CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND CONTABILITATEA

DECONTĂRILOR CU TERȚII

1.1. DEFINIREA, CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA DECONTĂRILOR CU TERȚII

Pentru realizarea obiectului de activitate, întreprinderile intră în relații economice

diverse, în cadrul proceselor de aprovizionare și desfacere, relații din care se
nasc creanțe (drepturi) și datorii (obligații). În funcţie de poziția acestora, iau naştere
raporturi juridice de drepturi şi obligaţii, cunoscută sub denumirea generică de relaţii cu
terţii (Mateş Dorel, Matis Dumitru, Cotlet Dumitru, 2016). Acestea sunt generatoare de
creanţe pentru cei care oferă ceva şi de datorii pentru cei care primesc, sau în favoarea
cărora se realizează anumite prestaţii. În aceste condiţii, creditorul este în drept să pretindă
o contraprestaţie, de regulă sub formă monetară, iar debitorul este obligat să plătească
ulterior, la un anumit termen numit scadenţă. Deosebim două fluxuri de sens contrar:
 fluxul bunurilor sau prestaţiilor;
 fluxul (contrafluxul) valorilor de schimb, în general al banilor.
Decontările cu terţii din operaţiuni comerciale presupun legătura dintre două entităţi,
generic denumite: furnizorul şi clientul.
Furnizorii sunt persoane juridice sau fizice, cărora unitățile patrimoniale le sunt
datoare cu valori pentru materialele, mărfurile sau serviciile de care au beneficiat de la
acele persoane și pentru care plata se face ulterior.
Furnizorul are calitatea de vânzător sau prestator, fiind cel care pune la dispoziţia
terţilor bunuri sau servicii contra cost, de regulă pe baza unei înţelegeri prealabile.
Clienții sunt persoane fizice sau juridice, având calitatea de cumpărători sau
beneficiari potențiali ori efectivi ai bunurilor, lucrărilor sau serviciilor oferite spre vânzare
de un agent economic.
Clientul are calitatea de cumpărător sau beneficiar al bunurilor şi serviciilor
achiziţionate contra cost de la furnizor la prestator.

1
 Furnizorul înregistrează în contabilitate creanţe faţă de clienţi, în timp ce clientul
înregistrează datorii faţă de furnizor. Elementele de bază ale relaţiilor cu terţii sunt:
 drepturile (creanţele);
 obligaţiile (datoriile).
O datorie reprezintă un angajament sau o responsabilitate de a acţiona într-un
anumit fel. O obligaţie apare, în mod normal, în momentul unor livrări sau când firmele au
acorduri (contracte) irevocabile de achiziţie. Tocmai de aceea datoriile reprezintă o
obligaţie actuală şi nu viitoare. Stingerea datoriilor se poate face pe mai multe căi:
 plată în numerar şi / sau virament;
 transferul unor active;
 prestare de servicii;
 înlocuirea unor datorii cu o altă obligaţie;
 conversia obligaţiilor în elemente de capital propriu.
Lichidarea obligaţiilor presupune deci renunţarea întreprinderii la anumite resurse
care încorporează beneficii economice. Aceasta înseamnă că datoriile iau naştere odată cu
obţinerea dreptului de proprietate asupra bunurilor, lucrărilor, serviciilor şi se lichidează
odată cu plata acestora.
Prin gestiunea datoriilor unei entităţi trebuie să se urmărească menţinerea acestora
la nivel optim, care poate duce la creşterea valorii firmei şi scăderea costului capitalului.
Din punct de vedere al poziţiei financiare, datoriile sunt încadrate în pasivul bilanţului.
Decontările cu terții reprezintă toate relațiile de datorii și creanțe  față de terțe
persoane, cu termen de decontare pe termen scurt. De asemenea sunt incluse și decontările
între exercițiile financiare determinate de valorile de regularizare de la un exercițiu la altul.
Nu sunt incluse în categoria decontărilor cu terții datoriile și creanțele financiare
determinate de creditele pe termen scurt primite, respectiv acordate de entitate.
Datoriile reprezintă surse externe de finanțare pentru care unitatea trebuie să acorde
o prestație sau un echivalent valoric (Pantea Iacob Petruţ, Temes Ioan, 2015). 
Clasificarea datoriilor se poate face după aceleaşi criterii folosite în cazul creanţelor:
 după natura operaţiilor din care provin:
 datorii din activitatea comercială;
 datorii din activitatea financiară;
2
  alte datorii (salariale, fiscale, sociale;
 după conţinutul activităţii la care se referă:
 datorii din activitatea de exploatare:
- faţă de furnizori, pentru livrări şi prestaţii;
- faţă de personal, pentru drepturile salariale;
- faţă de buget: impozite, taxe, contribuţii;
- faţă de clienţi, pentru avansurile primite de la aceştia.
 datorii diverse:
- datorii faţă de asociaţi sau acţionari;
- datorii faţă de unităţi din cadrul grupului;
- datorii faţă de creditori diverşi.
Datoriile comerciale ale entităţii se evaluează la momentul cumpărării de bunuri,
produse sau serviciile la valoarea nominală.
Valoarea nominală este reprezentată de suma ce se găseşte în documentele ce stau la
baza obligaţiei de plată (ORDIN   Nr. 1802 din 29 decembrie 2014).
Creanțele pe termen scurt sau activele în curs de decontare, reprezintă valori
economice avansate, temporar, de titularul de patrimoniu altor persoane fizice sau juridice
pentru care urmează să primească un echivalent valoric sau o contraprestație. Acest
echivalent poate reprezenta o sumă de bani, o lucrare sau un serviciu.
Creanţele pot fi grupate după mai multe criterii:
 după natura operaţiilor din care provin:
 creanţe comerciale;
 creanţe financiare;
 alte creanţe.
 în funcţie de conţinutul activităţii la care se referă:
 creanţe din activitatea de exploatare;
 creanţe diverse;
 cheltuieli anticipate.
 după modul de încasare, creanţele se împart în:
 creanţe determinate de vânzări pe credit comercial, au la bază facturi;

3
  creanţe determinate de vânzări pe credit cambial, au la bază trata,
biletul la ordin;
 după data scadentă, avem creanţe ce se împart în:
 creanţe exigibile, şi anume creanţele la care termenul de decontare este
indicat indirect în document;
 creanţe neexigibile, şi anume acele creanţe ce sunt rezultate din vânzări,
dar care nu sunt însoţite de facturi, iar termenul de scadență va fi indicat
la întocmirea facturii (Sălceanu A, pg 33, 2011).
Contabilitatea sintetică a datoriilor și creanțelor, precum și a operațiilor asimilate
acestora, se realizează cu ajutorul conturilor clasei 4 „Conturi de terți” din Planul de
conturi general, din care fac parte 10 grupe care cuprind conturi sintetice de gradul I, unele
desfășurându-se și pe conturi sintetice de gradul II, care sunt operaționale.
Organizarea contabilității privind decontările cu terții se face cu
ajutorul  următoarelor grupe de conturi :
 40 „ Furnizori și conturi asimilate”;
 41 „ Clienți și conturi asimilate”;
 42 „ Personal și conturi asimilate”;
 43 „ Asigurări sociale, protecția socială și conturi asimilate”;
 44 „ Bugetul statului, fonduri speciale și conturi asimilate”;
 45 „Grup și acționari/asociați ”;
 46 „ Debitori și creditori diverși”;
 47 „ Conturi de subvenții, regularizare și asimilate”;
 48 „ Decontări în cadrul unității”;
 49 „ Ajustări pentru deprecierea creanțelor”.
În cadrul acestei structuri, toate conturile care reflectă creanțe funcționează în
regimul conturilor de activ, adică se debitează la crearea creanțelor asupra terților și se
creditează la decontarea creanțelor. Soldul acestor conturi este debitor și reprezintă
creanțele întreprinderii asupra terțelor persoane. Toate conturile care
înregistrează datorii au funcție contabilă de datorii, astfel ele se creditează cu datoriile
create în mod curent față de terți și se debitează la decontarea (plata) datoriilor. Soldul
prezentat de aceste conturi este sold creditor și reprezintă datoriile în curs de decontare.

4
 Contabilitatea terţilor trebuie să asigure evidenţa datoriilor şi creanţelor unităţii în
relaţiile cu furnizorii, clienţii, personalul, asigurările sociale, bugetul statului, unităţile din
cadrul grupului, asociaţii/acţionarii, debitorii şi creditorii diverşi.
Avansurile acordate furnizorilor, precum şi cele primite de la clienţi se înregistrează
în contabilitatea terţilor, în conturi distincte, fiind considerate active nemonetare.
Contabilitatea datoriilor şi creanţelor se ţine pe categorii, precum şi pe fiecare persoană
fizică sau juridică.
Contabilitatea analitică a furnizorilor şi clienţilor se grupează astfel: interni şi
externi, iar în cadrul acestora pe termene de plată, respectiv de încasare. În situaţiile
financiare, respectiv, în bilanţ, creanţele se înscriu la litera B “Active circulante”. II,
Creanţe, respectiv conturile de regularizare la litera C, cum sunt “Cheltuieli înregistrate în
avans”, cont 471, iar datoriile sunt oglindite la litera D “Datorii ce trebuie plătite într-o
perioadă de un an”.
Creanţele şi datoriile interne, în moneda naţională, sunt evaluate în lei, reprezentând
sumele posibile de încasat ori de plată la un moment dat. Pe măsura încasării creanţelor,
respectiv a plăţii datoriilor, diferenţele de curs între data încasării creanţelor, respectiv a
plăţii şi data înregistrării în contabilitate se evidenţiază ca venituri sau cheltuieli
finanaciare, in funcţie de situaţie.
La fiecare dată a bilanţului:
 elementele monetare exprimate în valută trebuie raportate utilizandu-se cursul
de închidere, diferenţele favorabile sau nefavorabile înregistrându-se la venituri
sau cheltuieli după caz;
 elementele nemonetare trebuie raportate utilizând cursul de schimb de la data
efectuării tranzacţiei;
 elementele nemonetare înregistrate la valoarea justă şi exprimate în valută
trebuie raportate utilizându-se cursul de schimb existent în momentul
determinării valorii respective.
După modul de stingere a datoriilor din cumpărări, putem distinge:
 datorii din cumpărări pe credit comercial, care se achită pe bază de instrumente
de decontare obişnuite;

5
  datorii din cumpărări pe credit cambial, când decontarea se face pe bază de
efecte de comerţ.
Contabilitatea datoriilor din cumpărări se conduce, atât după O.M.F.P. nr. 1802/2014
cât şi după O.M.F.P. nr. 3067/2018 privind completarea unor reglementari contabile. In
planul de conturi, la punctul 196 si la punctul 594, se introduce contul 463 - "Creante
reprezentand dividende repartizate in cursul exercitiului financiar. Cu ajutorul grupei de
conturi 40 “Furnizori şi conturi asimilate”, detaliată pe următoarele conturi operaţionale
(O.M.F.P. nr. 1802/2014, O.M.F.P. nr. 3067/2018):
 401 “Furnizori”;
 403 “Efecte de plătit”;
 404 “Furnizori de imobilizări”;
 405 “Efecte de plătit pentru imobilizări”;
 408 “Furnizori - facturi nesosite”;
 409 “Furnizori – debitori”, respectiv:
 4091 “Furnizori-debitori pentru cumpărări de bunuri de natura
stocurilor”
 4092 “Furnizori-debitori pentru prestări de servicii”
 4093 ”Avansuri acordate pentru imobilizări corporale”
 4094 ”Avansuri acordate pentru imobilzări necorporale”.
Toate conturile din grupa 40 “Furnizori şi conturi asimilate” sunt conturi cu funcţie
de pasiv, cu excepţia contului 409”Furnizori – debitori”, cu cele patru conturi operaţionale
de gradul II, care având cifra nouă pe treapta a 3-a a simbolului contului au o funcţie
inversă. În contabilitatea microîntreprinderilor nu apar particularităţi privind contabilizarea
prin contul 401 “Furnizori”.
Contractul comercial este principalul izvor al obligaţiilor comerciale, interpretarea
cauzelor acestuia fiind supuse unei duble reguli:
 în primul rand, în absenţa unor reglementări specifice cuprinse în Codul
Comercial Român, se aplică principiile şi dispoziţiile Codului Civil;
 în al doilea rând, aplicarea unor uzante comerciale locale, reguli nescrise.

6
 Principalul efect al contractului comercial, încheiat ca urmare a acordului de voinţă,
este acela al executării obligaţiei de către debitor, în ipoteza în care acesta nu-şi execută
obligaţia asumată.
Contabilitatea creanţelor din vânzări de bunuri şi servicii se conduce cu structura de
conturi 41 “Clienţi şi conturi asimilate” care se detaliază, atât după O.M.F.P. nr. 1802/2014
cât şi după O.M.F.P. nr. 3067/2018, pe următoarele conturi operaţionale (O.M.F.P. nr.
1802/2014, O.M.F.P. nr. 3067/2018):
 411 “Clienţi”, desfăşurat pe conturile de gradul II:
 4111 “Clienţi”;
 4118 “Clienţi incerţi sau în litigiu”
 413 “Efecte de primit de la clienţi”;
 418 “Clienţi – facturi de întocmit”,
 419 “Clienţi – creditori”.
Toate conturile menţionate funcţionează după regulile conturilor de activ, cu excepţia
contului 419 “Clienţi” care are funcţia inversă, iar în Bilanţ sunt înscrise la litera B, cap.II,
creanţe. Furnizorii de bunuri şi servicii pot beneficia de la cumpărători de avansuri pentru
care se identifică TVA aferent, iar pentru livrările la extern nu se cuprinde în factură
externă TVA, el se recuperează de la intern. În cazul în care furnizorul acceptă, în contul
datoriei cumpărătorilor, efecte de comerţ sub forma “Biletului la ordin” sau “Trată”,
creditul comercial acordat de furnizor devine credit cambial, folosindu-se în acest scop
contul 413 “Efecte de primit de la clienţi”.
Livrările de bunuri şi servicii făcute către clienţi, pentru care nu s-au întocmit
facturile fiscale se contabilizează cu contul 418 “Clienţi - facturi de întocmit”, iar TVA
aferent acestora este considerat până în momentul întocmirii facturii ca şi TVA neexigibilă.
Valoarea creanţelor incerte se contabilizează cu contul 4118 “Clienţi incerţi şi/sau în
litigiu”, reprezentate de drepturile de creanţe neîncasate în termen de la clienţii deveniţi
incerţi, rău platnici, îndeosebi, cei notificaţi, acţionaţi în justiţie.
Creanţele comerciale incerte pot proveni atât din creanţa clienţilor interni sau
externi, iar în cazul declarării acestora în faza de faliment se pot constitui provizioane care
sunt deductibile din punct de vedere fiscal. Creanţele incerte pot fi scoase din activul

7
societăţii prin trecerea acestora asupra cheltuielilor, înregistrându-se însă în conturile de
ordine şi evidenţă, fiind posibil reactivarea acestora.

1.2. OBIECTIVELE ȘI FACTORII ORGANIZĂRII CONTABILITĂȚII

DECONTĂRILOR CU TERȚII

Obiectivul principal al contabilității financiare este furnizarea de informații atât

pentru necesități proprii, cât și în relațiile cu întreprinderi, cu asociații sau acționarii, cu
clienții, furnizorii, băncile, sau organismele fiscale și alte persoane fizice sau juridice.
Pentru a se putea realiza un control eficient în acest sens, contabilitatea terţilor are ca
obiective:
 cunoaşterea în orice moment a nivelului creanţelor şi datoriilor agentului economic ce
deriva din relaţiile comerciale cu alte unităţi, precum şi din relaţiile financiare cu
bugetul statului, asigurările sociale;
 urmărirea încasării la timp a tuturor sumelor de la clienţi şi debitori, precum şi
achitarea în termen a datoriilor faţă de furnizori, creditori, personalul unităţii, bugetul
statului, asigurările sociale;
 cunoaşterea creanţelor şi datoriilor faţă de asociaţi sau acţionari şi urmărirea
decontărilor în termen a acestora;
 cunoaşterea creanţelor şi datoriilor faţă de unităţile din cadrul grupului şi care derivă
din operaţiunile efectuate cu aceştia;
 soluţionarea corectă şi în termen legal a decontărilor din operaţii în curs de calificare;
 soluţionarea corectă a deprecierilor constatate asupra creanţelor sau datoriilor, precum
şi a creşterii de valoare a acestora.
Pe parcursul realizării acestor obiective se urmăreşte în permanenţă respectarea
principiului necompensării.
Pentru a da o imagine fidelă a patrimoniului şi a rezultatelor financiare,
reglementările şi legislația contabilă prevăd ca la baza organizării contabilităţii financiare
să stea următoarele principii de bază:

8
 principiul continuităţii activităţii presupune ca unitatea patrimonială să-şi continuie în
mod normal funcţionarea într-un viitor previzibil, fără a-şi reduce substanţial
activitatea, neexistând nici un eveniment care ar împiedica activitatea în viitor, deci ar
impune starea de lichidare, întrucât stă la baza acordării globale a evaluării elementelor
patrimoniale la inventarierea de la sfârşitul exerciţiului şi la închiderea conturilor
pentru întocmirea bilanţului anual.
 principiul prudenţei necesită aprecierea corectă a faptelor pentru a evita riscul în viitor,
a incertitudinilor prevăzute, ce ar putea afecta patrimoniul şi situaţia financiară în
viitor.
 principiul necompesării potrivit căruia elementele de activ şi de pasiv trebuie să fie
evaluate şi înregistrate în contabilitate separat, nefiind permisă compensarea între
posturile de activ şi cele de pasiv ale bilanţului (avere şi datori, drepturi şi
angajamente), precum şi cheltuielile şi veniturile din conturile rezultate, deci în
principiu nu se poate opera compensarea între datoriile şi creanţele referitoare la aceiaşi
terţi, cu excepţia cazurilor în care a fost prefectat un acord scris de compensare.
 principiul valorii de intrare sau al valorii contabile potrivit căruia creanţele şi datoriile
se evaluează la valoarea nominală, egală cu suma lichidităţii sau echivalente de
lichidităţi ce se vor încasa sau plăti în schimbul lor. Valoarea de utilitate a creanţelor şi
datoriilor se stabileşte în funcţie de valoarea lor probabilă de încasat, respectiv de plată.
 principiul independenţei exerciţiilor. Pentru determinarea corectă a rezultatelor
financiare şi a drepturilor şi datoriilor patrimoniale, acest principiu cere delimitarea în
timp, în cadrul unui exerciţiu, a cheltuielilor şi veniturilor aferente perioadei de
gestiune pe măsură ce acestea sunt angajate, şi trecerea lor la rezultatul exerciţiului la
care se referă.
 principiul continuităţii activităţii intreprinderii poate fi asigurat numai în situaţia
realizării echilibrului financiar dintre venituri şi cheltuieli, dintre încasări şi plăţi.
Pe parcursul realizării obiectivelor, se urmărește în permanență respectarea
principiului necompensării. Așa cum nu este admisă compensarea posturilor de cheltuieli
cu cele de venituri, nu este admisă nici compensarea între creanțe și cheltuieli.
În principiu, nu se poate opera compensarea între datoriile și creanțele referitoare la
aceeași terți, cu excepția cazurilor în care a fost perfectat un acord/contract în acest sens.

9
 Organizarea contabilităţii relaţiilor cu terţii este condiţionată de mai mulţi factori,
dintre care menţionăm:
 natura relaţiilor de decontare;
 formele de decontare;
 instrumentele de decontare;
 sistemul de creditare;
 regimul reducerilor şi momentul acordării lor.
În organizarea contabilităţii terţilor, trebuie să se ţină seama de factorii amintiţi
anterior şi în funcţie de aceştia, se va stabili fluxul informaţional (documentele şi circulaţia
lor), precum şi conturile în care se vor reflecta operaţiunile respective.
Plata în numerar rămâne modalitatea cea mai rapidă și eficientă de efectuare a
plăților de valori mici. Cu cât valoarea unei tranzacții este mai mare , cu atât crește tendința
de a utiliza mijloace de plată fără numerar.
Transferurile care au loc între agenții economici se fac cu ajutorul numerarului chiar
dacă, de cele mai multe ori, valoarea ridicată a plăților ce trebuie făcute, solicită în mod
logic, un instrument de plată fără numerar.

1.3. DOCUMENTELE CONTABILE UTILIZATE PENTRU ÎNREGISTRAREA

OPERAȚIUNILOR CU IMPLICAȚII ASUPRA CREANȚELOR ȘI DATORIILOR

Documentele care stau la baza înregistrării în contabilitate a decontărilor cu clienţii

efectuate de o întreprindere sunt prevăzute de OMFP nr.3512/2008 actualizat cu OMFP nr.
170/2015 și Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal, modificată și completată de OUG nr.
6/2015, și anume: factura, avizul de însoţire a mărfii, lista de inventariere, nota de
contabilitate, extrasul de cont, chitanţa.
Factura este utilizată la înregistrarea creanţelor ce rezultă din vânzarea bunurilor,
produselor sau serviciilor realizate de entitatea comercială, către client. Facturile au la bază
prevederile Codului Fiscal. Termenul limită de primire a facturii este dată de 15 a lunii
următoare în care a avut loc livrarea, factura trebuie să cuprindă o referire la numărul şi

10
data avizului de însoţire a mărfii care a stat la baza realizării livrării respective. La baza
acelei facturi pot sta mai multe avize de însoţire întocmite pe parcursul unei luni
calendaristice.
Avizul de însoţire a mărfii este utilizat pentru bunurile, produsele sau serviciile
livrate în cazul în care factura urmează să fie întocmită ulterior. De foarte multe ori în
practică există situaţii în care vânzarea produselor se realizează având la baza “Avizul de
însoţire a mărfii” , “Dispoziţia de livrare” sau alte documente ce însoţesc bunurile,
produsele pe timpul transportului, factura având să fie întocmită ulterior.
Lista de inventariere este utilă în determinarea ajustărilor de valoare pentru creanţe.
În listele de inventariere sunt menţionaţi clienţii incerţi.
Nota de contabilitate este folosită la înregistrarea în contabilitatea analitică şi
sintetică a ajustărilor pentru deprecierea creanţelor. De cele mai multe ori nota de
contabilitate are anexate documente ce justifică sumele înregistrate.
Anexele la nota contabilă sunt: listele de inventariere, documentaţia întocmită de
către membrii compartimentului juridic sau cel comercial cu privire la deprecierea pentru
clienţii respectivi.
Extrasul de cont al unei întreprinderii este utilizat la comunicarea şi solicitarea de
către clienti sau debitori a sumelor datorate de aceştia sau neachitate. Extrasul de cont se
foloseşte şi ca document de inventariere a soldurilor în relaţiile cu clienţii.
Chitanţa este folosită ca document justificativ alături de factură aferentă încasărilor
de la clienţi a unor sume în numerar la casierie.
În practica contabilă, se întâlnesc situaţii în care furnizorii acordă anumite reduceri
la preţurile pe care le-au negociat cu cumpărătorii, având la bază clauzele stabilite în
contract. Astfel se disting mai multe reduceri, şi anume:
 Rabatul este o reducere comercială ce se aplică preţului de vânzare al unui bun în
situaţia în care bunul nu corespunde calitativ; preţul a fost negociat anterior între
furnizor şi client.
 Remiza este o reducere comercială acordată de furnizor anumitor clienţi în
condiţiile în care sunt îndeplinite mai multe criterii, cum ar fi: comanda este de un
volum mare, clientul este unul fidel, clientul are o poziţie importantă pe piaţă faţă
de alţi clienţi;

11
  Risturnul este o reducere comercială de preţ acordată de furnizor unui client în
situaţia în care clientul respectiv depăşeşte plafonul cumpărărilor ce pot fi realizate
într-un anumit interval de timp; acest interval de timp se desfăşoară de regulă pe
parcursul unui an.
 Scontul comercial este o reducere cu caracter financiar şi se acordă de către
furnizor clienţilor care îşi plătesc obligaţiile înaintea termenului de scadența
stabilit în contract. Valoarea scontului se calculează aplicând o anumită cotă
procentuala asupra valorii facturilor, fie la preţul curent, fie la valoarea netă în
situaţia în care s-au aplicat şi reduceri comerciale.
 Forfetarea este reprezentată de o achiziţionare ce are loc fără a avea recurs asupra
vreunui deţinător anterior, a unor creanţe ce sunt scadente la un anumit termen,
fiind rezultatul unor livrări de bunuri sau prestări de servicii, lucrări în schimbul
unei taxe forfetare.
Decontările cu terţii, generatoare de datorii şi de creanţe, sunt evaluate în
contabilitate la valoarea nominală din momentul înregistrarii lor. Valoarea nominală este
dată de suma înscrisă în documentele care consemnează creanţa sau datoria. Aceasta poate
fi: costul istoric, valoarea realizabilă, valoarea actualizată.
Pe măsura încasării creanţelor, respectiv a plăţii datoriilor, diferenţele de curs între
data încasării creanţelor, respectiv a plăţii şi data înregistrării în contabilitate se evidenţiază
ca venituri sau cheltuieli finanaciare, in funcţie de situaţie.

12