Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
-COMENTARIU-
Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori
simbolice, cu acțiune implicând fabulosul/ supranaturalul și supusă unor stereotipii convenționale,
care înfățișează parcurgerea drumului maturizării de către erou. Conflictul dintre bine și rău se încheie
prin victoria forțelor binelui. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de funcții
(antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca în basmul popular, dar sunt individualizate prin atributele
exterioare și prin limbaj. Reperele temporale și spațiale sunt vagi, nedeterminate. Sunt prezente
clișeele compoziționale, numerele și obiectele magice. În basmul cult, stilul este elaborat, se îmbină
narațiunea cu dialogul și cu desciererea.
„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este o operă literară în proză, publicată în 1877 în
revista „Convorbiri literare”. Ca specie literară este un basm cult, prezentând toate trăsăturile
menționate anterior. Din punct de vedere al orientării literare, proza lui Creangă se încadrează în
realismul clasic, prin prezentarea unor tipologii (Spânul – tipul parvenitului, Harap-Alb – tipul
viteazului), a unor categorii sociale diferite (săraci, împărați) și prin limbajul popular ce conferă
autenticitate.
Spre deosebire de basmul popular, unde predomină narațiunea, basmul cult presupune
îmbinarea narațiunii cu dialogul și cu descrierea. Narațiunea la persoana a III-a este realizată de un
narator omniscient, dar nu și obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflecții. Aceasta
este dramatizată prin dialog, are ritm rapid, realizat prin reducerea digresiunilor și a descrierilor, iar
individualizarea acțiunilor și a personajelor se realizează prin amănunte (limbaj, gesturi, detalii de
portret fizic). Dialogul are o dublă funcție, ca în teatru: susține evoluția acțiunii și caracterizarea
personajelor.
Tema basmului este reprezentată de înfruntarea dintre bine și rău, care dezvoltă, de regulă,
două planuri epice, unul realist și altul fabulos. De asemenea, se asociază tema devenirii eroului, acesta
fiind văzut în procesul formării și al maturizării sale. De aceea, basmul poate fi citit și ca un
Bildungsroman, relatând evoluția fiului de crai de când pleacă de acasă până când ajunge împărat.
Motivele narative specifice sunt: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, muncile,
demascarea răufăcătorului (Spânul), pedeapsa, căsătoria.
Acțiunea se desfășoară linear. Succesiunea secvențelor narative este redată prin înlănțuire.
Coordonatele acțiunii sunt vagi, prin atemporalitatea și aspațialitatea convenției: „Amu cică era odată
într-o țară un crai […]”.
Schema epică a basmului „Povestea lui Harap-Alb” respectă tiparul specific basmelor populare,
cu observația că, la Creangă, se complică și se prelungește acțiunea, ajungându-se la o schemă epică
mult mai complexă. Astfel, se evidențiază situația inițială de echilibru: viața tihnită a familiei craiului,
dar și a familiei lui Verde-Împărat, fratele craiului: „Amu cică era odată într-o țară un craiu, care avea trei
feciori” (sintagmă ce reprezintă un clișeu compozițional specific basmului, care apare ca element
novator la Creangă prin punerea poveștii pe seama spuselor altcuiva: „cică”, adică „se spune”, fără a
nega ca în basmul popular – „ a fost odată ca niciodată”. Astfel se conferă veridicitate acțiunii). Factorul
perturbator este reprezentat de scrisoarea în care împăratul Verde, care nu avea băieți, îi cere fratelui
său un moștenitor (motivul împăratului fără urmași. Acțiunea de restabilire a echilibrului este
reprezentată de călătoria lui Harap-Alb (motivul călătoriei inițiatice). Călătoria este precedată de
trecerea primelor probe. Prin ajutorul oferit Sfintei Duminici (deghizată într-o cerșetoare, căreia
crăișorul îi oferă un ban), Harap-Alb dă dovadă de milostenie, o calitate necesară unui bun conducător,
fiind răsplătit pentru altruismul arătat (Sfânta Duminică îl sfătuiește să ia „calul, armele și hainele” cu
care tatăl său a fost mire). Cu ajutorul Sfintei Duminici, fiul de crai reușește să treacă proba podului
(care simbolizează trecerea la altă etapă a vieții, protagonistul reușind să izbutească în fața tatălui său,
deghizat în urs. Astfel se evidențiază o altă calitate pe care Harap-Alb o dobândește, și anume
destoinicia).
Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădurea-labirint, simbol ambivalent, loc al morții
și al regenerării, căci pentru tânăr se va încheia o etapă și alta va începe. Încă naiv, „boboc în felul său la
trebi de aieste” (caracterizare directă realizată de către narator), nu dă ascultare sfatului părintesc și se
încrede în Spân, coborând în fântână fără a se gândi la urmări. Coborârea în fântână are, în plan
simbolic, semnificația grotei, spațiu al nașterii și al regenerării. Schimbarea numelui reprezintă
începutul inițierii spirituale, unde va fi condus de Spân. Personajul intră în fântână naiv fecior de crai,
pentru a deveni Harap-Alb, rob al Spânului (inițiatorul). Numele protagonistului este sugestiv, fiind un
oximoron. ”Harap” înseamnă om cu pielea și cu părul de culoare neagră. Prin tradiție, în Orient, oamenii
cu pielea neagră erau robi din naștere, astfel încât „harap” a devenit sinonim pentru rob, sclav. Astfel,
numele lui Harap-Alb are ca înțeles rob de origine nobilă. Vasile Lovinescu, în „Creangă și Creanga de
Aur”, îl consideră pe Harap-Alb o întruchipare autohtonă a principiilor Yin-Yang, care are drept misiune
să refacă unitatea unei lumi căzute în haos, scindate între puterea craiului și a Împăratului Verde.
Totodată, jurământul din fântână include și condiția eliberării: Harap-Alb trebuie să îl slujească pe Spân
până când va muri și iar va învia.
Ajuns la Verde-Împărat, în ipostaza de slugă a Spânului, Harap-Alb este supus altor probe,
Spânul dorind, de fapt, să îl trimită la moarte: Harap-Alb trebuie să aducă salate din grădina ursului, să
aducă nestematele care împodobesc pielea unui cerb fabulos, să o aducă pe fata Împăratului Roș, o
„farmazoană” nemaivăzută. Primele două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici, ultima probă fiind
constituită, la rândul ei, din alte probe. Acestea din urmă le trece cu ajutorul prietenilor săi, adjuvanții
(Gerilă, Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă, Ochilă, Flămânzilă), donatorilor (crăiasa furnicilor și crăiasa albinelor)
și cu ajutorul calului năzdrăvan: proba camerei încinse, a ospățului pantagruelic, a alegerii grâului de
mac, a identificării adevăratei fete a Împăratului Roș, întrecerea dintre cal și turturică (aducerea de trei
smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă). Ajunși la curtea Împăratului Verde, fata îl demască pe
Spân, care îl acuză pe Harap-Alb că a divulgat secretul și îi taie capul. Se evidențiază astfel ultima treaptă
și finalul inițierii, având semnificația coborârii în Infern (mitul „descensus ad inferos”). Prin moartea lui
Harap-Alb, acesta este dezlegat de jurământ, semn că inițierea este încheiată, iar rolul Spânului ia sfârșit,
acesta din urmă fiind ucis de către calul fiului de crai. Nunta și schimbarea statutului social (devine
împărat) confirmă maturizarea eroului.
În concluzie, „Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult având ca particularități: reflectarea
concepției despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul și
specificul limbajului. Însă, asemenea basmului popular, pune în evidență idealul de dreptate, de adevăr
și de cinste, fiind „o oglindire...a vieții în moduri fabuloar