Sunteți pe pagina 1din 10

TÂRGOVIŞTE – LOCUL PRIMEI TIPOGRAFII

ROMÂNEŞTI
Pr. Lect. Dr. Adrian Ignat

Sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea


reprezintă în cultura feudală românească o adevărată perioadă de înflorire.
Este perioada ctitoriilor de biserici, a capodoperelor arhitecturale din Ţara
Românească şi Moldova (mânăstirile din sudul Moldovei, mânăstirea
Argeşului, mânăstirea Dealu), a manuscriselor de o deosebită valoare
artistică, de la curtea lui Ştefan cel Mare, a culmii literaturii medievale
(Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie), a folosirii din ce
în ce mai consecvent a limbii române în scris1.
În acest context, de puternic avânt cultural, trebuie încadrat şi
fenomenului apariţiei, la începutul secolului al XV-lea, în Ţara Românească,
a tiparului, ca rod al unui nivel superior de viaţă economică, social-politică
şi, după cum vedem, şi culturală.
Până la apariţia tiparului, cartea de slujbă, precum şi cea profană, au
circulat prin cea scrisă de mână. În mânăstiri, călugării copiau cărţile
caligrafiindu-le cu mult simţ artistic. Unele erau numai caligrafiate, altele
împodobite cu ornamente, viniete, frontispicii, iar altele aveau pictate,
separat, pe câte o pagină, figurile celor patru Evanghelişti2.
Domnia lui Radu cel Mare înseamnă continuarea renaşterii culturale
din timpul domniilor lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare. Practic, nu se
poate discuta de progres cultural şi de reorganizare bisericească fără a se
avea în vedere domnia lui Radu cel Mare.
Însemnătatea acestui voievod constă în activitatea de ordin bisericesc
şi cultural pe care a desfăşurat-o, în organizarea pe care a dat-o Bisericii
muntene, în ctitoriile şi milosteniile sale, în introducerea tiparului. De
asemenea în climatul de bunătate şi dreptate care caracterizează, potrivit
unei mărturii contemporane, nepărtinitoare, anii săi de domnie, în lipsa de
acte şi răzbunări sângeroase, atât de frecvent întâlnite la succesorul său,
Mihnea „cel Rău”3.

1
Prof. Victor Petrescu, Stadiul actual al cercetărilor cu privire la apariţia primelor tipărituri pe teritoriul
românesc, în „Târgovişte, cetate a culturii româneşti”, Muzeul Judeţean de Istorie Dîmboviţa, Editura
Litera, 1974, p. 177.
2
Barbu Teodorescu, Prima tipografie a Ţării Româneşti (Macarie 1508-1512), în „Biserica Ortodoxă
Română”, LXXVI (1958), nr. 10-11, p. 985.
3
Constantin C. Giurescu, La 450 de ani de la moartea lui Radu cel Mare, domnul Ţării Româneşti (1495-
1508), în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXVI (1958), nr. 3-4, p. 366.

1
1. Târgoviştea – cetatea culturii şi spiritualităţii creştin-ortodoxe
româneşti
În istoria românilor, Târgoviştea deţine un loc aparte pe care l-a
câştigat începând cu secolul al XIV-lea şi l-a păstrat până în secolul al
XVIII-lea. În această perioadă, Târgoviştea a fost de reşedinţă domnească şi
capitală a Ţării Româneşti, reşedinţă mitropolitană, focar de cultură şi
spiritualitate ortodoxă românească şi, nu în ultimul rând, loc al primelor
tipărituri. Poate tocmai acest fapte l-au determinat pe Ion Ghica să scrie că
„de la Mircea Vodă şi până la Tudor Vladimirescu, nu este un singur nume
ilustru care să nu fie scris cu sânge pe pământul Târgoviştei... Acolo este
leagănul luptelor şi al sacrificiilor patriotice”4.
Înzestrată cu superbe construcţii religioase şi cu un strălucit palat
domnesc, Târgoviştea a atras pe toţi cei care ne-au trecut hotarul, ca prieteni
sau duşmani. Fiecare căpetenie duşmană, lacom de bogăţii, bănuind că în
sertarele tainiţelor ei se ascund comori princiare, se îndrepta aprig pe drumul
la capătul căruia nădăjduia să intre nestăvilit în stăpânirea lor.
Cunoscută ca vechi „târg” – de aici şi originea numelui său – cu ruine
străbune, cu catedrale şi mai vechi –deopotrivă de scumpe amintiri – o
găseşti caligrafiată în toate cronicile, dar mai ales pe miile de documente
feudale plecate din cancelaria domnească. De aceea, se poate spune pe drept
cuvânt că viaţa Târgoviştei a plăzmuit însăşi istoria Ţării Româneşti, căci nu
de puţine ori a fost teatrul celor mai crâncene întâmplări5.
Mircea cel Bătrân a ales acest loc considerat favorabil pentru
dezvoltarea unei noi reşedinţe de scaun care prezenta şi avantajul unui
control asupra părţii de răsărit ce se întindea până la mare, precum şi asupra
marilor drumuri comerciale, ce se ramificau prin acest punct spre sud şi est.
În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) Târgoviştea a cunoscut
o înflorire economică şi culturală pe care nu o mai atinsese până atunci.
Începută în secolul al XIV-lea şi continuată în secolele al XV-lea şi al
XVI-lea înnoirea culturală şi spirituală de la Târgovişte va cuprinde întreg
spaţiul românesc. „Secolul al XVI-lea debutează în Ţările Române pe plan
cultural, cu o inovaţie europeană tipic renascentistă şi umanistă, cu urmări
din cele mai profunde asupra culturii noastre: introducerea tiparului”6.

2. Înfiinţarea primei tipografii a Ţării Româneşti


4
A se vedea Aurel I. Gheorghiu, Târgoviştea în trecutul culturii româneşti, în „Glasul Bisericii”, anul XIX
(1960), nr. 5-6, p. 472.
5
Ibidem, p. 469.
6
A se vedea Prof. Dumitra Bulei, Macarie şi primele tipărituri în Ţara Românească, în „Almanah
bisericesc”, Arhiepiscopia Târgoviştei, 2008, p. 120.

2
Introducerea tiparului, la începutul secolului al XVI-lea, la Târgovişte,
constituie o împlinire legitimă a unei nevoi acute de carte românească
bisericească, ce va produce efecte în tot sud-estul european7.
Existenţa în apropierea Târgoviştei, încă din 1431, a mânăstirii Dealu,
precum şi preocuparea accentuată a domnului Radu cel Mare pentru
refacerea şi înzestrarea acestui sfânt lăcaş, a constituit premisa creării la
Târgovişte a unei adevărate elite culturale, politice 8 şi spirituale-bisericeşti9.
Radu cel Mare nu a ridicat Mânăstirea Dealu ca simplă ctitorie. Este
menţionat de către izvoarele vremii faptul că sfinţirea ei s-a făcut cu „1.000
liude” (clerici), la 4 iulie 1502.
Primul dintre oaspeţii străini la curtea voievodului a fost Nifon, fostul
patriarh al Constantinopolului (1486-1488 şi 1496-1498). Nu se cunoaşte cu
exactitate data venirii Sfântului Nifon la Târgovişte. Având în vedere
ipotezele emise, Sfântul Nifon a sosit la Târgovişte cel mai târziu în
primăvara anului 150310 şi a rămas în ţară până în vara anului 1505, ţinând
cârma vlădiciei Ungrovlahiei în tot acest timp11. Rostul venirii şi şederii sale
în ţară sunt arătate în lucrarea Viaţa lui Nifon, scrisă prin anul 1517 de
Gavriil, protosul Athosului: „tu să ne îndreptezi şi să ne înveţi legea lui
Dumnezeu”12.
Pentru întărirea Bisericii locale, organizată ca mitropolie, precum şi a
statului feudal românesc Ţara Românească, Radu cel Mare şi Sfântul Nifon
convoacă un „Săbor mare (probabil în 1503-1504) de egumeni, preoţi, boieri
şi alţi mireni şi le grăi „den pravilă” şi de lege, de tocmirea bisericii şi de
dumnezeieştile slujbe, de domnie şi de boierie, de mânăstiri şi de biserici şi
de alte rânduri de ce trebuie. Şi tocmi toate obiceiurile pen pravilă şi pre
aşezământul sfinţilor Apostoli. Decii hirotoni şi 2 episcupi şi le deade şi
eparhie hotărâtă”13.
7
Avem în vedere când afirmăm acest lucru faptul că limba folosită în cultul Bisericii Ortodoxe din Ţările
Române era limba slavonă de redacţie medio-bulgară.
8
Târgoviştea devenise capitala Ţării Româneşti.
9
Târgoviştea va deveni în scurt timp şi Reşedinţa mitropolitană – în timpul lui Neagoe Basarab - 1517.
10
Gh. Moisescu, Şt. Lupşa şi Al. Filipescu, Istoria bisericii române, Manual pentru institutele teologice,
Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1957, p. 305; Nic. M. Popoescu, Nifon II,
Patriarhul Constantinopolului, Bucureşti, 1914, p. 52, fixează anul 1504, pentru că în acest an Radu cel
Mare a mers la Constantinopol cu haraci şi la întoarcere ar fi adus pe Nifon, din Adrianopol. Anul 1504
este data de când ştim sigur că Radu ducea personal, an de an, haraciul la picioarele sultanului, dar avem şi
alte indicaţii de ordin general, că, şi mai înainte făcuse acest drum (vezi Al. Lepădatu, Politica lui Radu cel
Mare, în Lui Ion Bianu amintire, Bucureşti, 1916, p. 200, nota 1). Al. Sacerdoţeanu Radu cel Mare, ctitorul
bisericii Mânăstirii Dealu, Târgovişte, în Glasul Bisericii, XVII (aprilie, 1958), p. 359 susţine, fără
argumente, că Nifon a stat la noi între 1498-1502, dar „perioada aceasta mai poate fi încă redusă”.
11
Niculae M. Popescu, Patriarhii Ţarigradului prin ţările româneşti. Veacul XVI, Bucureşti, 1914, p. 13.
12
Tit Simedrea, Viaţa şi traiul Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, Introducere şi text,
Bucureşti, 1937, p. 9.
13
Ibidem.

3
Din acest izvor rezultă în mod clar că „primul imbold spre o
organizare a politicii sale interne, inclusiv proiectele sale cultural-
bisericeşti, provine de la Nifon”14. Patriarhul Nifon, cu sprijinul domnului
muntean Radu cel Mare, este promotorul unei emulaţii culturale fără
precedent în Ţara Românească.
După ce patriarhul Nifon părăseşte Ţara Românească, în urma unei
neînţelegeri cu domnul muntean, la curtea lui Radu cel Mare, în vara anului
1506, vine în vizită o altă personalitate bisericească a timpului – patriarhul
ecumenic Ioachim. El îşi va găsi chiar moarte aici, la Târgovişte15.
Orizonturile culturale deschise de Nifon şi Radu cel Mare vor fi
completate şi de câţiva sârbi din înalta nobilime, care vor sosi la curte în
vara anului 1507. Printre ei se numără şi Maxim, fiul lui Ştefan Brancovici
cel orb, „ultimul despot independent al Serbiei. Se numea Gheorghe şi se
călugărise sub numele de Maxim, fiind mai târziu şi mitropolit de Belgrad.
Moare în 1516”16.
Alături de acest fiu de domn, devenit faţă bisericească, au venit la
Târgovişte şi mama sa, călugăriţa Angelina, tânărul Solomon Ţernoevici,
fiul lui Gheorghe Ţernoevici, principele statului sârb Zeta, precum şi alţi
apropiaţi ai săi17. Odată cu ei credem că a ajuns în Ţara Românească şi
ieromonahul Macarie. Ei veneau din Veneţia, unde se refugiase în urma
invaziei otomane din 1496. Aduceau cu ei atât cunoştinţe suficiente pentru
tipărirea primelor trei cărţi de la noi, precum şi deschiderea culturală
necesară unei astfel de lucrări. „Tipărirea cărţilor slavone nu-şi putea găsi
un adăpost în Balcani, în acel sfârşit al veacului al XV-lea, când ultimele
rămăşiţe de stăpânire creştină se înecau în noianul turcesc. Meşterii
trebuiau să-şi caute un sprijin, un ocrotitor, dincoace de Dunăre, unde se
păstrau vechile forme de stat”18.
Această efervescenţă culturală de la curtea domnului, de la
Târgovişte, poate fi observată şi din convorbirea călătorului italian
Francesco Della Valle cu călugării de la Mânăstirea Dealu, aceştia din urmă
amintindu-i italianului de originea noastră latină 19. Acest mediu îl întreţineau
şi călugării franciscani de la Mânăstirea Sancta Maria Gratiarum din oraş, a
căror tradiţie municipală şi culturală ajunsese până acolo încât reuşise să
14
Virgil Molin şi Dan Simionescu, Tipăriturile Ieromonahului Macarie pentru Ţara Românească, în
“Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXVI (1958), nr. 10-11, p. 1007.
15
Niculae M. Popescu, Patriarhii Ţarigradului...., pp. 42-43.
16
P. P. Panaitescu, Octoihul lui Macarie (1510) şi originile tipografiei în Ţara Românească, în „Biserica
Ortodoxă Română”, LVII (1939), p. 532.
17
Ibidem, p. 540.
18
Nicolae Iorga, Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688, Bucureşti, 1904, p. 48; Idem,
Istoria literaturii româneşti, vol. 1, ediţia a II-a, Bucureşti, 1925, p. 138.
19
Nicolae Iorga, Istoria romînilor prin călători, vol. I, Bucureşti, 1928, p. 92.

4
păstreze în sigiliul Târgoviştei figura Maicii Domnului Rugătoare, care
corespundea hramului bisericii catolice de aici20, iar nu hramului vreunei
biserici ortodoxe din oraş.
Acest climat de adevărată deschidere culturală şi spirituală a fost
asigurat de domnul Radu cel Mare, mai ales prin bunăstarea ce domnea la
curtea sa, precum şi prin preferinţele „pentru viaţa de formă italiană”
manifestată în toate actele sale21. Toţi aceşti factori au determinat apariţia la
curtea domnului de la Târgovişte a unei tiparniţe care să adune în jur ei toate
energiile spirituale ale vremii – autohtone şi străine.
În istoriografia noastră bisericească referitor la prima tiparniţă din
Ţara Românească, s-au emis două păreri: una în care se precizează
mânăstirea Bistriţa olteană, ca loc al primelor trei tipărituri, iar cea de-a doua
în care Târgoviştea, mai precis Mânăstirea Dealu, ca loc ales de domnitorul
Radu cel Mare şi de ieromonahul Macarie, pentru a se tipări primele trei
cărţi de cult: Liturghier (1508), Octoih (1510), Tetraevanghel (1512).
3. Argumente aduse de unii istorici pentru localizarea primei tipografii
româneşti la mănăstirea Bistriţa olteană
A existat din partea unui număr limitat de istorici părerea conform
căreia mânăstirea Bistriţa olteană sau chiar Veneţia sunt locul tipăririi
primelor cărţi de slujbă din Ţara Românească. Printre aceştia putem enumera
pe: Barbu Teodorescu – Bistriţa olteană – şi Alexandru Odobescu şi Virgil
Molin – Veneţia.
Mânăstirea Bistriţa este ctitoria boierilor Craioveşti, cu o însemnătate
deosebită pentru regiunea Olteniei. Boierii Craioveşti, ctitorii acestui
edificiu, au fost cei care au sprijinit în continuare această mânăstire, devenită
simbol şi pavăză pentru ei şi familiile lor. Astfel, în bună tradiţie medievală,
Bistriţa, ca şi alte mânăstiri româneşti, a fost loc de pelerinaj, şcoală de
pregătire pentru viitorii domni şi pentru fii de boieri, bibliotecă şi loc de
creaţie cultural-spirituală.
Pentru multă vreme Bistriţa a fost un adevărat focar de cultură şi
spiritualitate ortodoxă românească, unde se spune că însuşi Neagoe Basarab
şi-a început şi desăvârşit pregătirea culturală sub egida unor străluciţi
dascăli, pe care nu-i va uita niciodată: Sfântul Nifon şi ieromonahul Macarie.
Acest ieromonah Macarie nu este identic cu meşterul tipograf
Macarie, devenit mai târziu mitropolit al Ţării Româneşti, deoarece acest
ieromonah deţinea şi titlul de stareţ la mânăstirea sus-amintită şi va afla

20
Emil Vârtosu, Din sigilografia Moldovei şi a Ţării Româneşti, în „Documente privind istoria României.
Introducere”, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1956, pp. 493-494.
21
A se vedea I. Minea, Legăturile culturale italo-moldoveneşti. Contribuţii, în „Italica. Bolletino annuale
di studi italiani, a cura di Giuseppe Patrino”, I, Iaşi, pp. 90-93.

5
odihna cea veşnică odată cu anul 1517. Referitor la numele de Macarie,
trebuie să precizăm că acest nume devenise destul de comun în mediile
monahale din Ţara Românească a începutului secol XVI. Astfel, un anume
Macarie este întâlnit la Govora, altul la Bistriţa, altul pe scaunul mitropolitan
al Ţării Româneşti, etc.
În concepţia Arhim. Veniamin Micle, primul episcop de Râmnic,
Macarie, este chiar egumenul mânăstirii Bistriţa. „Având în vedere
realitatea istorică, oglindită în documente, se ajunge la concluzia că
ieromonahul Macarie Bistriţeanul nu este identic cu Macarie tipograful,
care apare în Ţara Românească la anul 1508”22.
În sprijinul ideii că Bistriţa a fost locul de tipărire al primelor cărţi de
cult de la noi, Alexandru Odobescu a pornit de la însuşi faptul că la Bistriţa
olteană a descoperit acel depozit de carte macariană. Este adevărat faptul că
exemplare din primele trei cărţi tipărite la noi sunt destul de rare, „ici, colo,
se află câte o carte, cu totul întâmplător”23, la Bistriţa olteană descoperindu-
se cel mai mare fond de carte. Dar prezenţa acestor exemplare la Bistriţa
olteană este pe deplin îndreptăţită. Aici se constituise un adevărat depozit de
carte, care cuprindea nu numai cele trei cărţi slavone publicate la noi
(Liturghier, Octoih, Tetraevanghel), ci şi alte cărţi şi manuscrise.
Cunoscătorii de carte puteau veni şi consulta aici diferite cărţi şi manuscrise.
Este adevărat şi faptul că Bistriţa olteană era mult mai aproape de
regiunea Cetinie din Muntenegru, locul de provenienţă a lui Macarie şi al
vechii tipografii, decât Târgoviştea sau Mânăstirea Dealu. De aceea s-a
presupus că Macarie a venit din Cetinie şi s-a oprit aici înfiinţând o
tipografie, asemenea Sfântului Nicodim de la Tismana, care odată cu invazia
turcilor în Serbia s-a retras în Ţara Românească, unde a desfăşurat o
activitate rodnică.
Între familia de ctitori – a Craioveştilor – şi familia domnitoare din
Serbia, Brancovici, au existat legături strânse, chiar de rudenie. Neagoe
Basarab se va căsători cu Doamna Despina Miliţa, fiica despotului Iovan
Brancovici, care în 1493 a fost asociat la conducerea statului de fratele său
Gheorghe, despot al Sremului (1485-1496)24.
Tânără şi cultivată, cu o personalitate viguroasă, cu grijă ascunsă
pentru a nu-i umbri farmecul feminin, de o frumuseţe deosebită, dacă o
judecăm după portretele ulterioare, Despina Miliţa l-a câştigat pentru sine pe
22
Arhim. Veniamin Micle, Ieromonahul Macarie – tipograf român (1508-1512), Editura Mănăstirea
Bistriţa Olteană, 2008, p. 98.
23
Barbu Teodorescu, Prima tipografie a Ţării Româneşti (Macarie, 1508-1512), în “Biserica Ortodoxă
Română”, anul LXXVI (1958), nr. 10-11, p. 1002.
24
C. Filitti, Despine princesse de Valachie, fille presume de Jean Brankovitch, Bucureşti, 1931, p. 250; M.
Romanescu, Neamurile doamnei lui Neagoe vodă, Craiova, 1940, pp. 9-10.

6
Neagoe. Evident, ţinând seama de aceste fapte, nici nu se poate pune
problema unui contract matrimonial determinat de cine ştie ce interese
materiale, ci numai a unei porniri sentimentale a lui Neagoe, căci Despina
Miliţa şi ai ei aduceau atunci din sudul Dunării numai lacrimile exilatului,
grafate pe o ancestrală capacitate de rezistenţă şi luptă împotriva
cotropitorilor25. Mai aducea cu sine din sudul Dunării şi o comoară nespusă
– manuscrisele şi cărţile tipărite, adică tot sufletul unui popor aflat sub
opresiune otomană. Dat fiind faptul că Despina Miliţa se căsătoreşte cu
Neagoe Basarab, viitorul domn al Ţării Româneşti, ea va aduce aici, la
Bistriţa, întreaga sa moştenire – cărţile şi manuscrisele. Astfel, aici se
creează o adevărată bibliotecă sau depozit de carte care va fi descoperit mult
mai târziu de Alexandru Odobescu.
Un semn al legăturii dintre familia despoţilor Brancovici şi Ţara
Românească o constituie şi ridicarea în rangul de mitropolit al Ţării
Româneşti a unchiului Doamnei Despina, Maxim Brancovici.
Cu toate acestea, trebuie să precizăm faptul că Târgoviştea era
capitala ţării, iar mănăstirea din imediata apropiere, mănăstirea Dealu, era un
adevărat focar de cultură şi spiritualitatea românească. Ca urmare suntem
îndreptăţiţi să credem că viaţa culturală şi spirituală era mult mai intensă aici
la Târgovişte, capitala Ţării Româneşti şi viitoarea reşedinţă mitropolitană,
şi la mănăstirea din imediata sa apropiere, decât la Bistriţa olteană care era
mult mai departe şi aflată sub directa influenţă a boierilor Craioveşti –
ctitorii săi.
4. Argumente pentru prima tipografie la Târgovişte
În această perioadă, odată cu descoperirea tiparului de către Johhanes
Gutenberg, se creează o efervescenţă culturală care determină ecouri ample
în toate mediile culturale. Pretutindeni în Apus şi chiar în Răsărit, apăreau
cărţi scrise în graiul naţional al popoarelor, multe cu caracter laic, dar şi
religios. În aceste ţări, tiparul începuse a sluji ca vehicul pentru ideile pe care
lumea nu le-ar fi cunoscut altfel. Turcii, în conformitate cu credinţa lor, nu
admiteau o asemenea născocire, iar dintre popoarele supuse lor, numai
Ţările Române se bucurau de oarecare independenţă în ceea ce priveşte
libertatea credinţei. De aceea, meşterii tipografi din sud-estul Europei se
adăpostesc la curtea voievozilor români. Cum Târgoviştea devenise de un
veac capitală, aici se întemeiază şi cea dintâi tiparniţă din Ţara
Românească26.
Apariţia tiparului în viaţa bisericească a Ţărilor Române constituie un
eveniment deosebit de important. Tiparul – această revoluţionară creaţie
25
Dr. Radu-Ştefan Ciobanu, Neagoe Basarab, Editura Militară, Bucureşti, 1986, p. 53.
26
A se vedea Aurel I. Gheorghiu, art. cit., p. 481.

7
tehnică de la începutul evului mediu – a apărut în cultura românească la
aproximativ 60 de ani de la invenţia sa de către Johannes Gutenberg, la
aproximativ două decenii de la tipărirea primelor cărţi în limba slavonă şi la
numai 8 ani după perioada incunabulelor27.
Nu întâmplător acest eveniment sud-est european – introducerea
tiparului - se va produce la Târgovişte. Mai mult decât atât, din punct de
vedere bisericesc Târgoviştea devenise capitala Ţării Româneşti şi urma să
devină reşedinţă mitropolitană28.
La Târgovişte tiparul va găsi condiţii mai favorabile decât în
Muntenegru, deoarece Ţara Românească beneficia de autonomie în cadrul
Imperiului Otoman, cu posibilitatea creării unui climat favorabil dezvoltării
culturale29.
Domnul Radu cel Mare era un domn iubitor de cultură şi spiritualitate,
calităţi demonstrate şi prin implicarea sa în reorganizarea Bisericii Muntene,
alături de fostul patriarh Nifon al Constantinopolului. Radu cel Mare, ca şi
urmaşii săi, s-au preocupat de întărirea prestigiului Bisericii şi de înzestrarea
ei cu „izvoare de învăţătură limpede”30. Între cei mai cunoscuţi, cei mai culţi
şi mai demni de această moştenire a voievodului Radu cel Mare se numără şi
Neagoe Basarab (1512-1521). Voievozii români, după căderea
Constantinopolului din anul 1453, au devenit adevăraţi protectori şi
sprijinitori ai Bisericii Ortodoxe din Balcani şi nu numai, urmaşi demni ai
bazileilor bizantini31.
Luând în consideraţie aceste aspecte majoritatea cercetătorilor sunt de
acord cu localizarea primelor trei tipărituri la Târgovişte, mai precis la
mânăstirea Dealu. Ceea este demn de menţionat este faptul că în cele trei
tipărituri se remarcă prezenţa stemei Ţării Româneşti. Acest fapt confirmă
faptul că ele s-au tipărit pe teritoriul Ţării Româneşti şi aveau să deservească
nevoile cultice ale Bisericii de aici. Tot la Târgovişte, în Ţara Românească,
va lua fiinţă a doua tipografie.32

27
A se vedea Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 533.
28
În 1517 Neagoe Basarab va muta reşedinţa mitropolitană de la Argeş la Târgovişte.
29
Ioan-Radu Mircea, Primele tipărituri chirilice şi incunabulul craiovean de la Braşov, în „Târgovişte –
cetate a culturii româneşti: lucrările sesiunii ştiinţifice din 21-23 decembrie 1972: studii şi cercetări de
bibliografie / Muzeul Judeţean Dâmboviţa”, Bucureşti, Editura Litera, 1974, p. 121.
30
Mircea Tomescu, Istoria cărţii româneşti de la începuturi până în 1918, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1968, p. 27.
31
Idee susţinută de Nicolae Iorga în cartea sa Bizanţ după Bizanţ.
32
Activitatea tipografică s-a reluat la Târgovişte peste 33 de ani, când logofătul sârb Dimitrie Liubavici a
venit şi a întemeiat la Târgovişte a doua tiparniţă domnească. În ea s-au tipărit: Molitvelnicul (1545),
Apostolul slavon sau Praxiul (1547) şi Triodul-Penticostar (1557-1558).

8
Dacă tipărirea se realiza la Târgovişte sau la Dealu, atunci domnul era
cel ce suporta cheltuielile de tipar 33. Dacă s-ar fi tipărit oriunde în altă parte
atunci domnul nu credem să s-ar fi implicat suficient atât din punct de
vedere financiar, cât şi spiritual.
Cărţile de cult tipărit la Târgovişte se pare că erau oferite în dar unor
biserici şi mânăstiri din ţară şi din sud-estul european, aflat atunci sub
stăpânire otomană34. În felul acesta românii au sprijinit Ortodoxia aflată sub
stăpânire otomană. Mai mult decât atât în Ţările Române şi-au aflat adăpost
mulţi dintre oamenii de cultură şi spiritualitate ale popoarelor vecine,
cotropite de otomani, creându-se aici ferventul unei emulaţii spirituale
pentru continuarea şi dezvoltarea culturii şi spiritualităţii proprii.
Hârtia folosită la tipărirea celor trei cărţi – de provenienţă italiană – a
putut fi procurată prin mijlocirea negustorilor din Sibiu. Limba folosită,
ornamentele identice cu cele din manuscrisele de la noi, hârtia de
provenienţă felurită, aspectul tipografic mai puţin îngrijit (greşeli de tipar,
omisiuni), ne arată că ne găsim în faţa unor opere locale, a unei opere
târgoviştene.
Ca o încununare a meritelor sale, ieromonahul Macarie va fi ridicat în
scaunul mitropolitan al Ţării Româneşti. Tocmai de aceea acest fapt va
aduce în viaţa culturală a ţării întreruperea tipăririi cărţilor de cult până la
venirea aici, la Târgovişte, a lui Dimitrie Liubavici.
Concluzii
Primele tipărituri adresate statului nostru corespund năzuinţelor
poporului din acea vreme şi tendinţelor de unificare a orânduirii bisericeşti
din Biserica Ortodoxă Română şi sud-slavă.
De asemenea, iniţiatorul acestui curent a fost Radu cel Mare,
domnitorul Ţării Româneşti, sub îndrumarea pricepută a Patriarhului Nifon.
Centrul unde s-au frământat şi dezvoltat aceste idei novatoare a fost însăşi
capitala ţării, pe atunci Târgoviştea. Mânăstirea Dealu de pe dealul din
apropierea oraşului, ctitoria măreţ înălţată de Radu cel Mare şi sfinţită în
1504, a fost focarul care a radiat până departe, pentru români, sârbi şi
bulgari, raze calde şi luminoase.
Ca să poată trimite aceste raze binefăcătoare, voievodul român a
primit mai întâi stimulentul activităţii desfăşurate în oraşul Veneţia, prin
intermediul familiilor Ţernoevici şi Brancovici din Zeta (Muntenegru),
precum şi de la ieromonahul Macarie, muntenegrean şi el, supraveghetor
iscusit al tipării acestor cărţi.

33
A se vedea Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 540.
34
Ibidem.

9
Târgoviştea vibrează şi radiază pentru poporul român şi pentru vecinii
săi slavi, devenind nu numai oraşul de reşedinţă al unui puternic stat
independent ortodox, ci şi un sprijin economic şi cultural pentru cei aflaţi
sub vitregiile vremii – dominaţia otomană şi nu numai.
Nevoia acută de carte, rolul continuu crescând al Târgoviştei în viaţa
statului feudal Ţara Românească, întărirea noii cârmuiri centralizate printr-o
mai bună reorganizare, precum şi venirea aducerea providenţială la
Târgovişte a două mari personalităţi culturale şi spirituale de către domnul
Radu cel Mare – Sfântul Nifon şi ieromonahul Macarie – constituie tot
atâtea premise ale apariţiei primelor cărţi de cult într-un spaţiu românesc.
Apariţia primei tiparniţe la Târgovişte în capitala statului medieval
Ţara Românească este rezultatul implicării domnului ţării în activitatea
culturală şi spirituală. Precum se ştie, Radu cel Mare a fost unul din
arhitecţii dezvoltării culturale şi spirituale a Ţării Româneşti, şi implicit a
întregului spaţiu românesc. Opera sa a fost continuată cu succes de Neagoe
Basarab, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, etc.

10