe un triunghi, sau și mai bine ca pe o piramidă care stă pe vârful ei.
Trupul atinge pământul, apoi este sufletul și apoi duhul. Dar Dumnezeu nu ne-a făcut să ne găsim
împlinirea în lume, ci numai să ne asigurăm subzistența. De aceea, piramida stă pe vârf. Da, stă pe
pământ, este hrănit de el, susținut de el, umblă pe el, îl conduce, dar toate puterile trupului, sufletului și ale
duhului au fost făcute să se îndrepte spre cer, spre Dumnezeu. Pentru că împreună cu aceste dorințe și
porniri, Dumnezeu a făcut în om un loc gol pe care numai El îl poate umple. Acesta este aspectul unic al
personalității omului.
Dacă citiți cartea Eclesiastul, având acestea în vedere, veți descoperi că autorul a făcut tot ceea ce
fiecare dintre noi a dorit să facă la un moment dat în călătoria noastră, și anume să încercăm tot ce a fost
făcut să satisfacă personalitatea omului. Când Solomon a avut tot ce poate aduce averea, pofta ochilor, și a
acumulat posesiuni și clădiri cum nimeni nu a reușit să acumuleze, când a avut parte de mândria vieții în
așa măsură încât a ajuns împărat al împăraților și întreaga lume îl cinstea, când a căutat să experimenteze
pofta cărnii până acolo încât a avut 1000 de soții și concubine și apoi a afirmat că nu a fost nimic ce să nu fi
încercat, nimic din ceea ce ochii lui au văzut ce să nu fi luat, când a făcut tot ce este posibil pentru un om
să facă în încercarea de a se satisface fiind condus de dumnezeul acestei lumi, a dat un răspuns ce are o
autoritate mai mare decât răspunsul oricărui alt om. Iar răspunsul lui a fost următorul, suflete, ești împlinit
acum că ai mai multe lucruri decât oricine altcineva? Suflete, ești împlinit acum că ai o poziție mai înaltă
decât oricine altcineva? Suflete, ești mulțumit acum că ai avut parte de experiențe carnale mai mult decât
oricine altcineva? Iar răspunsul care s-a auzit din camera goală a duhului lui a fost, „Deșertăciune a
deșertăciunilor, totul este deșertăciune” (Eclesiastul 12:8). Goliciune! Cu alte cuvinte, Solomon a afirmat că
ceea ce dumnezeul acestei lumi oferă, pofta ochilor, pofta cărnii și mândria vieții nu pot împlini nevoia unui
om, pentru că omul a fost făcut pentru Dumnezeu.
Deși Augustin a fost influențat de maniheism, a venit un moment când a vorbit corect și cu
înțelepciune, iar inimile noastre sunt hrănite auzindu-l, pentru că a vorbit adevărul nemuritor. Îl auzim
mărturisind că a fost în toate cloacele din această lume încercând să bea cât mai mult putea, cât mai mult îi
permitea timpul și puterile și că, în cele din urmă, prin experimentarea inutilității și a frustrării și prin
rugăciunile mamei lui, Monica, a fost adus în brațele Domnului Isus, care-l aștepta. Atunci a rostit
următoarele cuvinte, pe care le auzim și noi astăzi, „Oh Doamne, Tu ne-ai creat să nu ne putem odihni
nicăieri până nu ne odihnim în Tine”.
Iubiții mei, suntem creați pentru Dumnezeu. Nimic nu ne poate satisface, doar Dumnezeu. De
aceea Dumnezeu și-a câștigat un popor, a coborât în mijlocul poporului și a locuit între aripile heruvimilor.
Era acolo, sub stâlpul de nor și stâlpul de foc astfel încât să poată fi în mijlocul poporului Lui. Astfel încât să
aibă un popor care să-L cunoască, un popor care să-L înțeleagă, un popor care să-L iubească, un popor
care să-I slujească Lui, care să fie martori ai faptului că au nevoie de Dumnezeu.
Și ce descoperim? Vedem cea de-a treia generație. Martorii lui Dumnezeu, mărturia lui Dumnezeu a
fost nimicită de Dumnezeu. Unul dintre cele mai triste versete din Vechiul Testament se găsește în cel de-al
treisprezecela verset din cel de-al doilea capitol al cărții Judecători, „Și ei L-au părăsit pe Domnul și i-au
slujit lui Baal și Astarteei”. S-au întors la pofta ochilor și la pofta cărnii.
Cum s-a întâmplat un astfel de lucru? Au părăsit ei cortul? Au părăsit biserica? Au dărâmat cortul?
Oh nu, nu au făcut asta. Știți ce au făcut?
Probabil, la un moment dat, un bărbat, venind de la lucrul câmpului, i-a spus soției:
„Astăzi am fost la câmp... de când suntem aici, nu am avut nicio recoltă bună. Tata avea recolte mai
bune. Pe când eram acolo, a trecut unul dintre cei care foloseau ferma înainte să le-o ia Iosua și mi-a zis că
acesta a fost câmpul lui. El încă locuiește aici, în cetate. M-a întrebat câte butoaie umplu la un ar. Când
i-am spus, mi-a răspuns că el avea o recoltă mult mai bună pe când lucra el ferma. L-am întrebat ce făcea
el și noi nu facem și mi-a arătat niște pietre aruncate la marginea terenului și mi-a spus că pe vremea lui
acestea erau în picioare și erau un altar închinat lui Baal. Știi că tot timpul ne întrebam la ce foloseau
pietrele acelea cu însemne ciudate pe ele. Omul a continuat spunându-mi că ferma este condusă de un
duh rău și că dacă nu-l mulțumim, recolta nu va crește, nu va ploua, și va fi mâncată de insecte.”
„Adevărat?”, l-a întrebat soția.
„Știi că de atât timp nu reușim să obținem o recoltă bună.”
„Și ce a spus că făceau?”
 „Păi, luau un miel, îl omorau și îi stropeau sângele pe acele pietre.”
„Dragul meu, știi că nu aș vrea să afle nimeni despre asta, dar dacă ai putea să omori din greșeală
un miel chiar lângă acele pietre și apoi să-l iei în brațe ca și cum ai vrea să-l îngrijești. Nimeni nu ar
observa. Și poate că Baal va fi mulțumit. Nu vreau să afle cineva de la Cort despre asta, așa că vom
continua să mergem acolo, vom face totul ca înainte. Trebuie să avem o recoltă bună.”
„Nu știu ce să zic...”
„Iosua a murit și la fel și toți bătrânii care erau împreună cu el. Până la urmă Dumnezeu nu este la
fel de real pentru noi cum a fost pentru ei. Trebuie numai să avem o recoltă bună. Cum să facem... Uită-te
la pătura asta, ce uzată este. Uită-te la vasele astea de lut și la tigăile acelea, toate sunt sparte. Și a trecut
atât de mult timp de când nu mi-am mai luat o haină nouă, iar oamenii din oraș au lucruri atât de frumoase.
De fiecare când mă întorc acasă de la piață sunt foarte tulburată. Nu ne ajunge cât avem.”
„Nu știu...”
„Nu pot să-ți spun eu ce să faci. Tu ești fermierul. Eu mă ocup numai cu gătitul. Dar mi-ar plăcea
foarte mult să am puțin mai mult zahăr să pun în mâncarea asta.”
Astfel că, înainte să semene, bărbatul omoară din greșeală un miel. Cineva tocmai trecea atunci pe
acolo. „Îmi pare atât de rău că am rănit mielul acesta. Ajută-mă să-l ridic”. Așa că-l ridică împreună, dar
numai fermierul știe ce face de fapt. Sângele ajunge pe pietre, și la vremea secerișului, recolta este bogată.
„Cum de ați avut o recoltă mai bună?”, „Păi...”. Totul începe cu un mic compromis, făcut pentru niște lucruri.
Urmează să facă un mic compromis pentru o poziție mai înaltă și apoi un altul pentru o experiență
senzuală. Nu a fost o ruptură pe față. Ei se temeau de Domnul dar slujeau zeilor din țară.
Încă se temeau de Dumnezeu, dar erau foarte de flămânzi după mai multe lucruri, după o poziție
mai înaltă și după mai multe experiențe ale simțurilor. Până la urmă, asta nu însemna că trebuia să
renunțe, nu însemna că-L părăseau pe Dumnezeu. În fiecare zi de sabat mergeau la cort, se rugau și
mulțumeau înaintea fiecărei mese. Era ceva foarte subtil, văzut numai de Dumnezeu. Nici nu le afecta
deloc poziția în societate. Observați ce s-a întâmplat? Observați ce s-a schimbat? Dumnezeu avusese un
popor care L-a văzut pe El și puterea Lui miraculoasă, care au văzut zidurile Ierihonului dărâmându-se,
care au pus armate pe fugă, care au fost martori la dezlănțuirea puterii Lui, însă acum fii lor s-au depărtat
în mod subtil și au zidit atarele de piatră ale lui Baal, Astarteea și Moloh. Și a fost necesar ca Dumnezeu
să-și reverse mânia asupra poporului Lui.
Iubită inimă, recunoști pericolul în care sunt întotdeauna cei din poporul lui Dumnezeu? Recunoști
pericolul în care eșt tui? Vezi tu ce înseamnă să aparții Domnului?
Să vedem cum stau lucrurile acum. Înainte să te găsească Isus Cristos, erai mort în nelegiuirile și în
păcatul tău. Ce înseamnă acest lucru? Îți slujeai ție însăți. Erai dumnezeu în viața ta. Făceai ce-ți plăcea. Și
ce făceai? În anumite domenii, în anumite direcții, într-o anumită măsură slujeai poftei ochilor, poftei cărnii
și mândriei vieții. Te închinai lui Baal, Astarteei și lui Moloh.
Ce înseamnă pocăința? Pocăința înseamnă schimbarea minții, schimbarea direcției, schimbarea
intențiilor și a scopului. Înainte afirmam că eu eram dumnezeul vieții mele. Dacă voiam să-mi satisfac
dorința de a fi onorat copiind la școală, copiam. Dacă voiam să-mi satisfac dorința după lucruri furând ceva
bani, furam. Dacă voiam să-mi satisfac dorința de experiențe prin imoralitate, eram imoral. Aceasta este
atitudinea păcătosului, este dumnezeul propriei lui vieți și-și conduce propria viață. Îi slujește lui Baal,
Astarteei și lui Moloh fără să facă vreodată vreun chip cioplit sau vreun altar. Cu toate acestea, exact
același principiu este la lucru în viața păcătosului. Și apoi a venit chemarea lui Cristos să se întoarcă de la
idoli la Dumnezeu. Esența pocăinței este să slujești Dumnezeului viu și adevărat.
Să se întoarcă la Dumnezeu. Ce înseamnă să se întoarcă la Dumnezeu? Dumnezeu îmi cunoaște
dorințele. Dumnezeu îmi cunoaște pornirile. Dumnezeu îmi cunoaște nevoile. El are o cale corectă și
dreaptă ca acestea să fie împlinite și eu mă întorc la Dumnezeu ca El să mă conducă, El să mă cârmuiască
în ceea ce este drept în ochii Lui. Renunț la poziția de dumnezeu pe care o am în ochii mei și la idolii pe
care mi i-am înălțat. Mă dedic suveranității Lui. Așadar, nimeni nu-L cunoaște într-un mod salvator pe Isus
Cristos până când nu se întoarce de la idoli la cârmuirea lui Dumnezeu. Dacă spui că te-ai pocăit, ai făcut
exact acest lucru. Ai renunțat la poziția de dumnezeu în ochii tăi, la dreptul tău de a te conduce pe tine
însăți, la dumnezeul acestei lumi și la dumnezeii pe care el te-a făcut să-i slujești. Nu mai trăiești ca să-ți
satisfaci pofta ochilor, nu mai trăiești ca să-ți satisfaci pofta cărnii sau mândria vieții. Te-ai pocăit. Ai afirmat
că singurul vrednic să fie slujit este Isus Cristos, singurul vrednic să I se aducă ascultare este Dumnezeul
cel Viu, singurul vrednic de închinare este Dumnezeu triunitar al cerului și al pământului, Tatăl, Fiul și Duhul
Sfânt. Astfel pocăința este întoarcerea de la idoli la Dumnezeu, pentru a-I sluji Dumnezeului viu să
adevărat și a-L aștepta pe Fiul Lui din cer.
Și astfel, pe baza pocăinței tale și a faptului că L-ai primit pe Isus Cristos ca Domn care să te
conducă și ca Salvator ca să te izbăvească, de dragul Fiului Lui, Dumnezeu ți-a iertat păcatele, te-a făcut
curat și te-a scos de sub povara vinei și de sub sentința morții. Și aceasta deoarece sabia mâniei Lui care
era îndreptată împotriva ta a străpuns inima Fiului Lui și săgețile mâniei Lui ațintite spre pieptul tău au fost
aruncate în Domnul Isus Cristos. Și pentru că El a murit pentru tine, ai fost iertat. Prietenul meu, nu ai nicio
parte în iertarea Lui, până când nu renunți la dumnezeul acestei lumi și la idolii pe care el te-a făcut să-i
slujești. Nu este nicio posibilitate să ai vreo parte, în mod salvator, în moartea lui Isus Cristos, până când
nu dărâmi altarul lui Baal - pofta ochilor, al Astarteei - pofta cărnii și al lui Moloh, - mândria vieții, pentru că
El a spus ,„Dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel” (Matei 18:3, Luca 13:3).
Ajungând acum la acest subiect și știind că poate vorbesc unora care au doar numele că trăiesc. Au
numai unele adevăruri de bază, unele concepte și nu L-au întâlnit cu adevărat în pocăință și credință.
Poate ai auzit astăzi cele spuse și ești în această stare, în această poziție, pe această cale și nu te-ai
plecat niciodată, pentru salvare, înaintea lui Isus Cristos, atunci ție îți spun că religia ta și toate poruncile și
ceremoniile pe care le-ai experimentat și toate lucrurile care sunt parte din viața ta sunt în întregime
neadecvate. Dacă nu te-ai întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujești Dumnezeului cel viu și adevărat, nu
ai nicio parte în dragostea Lui păstrătoare. Pocăința este esențială și de aceea cartea pe care fratele nostru
Hegre a amintit-o este foarte de necesară, pentru că primul ei capitol se intitulează, „Pocăința, locul și
importanța ei cuvenite”.
Despre aceasta vorbim. Când ai venit pe acest teren, renunțând la dumnezeul acestei lumi și la
toate construcțiile pe care el le înalță ca să ne prindă, Îl vezi pe Isus Cristos murind pentru tine. Însă ce se
întâmplă după aceea? Continui să ai porniri. Continui să ai dorințe. Încă îți este foame. Încă ai porniri
sexuale. Încă ai dorințe după cunoaștere, poziție, securitate și plăcere și ai toate reacțiile învățate înainte,
toate atitudinile pe care le-ai dobândit și pe toate acestea le-ai adus în această nouă viață a iertării. Da, ai
viața veșnică, dar ai adus cu tine în iertare atitudinile înrădăcinate pe care le aveai.
Și nu după mult timp descoperi că ești ispitit. Ce s-a întâmplat? Doar o mică ispită cu privire la
poziție, la plăcere, la posesiuni. Ajunge numai să faci o remarcă sarcastică și poți călca într-un fel pe gâtul
cuiva ca să ajungi mai sus în ochii tăi. Astfel a apărut critica, iar toată critica, tot sarcasmul, toată bârfa au
la bază mândria vieții, închinarea la Moloh, prin care cauți să te înalți în detrimentul altcuiva. De aceea
spune Dumnezeu, „Cei șoptitori și bârfitori sunt vrednici de moarte”, pentru că este închinare la Moloh
(Romani 1:30-32). De aceea spune Dumnezeu că pofta și o imaginație rea sunt închinarea la Astarteea,
pentru că este imoralitate la nivel mental. Și astfel descoperi că deși nu poți face unele lucruri, mintea ta le
face și tu tolerezi și încurajezi acest lucru și nu realizezi ca în mintea este concepută acțiunea, „După cum
gândește un om inima lui, așa este el” (Proverbe 23:7).
Și astfel ai fost ispitit să mergi din nou înapoi la altar și să te închini Astarteei. Nu observi cât de
subtil este Satan? Și el încearcă constant să ne momească înapoi la altarele lui Baal, a Astarteei și a lui
Moloh. Dacă ar înălța un idol grotesc cum sunt prin Africa, l-am refuza cu dispreț. Nu suntem într-atât de
degradați încât să ne închinăm înaintea unor caricaturi înălțate, unsuroase și murdare de piatră. Nu, el este
cu mult mai subtil. Nu va veni cu așa ceva la noi, ci cu un lucru mic, să ai ceva, să ajungi cineva, să
experimentezi ceva. Și nu vedem natura intrinsecă a acestor lucruri așezate pe calea noastră de
dumnezeul acestei lumi care caută să ne distrugă. Trebuie să recunoaștem că atât timp cât vom umbla în
lume vom fi apăsați și ispitiți necontenit. Domnul nostru Isus nu a promis niciodată o stare de har care ne
va face imuni la ispită. Știți acest lucru? Vin oameni la mine spunându-mi, „Păi, am crezut că am câștigat
biruința, am crezut că am murit, am crezut că știu câte ceva de cruce, dar încă sunt ispitit”. Dragul, cine
te-a învățat că va veni un timp în experiența ta când nu vei putea fi ispitit? Aceasta te-ar face mai sfânt
decât Domnul nostru, „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi” (Evrei 4:15).
Ispita este propunerea făcută intelectului de a satisface un apetit bun într-un mod greșit. Vei fi ispitit.
Dar dacă vei putea să stai pe terenul în care să tratezi ispita ca și cum ar fi păcatul făptuit și să observi
chiar atunci că inima ta este abătută spre altarele lui Baal, Astarteea și Moloh (pentru că numai în aceste
trei domenii vei fi ispitit), atunci o vei vedea în adevărata lumină și vei acționa în consecință.
 Care este metoda lui Dumnezeu prin care ne păzește de tragedia celei de-a treia generații? Care
este metoda Lui? Metoda Lui este întotdeauna aceeași și anume crucea, crucea. Iar motivul pentru care
cea de-a treia generație de atunci, din Israel, a eșuat, a fost că nu au trecut Iordanul. Vă aduceți aminte că
Dumnezeu a spus celor din popor să pună o grămadă de pietre pe fundul râului și alta pe malul lui. Și le-a
spus să-și aducă copiii acolo și să le explice că acele douăsprezece pietre de pe fundul râului sunt oamenii
care au murit, care au fost răstigniți și îngropați, iar acele douăsprezece pietre de pe malul râului sunt
oamenii care au fost înviați să umble în înnoirea vieții. Astfel El voia ca cei din popor să-și aducă acolo
copiii ca și ei să învețe această mărturie a morții și a învierii.
Ce se întâmplase? De ce? Ei au crezut că experiența părinților și a bunicilor lor le era suficientă.
Iubite inimi, mă uit azi la unii dintre voi și văd că permiteți aceste lucruri pentru că ați învățat cuvintele unei
vieți răstignite, cuvintele unei vieți sfințite, cuvintele legate de identificare și le-ați aprobat pe o bază
sentimentală, le-ați adoptat în mod intelectual și credeți că este suficient, dar nu este suficient! Trebuie să
coborâți la râu pentru a trece de partea cealaltă în biruință. Pentru a putea trăi în viața de înviere este
nevoie să cobori în moarte.
Mi-este teamă pentru cea de-a treia generație a oricărei mișcări, pentru că este generația pentru
care cuvintele sunt suficiente și ele iau locul realității. Oare vorbesc în seara aceasta unora care au învățat
cuvintele legate de răstignirea noastră împreună cu Cristos, de îngroparea noastră cu El și de învierea
noastră cu El și care au permis ca aceste cuvinte să înlocuiască vitalitatea și realitatea unirii noastre cu
Cristos în moarte? Dacă ești unul dintre aceștia, tu poți umbla cum au umblat părinții tăi, dar copii tăi
spirituali vor urma zeii țării, pe Baal, Astarteea și Moloh. Ce înseamnă toate acestea? Dumnezeu vrea un
martor, dar numai cei care au cunoscut crucea pot purta chivotul. Numai cei care au intrat în Iordan, în
moarte față de sine și înviere în Cristos, pot fi martori ai Lui. Și dacă nu ai făcut acest lucru, în locul tainic al
vieții tale, ai început deja să te închini lui Baal, Astarteea și Moloh. Nu știe nimeni, poate numai tu, dar
conștientizezi că este un simțământ al falsității și că nu poate continua foarte mult. Ce se va întâmpla? Ce
vei face?