CAPITOLUL 1.

IMPOZITUL-INSTRUMENT AL POLITICII ECONOMICE

”A impozita” provine din latinescul „taxo estimez” înseamnă a impune unui contribuabil (o
entitate individuală sau juridică), de către stat sau de organele abilitate, o taxă financiară sau alte taxe
a căror neplată este pedepsită de lege.
O taxă sau impozit reprezintă o obligație de plată cerută indivizilor sau proprietarilor pentru a
sprijini guvernul în realizarea politicii economice. Un impozit nu este o plată voluntară sau donaţie, ci
o contribuţie silită, impusă de autoritatea legislativă şi este orice contribuţie impusă de guvern sub
numele de taxă, tribut, datorie, acciz, subvenţie, ajutor, aprovizionare sau alt nume.

1.1. POLITICA FISCALĂ ȘI IMPOZITELE

Politica fiscală, fiind o parte integrantă a politicii economice a statului cuprinde un ansamblu de
metode, tehnici și principii care privesc operaţiile, raporturile, instituţiile şi reglementările specifice
pentru stabilirea şi perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor.
Prin intermediul impozitelor, politica fiscală intervine în procesul de obţinere şi distribuire a
veniturilor agenţilor economici şi asupra rezultatelor financiare ale acestora.
Nivelul impozitelor diferă de la o ţară la alta, în raport cu gradul de dezvoltare al acestora. În
ţările mai dezvoltate, din punct de vedere economic, prin bugetul de stat şi prin intermediul impozitelor
se redistribuie o mare parte din produsul intern brut, decât în ţările mai puţin dezvoltate. Acest factor
determină şi raportul dintre impozitele directe şi cele indirecte, raportul dintre impozitele pe avere şi
cele pe venit, raportul dintre sectorul public şi cel privat nivelul veniturilor cetăţenilor și nevoile
bugetului de stat.
Impozitul este o categorie financiară, cu caracter istoric, a cărui apariţie este legată de existenţa
statului şi a banilor (Brezeanu P., Marinescu I, 2012). De la apariţia lor, impozitele au fost concepute şi
aplicate diferit, în funcţie de dezvoltarea economico-socială şi de cheltuielile publice acceptate în
fiecare stat.
Cea mai veche resursă financiară este impozitul. Originile sale aparţin perioadei de statornicire a
organizaţiei statale. Iniţial, s-a recurs la prelevări asupra bunurilor private, iar odată cu introducerea
monedei se practică impozite în bani.
1
 În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe noţiuni de impozit, însă cele mai frecvent
întâlnite sunt următoarele:
 Impozitul este o prelevare pecuniară , în virtutea autorităţilor statului de la particulari cu titlul
definitiv şi fără contraprestaţie imediată şi directă, pentru acoperirea cheltuielilor publice.
 Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlu nerambursabil, datorată,
conform legii, statului de către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile care le obţin sau
pentru averea pe care o posedă. Plata impozitului se efectuează în cuantumul şi termenul precis
stabilit prin lege.
Noțiunea de impozit este complexă, având natură politică, economică, socială și juridică, motiv
pentru care ea ridică probleme diverse ce trebuie puse de acord și analizate atent.
În perioada contemporană, parlamentele au fost şi sunt cel mai des forţate de împrejurări să
sporească impozitele, consimţământul cetăţenilor la aceste impozite considerându-se exprimat prin
votarea legilor referitoare la impozite de către reprezentaţii lor în parlamente.
Evoluţia modernă a impozitelor în Europa este marcată de înlăturarea deosebirilor dintre
legislaţiile fiscale naţionale ale statelor membre ale Comunităţii Europene, de armonizarea acestor
legislaţii şi de instituirea unor procedee fiscale cât mai asemănătoare subordonate politicii fiscale
comunitare.
Impozitul este strâns legat și de economia politică. Producția, distribuția și consumul de
bunuri și servicii sunt influențate de impozit, întrucât acesta poate apăsa greu aspura unor domenii
de activitate, în timp ce pe altele le poate favoriza (în funcție de modul cum este așezat, atunci când
politicul nu face efortul continuu și necesar al asigurării neutralității impozitului).(Lazar, 2013)
Din noţiunile menţionate recurg şi principalele trăsături ale impozitelor:
 Legalitatea impozitelor -  presupune că instituirea de impozite se face în baza autorizării
conferite prin lege. Nici un impozit al statului nu se poate stabili şi percepe decât dacă există
legea respectivă la impozit.
 Obligativitatea impozitelor - plata nu este benevolă, ci are caracter obligatoriu pentru toate
persoanele care obţin venituri sau deţin bunuri din categoria celor supuse impozitării conform
legilor în vigoare.
 Nerestituirea impozitelor - prelevările de impozite la fondurile publice de resurse financiare se
fac cu titlu definitiv şi nerambursabil. Adică, transferurile de impozite făcute în aceste fonduri
sunt utilizate numai la finanţarea unor obiective necesare tuturor membrilor societăţii şi nu unor
interese individuale sau de grup.

2
  Nonechivalenţa impozitelor -  poate fi înţeleasă, pe de o parte, ca o plată în schimbul căreia
contribuabilii nu beneficiază de contraservicii imediate direct din partea statului, pe de altă
parte, ca o diferenţă între cuantumul impozitelor plătite şi valoarea serviciilor primite în schimb
în viitor.
Sensul şi structura sistemului fiscal se determină de structura social-economică a societăţii şi
statului. Optimizarea sistemului fiscal trebuie să asigure statul cu resurse financiare necesare și să
stimuleze continuu antreprenorii.
Sistemul fiscal reprezintă un sistem format pe anumite principii, reglementate prin anumite
norme legislative cu privire la relaţiile sociale, formate în sfera impozitării.

1.2. STRUCTURA ȘI ROLUL IMPOZITELOR

Impozitele se caracterizează prin anumite trăsături determinate de modul de aşezare,

provenienţă, percepere, rolul lor. În acelaşi timp, însă sunt anumite elemente comune specifice
tuturor impozitelor care trebuie să se regăsească în reglementarea fiecărui tip de impozit, fără de
care acesta nu s-ar putea aşeza, determina, urmări şi realiza.
Aceste elemente trebuie să fie bine precizate în momentul instituirii unui impozit, deoarece
din ele rezultă în sarcina cui cade impozitul respectiv, cuantumul acestuia, modul de aşezare şi
percepere, căile de urmărire în caz de neplată, sancţiunile pentru încălcarea prevederilor legale.
În legislația fiscală sunt stipulate următoarele elemente ale impozitului: subiectul
impozitului, suportatorul, obiectul impunerii, sursa impozitului, unitatea de impunere, cota sau
cotele impozitului, asieta, termenul de plată.
Subiectul impozitului (contribuabil, plătitor) este persoana fizică sau juridică deţinătoare sau
realizatoare a obiectului impozabil şi care potrivit legii este obligat la plata acestuia.
Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă în ultima istanţă impozitul
(căruia i se adresează). Deoarece adesea se fac confundări între subiect şi suportator al impozitului
trebuie făcută o distincţie între ele. De cele mai multe ori subiectul şi suportatorul sunt una şi
aceeaşi persoană fizică sau juridică. Însă în anumite cazuri suportatorul impozitului este o altă
persoană decât subiectul. Un exemplu în acest sens este cazul taxei pe valoare adăugată, persoana
care suportă impozitul este cumparătorul respectivului bun sau serviciu, iar persoana obligată să îl

3
vireze către buget este persoana care a produs bunul sau a prestat respectivul serviciu.(Truichici,
Neagu, 2017)
Obiectul impozitului  reprezintă elementul concret care stă la baza aşezării acestuia şi poate
fi diferit în funcţie de provenienţa impozitului, scopul urmărit, natura plătitorului. Astfel, ca obiect
al impozitului poate apărea: venitul și averea persoanelor fizice și juridice, cheltuielile sau
consumul, precum și actele şi faptele realizate de organele statului pentru care se datorează taxe de
timbru şi înregistrare.
Baza de calcul (materia impozabilă) reprezintă elementul pe care se fundamentează evaluarea
(calculul) impozitului. Baza de calcul poate să fie aceeaşi ca şi obiectul impozabil sau să difere de
acesta. Astfel, atunci când obiectul impozitului îl constituie valoarea, venitul sau preţul acesta este
în acelaşi timp şi bază de calcul, ca de exemplu, în toate cazurile impozitului pe venit.
Unitatea de impunere reprezintă mărimea în care se măsoară obiectul impozabil, aceasta
exprimă mărimea obiectului impozabil. Poate avea fie o expresie monetară (cazul impozitelor pe
venit), fie diverse expresii fizice naturale (m2, hectar, etc.) în cazul impozitelor pe avere.
Cota de impunere reprezintă impozitul ce se atribuie pe fiecare unitate de măsură a materii
impozabile. Cotele procentuale pot fi proporţionale progresive sau regresive.
Asieta (modul de aşezare) impozitului reprezintă ansamblul măsurilor privind identificarea
subiectelor şi obiectelor impozitului, evaluarea obiectului impozabil, determinarea impozitului
datorat statului.
Termenul de plată indică data la care sau până la care impozitul trebuie achitat faţă de stat. El
apare ca:
 interval de timp în care sumele trebuie vărsate la buget;
 dată fixă la care obligaţiunile trebuie achitate.
Autoritatea şi beneficiarul impozitului - este puterea publică îndreptăţită să instituie impozitul la
care se adaugă organele care aşează şi percep în mod efectiv impozitul (Moşteanu, T., ş.a.,2012).
Facilităţile fiscale - se refera la posibilitatea că actul legal să prevadă unele exonerări pentru
anumite categorii de subiecţi, unele perioade de scutire, unele reduceri de impozite sau unele
restituiri de impozite după caz.
Sancţiunile sunt un element pe care legea fiscală îl cuprinde, având scopul de a întări odată în
plus caracterul obligatoriu al achitării impozitelor şi taxelor, precizându-se totodată penalizările
aplicate plătitorilor ce se abat de la această îndatorire legală. Cele mai frecvent întâlnite sancţiuni în
caz de neplată la termen sau sustragere de la impunere sunt majorările de întârziere (penalităţile) şi
amenzile fiscale pentru încălcările care nu sunt infracţiuni, potrivit prevederilor legii penale.
4
 Căile de contestaţie fac referire la modalitățile pe care le au contribuabilii în adresarea de
plângeri, întâmpinări sau contestaţii organelor Ministerului Finanţelor cu privire la impozite și taxe.
Din punct de vedere social, impozitul stimulează munca producătoare de venit ori activitățile
aducătoare de profit, dar poate reprezenta și un element important al dezvoltării fenomenului
evazionist (atunci când reprezintă o povară fiscală greu de suportat).
Impozitul este o contribuție bănească (pecuniară), cu titlu nerambursabil, obligatorie,
ireversibilă, sumele colectate de stat se întorc sub forma unor acțiuni, servicii de care beneficiază
toți cei care au contribuit la formarea fondurilor generale ale societății.
Impozitul este datorat la buget în conformitate cu dispozițiile legale, în sensul că orice
impozit poate fi stabilit și perceput numai în temeiul legii, conform principiului nullum impositum
sine lege : altfel spus, impozitul are un pronunțat caracter juridic, ceea ce imprimă acestei forme de
prelevare, stabilitate, autoritate, unitate și finalitatea de „scop de utilitate publică”
Alături de impozite, taxele reprezintă, cea de-a doua categorie principală de venituri bugetare
care se colectează în mod curent la buget.
Definite sintetic, taxele sunt sume de bani datorate și achitate de către persoanele fizice și/sau
persoanele juridice pentru anumite acte sau servicii îndeplinite/prestate – la cererea și în folosul lor
-de către anumite organe de stat, instituții publice sau alte persoane asimilate acestora .
[ CITATION Eug13 \l 1048 ]
Rolul impozitelor derivă din funcţia extinsă a acestora.
Rolul impozitelor pe plan financiar, acestea reprezintă principalul mijloc de procurare a
resurselor financiare necesare acoperirii cheltuielilor publice.
Rolul impozitelor pe plan economic, impozitele se utilizează ca mijloc de intervenţie în
activitatea economică.
Rolul impozitelor pe plan social, din acest punct de vedere se procedează la redistribuirea unei
părţi importante din PIB între grupuri sociale şi indivizi, între persoane fizice şi juridice.
Se poate spune că în concepţia clasică despre impozite, se atribuie impozitului o menire pur
financiară, singurul său scop fiind acela de a procura resursele necesare acoperirii cheltuielilor publice
(Moşteanu, T., ş.a.,2012).
Impozitele se folosesc ca pârghii de politică economică prin modul concret în care sunt aşezate
şi percepute. Astfel, impozitele se manifestă ca şi instrumente de stimulare sau de frânare a activităţilor
economice, a consumului anumitor mărfuri său / şi servicii (Inceu A.M , pg 30, 2015).

5
 Efectul major al rolului impozitelor pe plan social îl reprezintă, în ultimă instanţă, creşterea
presiunii fiscale globale în majoritatea ţărilor cu economie de piaţă concurenţială şi consolidate (Mara
E.M., 2010).

1.3. PRINCIPIILE IMPUNERII IMPOZITELOR

Impunerea impozitelor are atât o latură de natură de politică economică, cât şi una de ordin
tehnic ce priveşte metode şi tehnici utilizate pentru stabilirea mărimii obiectului impozabil şi a
cuantumului impozitului (Moştanu N.R. 2011). Prin impunere se urmăreşte ca fiecare impozit nou
introdus, sau existent în practica fiscală, să răspundă cerinţelor mai multor principii: principii de
echitate; principii de politică financiară; principii de politică economică; principii social-politice.
Conform lui Adam Smith avem următoarele principii:
 principiul echităţii: contribuţii în funcţie de veniturile pe care le obţin contribuabilii;
 principiul certitudinii: mărimea impozitelor datorate de fiecare persoană să fie certă şi nu
arbitrară, termenele, modalitatea şi locul de plată să fie stabilite fără echivoc, pentru a fi
cunoscute şi respectate de fiecare plătitor;
 principiul comodităţii: impozitele să fie percepute la termenele şi la modul cel mai convenabil
pentru contribuabil;
 principiul randamentului: sistemul fiscal să asigure încasarea impozitelor cu un minim de
cheltuieli şi să fie cît mai puţin apăsător pentru plătitori.
Impozitele si taxele reglementate de Codul fiscal al României, acesta se bazează pe următoarele
principii:
 neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori și capitaluri, cu
forma de proprietate, asigurând condiții egale investitorilor, capitalului român și străin;
 certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la
interpretari arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru
fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum
și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor
fiscale;
 echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în funcție de
mărimea acestora;
6
  eficiența impunerii prin asigurarea stabilității pe termen lung a prevederilor Codului fiscal,
astfel încat aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoane
fizice și juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor
decizii investitionale majore.
Ca principii de politică financiară, putem enumera:
 randament fiscal ridicat - impozitul să aibă un caracter universal să nu existe posibilităţi de
sustragere de la impunere, volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile,
calcularea şi perceperea impozitelor să fie cât mai redus posibil;
 stabilitatea impozitelor - randamentul impozitului rămâne constant de-a lungul întregului ciclu
economic; randamentul unui impozit nu trebuie neapărat să sporească odată cu creşterea
volumului producţiei şi a veniturilor şi nici să scadă în perioadele de criză;
 elasticitatea impozitelor să fie adaptat în permanenţă necesităţilor conjuncturale de venituri ale
statului.
Principii de politică economică - folosirea impozitelor ca instrument de impulsionare a
dezvoltării unor ramuri sau subramuri economice, de stimulare ori de reducere a consumului unor
mărfuri, de extindere/restrângere a exportului/importului unor bunuri.

1.4. CLASIFICAREA ȘI FUNCȚIILE IMPOZITELOR

Literatura de specialitate consideră următoarea clasificare a impozitelor, ca fiind cea mai

adecvată:
1. După fond și formă avem:
 impozite directe;
 impozite indirecte; 
2. După obiectul asupra cărora se așează există:
 impozite pe venit;
 impozite pe avere;
 impozite pe consum sau pe cheltuieli.
3. În funcție de scopul urmărit de stat prin instituirea lor, avem:
 impozite financiare, obișnuite;
7
  impozite de ordine.
4. După frecvența perceperii lor la buget, există: 
 impozite permanente (ordinare);
 impozite incidentale (extraordinare).
5. După instituția care le administrează:
 impozite centrale, federale, ale statelor componente, ale federaţiei, în cazul statelor de tip
federal şi respectiv impozite care - în statele de tip unitar- impozite care se concentrează la
bugetul central general al statului şi impozite ale organelor administraţiei de stat locale;
 impozite locale.
Politica fiscală a statului este influenţată de reglementările care au ca scop stabilirea
coeficientului şi modului de cheltuiere a impozitelor, taxelor, veniturilor, contribuţiilor, prelevărilor
(Brezeanu P., Marinescu I, 2012).
Impozitele trebuie să îndeplinească trei funcţii:
 contribuţia la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societăţii.
 redistribuirea unor venituri primare sau derivate în vederea repartizării lor în scopul satisfacerii
unor necesități ale altor persoane decât posesorii iniţiali ai respectivelor resurse.
 Reglarea unor fenomene economice sau sociale prin intermediul impozitelor şi taxelor care pot
influenţa preţurile mărfurilor şi tarifele executărilor de lucrări ori serviciilor prestate, ceea ce
conduce la rentabilitatea şi eficienţa economico-financiară.

1.5. EXECUTAREA ȘI RESPECTAREA IMPOZITELOR

În pofida importanței noțiunilor, Codul fiscal nu definește nici profitul, nici venitul.
Reglementând, însă, în art. 13 și urmărește, sfera de cuprindere a impozitului pe profit, categoriile
de contribuabili, persoanele exceptate de la plata impozitului pe profit, cota de impozitare și
regimul special pentru contribuabilii care desfășoară activități de natura barurilor de noapte,
cluburilor de noapte, discotecilor și cazinourilor, calculul rezultatului fiscal, categorii de deduceri,
scutirea de impozit a profitului reinvestit, veniturile neimpozabile, amortizarea fiscală, regimul
pierderilor fiscale, aspecte fiscale internaționale, plata impozitelor și depunerea declarațiilor fiscale
și, în strânsă legătură cu acestea, impozitul pe dividende.(Ros, 2016)
8
 Impunerea reprezintă una din laturile procesului fiscal şi constă în indetificarea tuturor
categoriilor de contribuabili; bazei de calcul a impozitului; în determinarea exactă a cuantumului
acestuia. În practica impunerii se utilizează metode şi tehnici diverse care diferă în funcţie de felul
impozitului; de statutul juridic al plătitorului şi de instrumentele folosite, ceea ce face ca impunerea
să îmbrace mai multe forme.
Agenţii economici, indetinfică singuri obiectul impozabil, evoluează baza de calcul şi
determină sumele de plată la buget, în cazul TVA, accizului, impozitului pe venit, situaţii în care se
poate considera că avem de-a face cu autoimpunere.
În situaţiile în care la bază stă momentul evaluării materiei impozabilă, impunerea poate fi de
două tipuri:
 provizorie, care se efectuează în timpul anului;
 definitivă, care se efectuează la finele anului.
Impozitul pe venit se stabileşte provizoriu in timpul anului ( trimestrial sau lunar) şi se
definitivează prin recalculare pe baza rezultatelor anuale.
În funcţie de modul cum se însumează elementele de calcul impunerea poate fi:
 parţială - impunerea veniturilor separat pe fiecare sursă de obţinere a lor de către un
contribuabil;
 globală - impunerea veniturilor cumulate din diferite surse de obţinere a lor de către o singură
persoană.
În funcţie de modul cum diferite persoane stăpânesc obiectul impozabil distingem impunere:
 individual;
 colectivă.
În depedenţă de modul în care se face evaluarea obiectului impozabil se cunoaşte impunere:
 direct;
 indirectă ( sau forfetară).
După metodele de aplicare a cotelor impunerea se poate efectua în cote:
 fixe;
 procentuale.
Finalizarea impozitării este succedată de operaţiunea de strângere (percepere) a impozitelor.
Stabilirea şi încasarea impozitelor constituie conţinutul fiscalităţii. Prin fiscalitate se constată,
concomitent, obligaţia fiscală pentru contribuabili ăi creanţa fiscală a statului asupra acestuia.
Obligaţia fiscală constă în îndatorirea de a plăti în contul bugetului public naţional (bugetului de
stat, bugetelor locale) impozitele (taxele, alte venituri obligatorii) reglementate prin lege.
9
 Creanţa fiscală reprezintă dreptul statului de a încasa prin organele fiscale impozite în contul
bugetului de la contribuabili potrivit prevederilor legale.
În practica fiscală sau utilizat mai multe metode percepere a impozitelor:
 strângerea impozitelor de către unul din contribuabili din însărcinarea comunităţii şi vărsarea
lor la tezaurul public;
 încasarea impozitelor prin intermediul unor concesionari, caz în care o persoană particulară
avansa o sumă de bani statului, care se estima că se va încasa de pe un anumit teritoriu, pe care
urma să o recupereze din încasările făcute de la contribuabili;
 perceperea impozitelor de către organele specializate ale aparatului de stat (fiscul), care se
utilizează şi în prezent.
În condiţiile existenţei unui aparat fiscal perceperea impozitelor se realizează prin următoarele
metode:
 încasarea impozitelor de organele fiscale direct de la contribuabili 
 metoda calculării şi transferării directe a sumelor datorate la fiecare termen de plată. Această
metodă se utilizează de agenţii economici, care de sinestătător calculează şi virează la buget
impozitele, purtând întreaga răspundere pentru exactitatea acestor operaţiuni.
 stopajul la sursă, care prevede calcularea, reţinerea şi transferul impozitelor să se efectueze de o
terţă persoană. În aşa mod se percepe impozitul de pe veniturile persoanelor fizice, când
unităţile economice sau patronii plătesc salarii au obligaţia reţinerii şi vărsării impozitului
respectiv în condiţiile prevăzute de lege;
 aplicarea timbrelor fiscale se utilizează în cazul taxelor datorate statului pentru acţiunile în
justiţie, eliberări, autentificări, legalizări de acte.
În cazurile metodei calculării şi transferării directe şi a stopajului la sursă organele de control
fiscal se implică postfactum, efectuând verificări cu privire la determinarea şi vărsarea exactă a
impozitelor respective. Iar în cazul aplicării timbrelor fiscale perceperea se face antifactum, înainte ca
prestaţiile respective să fie efectuate de organele în drept, care poartă întreaga răspundere pentru
aplicarea exactă a legii fiscale.
 Incasarea forţată a impozitelor se utilizează în cazurile cînd contribuabilii au obligaţiuni faţă de
bugetele de toate nivelele cu termenul expirat de stingere pe o perioadă mai îndelungată.
Aceasta se realizează prin:
 sustragerea banilor din conturile curente ale contribuabilului
 ridicarea numerarului din casierie agentului economic
 sechestrarea patrimoniului şi vînzarea lui la licitaţie.
10
 Executarea fiscală, fiind o ramură esențială a sistemelor fiscale a făcut obiectul unor cercetări
ample în domeniu. Mediul de aplicare al acesteia este format din următoarele componente: evaluarea,
raportarea, penalizările și cererile de documente.
Statul trebuie să țină cont de următorii factori în ceea ce privește sistemul de impunere al
impozitelor: starea economiei, raportul dintre sectorul public și sectorul privat, nivelul veniturilor
cetățenilor, nivelul deficitului bugetar existent, benoile bugetare și posibilitatea acoperirii acestora,
evitarea dublei impuneri, efectele asupra economiei naționale.
Impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat se stabilesc
astfel (Codul de Procedură Fiscală art. 79 alin. (2) și art. 83 alin. (4)):
-  prin declarație fiscală, în condițiile legii;
- prin decizie emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri.
Aceste dispoziții sunt aplicabile și în cazurile în care impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume
datorate bugetului general consolidat sunt scutite la plată conform reglementărilor legale, precum și în
cazul unei rambursări de taxă pe valoarea adăugată.
Decizia de impunere se emite de organul fiscal competent. Organul fiscal emite decizie de
impunere ori de câte ori acesta modifică baza de impunere (Codul de Procedură Fiscală art. 83 alin.
(1)). Decizia de impunere trebuie să cuprindă și categoria de impozit, taxă, contribuție sau altă sumă
datorată bugetului general consolidat, baza de impunere, precum și cuantumul acestora, pentru fiecare
perioadă impozabilă.
Pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează
după acest termen dobânzi și penalități de întârziere. Nu se datorează dobânzi și penalități de întârziere
pentru sumele datorate cu titlu de amenzi, dobânzi și penalități de întârziere stabilite potrivit
legii. Dobânzile și penalitățile de întârziere se fac venit la bugetul căruia îi aparține creanța principală.
Acestea se calculează pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și
până la data stingerii sumei datorate inclusiv. Excepție fac cazurile următoare:
- pentru diferențele de impozite, taxe, contribuții, precum și cele administrate de organele
vamale, stabilite de organele competente, dobânzile se datorează începând cu ziua imediat
următoare scadenței impozitului, taxei sau contribuției, pentru care s-a stabilit diferența,
până la data stingerii acesteia inclusiv;
- pentru impozitele, taxele și contribuțiile stinse prin executare silită, până la data întocmirii
procesului-verbal de distribuire inclusiv. În cazul plății prețului în rate, dobânzile se
11
 calculează până la data întocmirii procesului-verbal de distribuire a avansului. Pentru suma
rămasă de plată dobânda este datorată de către cumpărător;
- pentru impozitele, taxele și contribuțiile debitorului declarat insolvabil, până la data
încheierii procesului-verbal de constatare a insolvabilității inclusiv.
Nivelul dobânzii se stabilește prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Finanțelor
Publice, corelat cu nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, o dată pe an, în luna
decembrie, pentru anul următor, sau în cursul anului, dacă aceasta se modifică cu peste 5 puncte
procentuale.
Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din
ziua următoare expirării termenului prevăzut de art. 112 alin. (2) sau art. 199, după caz. Acordarea
dobânzilor se face la cererea contribuabililor (Codul de Procedură Fiscală-Stingerea creanțelor fiscal
prin plată, compensare și restituire, art. 119).
Politica fiscală evoluează şi se perfecţionează continuu, adaptându-se corespunzător necesităţilor
într-o anumită etapă, în funcţie de obiectivele politice economice şi sociale din ţară.
Creşterea intervenţionismului statal în România trebuie să ţină cont şi de condiţiile bugetare
impuse de UE pentru accesul la fonduri europene, chiar dacă asistăm în prezent la o oarecare relaxare
generalizată a constrângerilor venite din partea UE.

12