CAPITOLUL 1.

IMPOZITUL-INSTRUMENT AL POLITICII ECONOMICE

”A impozita” provine din latinescul „taxo estimez” înseamnă a impune unui

contribuabil (o entitate individuală sau juridică), de către stat sau de organele abilitate, o
taxă financiară sau alte taxe a căror neplată este pedepsită de lege.
O taxă sau impozit reprezintă o obligație de plată cerută indivizilor sau proprietarilor
pentru a sprijini guvernul în realizarea politicii economice. Un impozit nu este o plată
voluntară sau donaţie, ci o contribuţie silită, impusă de autoritatea legislativă şi este orice
contribuţie impusă de guvern sub numele de taxă, tribut, datorie, acciz, subvenţie, ajutor,
aprovizionare sau alt nume.

1.1. POLITICA FISCALĂ ȘI IMPOZITELE

Politica fiscală, fiind o parte integrantă a politicii economice a statului cuprinde un

ansamblu de metode, tehnici și principii care privesc operaţiile, raporturile, instituţiile şi
reglementările specifice pentru stabilirea şi perceperea impozitelor, taxelor şi
contribuţiilor.
Prin intermediul impozitelor, politica fiscală intervine în procesul de obţinere şi
distribuire a veniturilor agenţilor economici şi asupra rezultatelor financiare ale acestora.
Nivelul impozitelor diferă de la o ţară la alta, în raport cu gradul de dezvoltare al
acestora. În ţările mai dezvoltate, din punct de vedere economic, prin bugetul de stat şi prin
intermediul impozitelor se redistribuie o mare parte din produsul intern brut, decât în ţările
mai puţin dezvoltate. Acest factor determină şi raportul dintre impozitele directe şi cele
indirecte, raportul dintre impozitele pe avere şi cele pe venit, raportul dintre sectorul public
şi cel privat nivelul veniturilor cetăţenilor și nevoile bugetului de stat.
Impozitul este o categorie financiară, cu caracter istoric, a cărui apariţie este legată de
existenţa statului şi a banilor (Brezeanu P., Marinescu I, 2012). De la apariţia lor,

1
impozitele au fost concepute şi aplicate diferit, în funcţie de dezvoltarea economico-socială
şi de cheltuielile publice acceptate în fiecare stat.
Cea mai veche resursă financiară este impozitul. Originile sale aparţin perioadei de
statornicire a organizaţiei statale. Iniţial, s-a recurs la prelevări asupra bunurilor private, iar
odată cu introducerea monedei se practică impozite în bani.
În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe noţiuni de impozit, însă cele mai
frecvent întâlnite sunt următoarele:
 Impozitul este o prelevare pecuniară , în virtutea autorităţilor statului de la
particulari cu titlul definitiv şi fără contraprestaţie imediată şi directă, pentru
acoperirea cheltuielilor publice.
 Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlu nerambursabil,
datorată, conform legii, statului de către persoanele fizice şi juridice pentru
veniturile care le obţin sau pentru averea pe care o posedă. Plata impozitului se
efectuează în cuantumul şi termenul precis stabilit prin lege.
Noțiunea de impozit este complexă, având natură politică, economică, socială și
juridică, motiv pentru care ea ridică probleme diverse ce trebuie puse de acord și analizate
atent.
În perioada contemporană, parlamentele au fost şi sunt cel mai des forţate de
împrejurări să sporească impozitele, consimţământul cetăţenilor la aceste impozite
considerându-se exprimat prin votarea legilor referitoare la impozite de către reprezentaţii
lor în parlamente.
Evoluţia modernă a impozitelor în Europa este marcată de înlăturarea deosebirilor
dintre legislaţiile fiscale naţionale ale statelor membre ale Comunităţii Europene, de
armonizarea acestor legislaţii şi de instituirea unor procedee fiscale cât mai asemănătoare
subordonate politicii fiscale comunitare.
Impozitul este strâns legat și de economia politică. Producția, distribuția și
consumul de bunuri și servicii sunt influențate de impozit, întrucât acesta poate apăsa
greu aspura unor domenii de activitate, în timp ce pe altele le poate favoriza (în
funcție de modul cum este așezat, atunci când politicul nu face efortul continuu și
necesar al asigurării neutralității impozitului).(Lazar, 2013)
Din noţiunile menţionate recurg şi principalele trăsături ale impozitelor:
  Legalitatea impozitelor - presupune că instituirea de impozite se face în baza
autorizării conferite prin lege. Nici un impozit al statului nu se poate stabili şi
percepe decât dacă există legea respectivă la impozit.
 Obligativitatea impozitelor - plata nu este benevolă, ci are caracter obligatoriu
pentru toate persoanele care obţin venituri sau deţin bunuri din categoria celor
supuse impozitării conform legilor în vigoare.
 Nerestituirea impozitelor - prelevările de impozite la fondurile publice de resurse
financiare se fac cu titlu definitiv şi nerambursabil. Adică, transferurile de impozite
făcute în aceste fonduri sunt utilizate numai la finanţarea unor obiective necesare
tuturor membrilor societăţii şi nu unor interese individuale sau de grup.
 Nonechivalenţa impozitelor - poate fi înţeleasă, pe de o parte, ca o plată în
schimbul căreia contribuabilii nu beneficiază de contraservicii imediate direct din
partea statului, pe de altă parte, ca o diferenţă între cuantumul impozitelor plătite şi
valoarea serviciilor primite în schimb în viitor.
Sensul şi structura sistemului fiscal se determină de structura social-economică a
societăţii şi statului. Optimizarea sistemului fiscal trebuie să asigure statul cu resurse
financiare necesare și să stimuleze continuu antreprenorii.
Sistemul fiscal reprezintă un sistem format pe anumite principii, reglementate prin
anumite norme legislative cu privire la relaţiile sociale, formate în sfera impozitării.

1.2. STRUCTURA ȘI ROLUL IMPOZITELOR

Impozitele se caracterizează prin anumite trăsături determinate de modul de

aşezare, provenienţă, percepere, rolul lor. În acelaşi timp, însă sunt anumite elemente
comune specifice tuturor impozitelor care trebuie să se regăsească în reglementarea
fiecărui tip de impozit, fără de care acesta nu s-ar putea aşeza, determina, urmări şi
realiza.
Aceste elemente trebuie să fie bine precizate în momentul instituirii unui
impozit, deoarece din ele rezultă în sarcina cui cade impozitul respectiv, cuantumul
acestuia, modul de aşezare şi percepere, căile de urmărire în caz de neplată, sancţiunile
pentru încălcarea prevederilor legale.
În legislația fiscală sunt stipulate următoarele elemente ale impozitului: subiectul
impozitului, suportatorul, obiectul impunerii, sursa impozitului, unitatea de impunere,
cota sau cotele impozitului, asieta, termenul de plată.
Subiectul impozitului (contribuabil, plătitor) este persoana fizică sau juridică
deţinătoare sau realizatoare a obiectului impozabil şi care potrivit legii este obligat la
plata acestuia.
Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă în ultima
istanţă impozitul (căruia i se adresează). Deoarece adesea se fac confundări între
subiect şi suportator al impozitului trebuie făcută o distincţie între ele. De cele mai
multe ori subiectul şi suportatorul sunt una şi aceeaşi persoană fizică sau juridică. Însă
în anumite cazuri suportatorul impozitului este o altă persoană decât subiectul . Un
exemplu în acest sens este cazul taxei pe valoare adăugată, persoana care suportă
impozitul este cumparătorul respectivului bun sau serviciu, iar persoana obligată să îl
vireze către buget este persoana care a produs bunul sau a prestat respectivul serviciu.
(Truichici, Neagu, 2017)
Obiectul impozitului reprezintă elementul concret care stă la baza aşezării
acestuia şi poate fi diferit în funcţie de provenienţa impozitului, scopul urmărit, natura
plătitorului. Astfel, ca obiect al impozitului poate apărea: venitul și averea persoanelor
fizice și juridice, cheltuielile sau consumul, precum și actele şi faptele realizate de
organele statului pentru care se datorează taxe de timbru şi înregistrare.
Baza de calcul (materia impozabilă) reprezintă elementul pe care se
fundamentează evaluarea (calculul) impozitului. Baza de calcul poate să fie aceeaşi ca
şi obiectul impozabil sau să difere de acesta. Astfel, atunci când obiectul impozitului îl
constituie valoarea, venitul sau preţul acesta este în acelaşi timp şi bază de calcul, ca de
exemplu, în toate cazurile impozitului pe venit.
Unitatea de impunere reprezintă mărimea în care se măsoară obiectul impozabil,
aceasta exprimă mărimea obiectului impozabil. Poate avea fie o expresie monetară
(cazul impozitelor pe venit), fie diverse expresii fizice naturale (m2, hectar, etc.) în
cazul impozitelor pe avere.
 Cota de impunere reprezintă impozitul ce se atribuie pe fiecare unitate de măsură
a materii impozabile. Cotele procentuale pot fi proporţionale progresive sau regresive.
Asieta (modul de aşezare) impozitului reprezintă ansamblul măsurilor privind
identificarea subiectelor şi obiectelor impozitului, evaluarea obiectului impozabil,
determinarea impozitului datorat statului.
Termenul de plată indică data la care sau până la care impozitul trebuie achitat faţă
de stat. El apare ca:
 interval de timp în care sumele trebuie vărsate la buget;
 dată fixă la care obligaţiunile trebuie achitate.
Autoritatea şi beneficiarul impozitului - este puterea publică îndreptăţită să instituie
impozitul la care se adaugă organele care aşează şi percep în mod efectiv impozitul
(Moşteanu, T., ş.a.,2012).
Facilităţile fiscale - se refera la posibilitatea că actul legal să prevadă unele
exonerări pentru anumite categorii de subiecţi, unele perioade de scutire, unele reduceri
de impozite sau unele restituiri de impozite după caz.
Sancţiunile sunt un element pe care legea fiscală îl cuprinde, având scopul de a
întări odată în plus caracterul obligatoriu al achitării impozitelor şi taxelor, precizându-
se totodată penalizările aplicate plătitorilor ce se abat de la această îndatorire legală.
Cele mai frecvent întâlnite sancţiuni în caz de neplată la termen sau sustragere de la
impunere sunt majorările de întârziere (penalităţile) şi amenzile fiscale pentru
încălcările care nu sunt infracţiuni, potrivit prevederilor legii penale.
Căile de contestaţie fac referire la modalitățile pe care le au contribuabilii
în adresarea de plângeri, întâmpinări sau contestaţii organelor Ministerului Finanţelor
cu privire la impozite și taxe.
Din punct de vedere social, impozitul stimulează munca producătoare de venit ori
activitățile aducătoare de profit, dar poate reprezenta și un element important al
dezvoltării fenomenului evazionist (atunci când reprezintă o povară fiscală greu de
suportat).
Impozitul este o contribuție bănească (pecuniară), cu titlu nerambursabil,
obligatorie, ireversibilă, sumele colectate de stat se întorc sub forma unor
acțiuni,
servicii de care beneficiază toți cei care au contribuit la formarea fondurilor generale
ale societății.
Impozitul este datorat la buget în conformitate cu dispozițiile legale, în sensul că
orice impozit poate fi stabilit și perceput numai în temeiul legii, conform principiului
nullum impositum sine lege : altfel spus, impozitul are un pronunțat caracter juridic,
ceea ce imprimă acestei forme de prelevare, stabilitate, autoritate, unitate și finalitatea
de „scop de utilitate publică”
Alături de impozite, taxele reprezintă, cea de-a doua categorie principală de
venituri bugetare care se colectează în mod curent la buget.
Definite sintetic, taxele sunt sume de bani datorate și achitate de către persoanele
fizice și/sau persoanele juridice pentru anumite acte sau servicii îndeplinite/prestate – la
cererea și în folosul lor -de către anumite organe de stat, instituții publice sau alte
persoane asimilate acestora . (Nicolaescu & Ciupitu, 2013)
Rolul impozitelor derivă din funcţia extinsă a acestora.
Rolul impozitelor pe plan financiar, acestea reprezintă principalul mijloc de
procurare a resurselor financiare necesare acoperirii cheltuielilor publice.
Rolul impozitelor pe plan economic, impozitele se utilizează ca mijloc de intervenţie
în activitatea economică.
Rolul impozitelor pe plan social, din acest punct de vedere se procedează la
redistribuirea unei părţi importante din PIB între grupuri sociale şi indivizi, între persoane
fizice şi juridice.
Se poate spune că în concepţia clasică despre impozite, se atribuie impozitului o
menire pur financiară, singurul său scop fiind acela de a procura resursele necesare
acoperirii cheltuielilor publice (Moşteanu, T., ş.a.,2012).
Impozitele se folosesc ca pârghii de politică economică prin modul concret în care
sunt aşezate şi percepute. Astfel, impozitele se manifestă ca şi instrumente de stimulare sau
de frânare a activităţilor economice, a consumului anumitor mărfuri său / şi servicii (Inceu
A.M , pg 30, 2015).
Efectul major al rolului impozitelor pe plan social îl reprezintă, în ultimă instanţă,
creşterea presiunii fiscale globale în majoritatea ţărilor cu economie de piaţă concurenţială
şi consolidate (Mara E.M., 2010).
 1.3. PRINCIPIILE IMPUNERII IMPOZITELOR

Impunerea impozitelor are atât o latură de natură de politică economică, cât şi una de
ordin tehnic ce priveşte metode şi tehnici utilizate pentru stabilirea mărimii obiectului
impozabil şi a cuantumului impozitului (Moştanu N.R. 2011). Prin impunere se urmăreşte
ca fiecare impozit nou introdus, sau existent în practica fiscală, să răspundă cerinţelor mai
multor principii: principii de echitate; principii de politică financiară; principii de politică
economică; principii social-politice.
Conform lui Adam Smith avem următoarele principii:
 principiul echităţii: contribuţii în funcţie de veniturile pe care le obţin
contribuabilii;
 principiul certitudinii: mărimea impozitelor datorate de fiecare persoană să fie certă
şi nu arbitrară, termenele, modalitatea şi locul de plată să fie stabilite fără echivoc,
pentru a fi cunoscute şi respectate de fiecare plătitor;
 principiul comodităţii: impozitele să fie percepute la termenele şi la modul cel mai
convenabil pentru contribuabil;
 principiul randamentului: sistemul fiscal să asigure încasarea impozitelor cu un
minim de cheltuieli şi să fie cît mai puţin apăsător pentru plătitori.
Impozitele si taxele reglementate de Codul fiscal al României, acesta se bazează pe
următoarele principii:
 neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori și
capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiții egale
investitorilor, capitalului român și străin;
 certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă
la interpretari arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis
stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina
fiscală ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de
management financiar asupra sarcinii lor fiscale;
 echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor,
în funcție de mărimea acestora;
  eficiența impunerii prin asigurarea stabilității pe termen lung a prevederilor
Codului fiscal, astfel încat aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive
defavorabile pentru persoane fizice și juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la
data adoptării de către acestea a unor decizii investitionale majore.
Ca principii de politică financiară, putem enumera:
 randament fiscal ridicat - impozitul să aibă un caracter universal să nu existe
posibilităţi de sustragere de la impunere, volumul cheltuielilor privind stabilirea
materiei impozabile, calcularea şi perceperea impozitelor să fie cât mai redus
posibil;
 stabilitatea impozitelor - randamentul impozitului rămâne constant de-a lungul
întregului ciclu economic; randamentul unui impozit nu trebuie neapărat să
sporească odată cu creşterea volumului producţiei şi a veniturilor şi nici să scadă în
perioadele de criză;
 elasticitatea impozitelor să fie adaptat în permanenţă necesităţilor conjuncturale de
venituri ale statului.
Principii de politică economică - folosirea impozitelor ca instrument de impulsionare
a dezvoltării unor ramuri sau subramuri economice, de stimulare ori de reducere a
consumului unor mărfuri, de extindere/restrângere a exportului/importului unor bunuri.

1.4. CLASIFICAREA ȘI FUNCȚIILE IMPOZITELOR

Literatura de specialitate consideră următoarea clasificare a impozitelor, ca fiind cea

mai adecvată:
1. După fond și formă avem:
 impozite directe;
 impozite indirecte;
2. După obiectul asupra cărora se așează există:
 impozite pe venit;
 impozite pe avere;
  impozite pe consum sau pe cheltuieli.
3. În funcție de scopul urmărit de stat prin instituirea lor, avem:
 impozite financiare, obișnuite;
 impozite de ordine.
4. După frecvența perceperii lor la buget, există:
 impozite permanente (ordinare);
 impozite incidentale (extraordinare).
5. După instituția care le administrează:
 impozite centrale, federale, ale statelor componente, ale federaţiei, în cazul statelor
de tip federal şi respectiv impozite care - în statele de tip unitar- impozite care se
concentrează la bugetul central general al statului şi impozite ale organelor
administraţiei de stat locale;
 impozite locale.
Politica fiscală a statului este influenţată de reglementările care au ca scop stabilirea
coeficientului şi modului de cheltuiere a impozitelor, taxelor, veniturilor, contribuţiilor,
prelevărilor (Brezeanu P., Marinescu I, 2012).
Impozitele trebuie să îndeplinească trei funcţii:
 contribuţia la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societăţii.
 redistribuirea unor venituri primare sau derivate în vederea repartizării lor în scopul
satisfacerii unor necesități ale altor persoane decât posesorii iniţiali ai
respectivelor resurse.
 Reglarea unor fenomene economice sau sociale prin intermediul impozitelor şi
taxelor care pot influenţa preţurile mărfurilor şi tarifele executărilor de lucrări ori
serviciilor prestate, ceea ce conduce la rentabilitatea şi eficienţa economico-
financiară.
În pofida importanței noțiunilor, Codul fiscal nu definește nici profitul, nici venitul.
Reglementând, însă, în art. 13 și urmărește, sfera de cuprindere a impozitului pe profit,
categoriile de contribuabili, persoanele exceptate de la plata impozitului pe profit, cota de
impozitare și regimul special pentru contribuabilii care desfășoară activități de natura
barurilor de noapte, cluburilor de noapte, discotecilor și cazinourilor, calculul rezultatului
fiscal, categorii de deduceri, scutirea de impozit a profitului reinvestit, veniturile
neimpozabile, amortizarea fiscală, regimul pierderilor fiscale, aspecte fiscale
internaționale, plata impozitelor și depunerea declarațiilor fiscale și, în strânsă legătură cu
acestea, impozitul pe dividende.(Ros, 2016)

1.5. EXECUTAREA ȘI RESPECTAREA IMPOZITELOR

Impunerea reprezintă una din laturile procesului fiscal şi constă în indetificarea

tuturor categoriilor de contribuabili; bazei de calcul a impozitului; în determinarea
exactă a cuantumului acestuia. În practica impunerii se utilizează metode şi tehnici
diverse care diferă în funcţie de felul impozitului; de statutul juridic al plătitorului şi de
instrumentele folosite, ceea ce face ca impunerea să îmbrace mai multe forme.
Agenţii economici, indetinfică singuri obiectul impozabil, evoluează baza de
calcul şi determină sumele de plată la buget, în cazul TVA, accizului, impozitului pe
venit, situaţii în care se poate considera că avem de-a face cu autoimpunere.
În situaţiile în care la bază stă momentul evaluării materiei impozabilă, impunerea
poate fi de două tipuri:
 provizorie, care se efectuează în timpul anului;
 definitivă, care se efectuează la finele anului.
Impozitul pe venit se stabileşte provizoriu in timpul anului ( trimestrial sau lunar) şi
se definitivează prin recalculare pe baza rezultatelor anuale.
În funcţie de modul cum se însumează elementele de calcul impunerea poate fi:
 parţială - impunerea veniturilor separat pe fiecare sursă de obţinere a lor de către un
contribuabil;
 globală - impunerea veniturilor cumulate din diferite surse de obţinere a lor de către
o singură persoană.
În funcţie de modul cum diferite persoane stăpânesc obiectul impozabil distingem
impunere:
 individual;
 colectivă.
 În depedenţă de modul în care se face evaluarea obiectului impozabil se cunoaşte
impunere:
 direct;
 indirectă ( sau forfetară).
După metodele de aplicare a cotelor impunerea se poate efectua în cote:
 fixe;
 procentuale.
Finalizarea impozitării este succedată de operaţiunea de strângere (percepere) a
impozitelor.
Stabilirea şi încasarea impozitelor constituie conţinutul fiscalităţii. Prin fiscalitate se
constată, concomitent, obligaţia fiscală pentru contribuabili ăi creanţa fiscală a statului
asupra acestuia.
Obligaţia fiscală constă în îndatorirea de a plăti în contul bugetului public naţional
(bugetului de stat, bugetelor locale) impozitele (taxele, alte venituri obligatorii)
reglementate prin lege.
Creanţa fiscală reprezintă dreptul statului de a încasa prin organele fiscale impozite în
contul bugetului de la contribuabili potrivit prevederilor legale.
În practica fiscală sau utilizat mai multe metode percepere a impozitelor:
 strângerea impozitelor de către unul din contribuabili din însărcinarea comunităţii şi
vărsarea lor la tezaurul public;
 încasarea impozitelor prin intermediul unor concesionari, caz în care o persoană
particulară avansa o sumă de bani statului, care se estima că se va încasa de pe un
anumit teritoriu, pe care urma să o recupereze din încasările făcute de la
contribuabili;
 perceperea impozitelor de către organele specializate ale aparatului de stat (fiscul),
care se utilizează şi în prezent.
În condiţiile existenţei unui aparat fiscal perceperea impozitelor se realizează prin
următoarele metode:
 încasarea impozitelor de organele fiscale direct de la contribuabili
 metoda calculării şi transferării directe a sumelor datorate la fiecare termen de
plată. Această metodă se utilizează de agenţii economici, care de sinestătător
 calculează şi virează la buget impozitele, purtând întreaga răspundere pentru
exactitatea acestor operaţiuni.
 stopajul la sursă, care prevede calcularea, reţinerea şi transferul impozitelor să se
efectueze de o terţă persoană. În aşa mod se percepe impozitul de pe veniturile
persoanelor fizice, când unităţile economice sau patronii plătesc salarii au obligaţia
reţinerii şi vărsării impozitului respectiv în condiţiile prevăzute de lege;
 aplicarea timbrelor fiscale se utilizează în cazul taxelor datorate statului pentru
acţiunile în justiţie, eliberări, autentificări, legalizări de acte.
În cazurile metodei calculării şi transferării directe şi a stopajului la sursă organele de
control fiscal se implică postfactum, efectuând verificări cu privire la determinarea şi
vărsarea exactă a impozitelor respective. Iar în cazul aplicării timbrelor fiscale perceperea
se face antifactum, înainte ca prestaţiile respective să fie efectuate de organele în drept,
care poartă întreaga răspundere pentru aplicarea exactă a legii fiscale.
 Incasarea forţată a impozitelor se utilizează în cazurile cînd contribuabilii au
obligaţiuni faţă de bugetele de toate nivelele cu termenul expirat de stingere pe o
perioadă mai îndelungată. Aceasta se realizează prin:
 sustragerea banilor din conturile curente ale contribuabilului
 ridicarea numerarului din casierie agentului economic
 sechestrarea patrimoniului şi vînzarea lui la licitaţie.
Executarea fiscală, fiind o ramură esențială a sistemelor fiscale a făcut obiectul unor
cercetări ample în domeniu. Mediul de aplicare al acesteia este format din următoarele
componente: evaluarea, raportarea, penalizările și cererile de documente.
Statul trebuie să țină cont de următorii factori în ceea ce privește sistemul de
impunere al impozitelor: starea economiei, raportul dintre sectorul public și sectorul privat,
nivelul veniturilor cetățenilor, nivelul deficitului bugetar existent, benoile bugetare și
posibilitatea acoperirii acestora, evitarea dublei impuneri, efectele asupra economiei
naționale.
Impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat se
stabilesc astfel (Codul de Procedură Fiscală art. 79 alin. (2) și art. 83 alin. (4)):
- prin declarație fiscală, în condițiile legii;
- prin decizie emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri.
 Aceste dispoziții sunt aplicabile și în cazurile în care impozitele, taxele, contribuțiile
și alte sume datorate bugetului general consolidat sunt scutite la plată conform
reglementărilor legale, precum și în cazul unei rambursări de taxă pe valoarea adăugată.
Decizia de impunere se emite de organul fiscal competent. Organul fiscal emite
decizie de impunere ori de câte ori acesta modifică baza de impunere (Codul de Procedură
Fiscală art. 83 alin. (1)). Decizia de impunere trebuie să cuprindă și categoria de impozit,
taxă, contribuție sau altă sumă datorată bugetului general consolidat, baza de impunere,
precum și cuantumul acestora, pentru fiecare perioadă impozabilă.
Pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se
datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere. Nu se datorează dobânzi și
penalități de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de amenzi, dobânzi și penalități de
întârziere stabilite potrivit legii. Dobânzile și penalitățile de întârziere se fac venit
la bugetul căruia îi aparține creanța principală. Acestea se calculează pentru fiecare
zi, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii
sumei datorate inclusiv. Excepție fac cazurile următoare:
- pentru diferențele de impozite, taxe, contribuții, precum și cele administrate de
organele vamale, stabilite de organele competente, dobânzile se datorează
începând cu ziua imediat următoare scadenței impozitului, taxei sau contribuției,
pentru care s-a stabilit diferența, până la data stingerii acesteia inclusiv;
- pentru impozitele, taxele și contribuțiile stinse prin executare silită, până la data
întocmirii procesului-verbal de distribuire inclusiv. În cazul plății prețului
în rate, dobânzile se calculează până la data întocmirii procesului-verbal de
distribuire a avansului. Pentru suma rămasă de plată dobânda este datorată de
către cumpărător;
- pentru impozitele, taxele și contribuțiile debitorului declarat insolvabil, până la
data încheierii procesului-verbal de constatare a insolvabilității inclusiv.
Nivelul dobânzii se stabilește prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului
Finanțelor Publice, corelat cu nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României,
o dată pe an, în luna decembrie, pentru anul următor, sau în cursul anului, dacă aceasta se
modifică cu peste 5 puncte procentuale.
 Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la
dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut de art. 112 alin. (2) sau art. 199,
după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor (Codul de Procedură
Fiscală-Stingerea creanțelor fiscal prin plată, compensare și restituire, art. 119).
Politica fiscală evoluează şi se perfecţionează continuu, adaptându-se corespunzător
necesităţilor într-o anumită etapă, în funcţie de obiectivele politice economice şi sociale
din ţară.
Creşterea intervenţionismului statal în România trebuie să ţină cont şi de condiţiile
bugetare impuse de UE pentru accesul la fonduri europene, chiar dacă asistăm în prezent la
o oarecare relaxare generalizată a constrângerilor venite din partea UE.

CAPITOLUL 2. IMPOZITUL PE PROFIT

Impozitul pe profit reprezintă o taxă pe care o datorează către bugetul de stat al

Romaniei atât persoanele juridice cu cetățenie română, cât și cele străine, care desfășoară
activități pe teritoriul țării, prin intermediul unui sediu permanent și care folosesc sisteme
fiscale de vânzare și de gestiune.

2.1. NOȚIUNI GENERALE DESPRE IMPOZITUL PE PROFIT

În legislația actuală, impozitul pe profit este reglementat în Titlul al II-lea, art. 13-46
din Codul Fiscal al României. Regulile generale ale acestui impozit, sfera de cuprindere,
cetățenii care au calitatea de contribuabili, deducerile, precum și alte norme cu privire la
această taxă sunt prevazute în Codul Fiscal.
Impozitul pe profit face parte din categoria impozitelor directe.
Potrivit Codului Fiscal, profitul impozabil este calculat ca diferența dintre
veniturile care se realizează din orice sursă și cheltuielile efectuate cu scopul de a realiza
venituri, pe parcursul unui an fiscal. Din acestea se scad veniturile neimpozabile, iar la ele
se adaugă
cheltuielile nedeductibile. Rezultatul fiecarei activități contabile poartă numele de rezultat
contabil, iar acesta reprezintă profitul sau pierderea înregistrată în contabilitate și
determinată prin respectarea principiilor și regulilor contabile.
Rezultatul fiscal este obținut prin calcularea diferenței dintre veniturile și cheltuielile
totale, înregistrate potrivit reglementărilor contabile, urmată de scăderea veniturilor
neimpozabile și a deducerilor fiscale și de adăugarea cheltuielilor nedeductibile.
Comparatia dintre veniturile cumulate pe întreaga durată a anului fiscal și a
cheltuielilor cumulate de la începutul anului determină rezultatul fiscal, pe baza îregistrarii
impozitului pe profit în contabilitate, trimestrial, cu ajutorul unui program electronic de
gestiune.
Potrivit articolului 13 din Codul Fiscal, există entități care sunt scutite de la
plata impozitului pe profit, în funcție de activitatea lor:
 microîntreprinderile cu cel putin un salariat platesc un impozit de 1%, iar cele fără
niciun salariat plătesc un impozit de 3%. Acestea sunt, așadar, scutite de la plata
impozitului pe profit în cota de 16%;
 unitățile private de învatamant preuniversitar și superior sunt scutite de la
plata impozitului pe profit pentru veniturile obținute și utilizate în anul curent sau
în anii următori, în acord cu reglementările legale din domeniul educației;
 cultele religioase beneficiază de scutiri de la plata impozitului pe veniturile
obținute din valorificarea obiectelor de cult, chirii, cedarea sau înstrăinarea activelor
corporale, venituri din activități economice sau despagubiri în formă banească.
Pe lista entităților scutite de la plata impozitului pe profit mai intră
Trezoreria Statului, Banca Națională a României, Academia Română, Fondul de
garantare a pensiilor private, Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, Fondul
de compensare a investitorilor, Societatea Națională de Cruce Roșie, asociațiile de
proprietari constituite ca persoane juridice și ONG-urile care obțin venituri din
activitățile economice de cel mult
15.1 de euro.
La capitolul cheltuielilor deductibile se numără cheltuielile destinate cercetării și
dezvoltării de către persoanele juridice care primesc stimulente fiscale ca deducerea
suplimentară în proporție de 50% la calculul rezultatului fiscal.
 Pentru calcularea profitului impozabil este necesară existența unui registru de
evidență fiscală, unul dintre numeroasele formulare tipizate necesare unui agent economic.
Acesta se întocmește într-un singur exemplar, scris sau electronic. Completarea
datelor trebuie realizată în ordine cronologică, cu rigoare față de operațiunile fiscale și față
de datele care sunt prezentate în declarațiile de impunere. În registrul fiscal trebuie
să figureze amortizarea fiscală, reducerile și scutirile de impozit pe profit, calculul
dobânzilor și diferențelor de curs valutar deductibile fiscal, precum și lichidările și
transferurile de active și de titluri de participare.
Potrivit Codului Fiscal, la plata impozitului de profit se încadrează persoane juridice
precum:
 companiile naționale;
 societățile naționale;
 regiile autonome, indiferent de subordonare;
 societățile, indiferent de forma juridică de organizare și de forma de
proprietate, inclusiv cele cu participare cu capital străin sau cu capital integral
străin;
 societățile agricole și alte forme de asociere agricolă cu personalitate juridică;
 cooperativele agricole;
 societățile cooperative;
 instituțiile financiare și instituțiile de credit;
 fundațiile, asociațiile, organizațiile, precum și orice altă entitate ce are statutul legal
de persoană juridică și este constituită potrivit legislației române.
Fiecarui agent economic îi revine obligația de a plăti impozitul pe profit anual, dar
contribuabilii au și posibilitatea de a efectua plăți anticipate, în mod trimestrial. Dacă plata
impozitului se realizează până la data de 25 martie a anului următor, cel trimestrial trebuie
achitat doar până la finalul primelor trei trimestre din an. Pentru fiecare dintre cele trei
plăți trebuie depusă declarația 100, privind obligațiile de plată la bugetul de stat.
Plata impozitului pe profit se face la trezoreria din cadrul ANAF unde este înregistrată
fiecare dintre persoanele juridice obligate la plata acestei taxe.
Apărute în mod frecvent, erorile în declararea impozitului pe profit sunt corectate
prin ajustarea rezultatului fiscal al anului vizat și prin depunerea unei declarații cu
rol rectificator, în acord cu condițiile stipulate în Codul Fiscal. În cazul erorilor
legate de
contul de profit și de pierdere, acestea sunt luate în considerare la determinarea rezultatului
fiscal al anului, în care se realizează corectarea acestora.
Agenții economici care întârzie cu îndeplinirea obligațiilor de plată la termen
se supun aplicării de dobânzi și de penalități specifice. Acestea se calculează aferent
fiecărei zile de întârziere, cu începere din ziua imediat următoare termenului de scadență,
până la data la care se achită suma datorată.
Buna cunoaștere a normelor fiscale cu privire la plata impozitului pe profit este
prima condiție prin care o persoană juridică elimină riscul amenzilor. Cu informațiile
de mai sus, orice agent economic poate monitoriza activitatea firmei, depunerea la timp a
declarațiilor și completarea lor în acord cu cerințele Codului Fiscal.

2.2. PERSOANELE IMPOZABILE

În sensul art. 269 alin. (1) din Noul Cod Fiscal, prin ”persoană impozabilă” se
înțelege orice persoană care desfășoară, de o manieră independent și indifferent de loc,
activități economice de natura celor prevăzute de Codul de procedură fiscal, oricare ar fi
scopul sau rezultatul acestei activități.
Raportat la această definiție, așa cum s-a arătat în doctrina europeană, în sfera
noțiunii de ”persoană impozibilă” se include persoanele fizice, persoanele juridice
(cum sunt, societățile cu răspundere limitată sau mai recenta societas europaea),
cooperativele, asocierile de tip joint venture sau parteneriatele, chiar fără personalitate
juridică, atât timp cât entitatea în cauză acționează ca un grup fiscal unic și desfășoară o
activitate economică impozabilă. (C.F. Costas, 2017)
O companie este considerată rezidentă fiscal în România dacă are în această ţară
sediul social înregistrat sau locul de exercitare a conducerii efective.
Entităţile supuse impozitului pe profit conform Noului Cod Fiscal al României sunt:
 Persoanele juridice române;
 Persoanele juridice străine care îşi desfăşoară activitatea în România prin intermediul
unui sediu permanent;
 Persoanele juridice străine care au locul de exercitare al conducerii efective în
România;
 Persoanele juridice străine care obţin venituri din transferul de proprietăţi imobiliare
situate în România sau al oricăror drepturi legate de aceste proprietăţi, inclusiv
închirierea sau cedarea folosinţei bunurilor proprietăţii imobiliare situate în Romania,
venituri din exploatarea resurselor naturale situate în Romania, precum şi venituri din
vânzarea-cesionarea titlurilor de participare deţinute la o persoană juridică română;
 Persoanele juridice cu sediul social în România, înfiinţate potrivit legislaţiei europene.
Persoanele juridice române plătitoare de impozit pe profit au obligaţia de a comunica
autorităţilor aplicarea sistemului de impunere pe veniturile microîntreprinderilor, până la
data de 31 martie, inclusiv, a anului pentru care se plăteşte impozitul pe veniturile
microintreprinderilor.
Companiile străine se supun impozitării dacă înfiinţează o sucursală, un sediu
permanent ori o reprezentanţă, sau dacă intră în sfera de aplicare a impozitului cu reţinere
la sursă perceput anumitor venituri obţinute din România.
Sucursalele trebuie înregistrate la autorităţile fiscale române. Înregistrarea,
impozitarea (profiturile impozabile sunt taxate cu 16%), depunerea declaraţiilor şi
efectuarea plăţilor urmează cerinţele aplicabile companiilor româneşti.
Pentru reprezentanţe există un impozit fix anual de 4.000 euro, care se plăteşte în lei
la cursul de schimb valabil la data plăţii. Impozitul se plăteşte în două tranşe egale până la
datele de 25 iunie, respectiv 25 decembrie. Orice persoană juridică străină care datorează
impozitul pe reprezentanţă are obligaţia de a depune o declaraţie anuală la autoritatea
fiscală competentă, până la data de 28, respectiv 29 februarie a anului de impunere.
În cazul în care o reprezentanţă este înfiinţată sau închisă în timpul anului, impozitul
datorat pentru anul respectiv este calculat proporţional pentru lunile din respectivul an
fiscal în care reprezentanţa este operaţională.
În România nu există consolidare fiscală sau impozitare la nivelul unui grup de
companii. Membrii unui grup trebuie să depună declaraţii de impunere distincte. Pierderile
înregistrate de membrii unui grup nu pot fi compensate cu profiturile realizate de ceilalţi
membri ai grupului.
 2.3. COTA DE IMPUNERE

În ultimii ani s-a discutat în Parlamentul României micșorarea cotei de impozit pe

profit. Deși se dorește reducerea acesteia la 10% nu există nicio decizie luată în acest sens.
Cota standard a impozitului pe profit este de 16%.
Impozitul pe profit datorat de către contribuabilii care desfăşoară activităţi de natura
cluburilor de noapte, a discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive nu poate fi mai mic
de 5% din veniturile obţinute din aceste activităţi.
Cota de impozit aplicată asupra veniturilor microîntreprinderiloreste una progresiva
şi variază de la 1 % până la 3% şi se aplică în funcţie de numarul de angajati.
Cotele de impunere pot fi stabilite în:
 cota fixă sau forfetară – prin acestea se exprimă cuantumul venitului, independent
de mărimea materiei impozabile sau de situația socială a contribuabilului;
 cotă procentuală – este un procedeu prin care se exprimă cuantumul venitului
atunci când obiectul impozitului este constituit din valoarea bunului deținut sau
a venitului realizat de un debitor;
 cota unică - este un impozit aplicat în sumă fixă asupra veniturilor impozabile,
indiferent de sursa de realizare, mărimea, natura, calitatea și situația
financiară a contribuabilului.
Baza impozabilă a impozitului pe veniturile microîntreprinderilor o constituie
veniturile din orice sursă, cu anumite excepţii (de exemplu, veniturile aferente
costurilor stocurilor de produse, veniturile aferente costurilor serviciilor în curs de
execuţie, veniturile din producţia de imobilizări corporale şi necorporale, veniturile din
subvenţii de exploatare, veniturile din provizioane, veniturile din despăgubiri primite în
baza contractelor de asigurare, veniturile din diferenţe de curs valutar, valoarea
reducerilor comerciale acordate ulterior facturării, veniturile financiare înregistrate ca
urmare a decontării creanţelor şi datoriilor în lei prin raportare la un curs valutar diferit
de cel la care au fost înregistrate iniţial.
 Companiile nou-înfiinţate sunt obligate să plătească impozit pe veniturile
microîntreprinderilor începând cu primul an fiscal, cu anumite excepţii. Cota de
impozit aplicată asupra veniturilor microîntreprinderilor este de:
 1% pentru microîntreprinderile care au cel puţin doi salariați;
 2% pentru microîntreprinderile cu un singur salariat;
 3% pentru microîntreprinderile care nu au nici măcar un salariat.
Plata impozitului şi depunerea declaraţiei de impozit pe veniturile
microîntreprinderilor se efectuează trimestrial, până la data de 25 , inclusiv, a lunii
următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul.
Persoanele juridice române plătitoare de impozit pe profit au obligaţia de a
comunica autorităţilor aplicarea sistemului de impunere pe veniturile
microîntreprinderilor, până la data de 31 martie, inclusiv, a anului pentru care se
plăteşte impozitul pe veniturile microintreprinderilor.
Companiile nerezidente sunt obligate la plata impozitului cu reţinere la sursă în
cotă de 16% pentru următoarele venituri obţinute din România:
 dobânzi;
 redevenţe;
 dividende;
 venituri din servicii de management sau de consultanţă din orice domeniu;
 comisioane;
 venituri realizate din lichidarea unei persoane juridice
române. Există și unele excepții, cum sunt:
 impunerea prin reţinere la sursă, în cotă de 50%, a plăţilor efectuate de către
rezidenţi români pentru venituri obţinute din România (dividende, dobânzi,
redevenţe, servicii) de nerezidenţi din ţări cu care România nu are încheiat un
instrument juridic de schimb de informaţii, în condițiile în care aceste plăţi
sunt efectuate ca urmare a unor tranzacţii considerate artificiale; de la data
aderării României la UE (1 ianuarie 2007), se aplică prevederile Directivei
privind regimul fiscal comun aplicabil companiilormamă şi filialelor. Astfel,
dividendele plătite de o companie românească unei companii rezidente în unul
dintre statele membre UE sau SEE sunt scutite de la plata impozitului cu
 reţinere la sursă dacă beneficiarul dividendelor deţine minimum 10% din
acţiunile companiei româneşti pe o perioadă neîntreruptă de cel puţin un an,
care se încheie la data plăţii dividendelor;
 de la 1 ianuarie 2010, regimul impunerii veniturilor de natura dividendelor şi
dobânzilor obţinute din România de către fondurile de pensii din SEE a fost
aliniat cu cel aplicabil fondurilor de pensii din România. Astfel, dobânzile şi
dividendele plătite către fonduri de pensii din SEE sunt scutite de impozitul cu
reţinere la sursă;
 România a pus în aplicare prevederile Directivei privind dobânzile şi
redevenţele. Astfel, începând cu 1 ianuarie 2011, pentru dobânzile şi
redevenţele plătite de o companie românească unei companii rezidente într-un
stat membru UE sau SEE se va acorda scutire de plată a impozitului cu reţinere
la sursă, dacă companiea nerezidentăbeneficiar efectiv deţine minimum 25%
din capitalul social al companiei româneşti pe o perioadă neîntreruptă de cel
puţin doi ani, care se încheie la data plăţii dobânzilor / redevenţelor.

2.4. DECLARAȚII ȘI DOCUMENTE SPECIFICE

Contribuabilii (cu excepţia companiilor comerciale bancare, a

organizaţiilor non-profit şi a contribuabililor care obţin venituri majoritar din cultura
cerealelor) au obligaţia de a declara şi plăti trimestrial impozitul pe profit, până la data
de 25 a primei luni următoare încheierii fiecăruia dintre trimestrele I-III, în situaţia în
care nu optează pentru sistemul de declarare şi plată cu plăţi anticipate.
Definitivarea şi plata impozitului se vor realiza până la data de 25 martie a anului
următor. Contribuabilii companii comerciale bancare–persoane juridice române şi
sucursalele din România ale băncilor–persoane juridice străine au obligaţia de a declara
şi plăti impozit pe profit anual, cu plăţi anticipate efectuate trimestrial. Definitivarea şi
plata impozitului se vor realiza până la data de 25 martie a anului următor.
 Contribuabilii companii comerciale bancare–persoane juridice române şi
sucursalele din România ale băncilor–persoane juridice străine, fie cei nou-înfiinţaţi fie
cei care au înregistrat o pierdere fiscală în anul precedent, efectuează plăţi anticipate în
contul impozitului pe profit la nivelul sumei rezultate din aplicarea cotei de impozit
asupra profitului contabil al perioadei pentru care se efectuează plata anticipată.
Pentru contribuabilii care au optat pentru un an fiscal diferit de anul calendaristic
şi pentru care anul fiscal modificat începe în a doua, respectiv în a treia lună a
trimestrului calendaristic, prima lună, respectiv primele două luni ale acelui trimestru
calendaristic, vor constitui un trimestru, pentru care contribuabilul are obligaţia
declarării şi plăţii impozitului pe profit, până la data de 25, inclusiv, a primei luni
următoare încheierii trimestrului calendaristic respectiv. Aceste prevederi se aplică şi în
cazul în care anul fiscal modificat începe în a doua, respectiv în a treia lună a
trimestrului IV al anului calendaristic
Declarația unică privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate
de persoanele fizice (OPANAF139/2020).
Se completează și se depune de către persoanele fizice care realizează, individual
sau într-o formă de asociere, venituri/pierderi din România sau/și din străinătate, care
datorează impozit pe venit și contribuții sociale obligatorii, potrivit prevederilor Codului
fiscal. Declarația se completează și se depune și de către persoanele fizice care nu
realizează venituri și care optează pentru plata contribuției de asigurări sociale de
sănătate. Se depune prin mijloace electronice de transmitere la distanță (serviciul
Spațiul Privat Virtual disponibil pe site-ul Agenției Naționale de Administrare Fiscală,
la adresa https://pfinternet.anaf.ro/, sau serviciul de depunere declarații on-line
existent pe portalul e-guvernare.ro) sau în format hârtie, la registratura organului fiscal
sau prin poștă (scrisoare recomandată, cu confirmare de primire).
Declarația 100 privind obligațiile de plată la bugetul de stat (OPANAF 587/2016,
OPANAF 2935/2017, OPANAF 3781/2017, OPANAF 1203/2018, OPANAF
3105/2018)
 Se completează de plătitorii de impozite, taxe și contribuții sociale cărora le revin
obligații de plată la bugetul stat. Semnarea declarațiilor se realizează prin
utilizarea certificatului calificat emis de un furnizor de servicii de certificare, acreditat
în condițiile Legii nr. 455/2001. Declarația privind obligațiile de plată la bugetul de stat
se completează cu ajutorul programului de asistență și se transmite prin mijloace
electronice de transmitere la distanță, în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
Declarația 101 privind impozitul pe profit (OPANAF 3386/2016, OPANAF 4160/2017,
OPANAF 3200/2018)
Se completează și se depune anual de către plătitorii de impozit pe profit, până la
data de 25 martie inclusiv a anului următor celui pentru care se calculează impozitul.
Declarația privind impozitul pe profit se completează cu ajutorul programului
de asistență și se transmite prin mijloace electronice de transmitere la distanță, în
conformitate cu prevederile legale în vigoare. Semnarea declarațiilor se realizează
prin utilizarea certificatului calificat emis de un furnizor de servicii de certificare,
acreditat în condițiile Legii nr. 455/2001.
Pentru neachitarea la termen a creanţelor fiscale datorate bugetului de stat se
aplică dobânzi de 0,02% pentru fiecare zi de întârziere. Pe lângă dobânzile de
întârziere, se aplică penalităţi de întârziere de 0,01% pe fiecare zi de întârziere, potrivit
noului Cod de procedură fiscală.
Tot potrivit noului Cod de procedură fiscală, s-a introdus o obligație
fiscală accesorie reprezentând sancțiunea pentru nedeclararea sau subdeclararea, în
declarații de impunere, a impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale, în valoare de
0,08% pe fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare scadenței și până la data
stingerii sumei datorate, inclusiv.
În cazul în care contribuabilii nu îşi depun declaraţiile fiscale, se vor stabili din
oficiu impozitele, taxele şi contribuţiile cu regim de stabilire prin autoimpunere sau
reţinere la sursă, pentru fiecare obligaţie fiscală cuprinsă în vectorul fiscal al
contribuabilului, pentru fiecare perioadă fiscală pentru care nu au fost depuse
declaraţii, conform unei proceduri stabilite prin Ordin al Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală (ANAF).