Tema Drept Civil

Tema nr.
7: NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RAMURA DREPTULUI CIVIL
7.1. Noțiuni introductive privind dreptul civil

7.2. Persoana fizică
7.3. Declararea persoanei dispărută fără veste
7.4. Declararea persoanei decedată
7.5. Persoana juridică
7.6. Actele juridice civile
7.7. Reprezentarea și procura
7.8. Drepturile nepatrimoniale
7.9. Dreptul de proprietate
7.10. Moștenirea
7.1. Noţiuni introductive privind dreptul civil
Dreptul civil este principala ramură a dreptului privat, motiv pentru care s-a spus că este
dreptul privat general. Dintre ramurile sistemului nostru juridic, dreptul civil pare să aibă aria
de cuprindere cea mai largă şi să îmbrăţişeze problematica cea mai complexă. Aproape că nu
există domeniu al vieţii sociale în care normele juridice civile să nu aibă incidenţă, după cum
aproape că nu există categorie de fapte juridice care să nu fie susceptibile să determine apariţia,
modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile. Existenţa individului uman, ca persoană
fizică, şi a colectivelor de oameni organizaţi, ca persoane juridice, multitudinea de relaţii sociale
ce se stabilesc între aceste persoane se află în permanenţă sub acţiunea dreptului civil care
însoţeşte orice persoană, de la naşterea sa – iar în anumite condiţii, chiar mai devreme, din clipa
când evenimentul naşterii devine o eventualitate previzibilă într-un viitor cert – şi până la
încetarea fiinţei sale, sau, mai exact – sub anumite aspecte – chiar dincolo de acest moment.
Aşadar, o bună parte din coordonatele vieţii noastre sunt determinate, sau cel puţin influenţate
de normele dreptului civil. De aici nevoia stringentă pentru noi toţi de a cunoaşte ceea ce este
esenţial în conţinutul conceptelor cu care operează normele juridice civile.1
Prin urmare, vom spune că dreptul civil este ansamblul normelor juridice care reglementează
raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe
poziţii de egalitate juridică2.
Astfel, raportul juridic civil este o relaţie socială reglementată de o normă juridică civilă.
Caracterele raportului juridic civil sunt următoarele:
– Raportul juridic civil are un caracter social, în sensul că se stabileşte între oameni, persoane
fizice sau persoane juridice.
– Raportul juridic civil are un caracter voliţional, în sensul că relaţia socială devine raport
juridic civil prin edictarea normei juridice civile care o reglementează de către organul legiuitor,
deci prin voinţa acestuia (voinţa de stat). Atunci când raportul juridic civil are ca izvor actul
juridic civil, (actul juridic civil este manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice, de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic) intervine şi voinţa uneia sau ambelor
părţi între care se stabileşte raportul juridic (adică, dacă acestea îşi manifestă voinţa, raportul
juridic ia naştere, se modifică sau se stinge); prin urmare, în acest caz, raportul juridic civil are un
dublu caracter voliţional.
– Raportul juridic civil se caracterizează prin aceea că părţile (subiectele) au o poziţie de
egalitate juridică, în sensul că nici una dintre ele nu-şi poate impune voinţa faţă de cealaltă sau
celelalte; fiecare parte (subiect) îşi manifestă voinţa (sau nu) în direcţia pe care i-o dictează
propriul interes. Dacă nu se realizează acordul de voinţă al părţilor, raportul juridic civil nu ia
fiinţă.
1
Diaconu C., Firică C., Drept civil. Partea generală. Persoanele, București: Fundației România de Mâine. 2013, pag.28
2
Beleiu Gh. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a XI-a. București: Universul Juridic.
2007, p. 15.
1
Prin urmare, dreptul civil reglementează două mari categorii de relaţii sociale: raporturile
patrimoniale şi cele personale nepatrimoniale3.
Este patrimonial raportul al cărui conţinut poate fi exprimat în bani (raportul care are în
conţinut dreptul de proprietate, raportul creat din contractul de vânzare-cumpărare). Este
nepatrimonial raportul al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani (raportul care are în conţinut
dreptul la nume, la denumire ori dreptul la sediu). Participanţii la raporturile civile pot fi
persoane fizice (inclusiv apatrizi, cetăţeni străini) şi persoane juridice (inclusiv organizaţii
internaţionale, organizaţii străine, care desfăşoară activitate pe teritoriul Republicii Moldova).
Principiile dreptului civil. Orice sistem de drept este guvernat de anumite principii
fundamentale, adică de idei călăuzitoare (reguli de bază), comune tuturor ramurilor de drept. În
același timp, fiecare ramură de drept cuprinde reguli de bază pentru întreaga legislaţie din
domeniul respectiv, precum și reguli de bază ce se aplică uneia sau mai multor instituţii ale
ramurii de drept respective. În dreptul civil își găsesc aplicare trei categorii de principii, și anume:
– Principiile fundamentale ale dreptului sunt idei de bază ce se regăsesc în întreaga legislaţie a
Republicii Moldova, fiind consacrate de legea fundamentală, precum și de alte legi mai
importante. Ele sunt aplicabile tuturor ramurilor de drept, deci și dreptului civil. Din această
categorie fac parte: principiul democraţiei, principiul egalităţii în faţa legii, cel al legalităţii şi al
separaţiei puterilor în stat.
– Principiile generale ale dreptului civil sunt idei călăuzitoare pentru întreaga legislaţie civilă,
vizând deci toate instituţiile dreptului civil, chiar dacă nu își manifestă prezenţa cu aceeași
intensitate. Aceste principii au o vocaţie generală, pentru întreaga ramură de drept civil. Cele mai
importante sunt cele prevăzute în Codul Civil al R. Moldova, şi anume: principiul inviolabilităţii
proprietăţii, principiul libertăţii contractuale, cel al inadmisibilităţii imixtiunii în afacerile private,
principiul necesităţii de realizare liberă a drepturilor civile, principiul îmbinării intereselor
personale cu interesele generale, principiul de garantare a restabilirii persoanei în drepturile în
care a fost lezată şi al apărării lor judiciare.
– Principiile instituţiilor dreptului civil sunt idei de bază care se aplică fie numai într-o
instituţie, fie în două sau mai multe instituţii ale dreptului civil, iar uneori chiar numai pentru o
anumită materie a unei instituţii, având deci o vocaţie mai redusă decât principiile generale ale
dreptului civil. Spre exemplu, principiul consensualismului (referitor la forma actelor juridice),
principiul forţei obligatorii a efectelor actului juridic civil, principiul irevocabilităţii şi relativităţii
efectelor actelor juridice civile.
Izvoarele de drept civil. Totalitatea izvoarelor de drept civil constituie un sistem unitar în
care se cuprinde o mare varietate de forme dispusă într-o anumită ordine şi ierarhie. Acestea se
clasifică în funcţie de mai multe criterii:
1. În funcţie de la organele care emană:
– legile. Legile sunt acte normative adoptate de către organul legislativ al ţării şi care
constituie expresia suveranităţii statului. Legea reprezintă o normă de conduită social generală,
obligatorie sau permisivă, edictată de puterea suverană şi sancţionată prin forţa şi voinţa
publică. Legea este principalul izvor de drept civil şi există sub forma a trei categorii:
 Constituţională. Principala lege constituţională o reprezintă însăşi Constituţia R. Moldova.
Constituţia adoptată de autoritatea legislativă supremă, serveşte drept bază pentru
constituirea tuturor ramurilor de drept, inclusiv a celei civile. Astfel pe lângă drepturile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, constituţia reglementează în linii generale şi
instituţiile juridice fundamentale ale dreptului civil, de exemplu dreptul la proprietate - art. 9;
46; 127; dreptul la libera circulaţie – art. 27; dreptul la viaţa intimă, familială şi privată – art.
28; dreptul la inviolabilitatea domiciliului – art. 29; dreptul la secretul corespondenţei – art. 30.
Alte legi constituţionale, izvoare de drept civil, reprezintă potrivit art. 72 din constituţie, legile
de revizuire a constituţiei.
 organică. Legile organice sunt acele care reglementează relaţii sociale ce privesc organizarea
şi funcţionarea unor anumite organe de stat, cum ar fi cea a instanţelor judecătoreşti,
3
Baieș S., Roșca N., Dreptul civil. Partea general. Persoana fizică. Persoana juridică, Vol. 1, Chișinău: Cartier. 2004, pag.29
2
ministerelor etc. Un loc aparte printre legile organice îl ocupă Codul civil, care este o lege
amplă, complexă, sistematizată, fiind considerată principalul izvor de drept civil, fără a
exclude existenţa altor legi care reglementează raporturi de drept civil. Prin legi organice a
fost reglementat regimul juridic al proprietăţii adoptat de Parlament la 22 ianuarie 1991 sau
Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, adoptată la 3 ianuarie 1992 care prevede
formele juridice de organizare a activităţii agenţilor economici.
 Ordinare. Ordinare sunt toate celelalte legi adoptate de Parlament şi promulgate de
Preşedintele ţării.
– Actele normative subordonate legii. Actele normative subordonate legii se aplică la
reglementarea raporturilor civile doar în cazul în care sunt emise în temeiul legii şi nu contravin
ei. În caz contrar, ele nu au putere juridică şi nu pot fi aplicate la reglementarea raporturilor
juridice civile. Din această categorie fac parte Decretele Preşedintelui R. Moldova, hotărârile şi
dispoziţiile guvernului, actele cu caracter normativ ale autorităţilor publice centrale şi locale.
Este vorba de ordine ale miniştrilor, instrucţiuni, regulamente, hotărâri ale consiliilor locale,
ordine şi dispoziţii ale primarilor.
7.2. Persoana fizică
Persoana fizica este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile.
Omul, ca persoană fizică, este un subiect de drept universal, poate participa la diverse raporturi
juridice civile. Persoana fizică este subiect de drept, este titularul de drepturi şi obligaţii, care
formează conţinutul raportului juridic civil.
Persoana fizică are capacitate civilă. Capacitatea civilă4 este o parte a capacităţii juridice, care
exprimă aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii civile, precum şi
posibilitatea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii prin încheierea de acte juridice.
Legiuitorul recunoaşte capacitatea civilă în egală măsură pentru toate persoanele fizice,
indiferent de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică,
avere, origine socială, grad de cultura sau de alte criterii similare. Capacitatea civilă include în
sine atât capacitatea de folosinţă, cât şi capacitatea de exerciţiu:
Capacitatea de folosinţă5 este definită ca aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi şi
obligaţii civile, ceea ce constituie condiţie necesară pentru a fi participant la diferite raporturi
juridice. Ea este recunoscută în egală măsură pentru toate persoanele fizice fără nici o
discriminare.
Prin urmare, capacitatea de folosinţă începe la data naşterii persoanei fizice, care se
dovedeşte cu actul de stare civilă - certificatul de naştere şi încetează odată cu moartea acesteia.
Fiind un atribut inerent fiinţei umane este firesc ca capacitatea de folosinţă să fie acordată chiar
de la naştere şi să fie indisolubil legată de existenţa acesteia.
Apariţia capacităţii de folosinţă nu depinde de vârsta persoanei fizice, starea sănătăţii, de
posibilitatea realizării drepturilor şi obligaţiilor. De la regula generală de dobândire a capacităţii
de folosinţă odată cu naştere este o excepţie, conform căreia drepturile copilului sunt recunoscute
de la concepţiune, cu condiţia că se naşte viu. Astfel, se poate de afirmat că copilul dobândeşte
anticipat capacitatea de folosinţă, care după conţinutul său este redusă, fiindcă nu dobândeşte
întreaga capacitate de folosinţă, ci numai dreptul de a moşteni din momentul concepţiunii sale,
dacă se naşte viu. Pentru a fi considerat că copilul s-a născut viu este suficient ca el să fi respirat
măcar odată, fapt ce poate fi dovedit prin mijloace ştiinţifice medicale, existenţa aerului în
plămâni. Indiferent cât timp a trecut după naştere (un minut, o oră etc.) copilului i se întocmesc
două acte de stare civilă: actul de naştere şi actul de deces. Dacă copilul se naşte mort, se
consideră că nu a fost niciodată subiect de drept civil, iar capacitatea de folosinţă anticipată a
acestuia dispare.
4
Comentariul Codului Civil al R. Moldova. Chişinău: Tipografia Centrală, 2006. Cartea întâi, titlul II – Persoanele, art. 23
5
Comentariul Codului Civil al R. Moldova. Chişinău: Tipografia Centrală, 2006. Cartea întâi, titlul II – Persoanele, art.18
3
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează o dată cu moartea acesteia. De
asemenea, declararea morţii persoanei fizice produce aceleaşi efecte juridice ca şi decesul fizic
constatat.
Capacitatea de exercițiu6 este aptitudinea persoanei fizice de a dobândi prin faptă proprie
şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa. Aceste
prerogative persoana fizică le realizează prin încheierea de acte juridice civile singur, personal,
fără nici o intervenţie din partea altei persoane. Prin încheierea actelor juridice civile persoana
fizică nu numai îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţii, dar şi dobândeşte drepturi civile şi
execută obligaţiile civile asumate. Spre deosebire de capacitatea de folosinţă, care reprezintă
posibilitatea pasivă a persoanei de a fi titular de drepturi şi obligaţii, capacitatea de exerciţiu
presupune săvârşirea de acţiuni proprii de partea persoanei, îndreptate spre dobândirea de
drepturi şi asumarea de obligaţii. Persoanele care au capacitate de folosinţă, dar care nu au
capacitate de exerciţiu dobândesc şi exercită drepturi civile, îşi asumă obligaţii şi le execută prin
intermediul reprezentanţilor.
Capacitatea de exercițiu are următoarele forme:
− capacitate de exercițiu deplină7. Capacitatea de exerciţiu, fiind posibilitatea persoanei de a
dobândi şi de a exercita drepturi civile prin propriile fapte, de a-şi asuma personal obligaţii civile
şi de a le executa, nu apare odată cu naşterea persoanei fizici, precum capacitatea de folosinţă, ci
la o anumită perioadă de timp după naştere ei. Această condiţie cerută de lege este condiţionată
de faptul că pentru ca persoana fizică prin acţiunile proprii să dobândească şi să exercite drepturi
civile, să-şi asume personal obligaţii civile şi să le execute, este necesar ca ea să atingă un anumit
grad de dezvoltare mintală şi experienţă necesară vieţii juridice civile. Din aceste considerente,
legiuitorul stabileşte că persoana fizică dobândeşte capacitatea de exerciţiu deplină la vârsta
majoratului, adică la vârsta de 18 ani, când are voinţă conştientă, suficientă şi discernământ
pentru a-şi da seama de interesele ei, importanţa şi consecinţele faptelor sale.
Persoana fizică cu capacitate de exerciţiu deplină are aptitudinea de a încheia orice fel de
acte juridice civile (de conservare, de administrare şi de dispoziţie), cu excepţia celor interzise de
lege. Aptitudinea de a încheia singur orice act juridic civil neinterzis de lege implică şi
posibilitatea de a împuternici pe altul să încheie, în numele şi pe seama sa, asemenea acte juridice
(cu excepţia celor referitoare la drepturi şi obligaţii strict personale). Capacitatea de exerciţiu
deplină înseamnă şi aptitudinea de a încheia acte juridice civile în numele şi pe seama altei
persoane, în calitate de reprezentant legal (părinte, tutore, curator) sau reprezentant convenţional
(mandatar).
De la regula generală, conform căreia capacităţii de exerciţiu deplină se dobândeşte la
împlinirea vârstei de 18 ani, sunt două excepţii8:
1. Prima excepţie, care se referă la persoanele care s-au căsătorit înainte de împlinirea vârstei
matrimoniale.
Conform art. 14 din Codul Familie, vârsta matrimonială minimă este de 18 ani. Pentru motive
temeinice, se poate încuviinţa încheierea căsătoriei cu reducerea vârstei matrimoniale, dar nu mai
mult decît cu doi ani. Reducerea vârstei matrimoniale va fi încuviinţată de autoritatea
administraţiei publice locale în a cărei rază teritorială îşi au domiciliul persoanele care doresc să
se căsătorească, în baza cererii acestora şi acordului părinţilor minorului. După înregistrarea
căsătoriei la Organele Înregistrării Actelor de Stare Civilă, minorul dobândeşte capacitate de
exerciţiu deplină. Aceasta este necesar pentru a asigura egalitatea soţilor în căsătorie, ceea ce
constituie un principiu al legislaţiei familiale. La desfacerea căsătorie până la împlinirea
majoratului, capacitatea de exerciţiu deplină a minorului se menţine.
2. Emancipare - atribuirea capacităţii depline de exerciţiu unui minor constituie un temei nou
pentru recunoaşterea minorului care a împlinit vârsta de 16 ani cu capacitate de exerciţiu deplină.
Pentru aceasta este necesar ca minorul să dispună de venit propriu, fiind angajat în câmpul
6
Comentariul Codului Civil al R. Moldova. Chişinău: Tipografia Centrală, 2006. Cartea întâi, titlul II – Persoanele, art.19
7
8
4
muncii în baza unui contract de muncă sau, cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului,
să practice activitate de întreprinzător. Emanciparea minorului se efectuează printr-o hotărâre a
autorităţii tutelare, cu acordul ambilor părinţi, adoptatorilor sau curatorului, iar dacă lipseşte
acordul părinţilor, minorul este emancipat de către instanţa de judecată. Scopul emancipării
minorului constă în eliberarea acestuia de a primi acordul părinţilor, adoptatorilor sau
curatorului pentru încheierea actelor juridice. Minorul emancipat dobândeşte şi exercită în volum
deplin toate drepturile pe care le are persoana cu capacitate de exerciţiu deplină şi îşi asuma
personal obligaţii civile şi le execută, inclusiv răspunde de sine stătător pentru obligaţiile apărute
ca rezultat al cauzării prejudiciului de către el.
– capacitate de exercițiu restrânsă9 (în cazul minorilor între 14-18 ani). Astfel, minorii care
au împlinit vârsta de 14 ani dobândesc capacitate de exerciţiu restrânsă, ei fiind în drept să
încheie orice acte juridice (vânzarea-cumpărarea bunurilor, să împrumute, să doneze etc.), dar
pentru valabilitatea acestora este necesar acordul reprezentanţilor legali (părinţilor, adoptatorilor
sau a curatorului).
Însă există o serie de temeiuri când minorul care a împlinit vârsta de 14 ani este în drept de
sine stătător să încheie unele acte juridice fără acordul părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului.
Astfel, minorului care a împlinit 14 ani are dreptul:
a) să dispună de salariu, de bursă, de alte venituri rezultate din activităţi proprii. Cu toate
acestea, minorul nu este în drept de sine stătător să dispună de bunurile care au fost procurate
din aceste surse.
b) să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă, asupra unei
invenţii sau unui alt rezultat al activităţii intelectuale aparate de lege.
c) să facă depuneri la instituţiile financiare şi să dispună de aceste depuneri. Legea, conferind
minorului dreptul de a face depuneri, îi permite acestuia să dispună de sine stătător doar de
depunerile făcute de ei, dar nu de alte persoane. Dacă depunerile sunt efectuate de alte persoane
pe numele minorului, ultimul este în drept să dispună de aceste depuneri numai cu acordul
reprezentanţilor legali.
d) să încheie următoarele acte juridice:
– actele juridice curente de mică valoare care se execută la momentul încheierii. Actele juridice
curente de mică valoare sunt acele acte care se caracterizează prin valoarea lor redusă şi sunt
îndreptate spre satisfacerea necesităţilor vitale de viaţa de toate zilele ale minorului (de
exemplu, cumpărarea unor bilete pe mijlocul de transport în comun, la spectacole,
cumpărarea unor bunuri de mică importanţă: rechizite, cărţi etc.). Aceste acte juridice minorul
le încheie atât din contul mijloacelor proprii, precum şi din contul mijloacelor acordate de
părinţi, adoptatori sau curatori pentru aceste scopuri.
– actele juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială sau
înregistrare de stat a drepturilor apărute în temeiul lor. Minorul este în drept, fără acordul
reprezentanţilor legali (părinţilor, adoptatorilor sau curatorilor), să încheie acte juridice care
au ca scop obţinerea de beneficii gratuite. Ei sunt în drept să primească donaţii sau să fie de
acord cu încheierea de acte juridice care să-i aducă beneficii. De exemplu, minorul este în
drept să dobândească dreptul de folosire gratuită a unor bunuri, gratuit să studieze limbile
străine, o profesie anumită, etc.
– acte de conservare. Actele de conservare au ca scop de a salva un bun de la un pericol
iminent, adică se urmăreşte menţinerea bunului în starea lui actuală. Aşa spre exemplu, va fi
un act de conservare, măsurile întreprinse de minor pentru repararea unei case de locuit, care
ameninţă să se prăbuşească dacă asemenea reparaţii nu vor fi efectuate. Trebuie să precizăm,
că mărimea cheltuielilor ce urmează să fie suportate la reparaţia casei de locuit trebuie să fie
neînsemnate în raport cu preţul casei de locuit. Sunt, de asemenea acte de conservare şi actele
prin care se întrerupe o prescripţie, cererea de inventar, înscrierea unei ipoteci (grevarea
bunului imobil).
9
5
Totodată, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, dispune de capacitate civilă delictuală,
adică răspunde personal pentru prejudiciul cauzat.
Minorul, care a împlinit 14 ani poate fi limitat în capacitatea de exerciţiu, dacă el abuzează
de drepturile sale. Prin urmare, dacă minorul neraţional, contrar intereselor sale, iroseşte salariul,
bursa sa sau alte venituri provenite din activităţile proprii, precum şi dacă minorul exercită în
mod abuziv dreptul său de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă, asupra unei
invenţii sau unui alt rezultat al activităţii intelectuale, el poate fi limitata în capacitatea sa de
exerciţiu de către instanţa de judecată. Dreptul de a cere instanţei de judecată limitarea minorului
în capacitate de exerciţiu, aparţine persoanelor interesate: părinţilor, adoptatorilor sau
curatorului ori autorităţii tutelare.
Persoanele care au capacitate de exerciţiu deplină pot fi limitate în capacitate de exerciţiu.
Limitarea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice10 poate avea loc numai în cazul întrunirii
cumulative a următoarelor condiţii:
– consumul abuziv de alcool sau de droguri şi de alte substanţe psihotrope. Alte abuzuri
precum jocurile de hazard, pariurile nu pot servi temei pentru limitarea persoanei fizice în
capacitate de exerciţiu;
– rezultatul consumului abuziv de alcool sau de droguri şi de alte substanţe psihotrope, să
constituie temei pentru înrăutăţirea stării materială a familiei sale, nu lui însuşi.
Persoana fizică este limitată în capacitate de exerciţiu numai de către instanţa de judecată la
cererea persoanelor interesate: membrii familiei, procurorului, autorităţii tutelare. Asupra acestei
persoane se instituie curatela. Persoana fizică limitată în capacitate de exerciţiu nu are dreptul, de
sine stătător, fără acordul curatorului, să încheie acte juridice prin care: să dispună de
patrimoniul său, să primească şi să dispună de salariu, de pensie sau de alte tipuri de venituri.
Dacă persoana fizica limitată în capacitate de exerciţiu încetează să abuzeze de băuturi
alcoolice sau de droguri şi de alte substanţe psihotrope, instanţa de judecată, la cererea persoanei,
a membrilor ei de familie sau a curatorului, autorităţii tutelare, a dispensarului de psihiatrie,
anulează limitarea persoanei în capacitate de exerciţiu. În baza hotărârii judecătoreşti, curatela
asupra ei se anulează.
– lipsa capacității de exercițiu11 (în cazul minorului sub 14 ani si în cazul alienaților și
debililor mintal). Legiuitorul distinge două categorii de minorii care nu au împlinit vârsta de 14
ani şi anume:
1. minorii care au împlinit vârsta 7 ani, dar nu au împlinit vârsta de 14 ani. Minorul în vârstă de la
7 la 14 ani este în drept să încheie de sine stătător: a) acte juridice curente de mică valoare care se
execută la momentul încheierii lor; b) acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu
necesită autentificare notarială sau înregistrarea de stat a drepturilor apărute în temeiul lor; c)
acte de conservare.
Cu excepţia actelor juridice indicate mai sus, toate actele juridice pentru şi în numele
minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani pot fi încheiate doar de părinţi, adoptatori sau
tutore.
2. minorii care nu au împlinit vârsta de 7 ani. Minorii care nu au împlinit vârsta de 7 ani sunt
lipsiţi de capacitate de exerciţiu. De aceea pentru ei toate atele juridice le încheie părinţii, tutorii,
adoptatorii.
Tot la această categorie includem și persoanele care sunt declarate incapabile, sau lipsite de
capacitatea de exercițiu. Temei pentru declararea incapacităţii persoanei fizice constituie tulburarea
psihică cauzată de bolile mintale sau de deficienţe mintale, din cauza cărora aceasta nu poate
conştientiza sau dirija acţiunile sale. Persoana fizică care suferă de asemenea tulburări psihice
este declarată incapabilă numai de către instanţa de judecată, la cererea persoanelor interesate:
membrii ei de familie, rudele apropiate (părinţi copii, fraţi, surori, bunei), autoritatea tutelară,
instituţia de psihiatrie (psihoneurologie), procurorul. Instanţa de judecată, în baza rezultatelor
expertizei psihiatrice, care stabileşte starea lui psihică, declară persoana fizică incapabilă.
10
11
6
Hotărârea judecătorească prin care persoana fizică este declarată incapabilă serveşte temei pentru
ca autoritatea tutelară să numească o tutelă.
Dacă temeiurile, în baza cărora, persoana fizică a fost declarată incapabilă dispar, instanţa
de judecată, la cererea tutorelui, a membrilor de familie a persoanei, a instituţiei de psihiatrie
(psihoneurologie), a autorităţii tutelare, a procurorul şi în baza raportului de expertiză psihiatrică
legală, o declară ca fiind capabilă. În baza hotărârii judecătoreşti, tutela asupra persoanei se
anulează.
7.3. Declararea persoanei dispărută fără veste
Scopul principal al declarării persoanei fizice dispărută fără veste constă în apărarea
drepturilor şi lucrurilor acesteia, deoarece lipsa îndelungată şi necunoaşterea locului aflării ei
creează pericol pentru acestea. Totodată survin consecinţe negative pentru creditorii persoanei
dispărute, precum şi pentru acele persoane care se află la întreţinerea ei. Pentru declararea
persoanei fizice dispărută fără veste, trebuie să fie întrunite următoarele fapte juridice12:
1. lipsa la domiciliu a ştirilor despre locul aflării;
2. expirarea termenului de cel puţin un an din ziua primirii ultimilor ştiri la domiciliu despre locul
aflării ei. Dacă se cunoaşte ziua primirii ultimilor ştiri, atunci termenul de un an de zile începe să
curgă din acea zi. Dacă este imposibil de a se determina ziua primirii ultimelor informaţii despre
dispărut, termenul pentru declararea dispariţiei fără veste va începe să curgă din prima zi a lunii
următoare celei în care au fost primite ultimele informaţii despre dispărut, iar în cazul
imposibilităţii de a determina această luna, de la întâi ianuarie al următorului an.
3. epuizarea tuturor posibilităţilor de stabilire a ştiri despre locul aflării persoanei.
Declararea persoanei dispărute fără veste are loc la cererea persoanelor interesate de către
instanţa de judecată. Declararea de către instanţa de judecată a persoanei fizice dispărută fără
veste creează o serie de consecinţe juridice: a) asupra bunurilor acestei persoane se instituie pe
baza hotărârii instanţei de judecată un administrator cu care autoritatea tutelară încheie contract
de administrare fiduciară; b) persoanele întreţinute de către persoana declarată dispărută fără
veste obţin dreptul de a primi pensie din cauza pierderii întreţinătorului; c) din bunurile
proprietatea acestei persoane se acordă mijloace de întreţinere celor pe care dispărutul era obligat
conform legii să-i întreţină; d) contractul de mandat la care este parte persoana fizică declarată
dispărută fără veste încetează; d) încetează acţiunea termenului procurii.
În scopul protejării averii persoanei declarate absente fără veste, precum şi a persoanelor
aflate cu el în raporturi juridice, dar care nu şi le pot realiza din cauza absenţei persoanei, se
instituie un administrator. Administratorul se numeşte de către instanţa de judecată, iar
autoritatea tutelată încheie cu acesta un contract de administrare fiduciară. Administratorul
fiduciar este în drept, în temeiul acestui contract, să efectueze orice acţiuni în interesul celui
declarat absent fără veste, inclusiv şi să încheie acte juridice, să achite datoriile persoanei
declarate absente fără veste, să înainteze pretenţii către debitorii celui declarat absent fără veste.
Creditorii celui absent fără veste sunt în drept să înainteze pretenţii către administrator.
Efectele apariţiei persoanei declarate dispăruta fără veste. Dacă persoana apare sau sunt ştiri
despre locul aflării ei, instanţa de judecată printr-o nouă hotărâre anulează hotărârea pronunţată
prin care persoana a fost declarată absentă fără veste. Anularea hotărârii instanţei de judecată are
loc la cererea persoanei declarate absente fără veste sau altor persoane interesate. Hotărârea de
anulare constituie temei pentru desfiinţarea administrării fiduciare asupra bunurilor acesteia.
Administratorul este obligat să prezinte proprietarului o dare de seamă despre cheltuielile care
le-a suportat în legătură cu administrarea patrimoniului.
7.4. Declararea persoanei decedată
12
Codul civil al R. Moldova aprobat prin Legea R. Moldova nr.1107- XV din 06.06.2002, art.49
7
Persoana fizică poate fi declarată decedată dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege.
Astfel:
– dacă, timp de 3 ani, la domiciliul persoanei lipsesc ştiri despre locul aflării şi au fost epuizate
toate mijloacele posibile pentru stabilirea locului aflării, persoana poate fi declarată decedată de
către instanţa de judecată la cererea persoanelor interesate. Pentru declararea persoanei decedată,
legea nu stabileşte obligativitatea declarării absenţei fără veste pe durata termenului în care ea a
lipsit. Este suficient ca din momentul primirii ultimilor ştiri la domiciliu despre locul aflării
persoanei să expire 3 ani.
– după expirarea a 6 luni, dacă a dispărut în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte
(calamităţi naturale – inundaţii, cutremure etc.) sau care dau temei a presupune că a decedat în
urma unui anumit accident (incendiu, catastrofe aeriene, auto, maritime etc.).
– dacă dispariţia fără veste este legată de acţiuni militare, atunci persoana poate fi declarată
decedată numai după expirarea a 2 ani de la încetarea acţiunilor militare. În baza acestui temei, poate
fi declarat mort de către instanţa de judecată nu numai un militar, dar şi orice altă persoană
fizică, care a dispărut în urma acţiunilor militare.
Ziua morţii persoanei declarate decedată, în legătură cu acţiunile militare, se consideră ziua
la care hotărârea judecătorească privind declararea decesului ei a rămas definitivă. Dar dacă
persoana este declarată decedată în urma dispariţiei în împrejurări care prezentau o primejdie de
moarte sau care dau temei de a presupune că a decedat în urma unui accident, instanţa de
judecată poate să declare ca dată a decesului ziua morţii ei prezumate, adică ziua în care a avut
loc accidentul sau calamitatea naturală.
Declararea decesului are aceleaşi efecte juridice ca şi moartea fizică, ceea ce înseamnă că
drepturile lui personale încetează ori se deschide succesiunea asupra bunurilor şi acestea trec la
moştenitori.
Efectele apariţiei persoanei declarate decedată13. În cazul apariţiei sau descoperirii locului de
aflare a persoanei declarate decedată, instanţa de judecata anulează hotărârea privind declararea
decesului ei. Anularea hotărârii despre declararea persoanei decedate serveşte temei pentru
anularea înregistrării decesului în registrul de stare civilă. Căsătoria persoanei declarate decedate
poate fi restabilită de către organele stării civile la cererea ambilor soţi, dacă nici unul din ei nu a
încheiat o nouă căsătorie.
Restituirea bunurilor care persoanei declarate decedate depinde de faptul dacă s-a păstrat
în natură şi de caracterul trecerii lor la alte persoane. Indiferent de momentul apariţiei sale, dar în
limitele termenului de prescripţie, care începe să curgă din momentul în care după apariţia sa
persoana a aflat sau trebuia să afle despre trecerea bunurilor sale la alte persoane, este în drept să
se adreseze pentru restituirea lor. Astfel:
– persoana declarată decedată poate cere de la oricare persoană restituirea bunurilor care s-
au păstrat în natură şi au trecut cu titlu gratuit la dobânditor după declararea decesului său (în
ordine de succesiune sau au fost donate de către moştenitori persoanelor terţe);
– dacă bunurile, cu toate că au trecut cu titlu gratuit, dar nu s-au păstrat în natură, valoarea
acestora nu se restituie de către dobânditorii cu titlu gratuit;
– dobânditorul cu titlu gratuit, în cazul în care a distrus, a consumat sau a realizat bunurile
dobândite, este obligat să compenseze valoarea lor în bani, dacă se dovedeşte că la momentul
dobândirii ştia despre aflarea în viaţă a persoanei declarate decedate;
– dacă bunurile au trecut în baza unor acte juridice cu titlu oneros, persoana declarată
decedată nu este în drept să ceară restituirea lor de la dobânditorul cu titlu oneros. Ca excepţie,
de la dobânditorul cu titlu oneros bunurile vor putea fi cerute, dacă se va dovedi că acesta a fost
de rea-credinţă la data dobândirii lor. Adică se face dovada că dobânditorul ştia că cel declarat
decedat este în viaţă. În acest caz dobânditorul de rea-credinţă este obligat să restituie bunurile
dobândite, iar dacă bunurile nu s-au păstrat, fiind distruse, realizate, întrebuinţate, el este obligat
să restituie valoarea lor.
13
8
– cu totul diferit este soluţionată problema în cazul în care bunurile persoanei declarate
decedată au trecut pe baza dreptului de succesiune la stat. Dacă aceste bunuri nu s-au păstrat (au
fost vândute), atunci, după anularea hotărârii de declarare a decesului, persoanei i se restituie
suma realizată din vânzarea bunurilor.
7.5. Persoana juridică
Potrivit Codului Civil „Persoana juridica este organizaţia care are un patrimoniu distinct și
răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să dobândească și să exercite în nume propriu
drepturi patrimoniale și personale nepatrimoniale, să-și asume obligaţii, poate fi reclamant și pârât în
instanţa de judecată”. Astfel, persoana juridică este un subiect de drept creat de legiuitor prin
ficţiune în scopul de a permite colectivelor de indivizi să se manifeste în raporturile juridice
similar unei persoane fizice. La rândul său, persoana juridică are următoarele elemente14:
organizaţia (structura organizatorică) proprie, patrimoniul distinct, scop propriu, răspunderea.
1. Organizaţia presupune o structură internă a subiectului – persoană juridică prin care
colectivul de participanţi (fondatorii, asociaţii, membrii, acţionarii etc.) al acesteia formează şi
manifestă în exterior o voinţă unitară. Altfel spus, organizaţia este structurarea colectivului de
oameni astfel încât aceştia să se manifeste ca unul singur. Persoana juridică ca o organizaţie de
sine stătătoare presupune existenţa a cel puţin două organe obligatorii şi altele facultative:
a) organul suprem. Organul suprem (mai numit şi principal) la fondare este totalitatea
fondatorilor. În timpul activităţii persoanei juridice organul suprem include în sine totalitatea
asociaţilor, membrilor, acţionarilor etc. În cadrul acestui organ se formează voinţa persoanei
juridice, care-şi găseşte expresia în actele adoptate. Actele acestui organ se fac în forma actelor de
constituire (contract, statut), hotărârile de modificare şi completare a acestora, precum şi alte acte
adoptate prin majoritatea voturilor stabilite de lege sau de înseși actele constitutive. Numit
convenţional organ suprem (adunarea asociaţilor, adunarea generală a membrilor, acţionarilor,
congres etc.) acesta este cel care decide cele mai importante probleme ce ţin de existenţa acestui
subiect. Astfel el decide fondarea persoanei juridice, aprobă actele de constituire le modifică şi
completează, determină scopul, obiectul de activitate, modul de gestionare al patrimoniului,
constituie toate celelalte organe ale persoanei juridice, precum şi poate decide reorganizarea şi
lichidarea persoanei juridice. Actele acestui organ, adoptate în limitele stabilite de lege sunt
obligatorii pentru toţi participanţii persoanei juridice, organele acesteia şi persoanele cu funcţii de
răspundere. În cazurile stabilite acestea sunt opozabile terţilor.
b) Organul executiv. Organul executiv este cel care manifestă în exterior voinţa persoanei
juridice. Acesta poate fi colegial (comitet de conducere, direcţie) sau unipersonal (director,
manager, preşedinte, administrator etc.) Organul executiv deţine atribuţii de gestiune a
patrimoniului şi reprezentare a persoanei juridice. Cu excepţia atribuţiilor date de lege şi actele
constitutive organului principal, organul executiv poate face orice acţiuni legale în numele
persoanei juridice.
Unele persoane juridice au o structură organizatorică mai complicată. Astfel pot fi create
organe reprezentative care se interpun între organul principal şi cel executiv şi organe de control.
În calitate de organ reprezentativ sunt consiliul directoriu la societăţile pe acţiuni şi cooperativele
de producţie care au mai mult de 50 de acţionari sau membri, consiliul de administraţie la
întreprinderile de stat, consiliile instituţiilor financiare, fondurilor de investiţii, a burselor etc.
Aceste organe au atribuţia de a supraveghea activitatea organului executiv în perioada dintre
şedinţele organului principal, de a decide asupra unor chestiuni urgente care i le-a delegat
organul principal. În unele cazuri organul principal poate delega şi atribuţia de desemnare şi
revocare a organului executiv.
În calitate de organ de control sunt considerate comisia de revizie, de cenzori, sau un
auditor independent, angajat special în acest scop. Organul de control controlează activitatea
organului executiv şi raportează rezultatele acestuia organului suprem.
14
Comentariul Codului Civil al R. Moldova. Chişinău: Tipografia Centrală, 2006, art. 55
9
Unele persoane juridice au structuri teritoriale (filiale), care deşi sunt amplasate în alte
localităţi ele sunt părţi componente ale acesteia, depind de ea organizatoric, juridic şi economic.
2. Patrimoniu distinct. Patrimoniul persoanei juridice15 reprezintă totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu caracter economic al persoanei juridice. Reieşind din noţiunea legală în patrimoniu
se conţine o parte activă şi o parte pasivă. Frecvent prin patrimoniu se înţelege numai latura
activă, adică ansamblul de bunuri (lucruri şi drepturi) ale persoanei juridice. Înzestrarea iniţială a
persoanei juridice cu patrimoniu este prerogativa fondatorilor. Participanţii la fondare fie că
transmit cu titlul de aport la capitalul social, cotizaţie, taxă sau o altă contribuţie materială, fie se
obligă să transmită în viitor anumite valori sau să contribuie prin anumite activităţi la formarea
patrimoniului. Caracterul distinct al patrimoniului arată că acesta nu se confundă cu patrimoniul
participanţilor la persoana juridică, deşi arată că aceştia sunt sursa de formare a patrimoniului,
participă într-un anumit mod la activitatea persoanei juridice. Prin patrimoniu se stabileşte
legătura de dependenţă a persoanei juridice de voinţa participanţilor săi. Participanţii înzestrează
persoana juridică cu patrimoniu pentru a realiza anumite scopuri comune. Ca universalitate
juridică patrimoniul persoanei juridice este unic. Mărimea patrimoniului poate fi diferită pentru
fiecare persoană juridică şi depinde de valoarea bunurilor pe care fondatorii le transmit, precum
şi de eficienţa activităţii acesteia. Patrimoniul nu depinde de regimul juridic al bunurilor care
întră în activ, însă valoarea şi lichiditatea acestora arată dinamica patrimoniului.
3. Scopul propriu. Persoanele juridice de drept privat pot avea un scop lucrativ (comercial) sau
un scop nelucrativ (necomercial). Scopul propriu este denumit şi obiectul de activitate propriu şi
indică însăşi raţiunea de a fi a acestui subiect de drept. Acesta este un element constitutiv al
persoanei juridice care concretizează pentru fiecare în entitate felul sau obiectul său de activitate.
Scopul persoanei juridice este lucrativ atunci când se urmăreşte dobândirea de drepturi
patrimoniale şi împărţirea beneficiilor şi este nelucrativ când nu se urmăreşte dobândirea de
drepturi patrimoniale, scopul acestora fiind unul ideal, de exemplu: fundaţiile, asociaţiile,
partidele politice, sindicatele, cultele religioase, etc.
4. Răspunderea. Toate persoanele juridice ca şi toate persoanele de drept privat răspund pentru
obligaţiile ce le revin cu toate bunurile care le aparţin, independent de categoria la care aceste
aparţin, sunt ele bunuri corporale sau incorporale, imobile sau mobile, sunt mijloace băneşti,
hârtii de valoare, sau părţi sociale. Toate lucrurile pe care le deţine persoana juridică cu drept de
proprietate, indiferent de faptul dacă au fost procurate din mijloace proprii sau din mijloacele
atrase, se includ în activul persoanei juridice şi pot fi urmărite de către creditorii acesteia.
Excepţie de la această regulă este stabilită prin art. 194 potrivit căreia Republica Moldova şi
unităţile administrativ-teritoriale nu răspund cu bunurile proprietate publică, ci numai cu cele
care sunt în circuitul civil şi aparţin acestora cu drept de proprietate privată16.
Capacitatea. Pentru a avea calitatea de subiect şi a se manifesta în circuitul civil similar
unui individ, persoanei juridice i s-a conferit capacitate civilă, inclusiv capacitate de avea
drepturi şi obligaţii proprii (capacitate de folosinţă), precum şi de a dobândi drepturi şi a-şi
asuma obligaţii prin fapte proprii (capacitate de exerciţiu).
Datorită capacităţii atribuite prin lege, persoana juridică participă în circuitul civil
dobândind drepturi şi asumându-şi obligaţii, manifestându-şi astfel voinţa în raport cu alte
subiecte. Pentru a evidenţia sub toate aspectele capacitatea civilă a persoanei juridice, legiuitorul
a considerat necesar să evidenţieze, chiar în definiţie şi capacitatea civilă materială (aptitudinea
de a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii) şi capacitatea civilă procedurală (aptitudinea de a fi
reclamant şi pârât în instanţă).
Capacitatea materială a persoanei juridice este determinată de capacitatea de folosință a
persoanei juridice şi capacitatea de exercițiu a persoanei juridice, cât şi de dispoziţiile actelor
legislative speciale care reglementează diverse forme de persoane juridice.
Astfel, capacitatea de folosinţă este o aptitudine de a avea anumite drepturi și obligații. Persoana
juridică dobândeşte capacitatea de folosinţă concomitent cu calitatea de persoană juridică, adică de
15
16
Codul civil al R. Moldova aprobat prin Legea R. Moldova nr.1107- XV din 06.06.2002, art. 68
10
la data înregistrării şi includerea în Registrul de stat respectiv17. Dovadă a înregistrării de stat
serveşte certificatul de înregistrare, eliberat de organul de stat care efectuează înregistrarea.
Capacitatea de folosinţă încetează la data radierii acesteia din Registrul de stat. Radierea se face
după ce s-a încheiat procedura de lichidare şi au fost prezentate toate actele necesare18.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea acesteia de a dobândi drepturi şi a
exercita obligaţii prin actele proprii. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice apare
concomitent cu capacitatea de folosinţă, adică de la data înregistrării de stat. Fiind un subiect
artificial, persoana juridică îşi manifestă voinţa în exterior numai prin intermediul
administratorului sau altfel spus prin organul său executiv. Administratorul este organ al
persoanei juridice. Au calitatea de administrator (organ executiv) persoanele fizice alese sau
numite în modul stabilit de lege sau de actul constitutiv. În ipoteza în care persoana juridică a
fost înregistrată, dar nu are organ executiv, rezultă că aceasta are capacitate de exerciţiu, însă nu
o poate realiza.
Capacitatea procesuală a persoanei juridice este prevăzută de Codul de procedură civilă, legea
cu privire la contenciosul administrativ etc.
Categoriile persoanei juridice. Persoanele juridice sunt divizate în două categorii:
– de drept public. Dacă persoana juridică reprezintă interesul general al unei colectivităţi (toţi
cetăţenii statului sau a unei localităţi) aceasta este una de drept public. Persoane juridice de drept
public sunt statul, organele statului cărora prin lege le sunt atribuite statut de personalitate
juridică, unităţile administrativ-teritoriale şi alte persoane juridice formate în modul stabilit de
lege de către stat (Banca Naţională a Moldovei, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare),
organele statului sau de unităţile administrativ-teritoriale. În circuitul civil statul, deşi
reprezentat de un număr mare de organe, se manifestă ca un singur subiect, dobândind şi
exercitând drepturi şi obligaţii în nume propriu, adică al Republicii Moldova. În instanţa de
judecată, statul trebuie să fie ca un participant unic – pârât, reclamant, terţ etc. Organele
administraţiei publice centrale (ministerele, departamentele etc.) participând la relaţiile civile nu
dobândesc drepturi şi obligaţii pentru sine, ci pentru stat. Aceste organe, deşi având personalitate
juridică, ele nu au patrimoniu propriu, nu au scop propriu, şi nu au răspundere proprie. Tot ce
fac aceste organe fac în numele statului, din contul statului şi pentru stat. De aceia organele
statului sunt o parte a unei persoane juridice şi nu persoane juridice de sine stătătoare.
Unităţile teritorial-administrative deşi sunt expres numite şi ca subiecte distincte, ele totuşi
trebuie privite ca persoane juridice de drept public19. Unităţile administrativ-teritoriale sunt
raioanele, oraşele şi satele. Au statut de Unităţi teritorial-administrative localităţile care au statut
de municipiu, precum şi Unitatea administrativ-teritorială Găgăuzia. Capacitatea juridică a UTA
le exercită autorităţile administraţiei publice locale ale acestora. În calitate de organ executiv al
UTA este primarul, prefectul sau Başcanul20.
– şi de drept privat. Dacă persoana juridică este constituită de persoane private în scopul de a
promova interese particulare ale membrilor săi, sau unui cerc mai larg de persoane, aceasta este
de drept privat. Persoanele juridice de drept privat se pot constitui doar în formele prevăzute de
lege. Forme ale persoanelor juridice de drept privat sunt:
 societăţile comerciale.
 cooperativele;
 organizaţiile necomerciale.
 întreprinderile de stat şi municipale;
Însă, legiuitorul face cea mai importantă clasificare a persoanelor juridice de drept privat,
divizându-le după scopul urmărit de fondatorii acestora în:
– persoane juridice cu scop lucrativ. Persoanele juridice cu scop lucrativ se constituie de
fondatori în scopul de a desfăşura o activitate de întreprinzător (mai numită şi activitate
17
18
19
Legea nr. 764/2001 privind organizarea administrativ teritorială a Republicii Moldova, art. 3 alin.(2)
20
11
lucrativă, economică, comercială, de antreprenoriat) a realiza beneficii şi a le împărţi între ei.
Acestui scop corespund persoanele juridice constituite în forma societăţilor comerciale, unele
cooperative şi întreprinderile de stat şi municipale. Societăţile comerciale pot avea forma de
societate în nume colectiv, societate în comandită, societate cu răspundere limitată sau societate
pe acţiuni. Fondatorii societăţilor comerciale la constituire pun în comun anumite bunuri pentru
a desfăşura activităţi de întreprinzător în scopul realizării şi distribuirii între ei a beneficiilor.
– persoane juridice cu scop nelucrativ (ideal). Persoanele juridice cu scop nelucrativ se constituie
de către fondatori, asociaţi şi membri care îşi propun un scop ideal, adică de a satisface aspiraţiile
sociale, profesionale, culturale şi de altă natură. Persoanele juridice cu scop nelucrativ mai sunt
numite şi organizaţiile necomerciale, care la rândul său, se constituie în forme de asociaţii,
instituţii şi fundaţii. Organizaţiile necomerciale sunt: organizaţiile obşteşti de apărare a
drepturilor omului, de femei, de veterani, invalizi, de tineret, societăţi ştiinţifice, ecologiste,
cultural-educative, sportive etc.21; uniunile de persoane juridice; partidele şi alte organizaţii social
politice22; cultele23; sindicatele24; fundaţiile; cooperativele de consum.
Deşi majoritatea persoanelor juridice cu scop nelucrativ pot desfăşura activităţi economice
pentru a realiza beneficii, însă acest beneficiu nu poate fi distribuit cu titlu de dividend sau
dobândă, ci se va utiliza pentru realizarea scopului propus de către organizaţie.
7.6. Actul juridic civil
Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voinţă săvârşită cu intenţia de a naște,

modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Actele juridice civile pot fi clasificate după mai multe criterii, din care vor fi reţinute cele
reprezentative:
1. După numărul părţilor, actele juridice civile sunt:
a) unilaterale, reprezintă manifestarea de voinţă a unei singure părţi (de exemplu,
testamentul, renunţarea la succesiune ş.a.);
b) bilaterale, reprezintă manifestarea de voinţă concordantă, acordul de voinţă, a două părţi,
cu interese diferite; actul juridic bilateral tipic este contractul sau convenţia (de exemplu,
contractul de vânzare-cumpărare, contractul de întreţinere, contractul de schimb, contractul
de locațiune ş.a.);
c) multilaterale, reprezintă manifestarea de voinţă a trei sau mai multe părţi cu interese
contrare (de exemplu, contractul de tranzacţie25 cu cel puţin trei părţi).
2. După scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice sunt:
a) cu titlu gratuit, este acela prin care se procură un folos patrimonial, fără ca pentru aceasta
să se urmărească obţinerea altui folos patrimonial, în schimb (de exemplu, contractul de
donaţie, contractul de depozit gratuit ş.a). Actele juridice cu titlu gratuit pot fi clasificate, la
rândul lor în:
– acte juridice dezinteresate (este acela prin care dispunătorul procură un avantaj
patrimonial unei persoane, fără ca prin aceasta să-şi micşoreze patrimoniul (exemplu,
împrumutul de folosinţă (comodatul)) şi
– liberalităţi (este actul prin care dispunătorul măreşte patrimoniul unei persoane prin
micşorarea propriului patrimoniu (exemplu, donaţia, legatul).
b) cu titlu oneros este acela prin care fiecare parte procură celeilalte un folos patrimonial în
schimbul unui echivalent; deci, fiecare parte urmăreşte un folos patrimonial (de exemplu, în
21
Legea nr.837 din 17.05.1996 cu privire la asociaţiile obşteşti. În M.O. al R. Moldova nr. 153-156BIS din 02.10.2007
22
Legea privind partidele şi alte organizaţii social politice nr.718 din 17.09.1991. În M.O. al R. Moldova nr. 026 din 13.02.2004
23
Legea privind cultele religioase şi părţile lor componente nr. 125 din 11.05.2007. În M.O. al R. Moldova nr. 127-130 din
17.08.2007
24
Legea sindicatelor nr.1129 07.07.2000. În M.O. al R. Moldova nr. 130-132 din 19.10.2000.
25
Contractul de tranzacţie este acel contract prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce se poate
naşte, prin concesii reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi săvârşite ori promise de o parte în
schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic.
12
contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul urmăreşte obţinerea preţului, iar cumpărătorul
obţinerea bunului). Actele juridice cu titlu oneros se clasifică, la rândul lor în:
– acte juridice comutative sunt acele acte în care existenţa şi întinderea prestaţiilor datorate
de părţi sunt certe şi sunt sau pot fi cunoscute chiar în momentul încheierii lui (de exemplu,
în contractul de depozit remunerat, deponentul are obligaţia de a plăti remuneraţia stabilită
de părţi prin contract, iar depozitarul are obligaţia de a păstra lucrul şi de a-l restitui
deponentului aşa cum au convenit părţile;
– acte juridice aleatorii sunt acele acte în care existenţa sau întinderea prestaţiilor părţilor
sau numai ale uneia dintre ele depinde de un eveniment viitor şi incert, de hazard; la
încheierea actului juridic părţile îşi asumă un risc (de exemplu, în contractul de întreţinere,
întreţinătorul nu ştie, la data încheierii contractului, dacă valoarea întreţinerii pe care o va
presta întreţinutului, până la sfârşitul vieţii acestuia va fi mai mare sau mai mică decât
valoarea bunului pe care întreţinutul i l-a transmis în schimb; de asemenea, nici întreţinutul
nu cunoaşte acest lucru; întinderea prestaţiilor părţilor depinde de un eveniment viitor şi
incert, adică în acest caz, de durata vieţii întreţinutului).
3. După efectele pe care le produc, actele juridice civile sunt:
a) Actul juridic constitutiv este acela care dă naştere unor drepturi subiective civile care nu
au existat anterior; ele se nasc, în principiu, la data încheierii actului, care produce astfel efecte
numai pentru viitor (de exemplu, actul juridic prin care se instituie o ipotecă, actul juridic prin
care se instituie un uzufruct ş.a.);
b) Actul juridic translativ este acela prin care se transmit drepturi subiective civile din
patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane (de exemplu, contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de donaţie, cesiunea de creanţă ş.a.);
c) Actul juridic declarativ este aceea care constată drepturi subiective civile preexistente,
clarificându-le, consolidându-le sau definitivându-le (de exemplu, convenţia de partaj,
tranzacţia ş.a. Astfel, în cazul partajului, bunurile care cad în lotul unui moştenitor sunt
considerate a fi în proprietatea sa, nu de la data partajului, ci de la naşterea raportului juridic,
respectiv de la data deschiderii succesiunii.
4. După importanţa actului juridic în raport cu un bun sau cu un patrimoniu, actele juridice
civile sunt:
a) Actul juridic de conservare este acela a cărui încheiere are ca scop păstrarea unui drept
subiectiv civil sau preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Un asemenea act
juridic implică cheltuieli minime faţă de valoarea dreptului păstrat ori salvat şi de aceea este
întotdeauna util patrimoniului (de exemplu, întreruperea cursului prescripţiei extinctive prin
introducerea cererii de chemare în judecată preîntâmpină pierderea dreptului la acţiune care
urmează să se prescrie; înscrierea unei ipoteci în Registrul bunurilor imobile ş.a.);
b) Actul juridic de administrare este acela care are ca scop punerea în valoare a unui bun sau
a unui patrimoniu, fără a depăşi limitele unei exploatări normale a acestora. Punerea în
valoare a unui bun, înseamnă, de exemplu, culegerea fructelor (industriale sau civile),
repararea imobilelor ş.a. Punerea în valoarea a unui patrimoniu înseamnă gestionarea
patrimoniului, ceea ce include atât acte de exploatare normală a acestuia care nu implică
înstrăinarea de bunuri, cât şi acte de dispoziţie cu privire la anumite bunuri din patrimoniu,
care raportate la patrimoniu, reprezintă acte de administrare (de exemplu, înstrăinarea unor
bunuri perisabile din patrimoniu, reprezintă un act de dispoziţie, raportat la aceste bunuri, dar
un act de administrare raportat la patrimoniu în ansamblul său);
c) Actul juridic de dispoziţie este acela care are ca scop ieşirea unor bunuri din patrimoniu,
(de exemplu, prin contractul de vânzare-cumpărare, de donaţie) sau grevarea cu sarcini reale
a acestora (de exemplu, prin contractul de ipotecă, de gaj).
5. După modul lor de formare, actele juridice civile sunt:
a) Actul juridic consensual este acela care se încheie valabil prin simpla manifestare de voinţă
a părţilor, fără să fie necesară îndeplinirea vreunei formalităţi (de exemplu, conform art. 1295,
alin. 1, C. civ., contractul de vânzare-cumpărare se încheie între părţi şi proprietatea asupra
13
lucrului vândut se transferă de la vânzător la cumpărător, de îndată ce părţile şi-au dat
acordul asupra lucrului şi asupra preţului, chiar dacă lucrul încă nu s-a predat şi preţul încă
nu s-a plătit. Acesta este principiul consensualismului. Majoritatea actelor juridice civile sunt
consensuale. Actul juridic consensual reprezintă regula);
b) Actul juridic solemn este acela care se încheie valabil numai atunci când manifestarea de
voinţă a părţilor îmbracă o anumită formă, expres prevăzută de lege (de exemplu, testamentul
olograf este un act solemn, pentru că el se încheie valabil numai dacă este scris în întregime,
semnat şi datat de mâna testatorului; de asemenea, contractul de vânzare-cumpărare având ca
obiect un teren este un act solemn, pentru că este valabil încheiat numai dacă îmbracă forma
autentică (a înscrisului notarial). Numai anumite acte juridice sunt solemne. Deci actul juridic
solemn reprezintă excepţia. Nerespectarea formei stabilite de lege pentru actele solemne, care
este o condiţie de validitate a acestora, este sancţionată cu nulitatea;
c) Actul juridic real este acela care nu se încheie valabil decât dacă manifestarea de voinţă a
părţilor este însoţită de remiterea materială a lucrului care face obiectul actului juridic (de
exemplu, contractul de depozit, contractul de împrumut etc.).
6. După momentul în care îşi produc efectele, actele juridice sunt:
a) Actul juridic între vii (inter vivos) este acela care se încheie fără a avea în vedere moartea
părţilor şi ale cărui efecte se produc în timpul vieţii acestora (de exemplu, contractul de
vânzare-cumpărare, contractul de donaţie);
b) Actul juridic pentru cauză de moarte (mortis cauza) este acela care se încheie în
considerarea morţii autorului lui şi ale cărui efecte se produc după încetarea din viaţă a
acestuia (de exemplu, testamentul).
7. După raportul existent, actele juridice sunt:
a) Actul juridic principal este acela care are o existenţă de sine stătătoare, independentă.
Majoritatea actelor juridice sunt principale;
b) Actul juridic accesoriu este acela care depinde de un act juridic principal (de exemplu,
contractul de ipotecă depinde de contractul principal de împrumut.
8. După reglementarea și denumirea lor legală, actele juridice sunt:
a) Actul juridic tipic sau numit este acela care corespunde unui anumit tip abstract de act
prevăzut de actele normative civile şi care poartă o anumită denumire (de exemplu, contractul
de vânzare-cumpărare, de donaţie, testament etc.);
b) Actul juridic atipic sau nenumit este acela care nu se încadrează în vreun tip abstract de act
prevăzut de lege, fiind încheiat de părţi potrivit voinţei şi intereselor lor, conform principiului
consensualismului şi al libertăţii actelor juridice.
9. După modul lor de executare actele juridice sunt:
a) Actul juridic cu executare imediată este acela care are ca obiect una sau mai multe prestaţii
care se execută instantaneu, dintr-o dată (de exemplu, în cazul contractului de vânzare-
cumpărare, vânzătorul transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului
vândut în momentul realizării acordului de voinţă, precum şi bunul care face obiectul
contractului, iar cumpărătorul plăteşte preţul. Prin voinţa părţilor contractul de vânzare-
cumpărare se poate transforma într-un contract cu executare succesivă, dacă s-a convenit plata
preţului în rate);
b) Actul juridic cu executare succesivă este acela în care obligaţiile părţilor, sau cel puţin al
uneia dintre ele, se execută în timp, fie printr-o prestaţie continuă, pe toată durata
contractului, fie printr-o serie de prestaţii repetate la anumite intervale de timp (de exemplu,
în cazul contractului de locaţiune, obligaţia locatorului de a asigura locatarului folosinţa
bunului dat în locaţiune pe toată durata contractului este o prestaţie continuă, iar obligaţia
locatarului de a plăti lunar chiria este o prestaţie repetată).
10. După legătura lor cu modalitățile, avem:
a) Acte juridice pure și simple, care cuprinde o modalitate (termen, condiție, sarcină (de
exemplu: acceptarea ori renunțarea la moștenire);
14
b) Acte afectate de modalități, care cuprinde o modalitate (de exemplu: contractul de
asigurare, donația cu sarcini, vânzarea-cumpărarea cu clauza de întreținere - în care e prezent
termenul).
11. După criteriul legăturii cu cauza, avem acte:
a) Cauzal este actul juridic a cărui valabilitate implică analiza cauzei ori scopului (dacă scopul
este imoral actul juridic este lovit de nulitate);
b) Abstract (necauzal) este actul juridic civil care este detașat de elementul cauzal,
valabilitatea sa neimplicând analiza acestui element. Sunt abstracte actele juridice constatate
prin titluri de valoare-înscrisuri care încorporează operațiuni juridice (obligațiunea CEC).
12. După modul de încheiere a actelor juridice civile, acestea sunt:
a) Actul juridic strict personal este acela care, prin natura sa sau potrivit legii, nu poate fi
încheiat prin reprezentare (de exemplu, căsătoria, testamentul);
b) Actul juridic prin reprezentare este acela care poate fi încheiat nu numai personal, ci şi prin
intermediul unui reprezentant.
13. După rolul voinţei părţilor în determinarea conţinutului actelor juridice, acestea sunt:
a) Actul juridic subiectiv este acela prin care părţile determină, prin voinţa lor, conţinutul lui,
putând deroga de la normele juridice dispozitive, care îl reglementează. Majoritatea actelor
juridice civile fac parte din această categorie;
b) Actul juridic condiţie este acela în care manifestarea de voinţă a părţilor are doar rolul de a
încheia un act juridic, al cărui conţinut este predeterminat de norme juridice imperative, de la
care părţile nu pot deroga. Deci încheierea actului juridic este doar condiţia necesară pentru ca
un anumit statut legal să devină aplicabil părţilor (de exemplu, încheierea căsătoriei,
încheierea unei adopţii, recunoaşterea de paternitate ş.a).
7.7. Reprezentarea și procura
Reprezentarea este un procedeu de tehnică juridică prin care o persoană, numită

reprezentant, încheie acte juridice cu terţii în numele şi în contul unei alte persoane, numită
reprezentat, având drept consecinţă producerea directă în persoana reprezentatului a efectului
actelor juridice.
Persoanele fizice recurg frecvent la reprezentare, încheind diferite contracte, permiţând
altor persoane să încaseze salariul, onorariul, să primească sau să transmită diferite documente
sau bunuri materiale. De instituţia reprezentării se face uz la reprezentarea intereselor în instanţa
de judecată sau la arbitraj.
Elementele definitorii ale reprezentării, care de fapt conferă acestei instituţii individualitate,
sunt sintagmele:
– „în numele”. Atunci când se menţionează că reprezentantul operează în numele
reprezentatului, înseamnă că primul acţionează numai fizic, însă exprimă voinţa celui de-al
doilea şi îl angajează într-un raport juridic fără ca acesta să fie prezent. Altfel spus,
reprezentantul este şi rămâne purtătorul de nume şi de voinţă proprie, însă, prin cumul, devine şi
purtătorul de nume şi de voinţă al altei persoane şi numai voinţa acesteia din urmă o
exteriorizează la încheierea contractului.
– şi „pe seama”. Semnificaţia expresiei „pe seama” sugerează ideea că reprezentatul este cel care
suportă consecinţele pozitive şi negative ale actului juridic, în sensul că plăteşte preţul şi
dobândeşte bunul sau, invers, primeşte preţul şi are obligaţia de a preda bunul. Această sintagmă
sugerează legătura dintre reprezentant şi patrimoniul reprezentatului.
Felurile reprezentării. Reprezentarea poate fi clasificată după mai multe criterii:
1. După izvorul său, reprezentarea poate fi:
– legală. În cazul reprezentării legale, puterea persoanei de a reprezenta o altă persoană
rezultă din lege fără a fi necesară procura. Sunt reprezentanţi legali ai minorului părinţii,
adoptatorii, tutorele. Reprezentant legal al persoanei juridice este persoana fizică învestită cu
atribuţii de administrator (directorul, managerul) sau lichidator ales, numit sau desemnat într-
15
un alt mod, al cărei nume este înscris în Registrul de stat, unde este înregistrată persoana
juridică. Reprezentarea legală a persoanelor juridice se numeşte şi reprezentare statutară.
În unele surse doctrinare, această clasificare este suplimentată cu reprezentarea judiciară,
care este o ramificaţie a reprezentării legale. Reprezentarea judiciară are drept izvor hotărârea
unei instanţe judecătoreşti. În legislaţia Republicii Moldova, o astfel de reprezentare poate fi în
cazul desemnării administratorului, lichidatorului, administrato-rului fiduciar sau
administratorului insolvabilităţii unei persoane juridice.
– convenţională. În cazul reprezentării convenţionale, o persoană (reprezentatul)
împuterniceşte o altă persoană (reprezentantul) să încheie acte juridice în numele şi pe contul
său. Puterea de reprezentare se demonstrează prin act juridic unilateral, numit procură, sau
bilateral, numit contract.
2. După întinderea puterii de a reprezenta, reprezentarea poate fi:
– generală. Reprezentarea generală, numită şi reprezentare totală, este aceea în care
reprezentantul poate face orice act juridic în numele reprezentatului. Această formă de
reprezentare se realizează de către părinţi şi adoptatori în numele minorului sub 7 ani, precum
şi de tutorele persoanei declarate incapabile.
– specială. Reprezentarea specială, numită şi reprezentare parţială, este aceea în care
reprezentantul poate face un anumit act juridic sau câteva acte juridice (de exemplu,
cumpărarea unui imobil, a unui automobil sau a unor acţiuni etc).
3. Reprezentarea poate fi încă:
– reprezentare de drept privat. Reprezentarea este de drept privat dacă se stabileşte între
particulari (persoane fizice şi juridice).
– reprezentare de drept public. Reprezentarea este de drept public dacă se stabileşte între
stat, pe de o parte, şi particulari, pe de altă parte (un exemplu de reprezentare de drept public
poate fi reprezentarea de către avocatul parlamentar a intereselor particularului în raport cu
autoritatea public).
– reprezentare perfectă (stricto sensu) va fi atunci când reprezentantul acţionează în numele
şi din contul reprezentatului.
– reprezentare imperfectă (lato sensu), atunci când reprezentantul lucrează în nume propriu,
dar pe seama reprezentatului (de exemplu: comisionul, consignaţia, etc.).
– reprezentare voluntară – este atunci când voinţa reprezentatului joacă un rol determinant
în stabilirea raportului de reprezentare.
– reprezentare obligatorie – obligatorie se caracterizează prin faptul că raporturile de
reprezentare nasc independent de voinţa ambelor părţi.
Pentru ca acţiunile reprezentantului să producă efecte (să dea naştere la drepturi şi
obligaţii) pentru reprezentat, primul trebuie să aibă mandat, adică împuternicire sau putere de a
reprezenta. Cuvântul mandat este polisemantic. În primul rând, el desemnează dreptul
reprezentantului de a acţiona în numele reprezentatului, creând pentru acesta din urmă drepturi
şi obligaţii. În al doilea rând, prin mandat se înţelege manifestarea de voinţă a reprezentatului
care deleagă voinţa sa (dreptul sau capacitatea) de a încheia acte juridice. Prin mandat se înţelege
şi documentul în care este consemnată împuternicirea (procura sau contractul de mandat).
Procura. Codul civil defineşte, la art. 252, procura ca înscris întocmit pentru atestarea
împuternicirilor conferite de reprezentat unui sau mai multor reprezentanţi prin care se deleagă dreptul de
a încheia acte juridice în numele şi pe contul primului. Altfel spus, procura este un act (document)
unilateral care materializează manifestarea de voinţă a reprezentatului şi care concretizează
conţinutul şi limitele împuternicirilor ce se deleagă reprezentantului. Este important a se concepe
ideea că procura, de fapt, configurează voinţa semnatarului acesteia. Procura este destinată
terţului, care, din cuprinsul ei, deduce limitele împuternicirilor reprezentantului. Procura conţine
formule privind voinţa reprezentantului în legătură cu obligaţiile pe care doreşte să şi le asume
cu privire la actul juridic ce va fi semnat de reprezentant, precum şi drepturile pe care doreşte
acesta să le dobândească.
16
Procura poate fi eliberată de o singură persoană sau de mai multe persoane, iar în calitate
de reprezentant poate fi o singură persoană sau mai multe. Dacă sunt mai mulţi reprezentanţi, în
procură trebuie să se indice modul în care aceştia acţionează: în comun sau de sine stătător.
Forma procurii. Procura este un act juridic scris. Lipsa unei procuri în formă scrisă lipseşte
reprezentatul, reprezentantul şi terţul de dreptul de a demonstra prin martori existenţa ei.
Procura persoanei fizice şi procura persoanei juridice se eliberează în scris sub semnătură
privată, iar în cazul în care reprezentatul doreşte sau legea prevede, se va întocmi în formă
autentică. Astfel, Codul civil stabileşte, că procura trebuie să fie în formă autentică dacă este
eliberată pentru încheierea actelor juridice în formă autentică. Astfel, procura va avea forma
autentică dacă se eliberează pentru:
– înstrăinarea sau cumpărarea unui teren;
– înstrăinarea sau cumpărarea cotei de participare într-o societate cu răspundere limitată;
– semnarea actului de constituire a unei societăţi comerciale;
– semnarea unui contract de ipotecă;
– semnarea unei promisiuni de donaţie;
– semnarea unui contract de rentă;
– semnarea unei procuri de substituire etc.
Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea procurii. Dreptul de a autentifica procuri,
conform legii menţionate, îl au, pe lângă notar, consulii şi secretarii de primărie. Sunt echivalate
procurilor autentificate notarial procurile eliberate de:
– persoane care se află la tratament staţionar în spitale, sanatorii şi în alte instituţii medicale, în
cazul în care sunt autentificate de şefii acestor instituţii, de adjuncţii în probleme medicale sau de
medicul-şef, sau de medicul de gardă;
– militari, iar în punctele de dislocare a unităţilor militare, a instituţiilor sau a instituţiilor de
învăţământ militar unde nu există birouri notariale sau alte organe care îndeplinesc acte
notariale, de salariaţi şi de membri ai familiilor lor şi ale militarilor, autentificate de comandantul
(şeful) unităţii sau al instituţiei respective;
– persoane care îşi ispăşesc pedeapsa în locuri de privaţiune de libertate, autentificate de şeful
instituţiei respective;
– persoane majore care se află în instituţii de protecţie socială a populaţiei, autentificate de
administraţia instituţiei respective sau de conducătorul organului de protecţie socială respectiv.
Procură generală este procura prin care reprezentantului i se acordă împuterniciri de a
încheia orice act juridic cu un bun al său (de exemplu, reprezentatul împuterniceşte avocatul să
efectueze orice acţiune procedurală în exercitarea mandatului de reprezentare, inclusiv cu privire
la refuzul acţiunii civile, încheierea unei tranzacţii de împăcare, primirea executării etc).
Procură specială este procura prin care reprezentantului i se deleagă împuternicirea de a
încheia acte concrete (de exemplu, de a vinde, a dona un bun, a primi o sumă de bani ori anumite
bunuri de la debitori sau creditori).
Procură de bază este procura prin care reprezentatul deleagă reprezentantului dreptul de a
încheia acte juridice. Reprezentantul trebuie să săvârşească personal acţiunile indicate în procură.
Procură de substituire este procura prin care reprezentantul transmite împuternicirea către
o altă persoană, numită substituitor. Persoana căreia îi este eliberată procura poate elibera o
procură de substituire, în formă autentică, numai dacă: a) acest drept este stipulat expres în procură;
b) dacă este în interesul reprezentatului.
Termenul procurii. Procura este valabilă în termenul stabilit în cuprinsul ei, însă nu mai
mult de termenul stabilit de lege. Potrivit regulii generale, termenul de valabilitate al procurii
este de cel mult trei ani.
Procura eliberată pentru încheierea unor acte juridice în afara Republicii Moldova şi
autentificată notarial este valabilă până la anularea ei de către persoana care a eliberat-o.
Dacă termenul nu este indicat, procura este valabilă timp de un an de la data întocmirii.
17
Termenul de valabilitate al procurii de substituire nu poate să depăşească termenul de
valabilitate al procurii iniţiale, în al cărei termen a fost dată. Dacă în procură nu este indicată data
întocmirii, ea nu are valoare juridică.
Încetarea valabilităţii procurii. Acţiunea procurii încetează, de regulă, odată cu săvârşirea
acţiunilor pentru a căror efectuare a fost eliberată.
Pe lângă această regulă, valabilitatea procurii încetează şi la:
– expirarea termenului ei;
– revocarea împuternicirilor de către reprezentat; persoana care a eliberat procura poate
revoca împuternicirile şi anula valabilitatea procurii în orice moment;
– renunţarea reprezentantului de a executa împuternicirile delegate;
– dizolvarea persoanei juridice care a avut calitatea de reprezentat, precum şi a celei care a
avut calitatea de reprezentant;
– decesul, declararea dispariţiei fără urmă a persoanei fizice care a avut calitatea de
reprezentat sau calitatea de reprezentant;
– declararea incapacităţii persoanei fizice care a avut calitatea de reprezentat sau de
reprezentant sau limitarea ei în capacitatea de exerciţiu.
7.8. Drepturile personale nepatrimoniale
Dreptul personal nepatrimonial este acel drept subiectiv, neevaluabil în bani, strâns legat
de persoană, recunoscut în legătură cu relaţiile sociale ce apar cu privire la apărarea şi
individualizarea atributelor de identitate şi a valorilor de integritatea a persoanei, precum şi cele
ce se referă la recunoaşterea drepturilor de creaţie intelectuală. Drepturile personale
nepatrimoniale se clasifică în:
1. Drepturi personale nepatrimoniale care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a subiectelor
de drept. Acestea sunt dreptul la onoare, la reputaţie, la secretul vieţii personale, la viaţă, la
sănătate, la libertate.
2. Drepturi personale nepatrimoniale cu privire la elementele de identificare sau individualizare a
subiectelor de drept civil. Printre acestea identificăm dreptul la nume, la pseudonim, la denumire,
la domiciliu, la reşedinţă, la sediu, la asociere, cele cu privire la starea civilă a persoanei fizice, la
apărarea onoarei şi demnităţii.
3. Drepturi personale nepatrimoniale îndreptate spre asigurarea inviolabilităţii şi tainei vieţii
personale, cum sunt: dreptul la inviolabilitatea locuinţei; inviolabilitatea documentaţiei personale:
dreptul la taina vieţii intime, personale sau familiale; dreptul la confidenţialitatea medicală, etc.
4. Drepturi personale nepatrimoniale ce privesc creaţia intelectuală. Această categorie se referă la
dreptul de autor, de inventator sau inovator.
Apărarea drepturilor personale nepatrimoniale. Drepturile personale fiind drepturi
absolute, numai titularul său este determinat. Individualizarea subiectului pasiv are loc numai în
situaţia în care aceste drepturi sunt încălcate. Odată încălcate, se pune problema apărării lor. În
principiu apărarea drepturilor personale nepatrimoniale se poate realiza pe două căi:
− calea recunoaşterii voluntare;
− şi cea a soluţionării ei judiciară.
În primul caz este situaţia în care subiectul pasiv determinat, autorul încălcării, recunoaşte
existenţa şi apartenenţa dreptului persoanei anterior încălcării dreptului.
Cea de a doua situaţie este atunci când litigiul este diferit justiţiei, deci când ambele părţi
stăruie în pretenţiile sale. În acest caz, legea prevede modalităţile prin care instanţa poate
soluţiona procesul. Printre acestea, se numără următoarele: suprimarea acţiunilor prin care se
încalcă dreptul sau se crează pericolul încălcării lui; declararea nulităţii actului emis de o
autoritate publică; desfiinţarea sau modificarea raportului juridic; neaplicarea de către instanţa
de judecată a actului ce contravine legii emis de o autoritate public; alte situaţii prevăzute de
lege. Astfel, principalul efect al acestor acțiuni îl reprezintă repunerea sau restabilirea situaţiei
anterioare încălcării dreptului.
18
Apărarea poate fi realizată şi pe cale penală, dacă fapta care a dus la încălcarea acestor
drepturi întruneşte condiţiile infracţiunii.
În continuare, vom analiza apărarea drepturilor personale nepatrimoniale ale persoanelor
fizice şi juridice la onoare, demnitate şi reputaţie profesională. Onoarea persoanei fizice
reprezintă aprecierea socială a acesteia din partea societăţii. Demnitate este autoaprecierea din
partea persoanei a calităţilor sale morale, profesionale. Reputaţia profesională constituie aprecierea
calităţilor profesionale ale persoanei.
Persoana, onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională a căreia a fost lezată este în drept
să recurgă la apărarea lor. Ea este în drept să ceară dezminţirea acelor informaţii care îi lezează
onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională, dacă nu corespund realităţii. Prin „informaţii” se
are în vedere orice relatare cu privire la un fapt, o opinie sau o idee sub formă scrisă, de sunet
şi/sau de imagine.
Răspândirea informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională constă
în publicarea în presă a informaţiilor, translarea, difuzarea unor asemenea informaţii în
emisiunile radiofonice şi televizate, demonstrarea în programele de cronică cinematografică şi în
alte mijloace de comunicare, în caracteristicile de serviciu, precum şi în discursurile publice sau
comunicarea lor în altă formă, inclusiv orală câtorva sau cel puţin unei persoane. Răspândirea
informaţiilor se consideră de asemenea demonstrarea (afişarea) în locurile publice a placardelor,
lozincilor, fotografiilor, a altor opere, expunerea acestor informaţii în foile volante caricaturile
difuzate care prin conţinutul sau forma lor ponegresc onoarea, demnitatea sau reputaţia
profesională.
Afirmaţiile care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională sunt acelea care nu
corespund realităţii şi discreditează onoarea, demnitatea şi reputaţia persoanei în opinia publică
sau în opinia unor persoane din punctul de vedere al respectării legilor, principiilor morale ale
societăţii (informaţiile despre săvârşirea unei fapte nedemne, comportarea nedemnă în colectivul
de muncă, în familie, în viaţa cotidiană, informaţiile care ponegresc activitatea de producţie,
gospodărească şi obştească, reputaţia etc.).
Persoanele fizice şi juridice sunt în drept să ceară dezminţirea informaţiilor care-i lezează
onoarea, demnitatea, reputaţia profesională numai în acele cazuri în care ele nu corespund
realităţii. În cazul răspândirii informaţiilor care lezează reputaţia profesională a persoanei
juridice, ea este în drept să ceară dezminţirea lor, schimbarea documentelor emise, publicarea
replicii în mijloacele de informare în masă, declararea informaţiei ca fiind neveridică. Persoana
juridică este în drept să ceară şi repararea prejudiciului cauzat. Prejudiciului moral cauzat
persoanei juridice nu poate fi compensat, prejudiciul moral compensându-se numai persoanelor
fizice, fiindcă numai aceasta pot suporta suferinţe psihice sau fizice.
La examinarea acţiunii privind dezminţirea informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea
sau reputaţia profesională, sarcina probaţiunii revine atât reclamantului, cât şi reclamatului.
Reclamatul este obligat să dovedească că informaţia răspândită corespunde realităţii.
Reclamantului este obligat să demonstreze numai faptul răspândirii afirmaţiilor de către
reclamat. Reclamantul poate aduce dovezi că afirmaţiile răspândite nu corespund realităţii, dar
aceasta este un drept şi nu o obligaţie.
Dacă instanţa de judecată stabileşte că informaţiile răspândite nu corespund realităţii, ea va
satisface acţiunea, pronunţând hotărârea în care trebuie să indice metoda de dezminţire a
informaţiilor care nu corespund realităţii. Dacă informaţiile care lezează onoarea, demnitatea sau
reputaţia profesională sunt răspândite prin mijloace de informare în masă, instanţa de judecată
va obliga organul de informare în masă să publice o dezminţire la aceeaşi rubrică, pagină, în
acelaşi program sau ciclu de emisiuni, în cel mult 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii
judecătoreşti. Iar dacă informaţia care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională se
conţine într-un document emis de o organizaţie, ultima va fi obligată de către instanţa de
judecată să înlocuiască documentul.
7.9. Proprietatea
19
Dreptul de proprietate este considerat ca fiind cel mai complet drept real, fiindcă
întruneşte în mâinile proprietarului toate atributele acestui drept şi anume dreptul de posesiune,
dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie.
Posesia constă în prerogativa titularului dreptului de proprietate de a stăpâni în fapt
bunul. Altfel spus, posesia constă în posibilitatea proprietarului de a stăpâni bunul ce-i aparţine
în materialitatea sa, comportându-se faţă de toţi ceilalţi ca fiind titularul dreptului de proprietate.
Deci, posesia îi oferă proprietarului posibilitatea de a stăpâni în fapt bunul. O asemenea stăpânire
poate aparţine direct şi nemijlocit proprietarului, exercitându-se în interes propriu şi în putere
proprie. Proprietarul însă poate conveni ca stăpânirea de fapt să fie făcută şi de o altă persoană,
dar în numele şi în interesul său.
Posesia este un important atribut al dreptului de proprietate, fiindcă în caz că proprietarul
este lipsit de posesie, el este şi lipsit de posibilitatea de a-şi exercita dreptul de proprietate.
Neavând bunul în posesie, de regulă, nu îl poţi folosi, nici dispune de el.
Folosinţa este considerată acea prerogativă în temeiul căreia proprietarul poate întrebuinţa
bunul în interesul său, percepându-i fructele (naturale, civile, industriale). Deci prin dreptul de
folosinţă acordă proprietarului posibilitatea de a sustrage din bun calităţile utile ale acestuia în
scopul satisfacerii necesităţilor materiale şi culturale.
Folosirea bunurilor poate fi efectuată atât nemijlocit de către proprietar, cât şi de alte
persoane la voinţa proprietarului.
Prin dreptul de dispoziţie se înţelege posibilitatea stabilirii statutului juridic al bunurilor
(vânzare, transmitere prin moştenire, donare). Ca rezultat al exercitării dreptului de dispoziţie,
proprietarul intră în relaţii juridice cu persoane terţe. Dreptul de dispoziţie este unul din cele mai
importante atribute ale proprietarului. Anume prin această împuternicire se deosebeşte în mare
măsură proprietarul de alţi posesori titulari (de fapt în unele cazuri şi aceştia pot dispune de
bunuri, dar cu o singură condiţie – ca această împuternicire să fie transmisă de către proprietarul
bunului).
Deci, proprietarului îi aparţine dreptul de a poseda bunurile, de a le folosi şi dispune de
ele. Toate aceste împuterniciri îi aparţin proprietarului, dar în anumite cazuri de unele din ele pot
să dispună şi neproprietarii.
Dreptul de proprietate are următoarele caractere juridice:
− absolut, deoarece este recunoscut titularului său în raporturile cu toţi ceilalţi care sunt
obligaţi să nu facă nimic de natură a-l încălca. Ori de câte ori bunul aflat în proprietatea unei
persoane ajunge în deţinerea sau posesia nelegitimă a altuia, proprietarul are dreptul la acţiunea
în revendicare.
− exclusiv. Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate îi permite titularului să facă singur
ce vrea cu bunul său, în limitele prevăzute de lege. În exercitarea împuternicirilor, toate celelalte
persoane sunt înlăturate, având numai obligaţia de a nu împiedica proprietarului exercitarea
dreptului de proprietate. Acest caracter nu împiedică existenţa unor situaţii când atributele
dreptului de proprietate vor fi exercitate împreună, de două sau mai multe persoane. Astfel apare
o modalitate a dreptului de proprietate şi anume coproprietate (dreptul de proprietate comună).
− perpetuu. Caracterul perpetuu presupune, în primul rând, că dreptul de proprietate
durează atâta timp cât există bunul, iar în al doilea rând, dreptul de proprietate nu se stinge prin
neuz.
Formele dreptului de proprietate. Proprietatea este publică sau privată .
Dreptul de proprietate publică este dreptul de proprietate care aparţine exclusiv statului şi
unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor care fac parte din domeniul public şi ale cărei
prerogative se exercită în regim de drept public, acesta fiind inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
− Caracterul inalienabil constă în aceea că bunurile care fac obiectul proprietăţii publice sunt
scoase din circuitul civil general, adică nu pot fi înstrăinate pe cale voluntară prin acte juridice
inter vivos sau mortis causa şi nici prin procedura de expropriere.
− Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil atât extinctiv, cât şi achizitiv. Extinctiv,
imprescriptibilitatea semnifică faptul că acţiunea în revendicare privitoare la un bun al
domeniului public poate fi exercitată oricând, nestingându-se prin neexercitarea ei într-un
20
termen prevăzut de lege. Achizitiv, imprescriptibilitatea semnifică faptul că acţiunea în
revendicare privitoare la un bun din domeniul public nu poate fi paralizată de pârât prin
invocarea dobândirii proprietăţii prin uzucapiune.
− Bunurile care formează obiectul acesteia sunt şi insesizabile, adică nu pot fi urmărite de
creditori pentru realizarea creanţelor lor.
Bogăţiile de orice natură ale subsolului, spaţiul aerian, apele şi pădurile folosite în interes
public, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, căile de comunicaţie,
precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice26.
Dreptul de proprietate privată este definit ca fiind acel drept real subiectiv ce aparţine
persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului sau unităţilor administrativ-teritoriale asupra
bunurilor mobile şi imobile, drept ce conferă titularilor săi dreptul de posesie, folosinţă şi
dispoziţie, prerogative care se exercită în mod exclusiv şi perpetuu, prin putere şi în interes
propriu, în limitele determinate de lege27.
7.10. Moștenirea
Prin moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului28 unei persoane fizice decedate către
una sau mai multe persoane în viaţă (persoane fizice, persoane juridice ori stat)29.
Potrivit legislației Republicii Moldova, moștenirea, după izvorul ei, poate fi de două
modalități. Astfel, Codul civil al Republicii Moldova delimitează aceste două forme în moștenire
testamentară, care are la bază testamentul defunctului în care testează averea sa în totalitate ori
numai o parte din ea și cea de-a doua formă – succesiunea legală, care apare în temeiul legii30.
Referindu-ne la aceste două forme ale moștenirii, este necesar de menționat faptul că ele pot
coexista și nu se exclud una pe alta.
Din punct de vedere terminologic, o distincție între cele două forme ale succesiunii o
prezintă însăși denumirea persoanelor care lasă moștenirea. Astfel, în succesiunea legală,
persoana decedată fizic, fapt confirmat prin certificatul de deces ori prin hotărârea instanței de
judecată de declarare a morții, este denumită „defunct” ori „cel ce lasă moștenirea” (atribute
folosite și în succesiunea testamentară)31. În cazul moștenirii testamentare, cel care dispune de
patrimoniul său prin testament se numește testator.
În principiu, succesiunea legală și cea testamentară sunt foarte apropiate una de alta,
ambele semnificând transmisiunea patrimoniului defunctului către urmași sau persoane
determinate în testament, distincțiile esențiale formând - temeiul apariției (lege ori testament) și
succesorii, capacitatea succesorală și vocația succesorală (la succesiunea legale – doar rude, pe
când la cea testamentară – orice persoană).
Pot fi moştenitorii, în cazul succesiunii32:
– testamentare, persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat
moştenirea, precum şi cele care au fost concepute în timpul vieţii celui ce a lăsat moştenirea şi s-
au născut vii după decesul acestuia, indiferent de faptul dacă sunt sau nu copiii lui, precum şi
persoanele juridice care au capacitate juridică civilă la momentul decesului celui ce a lăsat
moştenirea;
– legale, persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea,
precum şi copii celui ce a lăsat moştenirea concepuţi în timpul vieţii lui şi născuţii vii după
decesul acestuia.
26
Constituţia R. Moldova, adoptată prin Legea de la 29.07.94, art. 127
27
Lupulescu D. Drept civil. Drepturi reale principale. București: Lumina Lex. 1997, p. 47; Bârsan C., Gaiţă M., Pivniceru M. Drept
civil. Drepturi reale, Iaşi: Institutul European, 1997 p. 61;
28
Patrimoniu = totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care pot fi evaluate în bani, privite ca o sumă de valori active şi
pasive, strâns legate între ele, aparţinând unor persoane fizice sau juridice determinate
29
Codul civil al R. Moldova aprobat prin Legea R. Moldova nr.1107- XV din 06.06.2002, Cartea IV, art.1432
30
Codul civil al R. Moldova aprobat prin Legea R. Moldova nr.1107- XV din 06.06.2002, art.1432;
31
Stoica V., Pușcaș N., Trușcă P., Drept Civil. Instituții de drept civil. Curs selectiv pentru licență 2003-2004. București: Universul
Juridic. 2003, pag.517
32
Codul civil al R. Moldova aprobat prin Legea R. Moldova nr.1107- XV din 06.06.2002, art.1433;
21
– Statul dispune de capacitate succesorală testamentară, precum şi de capacitate succesorală
asupra unui patrimoniu succesoral vacant.
Moștenirea testamentară. Testamentul este un act juridic solemn, unilateral, revocabil şi
personal prin care testatorul dispune cu titlu gratuit, pentru momentul încetării sale din viaţă, de
toate bunurile sale sau de o parte din ele33.
Testamentul poate fi întocmit doar în una din următoarele forme:
a) olograf – scris în întregime personal, datat şi semnat de testator. El poate fi scris în orice
limbă pe care o posedă testatorul, cu orice caractere de mână sau de tipar, chiriliţă sau latină,
alfabetul pentru orbi etc.Testamentul poate fi scris pe orice fel de material: hârtie, pânză, lemn,
piatră, sticlă etc. şi cu orice instrument: creion, cerneală, pastă, vopsea, cărbune, cretă etc.
Testamentul poate fi scris pe mai multe foi separate, cu condiţia că foile ce urmează să alcătuiască
un singur testament şi să nu trezească careva îndoieli. Nu se admite dactilografierea sau tipărirea
testamentului. Ștersăturile, adăugările sau alte rectificări făcute cu mâna testatorului trebuie
datate şi semnate de testator, dacă ele cuprind dispoziţii testamentare noi faţă de redactarea
iniţială. Modificările ulterioare, de asemenea, trebuie să fie semnate şi datate de către testator.
Datarea testamentului are importanţa pentru a putea stabili dacă testatorul a avut discernământ
în momentul întocmirii testamentului, iar în caz de pluralităţi de testamente succesive, cu
dispoziţii contrare sau incompatibile, în raport cu data lor se stabileşte care testament exprimă
ultima voinţă a testatorului. Testamentul olograf scris de mână testamentul la sfârşit trebuie
semnat pentru certificarea conţinutului testamentului. Semnătura nu trebuie obligatoriu să
cuprindă numele şi prenumele testatorului, însă trebuie aplicată semnătura pe care testatorul o
foloseşte obişnuit, chiar şi pseudonimul său, dacă acest pseudonim este folosit în mod curent
pentru semnarea altor acte juridice şi documente, şi care permite identificarea testatorului.
b) autentic - autentificat notarial, precum şi asimilat cu cel autentificat notarial. Pe teritoriul
ţării testamentul poate fi autentificat de către notarii publici şi alte persoane abilitate prin lege34.
Însă mai sunt abilitaţi să autentifice testamente secretarii consiliilor locale ale satelor, comunelor,
oraşelor şi municipiilor, unde nu funcţionează birouri notariale35.
Sunt asimilate celor autentificate notarial testamentele autentificate de: medicul principal,
şeful, adjuncţii lor în probleme medicale, medicul de serviciu al spitalului, al unei alte instituţii
medicale, al sanatoriului, directorul sau medicul principal al azilului pentru invalizi şi bătrâni
dacă testatorul se tratează sau locuieşte într-o astfel de instituţie; şeful expediţiilor de explorări,
expediţiilor geografice şi a altor expediţii similare, dacă testatorul se află într-o astfel de
expediţie; căpitanul navei sau aeronavei, dacă testatorul se află pe navă sau în aeronavă;
comandantul (şeful) unităţii, marii unităţi, institutului şi colegiului militar dacă la locul aflării lor
nu există notar şi dacă testatorul este militar sau îndeplineşte serviciul în unitatea militară sau
este persoană civilă sau membru al familiei acestuia; şeful instituţiei de privaţiune de libertate
dacă testatorul se află în locuri de privaţiune de libertate. Acest tip de testament se expediază cel
târziu a doua zi după autentificare unuia dintre notarii de la locul instituţiei date.
Testamentele cetăţenilor Republicii Moldova care se află în străinătate pot fi autentificate de
către consulii misiunilor diplomatice36.
c) mistic – scris în întregime, datat şi semnat de testator, strâns şi sigilat şi apoi prezentat
notarului, care aplică inscripţia de autentificare pe plic şi îl semnează împreună cu testatorul.
Cuvântul „mistic” înseamnă „secret”. Strângerea şi sigilările testamentului are drept scop
asigurarea secretului testamentului şi face imposibilă deschiderea plicului şi substituirea
testamentului cu alte hârtii.
Dacă testatorul, dintr-o anumită cauză, nu poate semna personal testamentul, la
rugămintea şi în prezenţa lui, precum şi în prezenţa a cel puţin 2 martori şi a notarului, poate
33
Codul civil al R. Moldova aprobat prin Legea R. Moldova nr.1107- XV din 06.06.2002, art. 1449
34
Legea cu privire la notariat nr.1453 din 08.11.2002. În M.O. nr.154-157din 21.11.2002, art.3
35
Legea cu privire la notariat nr.1453 din 08.11.2002. În M.O. nr.154-157din 21.11.2002, art. 37; Legea nr. 436 din 28.12.2006
privind administraţia publică locală. În Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 32-35 din 09.03.2007, art. 44
36
Legea cu privire la notariat nr.1453 din 08.11.2002. În M.O. nr.154-157din 21.11.2002,Legea nr. 1453/2002), art. 36
22
semna o persoană. În acest caz, trebuie indicată cauza care l-a împiedicat pe testator să semneze
personal. Martorii de asemenea semnează în testament.
Legatul este o dispoziţie testamentară cuprinsă în testament, prin care testatorul
însărcinează unul sau mai mulţi moştenitori să transmită uneia sau mai multor persoane avantaje
patrimoniale. Persoana în favoarea cărei este făcut legatul se numeşte legatar şi nu are calitate de
moştenitor. Legatar poate fi orice persoană, precum şi cea concepută în timpul vieţii testatorului,
dacă s-a născut vie la data decesului succesorului. Moştenitorii legali şi testamentari, deasemenea
pot primi legate, dacă testatorul a dispus ca un anumit bun să fie exclus din masa succesorală şi
transmis acestora sub formă de legat, sau a obligat pe ceilalţi moştenitori testamentari să execute
un legat de altă natură în favoarea altui moştenitor37 (de exemplu, obligarea moştenitorului să
prelucreze terenul legatarului, să repare un automobil, să plătească datoria acestuia faţă de un
terţ, etc)38.
Moștenirea legală. Succesiunea este denumită legală atunci când transmiterea
patrimoniului succesoral se înfăptuiește în puterea legii. Succesiunea legală intervine în
următoarele cazuri:
– când cel ce a lăsat moștenirea nu a lăsat niciun testament;
– a fost declarată nulitatea testamentului;
– succesorul testamentar este codecedat sau comorient cu testatorul;
– succesorul testamentar este nedemn39.
Atât la moștenirea legală, cât și la cea testamentară, condițiile pentru ca o persoana să poată
primi moștenire ori părți ale acesteia sunt:
1. să aibă capacitate succesorală, adică să existe la momentul deschiderii succesiunii. Pentru
succesiunea legală, persoanele care au capacitate succesorală sunt rudele defunctului; iar la
succesiunea testamentară, au capacitate succesorală persoanele indicate în testament cu condiția
de a exista la momentul deschiderii succesiunii. Din categoria persoanelor care nu au capacitate
succesorală, Codul Civil include comorienții împreună cu codecedații. Codecedații sunt
persoanele care au vocație reciprocă sau unilaterală și decedează în același timp, nu și
împrejurare. Comorienții, din punct de vedere juridic, sunt prezumați că au murit toți în același
timp și în aceeași împrejurare, încât nu se poate stabili dacă una a supraviețuit alteia.
Împrejurarea poate fi o calamitate naturală, accident de transport, incendiu, inundație ori altele.
2. să aibă vocație succesorală. Prin însuși termenul de „vocație” se înțelege „chemarea” la
moștenire. În cazul succesiunii legale, legea conferă vocație succesorală moștenitorilor legali,
rudelor defunctului, soțului supraviețuitor și statului în cazul succesiunii vacante. Vocația
succesorală testamentară poate să aparțină oricărei persoane cu capacitate succesorală,
testamentul defunctului fiind recunoscut ca temei al vocației la moștenire. Deci, vocația
succesorală legală este stabilită de lege, iar vocația succesorală testamentară este stabilită în
testament.
3. să nu fie nedemni de a moșteni. Nedemnitatea succesorală este o pedeapsă civilă care constă în
decăderea moștenitorului care s-a făcut vinovat de o culpă gravă față de defunct sau față de
memoria acestuia, din dreptul de a-l moșteni. Aceste fapte sunt prevăzute expres în lege și
succesorul poate fi declarat nedemn doar de către instanța de judecată. Numai hotărârea instanței
de judecată poate servi temei pentru ca succesorul să fie decăzut din dreptul respectiv și să nu
poată pretindă la certificatul de moștenitor.
Deschiderea succesiunii implică analiza a două aspecte: data deschiderii succesiunii şi locul
deschiderii acesteia.
– Locul deschiderii succesiunii. Potrivit Codului civil, „locul unde se deschide succesiunea este
ultimul domiciliu al celui care a lăsat moștenirea, iar dacă locul nu este cunoscut, locul unde se
află bunurile succesorale. Dacă bunurile succesorale se află în diferite locuri, cel al deschiderii
37
Comentariul Codului Civil al R. Moldova. Chişinău: Tipografia Centrală, 2006, Cartea IV, art.1486
38
Comentariul Codului Civil al R. Moldova. Chişinău: Tipografia Centrală, 2006, Cartea IV, art.1487
39
23
succesiunii va fi considerat locul unde se află partea cea mai valoroasă a bunurilor imobile”.
Locul deschiderii moştenirii poate să nu coincidă cu locul morţii celui care lasă moştenirea dacă
acesta a murit în timpul când îşi părăsise, vremelnic, domiciliul.
Prin domiciliu se înţelege acel atribut de identificare a persoanei fizice care o
individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având această semnificaţie juridică40. Potrivit
Codului civil „domiciliul persoanei fizice este locul unde aceasta își are locuința statornică sau
principală”. Locuinţa statornică sau principală este domiciliul de drept comun al persoanei fizice,
dar poate fi vorba şi de domiciliul legal prin care se înţelege acel domiciliu care este stabilit de
lege pentru anumite persoane fizice. Astfel, în ce priveşte minorul sau persoanele lipsite de
capacitatea de exercițiu, locul deschiderii moştenirii va fi la domiciliul părinţilor, tutorilor sau
curatorilor.
– Data deschiderii succesiuni. Data deschiderii succesiunii reprezintă importanță din mai multe
puncte de vedere și anume:
 datorită acestei date, se stabilește cercul exact al moștenitorilor chemați la succesiune. Spre
exemplu, dacă în aceeași zi au decedat tatăl și fiul, în diferite circumstanțe – este necesar de a
stabili data exactă a morții lor pentru a determina cine pe cine îl succede. Dacă tatăl a decedat
primul, atunci fiul este cel care urma să moștenească partea sa din averea tatălui. Astfel,
moștenitorii fiului vor avea drept de moștenire și asupra părții care i se cuvinea acestuia din
averea tatălui. În cazul în care fiul a decedat înaintea tatălui – el nu apare ca moștenitor al
acestuia, însă tatăl ar putea să aibă o cotă-parte din averea fiului dacă acesta nu ar fi avut
moștenitori de clasa I ori aceștia au renunțat la moștenire.
 Un alt aspect îl constituie faptul că la această dată se determină componența și valoarea
patrimoniului succesoral;
 Din data respectivă începe a curge termenul de 6 luni de opțiune succesorală.
În cazul deschiderii succesiunii în urma declarării morţii de instanţa de judecată, ziua
deschiderii succesiunii va fi considerată ziua în care hotărârea instanţei de judecată a rămas
definitivă, dacă în hotărâre nu este indicată altă zi. Dacă decedatul a fost declarat ca fiind
dispărut în anumite circumstanţe, care îl ameninţau cu moartea sau oferă temeiul de a
presupune moartea lui într-un anumit accident, instanţa de judecată în hotărârea sa poate
recunoaşte o zi în care au avut loc circumstanțele respective care și va fi recunoscută drept ziua
morții persoanei fizice.
Opțiunea succesorală. Astăzi, fiecare moștenitor legal sau testamentar este în drept să
opteze pentru acceptare sau renunțare la moștenire. Dreptul succesorului de a alege între
acceptare sau renunțare se numește opțiune succesorală. Toate persoanele ce au vocație
succesorală au dreptul la opțiune, însă există și o excepție în cazul succesiunii vacante, când
reprezentantul statului nu are dreptul de a renunța la succesiune. Opțiunea succesorală este unică
și valabilă atât pentru succesiunea legală, cât și pentru succesiunea testamentară. Nu există nicio
diferențiere de termen, modul de acceptare a succesiunii dacă aceasta din urmă apare în temeiul
legii ori prin testament. Termenul de 6 luni de acceptare a succesiunii ori renunțul la ea, modul
de repunere în termen dacă acesta a fost omis ori prelungirea termenului este identic atât la
succesiunea legală, cât și la cea testamentară.
40
Bostan G. Moștenirea legală, București, 1996, pag. 7
24

Limbă

Tema Drept Civil

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Tema Drept Civil

Încărcat de

Drepturi de autor:

Tema nr.

7: NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RAMURA DREPTULUI CIVIL

7.1. Noțiuni introductive privind dreptul civil

7.1. Noţiuni introductive privind dreptul civil

7.2. Persoana fizică

7.3. Declararea persoanei dispărută fără veste

7.4. Declararea persoanei decedată

7.5. Persoana juridică

7.6. Actul juridic civil

Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voinţă săvârşită cu intenţia de a naște,

7.7. Reprezentarea și procura

Reprezentarea este un procedeu de tehnică juridică prin care o persoană, numită

7.8. Drepturile personale nepatrimoniale

S-ar putea să vă placă și