Integrarea economica regionala

Tematica cursului

1. Integrarea economica regionala: concept, premise, factori

2. Forme de aranjamente de integrare regională
3. Teorii ale Integrarii Economice
4. Efectele liberalizării preferenţiale a fluxurilor comerciale şi ale formării blocurilor
comerciale
5. Integrarea regionala in perioada postbelica; Procesul integraţionist în Europa
6. Integrarea regionala pe continentul american:
6.1 Integrarea Economica Nord Americana (Comuitatea de Comert Liber
Nord American-NAFTA
6.2 Integrarea economica in America de Sud si Caraibe. Asociatia Latino-
Americana (ALADI)
6.3 Grupul Andin sau Comunitatea Andina de Natiuni ( P.Aa-CAN)
6.4 Piata Comuna Sudului (MERCOSUR)
6.5 Piata Comuna Central-Americana(PCCA)
6.6 Comunitatea si piata comuna a Caraibelor ( CARICOM)
6.7 Zona de Liber Schimb a Americilor (FTTA)
7. Integrarea regionala in Africa si Orientul Mijlociu;
8. Asia in procesul integrarii si cooperarii regionale;
9. Spatiul ex-sovietic in contextul globalizarii si integrarii regionale

Cursul 1
Integrarea economică: concept, premise si factori

1. Abordarea la scară spaţială a economiei

În teoria economică există, în general, două niveluri de cercetare dinstincte:

• nivelul microeconomic, care se ocupă de cunoaşterea comportamentului firmelor şi
consumatorilor individuali şi interacţiunea lor pe piaţă, independent de comportamentul
agregatelor macroeconomice şi de funcţionarea economiei ca întreg;
• nivelul macroeconomic, care pune accentul pe determinarea agregatelor
macroeconomice (venitul total, gradul de ocupare a forţei de muncă, rata inflaţiei, oscilaţiile
creşterii economice etc.), deci pe funcţionarea şi comportamentul sistemului economiei
naţionale în complexitatea sa; în centrul atenţiei teoriilor macroeconomice se află, în final, rolul
pe care statul îl are în întregul context economic.
Într-o asemenea viziune, analiza comportamentelor la cele două niveluri se realizează
izolat, fără a aprofunda relaţiile şi interconexiunile dintre acestea.
În consecinţă, a apărut necesitatea unui nivel intermediar de cercetare:
 • nivelul mezoeconomic, care studiază comportamentul grupurilor la un nivel
mediu de agregare, între factorii de decizie politici (nivelul macroeconomic) şi
comportamentele individuale (nivel microeconomic).
Acest nivel mezoeconomic se concretizează în două tipuri de analize:
- analize sectoriale, la nivel de ramură, subramură, activitate, domeniu etc.);
- analize regionale (teritoriale sau spaţiale), la nivel de localitate, zonă, judeţ,
regiune etc.).
În acest sistem ierarhic de analiză poate fi integrat şi:
• nivelul mondoeconomic, al ariilor continentale şi al uniunilor de state, la care se
realizează analiza spaţială la nivelul ansamblului economiilor sau a unui grup de state (uniuni
de state).
Concluzie
Abordarea spaţială a economiei presupune reducerea decalajelor şi optimizarea
echilibrelor la nivel de:
- localităţi, zone, judeţe, regiuni etc. din cadrul unei economii naţionale;
- state şi regiuni ale statelor membre ale unor uniuni de state (de ex. Uniunea
Europeană);
- state ale lumii.

2. Aspecte introductive ale integrarii economice regionale: concepte de bază

Integrarea economică este un proces complex, multidimensional şi dinamic care a

devenit un aspect important al economiei internaţionale, mai ales în ultimele decenii.
În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române
1• verbul “a integra” = “a include, a îngloba, a încorpora, a armoniza într-un tot”;
• substantivul integrare = “acţiunea de a (se) integra si rezultatul ei”.
Termenul provine din latinescul “integro-are” care înseamnă: a pune la un loc, a întregi,
a completa, a reuni mai multe părţi într-un tot unitar sau pentru constituirea unui întreg, a
restabili.
Termenul de integrare este folosit şi în sens sociologic pentru a desemna stabilirea unei
strânse interdependenţe între părţile unei fiinţe vii sau între membrii unei societăţi, ale unei
uniuni formate din multiple entităţi sau din mai multe grupări de indivizi.
 Din punct de vedere economic, în literatura de specialitate, termenul este utilizat atât
la nivel macroeconomic (integrare regională, integrare europeană, integrare internaţională,
integrare interstatală, etc.) cât şi microeconomic (integrarea întreprinderii1).
In ceea ce ne priveşte, ne vom referi în continuare la integrarea economică regionala.
Din Dicţionarul Enciclopedic ⇒ integrarea economică regionala este o trăsătură
esenţială a evoluţiei economiei mondiale în perioada postbelică, care constă într-o cooperare
adâncită şi permanentă, convenită şi programată între ţări vecine, pe baza unor acorduri sau
tratate interguvernamentale, prin care se prevăd înfiinţarea unor organizaţii regionale cu
caracter integraţionist (respectiv a unui spaţiu economic unificat); ea reflectă o treaptă calitativ
superioară de adâncire a interdependenţelor economice, ştiinţifice şi tehnice şi a specializărilor
între economiile diferitelor ţări.
Dicţionarul de economie (coord. Niţă Dobrotă) conferă noţiunii de integrare
economică numeroase sensuri: trecerea de la microspaţii la macrospaţii, crearea unor
ansambluri economice tot mai vaste; absenţa discriminărilor sau eliminarea progresivă a
acestora din raporturile economice între diferite state; stabilitatea şi eficienţa economică a
relaţiilor dintre state2.
Integrarea economică nu este un scop în sine, ci un mijloc, o cale spre realizarea unor
obiective ca: ridicarea prosperităţii tuturor părţilor, menţinerea păcii prin reducerea şansei de
conflict armat între parteneri.
Jan Tinbergen, laureat al Premiului Nobel în domeniul ştiinţelor economice, defineşte
integrarea ca fiind “crearea celei mai de dorit structuri economice mondiale, prin suprimarea
obstacolelor artificiale din calea funcţionării optime şi prin introducerea deliberată a tuturor
elementelor necesare coordonării şi unificării”. El face distincţia între conceptele de integrare
negativă (= eliminarea tuturor discriminărilor şi restricţiilor din calea circulaţiei mărfurilor şi a
mijloacelor de producţie) şi integrare pozitivă (= modificarea instrumentelor şi instituţiilor
existente precum şi crearea unora noi, formarea şi aplicarea unor politici coordonate şi comune
în vederea realizării unor obiective economice şi de bunăstare, altele decât eliminarea
discriminărilor).
Accepţiunilor de mai sus acordate termenului de integrare, li se adaugă şi distincţia care
este făcută relativ recent de către teoriile integrării între integrarea formală (ce presupune

1
Strategie de dezvoltare a unei întreprinderi prin asocierea, fuziunea sau absorbţia altor întreprinderi, în scopul
creşterii capacităţii de concurenţă, sporirii vânzărilor şi reducerii costurilor, Dicţionar Enciclopedic, vol. III (H-
K), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999.
2
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
schimbări ale reglementărilor juridice şi de altă natură în direcţia compatibilizării reciproce şi
atingerii funcţionalităţii eficiente a comunităţii) şi integrarea informală (care se referă la
dinamica producţiei, a comerţului cu bunuri şi servicii şi a sistemelor de comunicaţie). Dacă
integrarea formală depinde direct de iniţiative politice, integrarea informală se desfăşoară mai
mult prin forţa mecanismelor civilizaţiei europene actuale (Andrei Marga - Filosofia unificării
europene).
Integrarea economica e un proces istoric conditionat de dorinta si necesitatea a 2 sau
mai multe tari de a se uni si a forma un spatiu unic economic o piata unica, mai eficienta si mai
productiva. Integrarea economica este una din trasaturile caracteristice esentiale ale economiei
mondiale contemporane. Procesul de integrare a determinat formarea unor noi centre de putere
economica care exercita o influenta tot mai mare asupra raportului de forta din lumea
contemporana. La etapa actuala exista citeva centre integrationiste de putere economica care
influnteaza real toate regiunile si economiile tarilor lumii, printre care putem mentiona:
Uniunea Europeana, Acordul Nord American pentru Comert Liber (NAFTA), Asociatia
Statelor din Asia de Sud Est (ASEAN), Piata comuna a sudului (MERCOSUR-MERCOSUL).
Pe viitor se prevede formarea noilor centre integrationiste ca: Asociatia de cooperare
Asia Pacific (APEC), Cooperarea Economica a Tarilor Marii Negre (CEMN), CSI, Organizatia
pentru Democratie si Dezvoltare Economica (ODDE/GUAM)
Integrarea economică este rezultatul acţiunii unui complex de factori dintre care se
apreciază că cei economici şi politici deţin o pondere semnificativă (cunoasteti ex. integrarii in
Europa). Indiferent de natura motivaţiilor primordiale, factorii economici şi cei politici sunt
interdependenţi. În integrare nevoia de cooperare şi coordonare manifestându-se insistent în
stadiile mai avansate ale integrării. În afară de premisele economice şi politice au fost aduşi în
discuţie factorii geografici şi culturali.
Paul Krugman apreciază că proximitatea geografică dă naştere unor blocuri
comerciale „naturale” create între parteneri care derulează între ei o parte semnificativă din
fluxurile lor comerciale.
Samuel Hungtington prezintă cultura drept o forţă care uneşte şi divide în acelaşi timp.
În consecinţă, ţările cu afinităţi culturale cooperează economic şi politic, iar organizaţiile
internaţionale cum ar fi UE, formate din state cu trăsături culturale comune au mai mult succes
decât cele care încearcă să transceadă culturile.
Integrarea economică determină transformarea sistemului internaţional contemporan şi
alterează oarecum viziunea clasică asupra rolului statului şi asupra conceptului de suveranitate.
 Interguvernamentalism şi supranaţionalism
Integrarea economică poate fi abordată :
- fie din perspectivă confederalistă
- fie din perspectivă federalistă
În esenţă, abordarea confederalistă, respectiv interguvernamentalismul înseamnă că
statele convin să coopereze reciproc fără a ceda ceva din suveranitatea lor naţională. Scopul nu
este de a crea un nou „superstat” care să le înglobeze pe toate ci de a pune în legătură statele
suverane într-o confederaţie în care fiecare îşi păstrează structurile naţionale. Acesta este
principiul care a stat la baza creării Consiliului Europei şi al Organizaţiei pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică precum şi al majorităţii schemelor de integrare regională între state în
dezvoltare. Acest principiu a stat şi la baza celui de al doilea şi al treilea pilon al UE. Sarcinile
trasate uniunii în aceste domenii sunt o formă de cooperare interguvernamentală deşi aceasta nu
exclude posibilitatea adâncirii integrării.
Abordarea federalistă respectiv supranaţionalismul îşi propune să dizolve distincţiile
tradiţionale dintre statele naţiune. „Deocamdată” naţiune a suveranităţii naţionale inviolabilă şi
indivizibilă arată că imperfecţiunile coexistenţei sociale şi internaţionale, neajunsurile specifice
statului naţiune şi pericolul dominaţiei unui stat asupra altora pot fi depăşite doar prin crearea
unei comunităţi supranaţionale şi transferarea către aceasta a unei părţi din suveranitatea
statelor componente. Rezultatul este o federaţie în care destinul comun al popoarelor sale este
„ghidat” de autorităţi comune, respectiv federale.
UE este în esenţă un produs al abordării federaliste deşi într-o formă oarecum
modificată. Statele membre ezitau în abandonarea suveranităţii redobândită şi consolidată după
cel de al doilea război mondial şi cedarea către o federaţie europeană. Până la urmă soluţia a
fost de a realiza trecerea de la autonomia naţională la o federaţie europeană printr-un proces
gradual.

Viteză variabilă şi geometrie variabilă

Deoarece numărul participanţilor la aranjamentele de integrare regională este în
continuă creştere, devine tot mai dificilă asigurarea consensului asupra adâncirii integrării.
Apariţia acestei dileme în evoluţia UE confruntată cu un număr tot mai mare de membrii având
niveluri diferite de dezvoltare a dat naştere conceptelor de:
- viteză variabilă
 - geometrie variabilă
Viteza variabilă se referă la situaţia în care toţi membrii sunt legaţi prin obiective
comune dar unora li se acordă un timp mai îndelungat pentru realizarea acestora.. În locul
menţinerii tuturor membrilor la ritmul celui mai lent şi mai şovăelnic, unele state pot opta
pentru aplicarea unor politici comune la care celelalte vor adera când vor fi pregătite.
Geometria variabilă se referă la situaţiile în care subgrupuri de membrii, posibil pe
diferite probleme, doresc să treacă la forme mai adânci de integrare şi cooperare pe probleme
specifice în timp ce alţi membrii doresc să rămână în afara acestor iniţiative.
Conceptul de regiune diferă de la o ţară la alta, iar procesul de regionalizare este
organizat diferit, în fiecare ţară europeană, în funcţie de:
- contextul propriu (juridic, economic, social, demografic, cultural, etnic).
- organizarea statală (stat unitar sau federal);
- tradiţiile istorice.
Totuşi există o serie de elemente comune, definitorii care permit formularea unor
definiţii şi explicaţii unitare.
Definirea conceptului de regiune de către instituţiile europene:
- abordarea preponderent politică (Consiliul Europei):
Regiunea constituie “un interval de dimensiune medie, susceptibil de a fi determinat
geografic şi care este considerat ca omogen”. (Această definiţie pune accentul pe legătura între
teritoriu şi elementul uman care îl populează).
- abordarea preponderent economică (Uniunea Europeană):
Regiunea reprezintă “eşalonul imediat inferior celui al statului, eşalon care în funcţie de
competenţele acordate (în cadrul sistemelor centralizate sau al celor federale), gestionează pe
plan administrativ şi politic o comunitate teritorială”. (Această definiţie are un caracter
administrativ, folosind drept criteriu de apreciere a regiunii, competenţele de care aceasta
dispune).
Elementele comune ce definesc orice definiţie a regiunii:
- spaţiul (cu limite mai mult sau mai puţin precizate);
- colectivitatea umană care ocupă acel spaţiu şi care posedă caracteristici specifice şi o
anumită unitate sau identitate;
- competenţele atribuite regiunii.
Regiunea poate fi definită ca o zonă de teritoriu din cadrul spaţiului economic naţional,
cu un ansamblu de caracteristici interne, distincte şi consistente, fizice sau umane, care îi
conferă o anumită unitate semnificativă şi independenţă funcţională, caracteristici care o
disting de alte zone învecinate.
În practică, regiunile diferă foarte mult din punct de vedere al dimensiunii geografice şi
al populaţiei. Astfel, la nivel european întâlnim:
- cantoanele elveţiene, cu o populaţie de câteva zeci de mii de locuitori;
- landurile germane cu o populaţie care ajunge în unele cazuri (Bavaria) la câteva zeci
de milioane de locuitori.
⇒ Europa este alcătuită dintr-un veritabil mozaic de regiuni, rezultat al
diversitaţii socio-economice, culturale şi istorice.
În general, regiunea este tratată ca o unitate administrativ-teritorială, având:
- o determinare geografică prin delimitarea unui teritoriu după anumite criterii;
- o determinare administrativă, la nivel sub-statal, ce îi conferă o anumită autonomie
(mai largă sau mai strânsă), în raport cu autoritatea centrală.
Procesul de regionalizare trebuie să se realizeze pe baza principiului vecinătăţii, în
sensul că regiunile sistemului naţional trebuie să acopere întreaga suprafaţă, fără a exista
suprapuneri.
Concluzii
• o integrare a regiunilor este mai eficientă şi mai realistă decât integrarea la nivel
naţional.
• regiunea este una dintre cele mai bune forme de organizare spaţială a informaţiei;
• regiunile sunt considerate de importanţă majoră pentru procesul şi obiectivele
planificării dezvoltării.
• “Regiunea” poate fi definită, din perspectiva dezvoltării regionale, într-un mod
specific, care nu este întotdeauna similar cu sensurile tradiţionale, geografice sau
administrative, care se dau acesteia.
• “Regiunea de dezvoltare” este un nivel teritorial optim, la care structuri
instituţionale adecvate pot rezolva eficient problemele sociale şi economice specifice.
• Definiţia Parlamentului European:
“Prin regiune de dezvoltare se înţelege un teritoriu care formează, din punct de vedere
geografic, o unitate netă, sau un ansamblu de teritorii în care există continuitate, în care
populaţia posedă anumite elemente comune şi doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel
rezultată, şi să o dezvolte cu scopul de a stimula progresul cultural, social şi economic”.
 • Regiunea este nivelul teritorial de punere în practică a politicilor regionale şi a
programelor corespunzătoare acestora.

Cursul 2 Factori, implicatii ale integrarii economice si forme

 2.1. Premise, factori si implicatiile integrarii economice

Integrarea economica si dezvoltarea ei se bazeaza pe unele premise concrete din care

putem mentiona:
→ apropierea nivelelor dezvoltarii economice si gradul maturitatii economiei de piata a
tarilor care vor sa se integreze
→ apropierea geografica a tarilor ce vor sa se integreze si existenta granitelor comune si a
relatiilor economice din punct de vedere istoric constituirea formatiunilor
integrationiste a inceput cu citeva tari vecine situate pe acelasi continent in apropiere
una de alta avind comunicatii de transport la baza.
→ problemele, interesele comune ale tarilor ce vor sa se integreze in domeniul dezvoltarii,
finantarii, reglarii economice si colaborarii politice.
→ efectul de demonstrare.
In tarile care au creat formatiuni integrationiste au avut loc mutatii pozitive:
- crestere economica,
- diminuarea inflatiei si a somajului.
Efectul de demonstrare s-a manifestat, de exemplu mai accentuat, prin dorinta multor
tari post-comuniste care au devenit membre ai Uniunii Europene.
Integrarea economica a devenit o necesitate obiectiva datorita conditiilor actuale si
anume:
a) dezvoltarea economiei mondiale
b) diviziunea mondiala a muncii, a noii diviziuni mondiale a muncii.
In primul rind, printre factorii de ordin general care au determinat acest proces se
numara:
1. amplificarea interdependentelor economice dintre statele lumii in perioada postbelica pe baza
conditiilor specifice zonelor geografice si economiilor nationale;
2. dezvoltarea puternica a stiinte, tehnicii si tehnologiilor moderne care impune transformari
structurale trepte si forme noi ale diviziunii mondiale a muncii, precum si modalitati de
rezlizare a lor, adica folosirea eficienta a potentialului material, tehnic, stiintific, uman,
financiar al fiecarei tari unde impune largirea spatiului activitatii productive a schimburilor, a
circulatiei bunurilor materiale, a serviciilor, a rezultatelor cercetarii stiintifice, a persoanelor si
capitalurilor pe plan subregional si regional;
3. consecinta preocuparii statelor in dezvoltare de a rezolva pe calea extinderii si conlucrarii
economice, probleme comune cu care se confrunta;
4. convergenta intereselor economice si vecinatatea tarilor, complementarea lor economica,
presiunile concurentiale ce vin din afara zonei geografice respective. Tendintele de putere
intraregionale, comertul intraregional, efectuarea preferentiala de catre parteneri a investitiilor
in zona respectiva;
5. aparitia si manifestarea in forme tot mai acute a contradictiei dintre posibilitatile de sporire a
productiei si capacitatea restrinsa a pietelor nationale;
6. gradul inalt de concentrare a productiei si decentralizare a capitalului pe de o parte si limitele
si restrictiile miscarii libere a capitalurilor si fortei de munca pe de alta parte;
7. constituirea de mari firme companii, corporatii de stat sau private care prin activitatea lor
depasesc granitele nationale.
Tendinţa de formare a unor blocuri comerciale regionale este determinată de acţiunea
unor factori: atât de natură endogenă, cât şi exogenă;
Factorii endogeni sunt rezultatul evoluţiilor care au avut loc în interiorul unei ţări deja
constituite.
I. Opţiunile fundamentale de politică economică similare respectiv concepţia
comună despre dezvoltare.
II. Politicile de liberalizare a comerţului promovate de multe ţări în curs de
dezvoltare, proces care va facilita liberalizarea accentuată în vederea unei viitoare integrări cu
statele mai avansate.
III. Dificultăţile economice cu care s-au confruntat ţările ca urmare a crizei
energetice care a avut ca efect conştientizarea faptului că există potenţial de creştere insuficient
valorificat.
Printre factorii exogeni pot fi menţionaţi:
A. Modalitatea de acoperire a riscurilor potenţiale determinate de evenimente care
se petrec fie în zona respectivă, fie în alte zone.
B. Încercări de a compensa printr-o intensificare a schimburilor intragrup
eventualele pierderi datorate „îngustării” unor pieţe externe ca urmare tot a unor procese
interaţioniste.
C. Dorinţa de stabilitate politică şi de consolidare a sistemelor democratice.

Implicatiile IE asupra tarilor participante la organizatiile integrationiste sunt

numeroase printre ele putem mentiona:
 a) IE creaza premize pentru imbunatatirea alocarii resurselor si disponibilitatilor
acestora datorita reducerii restrictiilor pe care le impune capacitatea pietelor interne, ea
poate stimula astfel cresterea economica.
b) IE stimuleaza difuzarea mai rapida a tehnologiilor moderne cu rmarile sale
pe planul eficientei si competitivitatii.
c) IE duce la perfectionarea infrastructurii in tarile membre, ieftinindu-se
transportul si opratiunile import-export.
d) IE conduce la intensificarea concurentei in cadrul noii piete unite.
e) IE stimuleaza in strinsa legatura cu innasprirea concurentei procesul
investitional, atit al investitiilor interne cit si externe.
f) IE contribuie la dezvoltarea anumitor activitati care nu este posibila in mod
eficient de catre unele tari in mod individual, datorita limitarii resurselor de care dispun.
g) IE permite tarilor situate intr-o anumita zona de a-si promova si a apara in
comun interesele amenintate de concurenti internationali foarte puternici.

Forme de aranjamente de integrare regională

Formele pe care le îmbracă integrarea economică regională, sunt determinate de

multitudinea de relaţii care se stabilesc între 2 sau mai multe state care îşi conjugă eforturile în
vederea atingerii unui obiectiv comun.
Dimensiunile unui proces integraţionist sunt date în principal de axa verticală
corespunzătoare profunzimii gradului de integrare şi de axa orizontală corespunzătoare
numărului de state membre.
Grupările integraţioniste existente astăzi, chiar dacă au obiective diferite şi grad de
instituţionalizare inegal sunt grupări deshise ce permit aderarea a noi membrii în condiţiile
stabilite de fiecare acord în parte.
Analiza diverselor forme de integrare are în vedere în principal axa verticală respectiv
intensitatea procesului integraţionist. Astfel, principalele forme sau aranjamente de integrare
regională privite din perspectiva procesului integraţionist sunt:
- zone de comerţ preferenţial;
- zone de liber – schimb;
- uniuni vamale;
- pieţe unice;
- uniuni monetare;
 - uniuni economice;
- uniuni politice;
O zonă de comerţ preferenţial este un perimetru format din teritoriile a 2 sau mai
multe state în care barierele comerciale impuse fluxurilor de bunuri produse în interiorul acestei
zone sunt mai mici decât barierele comerciale impuse fluxurilor de bunuri produse în ţările
terţe.
O zonă de liber – schimb reprezintă rezultatul unui aranjament comercial preferenţial
prin care se liberalizează comerţul cu bunuri produse în statele membre. În acelaşi timp fiecare
stat partener într-un astfel de aranjament îşi menţine propriul tarif vamal respectiv propria
politică comercială în relaţiile cu terţii.
O uniune vamală include 2 sau mai multe state care convin:
1. să elimine restricţiile tarifare şi netarifare asupra comerţului dintre ele;
2. să adopte un tarif vamal comun în relaţiile cu terţii;
3. să împartă veniturile din tariful vamal comun într-un mod predeterminat;
Piaţa unică presupune:
1. eliminarea restricţiilor tarifare şi netarifare asupra comerţului dintre statele membre;
2. stabilirea unui tarif vamal extern comun;
3. eliminarea restricţiilor comerciale „invizibile” şi armonizarea standardelor şi practicilor
comerciale;
4. libera circulaţie a serviciilor, persoanelor şi capitalurilor;
Uniunea monetară presupune rate de schimb fixe sau o monedă unică. Aceasta
implică o politică monetară comună şi eventual armonizarea politicilor fiscale.
Uniunea economică este expresia maximei integrări economice şi combină elementele
pieţei comune şi ale uniunii monetare. Aspectele principale ale uniunii economice sunt:
1. o piaţă unică în care bunurile, serviciile, capitalurile şi persoanele circulă în mod liber;
2. o politică concurenţială şi alte măsuri destinate consolidării mecanismelor pieţei;
3. politici comune referitoare la ajustările structurale şi dezvoltarea regională;
4. coordonarea politicilor macroeconomice includiv reguli obligatorii pentru politicile
bugetare;
Uniunea politică de regulă implică o structură federală cu politici comune stabilite la
nivel regional şi care afectează toţi membrii.

OBSERVAŢII :
 11. Dominique Redor - economist francez, consideră că piaţa comună şi piaţa unică
reprezintă grade diferite ale integrării economice, piaţa unică fiind un stadiu superior celui al
pieţei comune ; în acest sens, piaţa comună presupune « libera mişcare a lucrătorilor şi a
capitalurilor », în timp ce piaţa unică « armonizează pentru toţi agenţii economici din zonă,
toate condiţiile de acces către pieţele ţărilor membre, şi implică un anumit nivel de coordonare
a politicilor economice şi a politicii cursului valutar ».
2. Deşi există o logică cumulativă a integrării economice, acest proces nu trebuie
văzut ca un proces linear, în care fiecare grad trebuie să fie realizat înainte de a trece la
următorul.
Tranziţiile între diferitele stadii de integrare sunt fluente şi nu pot fi întotdeauna definite
cu claritate. Astfel de exemplu, Comunitatea Europeană a instituit rapid o uniune vamală ca şi
elemente ale pieţei unice sau ale uniunii economice şi monetare (politica agricolă comună, apoi
mai târziu Sistemul Monetar European).
OMC specifică, că aranjamentele comerciale regionale pot completa sistemul comercial
multilateral contribuind la dezvoltarea lui. Însă, prin natura lor, aceste aranjamente sunt
discriminatorii reprezentând o derogare de la CNF (clauza naţiunii celei mai favorizate).
Crearea GATT în 1947 a marcat începutul unei lungi perioade de liberalizare
progresivă a comerţului internaţional pe principii nediscriminatorii dar, în acelaşi timp, această
perioadă este caracterizată de apariţia a 2 „valuri” de aranjamente comerciale regionale.
Primul „val” a apărut la începutul anilor 1960 când, sub impulsul pieţei comune
europene, regionalismul s-a răspândit în Africa, America Latină şi în alte zone în curs de
dezvoltare. În acea perioadă SUA era un susţinător fidel al multilateralismului.
Al doilea „val”, mult mai durabil decât primul, începe la jumătatea anilor 1980. De
această dată SUA devine „un jucător” important, fapt ce constituie, de altfel, după părerea unor
specialişti, motivul apariţiei acestui al doilea „val” al liberalizării preferenţiale a fluxurilor
comerciale.
După negocierea unor acorduri comerciale de liber – schimb la nivel bilateral cu
Canada şi Israel, SUA lansează propunerea pentru o zonă de liber – schimb emisferică care să
înglobeze ambele continente americane. Ulterior SUA semnează împreună cu Canada şi Mexic
acordul pentru înfiinţarea NAFTA. În Europa, procesul integraţionist continuă atât printr-o
lărgire succesivă cât şi printr-o adâncire. Pe celelalte continente s-au revigorat vechile scheme
preferenţiale şi au luat naştere altele noi.
Realitatea arată că liberalizarea preferenţială, care este prin natura sa discriminatorie, a
fost mai atrăgătoare decât liberalizarea pe baze multilaterale. Astfel pentru liberalizarea pe baze
multilaterale au fost necesari aprox. 45 de ani, în timp ce perioadele de liberalizare
preferenţială au fost chiar mai scurte decât s-a prevăzut în acordurile de constituire. La prima
vedere, o explicaţie ar fi numărul mai mic de participanţi la astfel de scheme preferenţiale
precum şi gradul ridicat de similitudine al economiilor lor. Unii autori apreciază că motivul
cheie pentru care SUA s-a „convertit” la regionalism este progresul mai lent al negocierilor în
cadrul GATT cauzat de:
1. creşterea numărului participanţilor;
2. schimbarea caracterului protecţiei, respectiv prevalenţa autolimitărilor la export
a mecanismelor anti-dumping şi a altor forme de protecţie administrată;
3. declinul hegemoniei comerciale a SUA;
4. existenţa a numeroase diferenţe instituţionale între ţări;
Mai trebuie remarcat faptul că al doilea „val” prezintă o serie de modificări calitative
comparativ cu primul „val”. Prima este trecerea de la un „regionalism închis” la unul mai
deschis. Multe dintre blocurile comerciale înfiinţate în anii 1960-1970 se bazează pe o politică
de substituire a importurilor şi impunerea unor bariere externe ridicate. Noul „val” se
caracterizează printr-o deschidere mai mare faţă de exterior şi o disponibilitate mai mare de a
susţine decât de a controla comerţul internaţional. A doua este apariţia blocurilor comerciale în
care parteneri sunt atât statele dezvoltate cât şi statele în curs de dezvoltare. Până în iulie 2006
doar o singură ţară membră a OMC respectiv Mongolia nu era partener într-un astfel de
aranjament. Numărul total al acestor acorduri notificate către GATT şi OMC era la data
menţionată de 330.

2.2.Efectele statice ale integrării economice

Crearea şi deturnarea de comerţ

Teoriile integrării ce derivă din cele ale liberului schimb au la bază analizele privind
uniunile vamale sau regionale, ele constituind cheia de boltă, condiţia sine qua non a tuturor
formelor de integrare economică.
Cel care a teoretizat pentru prima dată aspectele formale ale funcţionării unei uniuni
vamale a fost economistul american Jacob Viner ("The Customs Union Issue", Carnegie
Endowment for International Peace, New-York, 1950); el schiţează cadrul analitic ce permite
să se vadă dacă astfel de uniuni, definite ca zone de liber-schimb geografic limitate, ajung sau
nu să amelioreze bunăstarea generală în raport cu liberul schimb universal.
 Contribuţia principală a economistului J. Viner constă în definirea şi demarcarea
efectelor de creare de comerţ (“trade creation”) şi de deturnare sau deviere de comerţ
(“trade diversion”).
Prin creare de comerţ, J. Viner înţelege apariţia de noi fluxuri comerciale în cadrul
uniunilor vamale care înlocuiesc sursele de furnizare mai puţin eficiente cu cele mai
avantajoase din punct de vedere al costurilor de producţie. Aceasta reprezintă crearea internă
de comerţ.
Dacă înlocuirea unor fluxuri din interiorul uniunii mai puţin avantajoase (mai puţin
eficiente din punct de vedere al costurilor de producţie) se face cu fluxuri mai eficiente din
afara uniunii vamale, atunci are loc fenomenul de creare externă de comerţ.
Dacă înlocuirea surselor de furnizare a mărfurilor, mai eficiente din punct de vedere al
costurilor de producţie ce provin din afara uniunii vamale se face cu surse din cadrul uniunii
vamale mai puţin eficiente, dar devenite mai ieftine ca urmare a liberalizării schimburilor
comerciale reciproce şi a instituirii unui tarif vamal comun, atunci are loc fenomenul de
deturnare de comerţ.
Raţionamentul lui J. Viner este următorul: fie A şi B două ţări care vor forma o uniune
vamală (UV), iar C o ţară terţă (poate reprezenta şi restul lumii).
Inainte de instituirea UV, taxele vamale impuse de ţara A pot fi astfel încât anumite
bunuri nu sunt importate nici din B, nici din C, datorită faptului că preţul intern, de pe piaţa
ţării A, al acestor bunuri este inferior preţurilor minime de import (cost de producţie + taxa
vamală).
Dacă se realizează UV între ţările A şi B, taxele vamale la importul reciproc din aceste
ţări sunt eliminate; în consecinţă, anumite bunuri, pentru care costurile de producţie sunt mai
mici în B decât în A, pot fi importate în ţara A. Este ceea ce J. Viner numeşte efectul de creare
de comerţ.
Dar se poate presupune şi că înainte de formarea UV, ţara A, ce aplica taxe vamale
identice pentru bunurile din ţările B şi C, importa anumite bunuri din C, unde costurile de
producţie sunt inferioare celor din B.
Dacă eliminarea taxelor vamale între ţările A şi B face ca ţara A să importe bunul
respectiv din B şi nu din C, atunci formarea uniunii vamale antrenează o deturnare de comerţ.

Preponderenţa unuia sau altuia din cele două efecte identificate depinde de :
1- elasticitatea curbelor cererii şi ofertei;
- de nivelul taxelor vamale înlăturate prin constituirea uniunii vamale;
 - de nivelul prevăzut în tariful vamal comun faţă de terţi.
Din unghiul teoriei bunăstării, problema este de a şti care va fi rezultanta efectelor de
creare şi deturnare de comerţ, altfel spus efectul net. De exemplu, dacă uniunea vamală
conduce la o creare netă de comerţ, atunci ea este avantajoasă şi va antrena o creştere a
bunăstării.
J. Viner a arătat că o uniune vamală poate fie să îmbunătăţească, fie să deterioreze
alocarea de resurse, adică să conducă fie la creare de comerţ, fie la deturnare de comerţ; cele
două efecte de creare şi deturnare de comerţ pot apărea însă şi simultan, atunci când
producătorul mai eficient se situează în afara uniunii vamale: dacă producătorii din uniunea
vamală îşi dezvoltă vânzările în zona de integrare peste cantităţile importate anterior de la
producătorii eficienţi din afara uniunii vamale, partea din noile schimburi ce se substituie în
mod riguros vechilor importuri constituie o deturnare de comerţ, iar partea ce corespunde
creşterii vânzărilor reprezintă o creare de comerţ.
J. Viner admite, în ultimă instanţă, că numai studiul concret al zonelor integrate permite
să se vadă dacă integrarea regională generează efecte de creare de comerţ superioare celor de
deturnare de comerţ.

2.4. Efectele dinamice ale liberalizării preferenţiale (continuare cursul 2)

Cercetătorii au identificat şi alte posibile beneficii ale formării blocurilor comerciale

deşi este dificil de cuantificat cât de mari sunt acestea. Aceste beneficii apar datorită faptului că
prin astfel de acorduri se crează o piaţă de desfacere amplă de dimensiuni mai mari decât
pieţele naţionale ale statelor membre, pe această piaţă firmele putând să-şi vândă produsele fără
restricţii. Unii autori sintetizează aceste beneficii astfel:
1. amplificarea concurenţei poate duce la reducerea preţurilor. Înainte de crearea
blocului comercial, firmele din fiecare ţară ar putea deţine o putere de monopol pe pieţele
naţionale separate astfel încât preţurile sunt mari pe fiecare din aceste pieţe. După ce pieţele
naţionale se unesc într-o piaţă lărgită, firmele sunt puse în situaţia de a concura între ele.
Această concurenţă reduce puterea de monopol şi implicit preţurile.
2. amplificarea concurenţei poate diminua costurile de producţie. Dacă firmele
deţin o putere de monopol şi se bucură de o protecţie substanţială în faţa concurenţilor externi,
atunci presiunile asupra lor în vederea reducerii costurilor sau implementării de noi tehnologii
sunt slabe. Odată cu formarea unei pieţe lărgite, concurenţa mai acută forţează firmele să
acorde mai multă atenţie reducerii costurilor şi modernizării tehnologiei. Studiile arată că
determinanta principală a diferenţelor de productivitate între firmele din ţări diferite este
intensitatea concurenţei cu care se confruntă.
3. firmele îşi pot reduce costurile prin extinderea dimensiunilor producţiei. Înainte
de formarea pieţei lărgite, producţia unei firme era oarecum limitată de dimensiunea pieţei
interne. După eliminarea restricţiilor asupra fluxurilor comerciale în cadrul zonei, fiecare firmă
dispune de o piaţă de desfacere mai mare şi, în aceste condiţii, îşi poate amplifica producţia
pentru a obţine avantaje din economiile de scară. Alte firme, care nu se adaptează cu rapiditate,
ar putea fi eliminate de către firmele mai mari. Acest fapt pare a fi benefic pentru blocul
comercial în ansamblu dar nu şi pentru fiecare dintre membrii săi.
4. formarea unei pieţe lărgite sporeşte oportunităţile de investiţii. Companiile
multinaţionale îşi aleg adesea locaţii externe în funcţie de mărimea pieţei pe care ar trebui să o
aprovizioneze. Astfel, o piaţă lărgită ar putea atrage un volum mai mare de investiţii externe
care ar putea crea externalităţi pozitive prin tehnologiile avansate, prin practicile manageriale
pe care le-ar aduce şi altele.
Aceste efecte nu apar pentru toate produsele şi pentru toate ţările. Deşi există
economişti care apreciază că în cazul UE a predominat deturnarea de comerţ, efectul net al
liberalizării schimburilor depinde totuşi şi de acele beneficii greu de cuantificat care decurg din
concurenţa mai acută, din economiile de scară şi din nivelurile mai ridicate ale productivităţii
muncii.

Teorii ale Integrarii Economice

1) Teoria uniunii vamale. Definirea uniunii vamale
1.1. Teoria clasica a uniunii mondiale
1.2. Teoria moderna a uniunii vamale
2) Teoria uniunii economice si monetare. Principiile integrarii economice
3) Teoria uniunii politice. Evolutia teoriei uniunii politice.
4) Principiile teoretice ale tratatului de la Maastricht cu privire la uniunea economice,
monetara si politica.

1) Teoria uniunii vamale reprezinta fundamentul teoriei integrarii economice si

ca rezultat a doua sau mai multe tari. Uniunea vamala reprezinta un spatiu economic ai caror
membri se angajeaza reciproc sa nu impuna nici o restrictie cantitativa aplicind un tarif vamal
comun fata de tarile terte, precum si o legislatie vamala comuna. Teoria UV a inregistrat in
timp o evolutie de la conceptia clasica a uniunii vamale, la conceptiunea sa moderna.
1.1. Teoria clasica a UV sustine constituirea uniunilor vamale „pure” ca
grupari formate numai prin „corectarea” taxelor vamale ca instrument de protectie si politica
comerciala Inca in secolul 17 s-a format pentru prima data in Franta UV unindu-se 12 state.
Mai tirziu in Anglia, Germania (sec 19), SUA-includea 50 state(sec 19), Spatiul Romanesc(sec
19).
 Uniunea vamala perfecta este o unitate teritoriala intre ale carei parti sau tari, vama este
suprimata iar schimburile cu tertile tari se fac pe baza unui tarif si a unei legislatii
vamale comune.
 Uniunea vamala imperfecta, unde tarile componente isi pastreaza independenta lor
tarifara sau vamala dar isi acorda totusi in schimburi importante avantaje diverse. Aici
exista insa barierele vamale exterioare la granitele fata de terti
 Uniunea vamala cu tarifele preferentiale este instituirea unui regim reciproc de
preferinte pentru anumite produse in cadrul UV.
In practica 1 si 3 forma de UV dintre cele prezentate se folosesc mai frecvent.
1.2. Teoria moderna a uniunii vamale se refera la aspectele mecanice ale
functionarii UV(coordonarea structurilor tarifare si a politicilor comerciale dintre tarile
membre), precum si la aspectele rezultate din unificarea vamala (adica ridicarea diferentiala a
gradului de bunastare a statelor membre)
(Robert Lipsiu) Avantajele UV moderna:
 → Specialializarea in productie conform teoriei costurilor comparative
→ Realizarea de economii si obtinerea unei eficiente economice
→ Modificarile favorabile in raporturile de schimb
→ Cresterea ritmului dezvoltarii economice
2. Teoria uniunii economice si monetare. S-a constatat ca pasul urmator care trebuie
realizat dupa realizarea UV este Uniunea economica si monetara. In cadrul acestei etape cele
mai multe din principiile integrarii economice sunt:
1. Politica comuna in domeniul industrial agricol transporturilor fianaciar
monetear si altele
2. Libera circulatie a persoanelor si capitalurilor
3. Crearea unor fonduri speciale pntru finantarea diferitelor programe
4. Concurenta loiala
5. Armonizarea legislatiilor nationale
Cu alte cuvinte Uniunea economica si monetara este un pas intermediar in realizarea
integrarii economice. Economistul Balassa distinge 5 etape ale integrarii economice
internationale:
a. Zona Economica de Liber Schimb. Tarile care o constitue decid sa abordeze
progresiv taxe vamale si restrictiile cantitative dintre ele. In acelasi timp, fata de tarile din afara
zonei de liber schimb fiecare tara adopta o politica comerciala proprie. Astfel de organizatii
sunt: Asociatia Europeana a Liberului Schimb (AELS), Acordul Central Europen de Comert
Liber (CEFTA), Acordul Nord American de Liber Schimb (NAFTA), Asociatia Tarilor din
Asia de Sud Vest (ASIAN), Asociatia Latino-Americana de Integrare (ALADI)
b. Uniunea Vamala(UV).Tarile care oconstitue decid sa evite progresiv taxele
vamale si restrictiile cantitative dintre ele si sa substitue deasemenea progresiv politicile lor
individuale fata de terti printr-un tarif exterior comun. Dintre gruparile regionale care pot fi
considerate in prezent uniuni vamale fac parte:
- Pactul ANDIN (Comunitatea andina de natiuni)
- PIATA comuna a Americilor centrale
-Piata comuna a tarilor Caraibelor
-Sistemul economic Latino-american
c. Piata comuna e o unuine vamala in care tarile membre decid sa asigure libera
circulatie a factorilor de productie.(UE)
 d. Uniunea economica- ea adauga caracteristicilor pietei comune armonizarea
politicilor economice in domeniul economic. Evolutia acestei Uniuni Economice cu timpul
trebuie sa includa si dimensiunea monetara(ex:UE – singura orgamizatie integrationista la
aceasta etapa)
e. Integrarea economica totala - implica unificarea politicilor monetare fiscale,
sociale. Aceasta nu se poate efectua fara instituirea unei autoritati supranationale verificabile.
Spre asa tip de integrare tinde UE, procesul de integrare economica a careia a determinat
crearea unei institutii purtatoare asupra nationalitati ( Comisia Europeana, Parlamentul
European, Institutul European Monetar si Banca Central Europeana).
3) Teoria uniunii politice.
Pier Maillette a propus etapele posibile pe calea integrarii:
- Constituirea zonelor economice si a uniunilor vamale libere
- Piata comuna care adaoga UV si libera circulatie a factorilor de productie
- Uniunea economica si monetara in care se tine cont de actiunea marelui actor
macroeconomic - statul, si unde se limiteaza posibilitatile de actiune nationale
- Uniunea politica.
Pier Maillette considera ca moneda, bugetul, relatiile internationale sunt atributele
clasice ale suveranitatii nationale, este o reducere a competentelor nationale interventia in
aceste directii si propune o raspindire a organizarii politice a continentului European.
Intr-un discurs din 31 mai 1960, Charles de Gaule, presedinte a Frantei sustinea ca visul
Frantei era sa contribuie la contructia Europei centrale printr-o grupare politica, economica,
culturala si umana. El a relansat ideea unei Europe integrate politic, „Visul inteleptilor si
ambitia celor puternici, care pare ca o conditie principala pentru echilibrul lumii”. Dupa 1964
convins fiind de prabusirea viitoare a celor 2 blocuri militare NATO si CAER, Charles a
preluat ideea unei EUROPE unite de la Atlantic si pana la Ural pe care o lansase initial in
memoriile sale de dupa razboi.
4) Principiile teoretice ale tratatului de la Maastricht cu privire la uniunea economice,
monetara si politica.

Bazele teoretice ale constituirii unei uniuni politice au fost puse in 1993 in tratatul de la
Maastricht care are la baza edificiul sau teoretic si realizarea uniunii politice. Tratatul de la
Maastricht semnat de catre ministrii de externe si cei de finante din statele comunitatii europene
se numeste si ” Tratatul asupra Uniunii Europene” . Acest tratat are ca baza urmatoarele
principii:
 - Stabilirea si functionarea efectiva a unirii piete europene si a uniunii
economice si monetare,
- Acordarea cetateniei europene tuturor cetatenilor tarilor membre,
- Realizarea uniunii politice.
Fiecare din aceste principii se transpun efectiv intr-o serie de masuri concrete in care
sunt reflectate:
1. Directivele politicii economice a statelor membre vor fi adoptate de catre
Consiliul de Ministri ai UE si in acelasi timp va supraveghea evolutia economiei in fiecare stat
membru si in UE.
2. Cetatenia europeana consta din urmatoarele drepturi si libertati:
→ deplasarea si stabilirea domiciliului in mod liber pe teritoriu statelor membre ale UE.
→ votarea si depunerea candidaturii la alegerile municipale si europene.
→ protejarea fiecarui cetatea european de catre autoritatile diplomatice sau consulare a
fiecarui stat membru
→ posibilitatea efectiva de a se adresa Parlamentului European dar prin institutia
Avocatului poporului european.
In tratat se mentioneaza ca uniunea politica se va mentine prin:
• cresterea rolului Parlamentului European,
• sporirea competentelor uniunii,
• politica comuna in domeniul juridic si al afacerilor interne,
• politica externa comuna si de securitate a statelor membre.

Integrarea regionala in perioada postbelica. Procesul integraţionist în Europa

De la primii pasi pe calea integrarii economice vest-europene si pana in prezent a trecut

mai mult de o jumatate de secol. Statele din Europa Occidentala isi asuma responsabilitati fara
precedent de a se integra. Aceste tari au fost primele care au avut curajul sa porneasca pe o cale
de integrare economica. Pe baza acestor tari, procesul integrarii interstatale s-a dezvoltat
considerabil, unde a dus la formarea urmatoarelor organizatii:
 Comunitatea Europeana a carbunelui si otelului (CECO)
 Comunitatea Economica Europeana (CEE)
 Comunitatea folosirii energiei atomice (EURATOM)
  Uniunea Europeana (UE)
Comunitatea Europeana a carbunelui si otelului (CECO) este o grupare monopolist
statala, constituita in baza tratatului de la Paris in anul 1951. A intrat in vigoare in 1952
Tratatul a fost semnat de 6 tari vest-europene: Germania, Franta, Italia, Belgia, Olanda,
Luxemburg. Tratatul de la Paris prevedea infiintarea CECO pe o perioada de 50 ani. Obiectivul
CECO era crearea unei piete comune a carbunelui si otelului in care sa domneasca libera
circulatie si libera concurenta. Organele de conducere:
* Inalta autoritate
* Adunarea generala
* Consiliul de ministri
* Comitetul consultativ
* Organele de arbitraj
CECO este prima organizatie europeana ce dispune de puteri supranationale.
Supranationalitatea este valabila numai asupra unor sectoare limitate.
Comunitatea Economica Europeana (CEE) este o organizatie europeana
interguvernamentala cu caracter integrationist si constituita in baza tratatului de la Roma
semnat la 25 martie 1957, dar a intrat in vigoare 1958. Tratatul de la Roma a fost semnat de
catre reprezentatii celor 6 state membre al CECO. In acelasi timp sunt facute unele modificari
si in tratatul privind Comunitatea europeana a energiei atomice (EURATOM). In acest moment
putem vorbi despre existenta a trei comunitati europene. Principalul obiectiv al CEE a fost
crearea unei piete comune in cadrul careia sa se realizeze libera circulatie a bunurilor,
serviciilor, capitalurilor si persoanelor.
Realizarea unei piete comune presupunea ca:
* in primul rind barierele comerciale, tehnice, fiscale sau administrative intre tarile
respective sa fie inlaturate, ceea ce se cunoaste sub denumirea de integrare negativa,
* sa fie elaborate reguli privind circulatia negativa a celor 4 componente ale pietei, sa
existe un proces de armonizare a reglementarilor nationale si de stabilire si folosire a unor
politici comune, ceea ce se numeste integrare pozitiva,
* permanenta ajustare si adaptare la schimburi,
* inlaturarea oricarui control vamal in interiorul zonei care duce la completa integrare a
pietelor nationale, la formarea unei adevarate piete internationale.
* Piata unica inseamna cel mai avansat proces de integrare in plan comercial.
 3. Uniunea Europeana
UE s-a constituit in baza tratatului asupra UE in 1992 la Maastricht semnat de statele si
guvernele membre ale comunitatilor europene(CECO, EURATOM, CEE) care a intrat in
vigoare in noiembrie 1993. Sediul este la Bruxelles. Relatiile intre tarile UE dupa aceasta data
se bazeaza nu pe tratatul de constituirea comunitatilor europene din 1957, ci pe baza tratatului
nou asupra UE (tratatul de la Maastricht de la 7 februarie 1992). Uniunea europeana prezinta
gradul superior de integrare economica si politica europeana.
Dupa 1951 in sase valuri succesive de extindere, UE a ajuns la 27 de tari membre la 01
ianuarie 2007.
• Prima extindere a avut loc in 1973 unde s-a inclus Danemarca Irlanda si Marea Britanie
• Al doilea val in 1981 a aderat Grecia.
• A treia extindere in 1986 – Portugalia si Spania
• A patra extindere 1995 a aderat Austria, Finlanda, Suedia
• A cincea extindere 2004 - Cipru, Cehia, Estonia, Lituania, Letonia, Malta, Polonia,
Slovacia, Slovenia si Ungaria
• A sasea extindere 2007- Bulgaria si Romania
UE include peste 100 de tari in curs de dezvlotare cu statut de tari asociate.
Prin intregul sau sistem de tratate si acorduri UE reprezinta un important centru de
putere economica al lumii contemporane cu o populatie de 484 milione de oameni. Potentialul
economic fiind foarte de mare.
Suma totala a PIB a acestor 27 tari membre constituia 13452 miliarde $ americani, cu
un PIB mediu pe locuitor de 27.776 $ (la inceput de 2007).
UE controleaza peste 50% din comertul mondial, detine a circa 45% din veniturile
nationale insumate ale tarilor lumii, si detine circa 45% din rezervele monetare din FMI.
Principalele obiective ale UE sunt:
1. sa promoveze progresul economic si social (piata unica a fost stabilita in 1993,
moneda unica a fost lansata in 1999);
2. sa afirme identitatea UE pe scena internationala si mondiala, prin ajutorul umanitar
catre tarile ce nu sunt membre, prin politica externa si de securitate comuna
3. sa promoveze actiuni comune in atenuarea crizei internationale;
4. sa introduca cetatenia europeana (care nu inlocuieste cetatenia nationala, dar o
completeaza cu un numar de drepturi civile si politici a cetatenilor europeni;
 5. sa dezvolte o zona de libertate, securitate si justitie ( legata de functionarea pietei
interne si in particular de libera circulatie a persoanelor);
6. sa existe si sa se consolideze in baza dreptului comunitar, legislatia UE existente
(corpul legislatiei adoptate de catre institutiile europene impreuna cu tratatul fundamental);
7. sa formeze un spatiu economic unic, echilibrat fara frontiere interne, formarea
uniunii economice monetare unice, si stabilirea unui tarif vamal unic extern.
In rezultat UE este o comunitate de state europene independente, reunite in jurul unor
valori politice, economice, culturale si sociale comune. UE are misiunea speciala, adica
organizarea relatiilor intre statele membre si intre popoarele lor intr-o maniera coerenta si pe
baza solidaritatii dintre ele.
4. Asociatia Europeana de Liber Schimb (AELS)
AELS – este o organizatie interguvernamentala cu sediul la Geneva, constituita prin
semnarea conventiei de la Stocholm la 03 mai 1960. In AELS au intrat 11 tari: Norvegia,
Suedia, Danemarca, Austria, Elvetia, Portugalia, Mare Britanie, Finlanda, Leichtenstein,
Islanda, ca membri cu drepturi depline din care 7 membri au iesit din AESL si au intrat in CEE.
La etapa actuala membrii AELS sunt: Elvetia, Norvegia, Islanda si Leichtenstein.
Obiectivele asociatiei de liberul schimb sunt:
1. Contributii la stabilitatea cresterii economice, stabilitatea financiara, folosirea
rationala a resurselor;
2. Contributii la largirea comertului mondial si lichidarea barierilor comerciale;
3. Dezvoltarea comertului intre tarile membre in conditiile concurentii de buna
credinta;
4. Contributia asigurarii unui inalt nivel de ocupare a populatiei.
In comert sunt eliminate toate taxele vamale, dar se pastreaza taxele vamale externe cu
tertii.
Organizatia AELS are 3 organe de conducere:
- consiliul AELS
- comitetele permanente
- secretariatul.
5. Spatiul Economic European
Acest spatiu este un sistem de cooperare reciproca in diverse domenii: economie,
cerecetare, dezvoltare, mediul inconjurator si social-cultural. Declaratia prvind acest spatiu s-a
incheiat in 1984 la Luxemburg de catre tarile membre ale Comunitatii Economice Europene si
a Asociatiei Europene a Liberului Schimb.
 Negocierile cu privie la incheiere unui acord intre cele 2 grupari economice s-au
desfasurat in februarie 1992. In realiate, acordul cu privire la Spatiul economic european a fost
semna in 1992 la Luxemburg intre CEE (12 state membre) si AELS ( 7 state).
Scopul de baza al organizatie a fost:
→ libera circulatie a marfurilor, a capitalurilor, a serviciilor si a personelor;
→ acordul politic in sfera economica, cercetarii stiitifice, consumului, mediului
inconjurator, politicile sociale si invatamant;
→ creearea unui sistem de drept pentru realizarea legilor si normativelor generale,
in baza acodului Spatiul economic european;
→ a fost incheiat acordul bilateral intre tarile membre a CEE si AELS privind
importul unor tipuri de produse agro-alimentare.
Din punct de vedere institutional, acordul prevedea crearea unor noi institutii cum
ar fi Consiliul Spatiului economic european si Comitetul Mixt precum si 2 organe de avizare
( un comitet parlamentar mixt/ & comitetul consultativ al spatiului economic european).
6. Acordul Central European al Comerţului Liber (CEFTA)
S-a constituit in baza declaratiei privind cooperarea Ungariei, Cehiei, Slovaciei,
Poloniei pe cale integrarii in Europa, semnata la Vishegrad in februarie 1991, unde au
confirmat intentia lor de a aborda in comun probleme principale in procesul integrarii in UE.
CEFTA a fost semnat la 21 decembrie 1992 la Cracovia de catre ministrii relatiilor
economice si externe a Cehiei, Poloniei, Slovaciei si Ungariei. La 01 martie 1993 CEFTA a pus
bazele unui acord care a intrat in vigoare la 01 iunie 1994, sediul CEFTA fiind la Visegrád. Mai
tarziu a aderat Slovenia, Bulgaria, Romania la 01 iulie 1997, Croatia in 2003.
Toate tarile semnatare se considerau intermediare in procesul integrarii in UE. CEFTA
si- a fixat urmatoarele obiective:
1. Sa stopeze declinul in Comertul inter-regional, sa revizueasca legaturile
economice prin liberalizarea reciproca a comertului si sa obtina avantaje din accesul la o piata
potentiala de peste 100 milioane pers
2. Sa acorde altor tari central-europene acelasi tratament ca si cel acordat tarilor
UE in rezultatul acordului de asociere
3. Sa demontreze capacitatea de a coopera intr-o regiune care a trecut recent la
democratie si la econmiea de piata.
Toate părţile acordului iniţial au aderat la UE şi astfel au ieşit din CEFTA. De aceea s-a
hotărît ca CEFTA să fie extins pentru a acoperi restul statelor balcanice care de acum au
completat matricea acordurilor comerciale bilaterale în cadrul pactului de Stabilitate pentru
Europa de Sud-Est.
La data de 6 aprilie 2006, a fost adoptată o declaraţie comună de extindere a CEFTA
CEFTA 2006, ratificata de R.Moldova, Albania, Bosnia si Hertegovina, Macedonia,
Muntenegru, Croatia, Serbia si Cosovo si prevede anularea tuturor taxelor vamale la import si
la export. Accesul Ucrainei de asemenea a fost pus în discuţie. Noul acord extins a fost iniţiat la
data de 9 noiembrie 2006 în Bruxelles şi a fost semnat la data de 19 decembrie 2006 în cadrul
summit-ului Prim-miniştrilor din Europa de Sus-Est care a avut loc la Bucureşti. Acordul are
drept scop stabilirea unei zone de comerţ liber în regiune către 31 decembrie 2010. Parteneri
principali: Uniunea Europeană, OMC, EFTA, OECD, Irlanda.
Relatiile comerciale intre R.Moldova si statele Europei Centrale si de Est se desfasoara
in baza acordurilor bilaterale semnate cu guvernele unor tari printre care si membrii CEFTA. Si
anume Acordul Comercial Economic semnat cu Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia, Ungaria
si Polonia. Conform acestor acorduri RM ii este acordata Clauza Natiunii Celei mai
Favorizate.3 Exista Acord de Comert Liber semnat cu Romania. Romania si Bulgaria sunt pe
locurile de frunte ca parteneri ale RM la export din Europa centrala si de Est. Ministrul de
Economie si Comertului din Moldova, considera ca prezentul acord, e o realizare importanta
pentru RM pentru a se integra in UE. Potrivit ministrului, CEFTA 2006 ofera avantaje si
oportunitati unice, creeaza o platforma de negociere permanenta pentru imbunatatirea cadrului
legal, regional si anularea barierelor inutile in calea comertului in diferite domenii.

Harta CEFTA 2006

3
Clauza natiunii celei mai favorizate=Un stat care acordã unui alt stat clauza natiunii celei mai favorizate se
angajeazã sã-i ofere acestuia din urmã toate avantajele comerciale de care beneficiazã oricare altã tarã în relatia
cu primul stat. Cu alte cuvinte, nu poate exista un al treilea stat care sã beneficieze de avantaje mai mari (ci doar
cel mult egale) decât cel care primeste clauza natiunii celei mai favorizate. Acest instrument constituie un
element de bazã al politicii Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC).
 6.2. Integrarea economică în America de Sud şi Caraibe

Criza suferită în decembrie 2001 în Argentina a influenţat economia întregului

continent american. În 2002, PIB-ul regiunii s-a redus cu 1,1%, conform datelor furnizate de
Banca Mondială, fiind ceea mai mare reducere din 1983 şi până la declansarea crizei din
prezent. Acest lucru a însemnat şi o reducere a PIB-ului pe locuitor de 0,3% din 1998 până în
2002.
Recesiunea a mărit gradul de sărăcie, determinând o rată a şomajului de 9,1 %. Comisia
Economică pentru America Latină şi Caraibe (ECLAC) specifică faptul că 44% din populaţie
este săracă, iar 20% este extrem de săracă, toate acestea având drept consecinţe negative
turbulenţe politice, nemulţumiri sociale sau chiar o şubredă democraţie în regiune.
Dependenţa de exporturile de materii prime face ca regiunea să fie extrem de
vulnerabilă în momentul în care investitorii se retrag datorită riscului mărit. Dar, ceea ce a făcut
însă ca situaţia economică să fie în 2002 atât de dificilă, a fost faptul că criza din Argentina a
fost urmată la scurt timp de alegerile prezidenţiale din Brazilia al căror rezultat a fost nesigur
mai mult timp. În Venezuela, situaţia a fost înrăutăţită de conflictele politice, iar în Columbia
de acţiunile guerilelor şi grupărilor paramilitare.
Mexic a „supravieţuit” datorită dependenţei economice de SUA, Peru a avut o creştere
economică lentă de 4,5 %, iar Chile a depins de contractele comerciale cu UE şi SUA.
Fenomenul integrationist de pe continentul latino-american si din regiunea Caraibelor
are deja o traditie, însa ultima decada si jumatate a cunoscut o amploare remarcabila în ceea ce
priveste încheierea acordurilor de asociere din regiune.
In anii ’50 deja se derulau serioase discutii care vizau intensificarea eforturilor de
regionalizare în vederea crearii mult-speratei Piete Comune a Americii Latine. CEPAL
(Comisia Economica ONU pentru America Latina) si Raul Prebisch si-au adus aportul
hotarâtor în cadrul initiativei, îndeosebi la nivel tehnic.
Aceste deliberari aveau sa se concretizeze în proiecte de integrare ambitioase:
 The Latin American Free Trade Association (LAFTA – Asociatia Latino-Americana a

Comertului Liber) care în anii ’80 a evoluat în ALADI (Asociatia de Integrare

Latino-Americana sau LAIA: Latin American Integration Association),
 The Central American Common Market (CACM) – Piata Comuna Central
-Americana /PCCA), si
 Acordul de la Cartagena, cunoscut mai bine ca Andean Group (AG-Grupul Andin),
devenit Comunitatea Andina (CAN)-1969.
Intre timp, statele vorbitoare de limba engleza au creat Caribbean Free Trade
Association (CARIFTA) – Asociatia de Liber Schimb din Zona Caraibilor, care în anii
’70 a evoluat în Caribbean Community (CARICOM) - Piata Comuna din Zona Caraibilor.
Niciuna din gruparile timpurii nu si-au atins decât într-o proportie minora scopurile, ele
“si-au pierdut din suflu” în anii ’70 si au intrat în criza în anii ’80.
America Latina a practicat pâna în anii `80 politica de industrializare prin
substitutia importurilor (ISI), prin care se urmarea crearea conditiilor de crestere economica si
de mentinere a ritmurilor de crestere în concordanta cu ritmurile de crestere a populatiei.
Aceasta politica de substitutie a importurilor a condus, în practica, la izolare si o dezvoltare
autarhica, cu efecte negative, care au culminat cu declansarea crizei datoriei externe care a
debutat în anul 1982 în Mexic. Acest model a fost inversat ulterior printr-un program de
deschidere catre exterior, de privatizare a structurilor de stat, etc.
În 1990 s-a declansat un nou val integrationist (noul regionalism: ex. crearea
MERCOSUR în anul 1991 - Mercado Común del Sur - Piata Comuna a Sudului), bazat pe
afinitatea statelor care împarteau aceeasi regiune si aveau puternice legaturi istorice, culturale si
lingvistice, toate dornice sa sporeasca interactiunea umana, comerciala si politica. Acest avânt
s-a lovit însa de o serie de aspecte sensibile ale relatiilor internationale - pastrarea
suveranitatii, actiuni individuale, schimbari economice si politice conjuncturale creatoare de
tensiuni.
Noul regionalism latino-american demarat la începutul anilor `90 s-a bazat pe largi
reforme structurale, deschiderea economiilor catre exterior, promovarea sectorului privat
si diminuarea rolului statului în economie. Reformele structurale cele mai vizibile, care
au influentat procesele de integrare de pe continent tin de liberalizarea schimburilor
comerciale.
In perioada de tranzitie institutiile politice, economice si sociale care caracterizau
perioada ISI au disparut si au fost înlocuite cu substituenti care sa asigure flexibilizarea si
modernizarea acestora. Aparatul de protectie la frontiera, programe de industrializare (ISI),
subventii, facilitati de creditare pentru anumite activitati, reglementarea investitiilor
straine, mentinerea sub tutela statului a productiei anumitor bunuri si controlul preturilor
la aceste bunuri, politica de achizitii guvernamentale destinata sustinerii anumitor industrii etc.,
toate au fost abandonate.
Autoritatile guvernamentale au acordat o mare atentie proceselor de regionalizare,
identificându-le ca semnale ale angajamentelor de liberalizare, chiar si atunci când
conditiile politice si economice ale liberalizarii unilaterale erau dificile si, mai mult, chiar
si atunci când initiativele multilaterale reciproce se aflau în faze tranzitorii, mai ales
dupa finalizarea rundei Uruguay.
În acest context, integrarea regionala devenea un punct de sprijin al procesului de
liberalizare. Implicatiile fiscale ale acordurilor preferentiale de liberalizare practicate între
statele latino-americane au fost nesemnificative, date fiind nivelurile initiale scazute ale
schimburilor reciproce si influentele protectionismului practicat pâna atunci. Deschiderea
regionala s-a bucurat de popularitate la nivel politic, explicatia constând în receptivitatea
pe plan intern a ideii de “getting together”. Integrarea regionala a fost utilizata ca
instrument eficient de politica comerciala pentru adâncirea liberalizarii, reducerea
protectionismului, recrearea starii de competitie între parteneri.

1. Asociaţia de Integrare Latino-Americană (ALADI)

Asociaţia de Integrare Latino-Americană (ALADI) a fost constituită în 1980 prin
Tratatul de la Montevideo, înlocuind Asociaţia Latino- Americană a Comerţului Liber –
ALALC, înfiinţată în 1960.
Cuprinde 12 ţări membre: Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Cuba,
Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay, Venezuela.
Realizările concrete obţinute de ALADI până în prezent pe linia integrării economice
sunt relativ modeste. Totuşi, perfecţionarea cadrului normativ – aşa numitele acorduri de
complementaritate economică – a contribuit sensibil la creşterea schimburilor comerciale între
ţările membre, în special datorită simplificării regimului tarifelor vamale.
În acelaşi timp, pe baza metodologiei ALADI, precum şi a acordurilor de comerţ şi
cooperare în domeniile tehnic, ştiinţific, al transporturilor etc., au fost constituite: MERCOSUR
(Piaţa Comună a Sudului: Argentina, Brazilia, Paraguay şi Uruguay – 1991) şi Grupul celor
Trei – G3 (Columbia, Mexic, Venezuela) – zonă de comerţ liber.
Structura institutionala ALADI cuprinde trei organisme politice:
 Consiliul Ministrilor de Afaceri Externe,
  Conferinta pentru Evaluare si Convergenta,
 Comitetul Reprezentantilor,
 Secretariatul General.
Intrarea în vigoare a NAFTA (SUA, Canada şi Mexic), la 1 ianuarie 1994, a condus la o
serie de divergenţe motivate de prevederile art. 44 al Tratatului de la Montevideo de constituire
a ALADI. Conform prevederilor acestui articol, facilităţile acordate de o ţară membră ALADI
trebuie extinse automat celorlalte state membre (în cazul NAFTA, Mexicul trebuia să extindă
tratamentul preferenţial acordat SUA şi Canadei celorlalţi membri ALADI). Această problemă
nu a fost depăşită nici până în prezent, datorită poziţiei ferme a Braziliei, care nu acceptă
modificarea respectivei prevederi.
Dezvoltările ce au avut loc pe plan regional şi subregional au plasat ALADI pe un loc
secundar, întrucât, în noile structuri economice create, fiecare stat membru acţionează
independent, deşi, în linii generale, urmăreşte scopurile iniţiale ale Asociaţiei.
Într-o încercare de a se adapta la noile cerinţe impuse de procesele de integrare pe
continent, ALADI acţionează pentru consolidarea rolului său de factor de armonizare şi
articulare a acestor procese la nivelul Americii Latine.
Începând cu 1995, ALADI şi-a intensificat colaborarea cu Grupul de la Rio4,
participând la reuniunile ordinare şi extraordinare ale Grupului.
În vederea asigurării unui rol mai bine definit al ALADI în cadrul dinamicii actualelor
procese de integrare economică din America Latină, majoritatea ţărilor membre se pronunţă
pentru restructurarea Tratatului de la Montevideo din 1980, pe baza căruia funcţionează şi în
prezent Asociaţia.
La cea de a XII-a reuniune a Consiliului miniştrilor relaţiilor externe ai statelor membre
(21 – 22.02.2002, la Montevideo) au fost aprobate „Măsuri pentru întărirea rolului ALADI ca
principal forum internaţional al integrării regionale”, precum şi „Măsuri pentru participarea
ţărilor mai puţin dezvoltate economic la procesul de integrare”.
Conform deciziilor adoptate la această reuniune, activitatea ALADI va avea
următoarele priorităţi:
� creşterea sprijinului tehnic şi juridic acordat ţărilor membre;
� crearea unui „Centru Regional de Informaţii Comerciale”;
� elaborarea de studii şi realizarea de seminarii şi reuniuni tehnice pentru susţinerea
negocierilor statelor membre în plan bilateral şi multilateral;
� adoptarea de norme comune în domeniile transportului, infrastructurii, logisticii şi
integrării fizice;
� perfecţionarea utilizării preferinţelor comerciale convenite între membri de către
oamenii de afaceri din respectivele ţări;
� aprofundarea cunoaşterii temelor privind comerţul electronic şi accesul la
tehnologiile informatice;
� iniţierea organizării de reuniuni ale reprezentaţilor organismelor oficiale în vederea
impulsionării schimburilor de experţi, pentru promovarea exporturilor şi investiţiilor.

2. Piaţa Comună Central Americană (PCCA)

Piaţa Comună Central Americană (PCCA – Mercado Comun Centroamericano) a fost
creată de Organizaţia Statelor Central Americane în baza Tratatului General de Integrare
Economică Central Americana, semnat la Managua (Nicaragua) la 13 noiembrie 1960. Acordul

4
Grupul de la Rio cuprinde toate statele Americii Latine, precum şi reprezentanţi ai statelor din zona Caraibelor.
Mexic deţine în prezent Preşedinţia pro-tempore a Grupului de la Rio.
a fost ratificat de către toate ţările în septembrie 1963. Cele 5 ţări membre sunt: Costa Rica,
Salvador, Guatemala, Honduras şi Nicaragua.
În decembrie 1991, şefii de state din 6 ţări central – americane (ţările PCCA şi Panama)
au semnat Protocolul de la Tegucigalpa de constituire a Sistemului de Integrare Central
Americană (SICA – Sistema de la Integracion Centroamericana).
Tratatul General a fixat ca obiectiv de bază liberalizarea comerţului intra-regional şi
crearea unei zone de comerţ liber, formarea unei uniuni vamale şi adâncirea procesului de
integrare prin constituirea unei pieţe comune. Un alt obiectiv a fost acela al unei politici
comune privind acordurile comerciale internaţionale pentru materii prime.
Procesul de integrare economică a evoluat însă lent cu dificultăţi create de ideologii şi
diferende de politica economică între guvernele ţărilor membre, probleme în asigurarea
aprovizionării interne, măsurile protecţioniste luate de ţări terţe, fluctuaţiile şi declinul
preţurilor la principalele materii prime exportate de ţările PCCA, nivelul ridicat al datoriei
externe, deficitul de resurse valutare, dobânzile ridicate.
Structura instituţionala a PCCA:
 Consiliul de Ministri ai Integrarii
 Comitetul Executiv de Integrare Economica,
 Secretariatul de Integrare Economica.
Liberalizarea schimburilor intra-regionale a fost unul din primele obiective atinse. Cu
toate acestea, în anul 2004, ponderea schimburilor intraregionale a fost de numai 12,1% la
exporturi şi 10,9% la importuri, ţările PCCA, înregistrând un declin comparativ cu ponderile de
export de 12,0 % şi respectiv de import de 12,3% din anul 2000.
Ţările PCCA sunt puternic dependente de piaţa SUA atât la export cât şi la import. În
anul 2004, piaţa americană a deţinut o pondere de 52,1% la exporturi şi de 40,6% la importurile
PCCA.
În 1997, Bill Clinton, Preşedintele SUA din acea vreme, nu a reuşit să dea curs unei
solicitări a ţărilor PCCA pentru ca produsele lor să se bucure de un acces preferenţial pe piaţa
americană, în mod similar cu condiţiile de acces ale Mexicului în baza acordului NAFTA. Pe
parcursul anilor ’90, guvernele central-americane au purtat negocieri pentru încheierea de
acorduri de comerţ liber cu Mexic, Panama şi ţările din Comunitatea şi Piaţa Comună a
Caraibelor. Costa Rica a semnat un acord bilateral cu Mexicul în 1994, iar Nicaragua a
încheiat, de asemenea, ulterior, un acord bilateral cu aceeaşi ţară. El Salvador, Guatemala şi
Honduras au încheiat împreună un aranjament de comerţ liber cu Mexic, în mai 2000, cu
termen de intrare în vigoare în ianuarie 2001.
În noiembrie 1998, şefii de state din America Centrală au avut un „Summit” de urgenţă
pentru a lua în considerare devastarea adusă regiunii de uraganul Mitch. S-a solicitat
creditorilor internaţionali anularea datoriei regiunii estimată la 16 miliarde USD, pentru a
sprijini astfel procesul de refacere economică a ţărilor cele mai afectate.
În octombrie 1999, şefii de state au adoptat un cadru strategic pentru perioada 2000 –
2004 de întărire a capacităţii infrastructurii fizice, sociale, economice şi de mediu din ţările
central – americane pentru a face faţă dezastrelor naturale. Un accent deosebit s-a pus pe
programele de management integrat şi conservare a resurselor de apă şi pentru prevenirea
incendiilor în păduri.
În sfârşit, un obiectiv major al PCCA îl reprezintă negocierile şi politica comercială
externă cu accent pe încheierea de acorduri care să faciliteze accesul exportatorilor din PCCA
pe pieţele celor mai importanţi parteneri.

3. Comunitatea şi Piaţa Comună a Caraibelor (CARICOM)

 Comunitatea şi Piaţa Comună a Caraibelor (CARICOM) au fost create în 1973 prin
Tratatul de la Chaguaramas, înlocuind Asociaţia de Comerţ Liber a Caraibelor, constituită în
1965. Tratatul de la Chaguaramas a fost revizuit în anii ’90 printr-un număr de 9 protocoale
separate având ca obiectiv adâncirea integrării regionale şi crearea unei pieţe caraibiene unice.
Membrii CARICOM sunt următorii: Anguilla, Antigua şi Barbuda, Bahamas,
Barbados, Belize, Insulele Virgine Britanice, Dominica, Grenada, Guyana, Jamaica,
Montserrat, Saint Christopher şi Nevis, Saint Lucia, Saint Vicent şi Grenadeines, Surinam,
Trinidad şi Tobago, Insulele Turks şi Caicos, Haiti (a devenit membru în iulie 1997, condiţiile
de aderare fiind convenite în iulie 1999).
Structurile instituţionale ale CARICOM sunt conferinţa şi biroul şefilor de guvern,
consiliul de miniştri ai comunităţii şi secretariatul.
În anii ’70 dificultăţile economice ale ţărilor membre au împiedicat dezvoltarea
comerţului intra-regional.
În iulie 1984, şefii de guverne au convenit să introducă un tarif vamal extern comun
pentru anumite produse în scopul protejării industriilor autohtone. Termenul iniţial de 1
ianuarie 1991 nu a fost respectat, convenindu-se amânări succesive până în anul 1995.
La Conferinţa anuală din iunie – iulie 1987, şefii de guverne au convenit înlăturarea
tuturor obstacolelor din calea comerţului intra-CARICOM până în octombrie 1988. Termenul a
fost respectat, dar a inclus o perioadă de protecţie de 3 ani pentru 17 produse provenind din
ţările membre ale Organizaţiei Statelor din Caraibele de Est.
Structurile instituţionale ale CARICOM sunt:
 Conferinţa şi Biroul şefilor de guvern,
 Consiliul de Miniştri ai Comunităţii şi
 Secretariatul.
Ele sunt asisitate de 4 Consilii si 3 Comitete:
 Consiliu pentru Finante si Planificare,
 Consiliul pentru Comert si Dezvoltare,
 Consiliul pentru Relatii Externe,
Consiliul pentru Dezvoltare Sociala si Umana.
Cele 3 comitete sunt:
 Comitetul Juridic,
 Comitetul Bugetului,
 Comitetul Guvernatorilor Bancii Centrale.
Prioritatile Comunitatii identificate in Tratat, sunt:
→ Imbunatatirea standardelor de viata,
→ Dezvoltarea economica accelerata, coordonata si sustinuta,
→ Expansiunea relatiilor internationale si comerciale,
→ Cresterea competitivitatii firmelor din CARICOM pe plan international.
 4. Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR)

Înţelegând că era necesar să adere la procesul de integrare argentiniano – brazilian

pentru a-şi apăra propriile interese în relaţiile cu cei doi mari vecini, Uruguay-ul şi Paraguay-ul
au iniţiat negocieri în acest sens cu Argentina şi Brazilia, astfel încât, la 26 martie 1991,
preşedinţii celor patru ţări au semnat, la Asunciòn (Paraguay), Tratatul de constituire a Pieţei
Comune a Sudului (MERCOSUR).
Republica Chile şi Bolivia s-au asociat la MERCOSUR în 1996, prin semnarea unor
acorduri de asociere.
În cadrul primei reuniuni a şefilor de stat ai ţărilor membre MERCOSUR, desfăşurată
în iunie 1992, în localitatea argentiniană Las Leñas, s-a stabilit o cronogramă de măsuri
destinate să conducă la realizarea, până la 31 decembrie 1994, a Pieţei Comune.
Principalele directii avute în vedere au fost:
• eliminarea barierelor tarifare şi netarifare dintre ţările membre,
• asigurarea libertăţii traficului de mărfuri şi pasageri,
• eliminarea asimetriilor existente în domeniul legislaţiei,
• stabilirea unui tarif vamal extern comun,
• armonizarea politicilor macroeconomice,
• libera circulatie a capitalurilor,
• mobilitatea fortei de munca,
• coordonarea politicilor sociale,
• elaborarea unor reglemnetari comune privind concurenta,
• armonizarea politicilor de dezvoltare industriala si regionala,
• coordonarea politicilor cu privire la stiinta si tehnologie,
• armonizarea politicilor fiscale,
• coordonarea politicilor monetare pentru a diminua oscilatiile cursurilor valutare.

În esenţă, obiectivele MERCOSUR sunt:

→ creşterea eficienţei şi competitivităţii economice a statelor membre, prin
deschiderea pieţelor şi accelerarea dezvoltării economice,
→ mai buna utilizare a resurselor,
→ protecţia mediului,
 → îmbunătăţirea căilor de comunicaţie,
→ coordonarea politicilor macroeconomice şi
→ complementarizarea industriilor.
În prezent, MERCOSUR este o realitate economică de dimensiuni continentale. Cu o
suprafaţă de aproape 12 mil. Km pătraţi, de peste patru ori mai mare decât Europa,
MERCOSUR reprezintă o piaţă potenţială de 200 milioane de consumatori şi un PIB total de
peste 1000 miliarde USD, care o plasează în rândul primelor patru economii din lume, după
NAFTA, UE şi Japonia.
MERCOSUR este astăzi unul din polii majori de atracţie a investiţiilor pe plan mondial.
Motivele acestui succes sunt multiple:
 MERCOSUR are cea mai mare rezervă de resurse naturale din lume;
 resursele energetice, în special minerale şi resurse hidroelectrice sunt printre
cele mai importante din lume;
 reţelele de comunicaţii sunt avansate şi parcurg un continuu proces de renovare.
Peste 2 milioane de km de şosele conectează oraşele majore, iar transportul aerian este susţinut
de peste 6000 de aeroporturi.
 Mai mult, MERCOSUR are unul dintre cele mai importante sectoare industriale
şi una din cele mai dinamice economii din lume, fiind totodată, şi un participant important la
comerţul mondial.
 De asemenea, integrarea comercială promovată de MERCOSUR, favorizează şi
atingerea unor obiective din alte domenii de activitate, precum educaţie, justiţie, cultură,
transporturi, energie, agricultură, protecţia mediului. Deja au fost semnate câteva acorduri în
această privinţă, pornind de la recunoaşterea diplomelor universitare şi până la stabilirea de
asistenţă mutuală în domeniul penal şi crearea unei „mărci culturale” regionale, pentru
promovarea şi facilitarea cooperării în acest domeniu.
Deşi MERCOSUR funcţionează pe baza unei structuri 100% interguvernamentale, ea
speră să atingă obiective similare cu cele ale UE, cum ar fi crearea unei pieţe comune şi, dacă
va fi posibil, în viitor, chiar şi o uniune economică şi monetară care să funcţioneze cu motorul
unei monede unice. Uniunea Europeană a susţinut întotdeauna întărirea procesului de integrare
regională la nivelul MERCOSUR, susţinând chiar şi iniţiativa sa de formare din 1991. În ciuda
răsturnărilor de situaţie care au avut loc în ultimii ani aproape cu regularitate pe ambele maluri
ale Atlanticului, UE continuă să se preocupe în mod efectiv de cimentarea relaţiilor cu
MERCOSUR, precum şi de adâncirea proceselor integraţioniste.
Ambiţia MERCOSUR de a deveni o piaţă comună reală şi funcţionabilă este o piatră de
temelie, dar şi o piesă de rezistenţă în crearea unei asociaţii între cele două regiuni. Mare parte
din munca depusă în comun între cele două regiuni, precum şi o parte din negocierile în curs,
au ca scop declarat fortificarea şi definitivarea proceselor interne MERCOSUR care vizează
crearea unei pieţe comune până în 1 ianuarie 2006.
 Procesul de realizare a uniunii vamale a început la 1 ianuarie 1995 şi se va încheia în
anul 2006. În această perioadă, fiecare din ţările membre îşi va proteja sectoarele sensibile, în
scopul adaptării lor treptate la exigenţele concurenţei interne şi externe pentru:
� bunurile de capital, fiecare din ţările membre va pleca de la tarifele naţionale,
ajungând, etapizat, la nivelul comun convenit: Argentina şi Brazilia în 2002, iar Paraguay şi
Uruguay în 2006;
� informatică şi telecomunicaţii, având ca bază tot tarifele naţionale, se va ajunge la
tariful extern comun convenit, în anul 2006;
� majoritatea produselor (89%), tariful extern comun se va înscrie pe grila 20 – 0 %,
urmând ca, de la caz la caz, să scadă anual în trepte de câte două procente.
Realizarea Pieţei Comune a Sudului se va face în cea de-a treia etapă, care va începe în
anul 2006, odată cu iniţierea coordonării politicilor supranaţionale, stabilirea unei monede
comune etc.
Din 1992 şi până în prezent s-au manifestat, periodic, tensiuni, cauzate, în cea mai mare
parte, de măsurile unilaterale luate în special de Brazilia, în vederea protejării intereselor
economice naţionale, dar şi de efectele crizei care continuă să afecteze întreaga regiune. În
acest sens, în ultimii doi ani, chiar procesul de integrare din cadrul MERCOSUR a fost sensibil
afectat de crizele economico-financiare din Brazilia şi Argentina.
Astfel, procesul de integrare în cadrul MERCOSUR are o evoluţie complexă, în special
datorită dificultăţilor de armonizare a intereselor economice ale principalilor parteneri Brazilia
şi Argentina.

NAFTA şi MERCOSUR: analiză comparativă

Pornind de la obiectivele stabilite de cele două acorduri de integrare regională

putem spune ca deosebirea este evidentă: în timp ce NAFTA şi-a propus ca obiectiv de bază
crearea unei zone de comerţ liber, MERCOSUR (Piata Comuna a Sudului) a fost mult mai
ambiţios, dorind, pe lângă realizarea zonei de comerţ liber, şi o uniune vamală şi o politică
coerentă pentru o piaţă comună. MERCOSUR a constituit o abordare fundamental nouă a
integrării regionale în America Latină.
MERCOSUR a intrat in vigoare la 26 martie 1991 si este format din ţări în curs de
dezvoltare, din care Argentina, Brazilia şi Uruguay, din grupul de ţări cu venit mediu din
categoria superioară, iar una (Paraguay) din grupul de ţări cu venit mediu din categoria
inferioară. Chile, Columbia, Ecuador si Peru au statut de membri asociaţi din 1996. Bolivia si
Venezuela au fost invitate sa devina membre cu drepturi depline in 2005.
Este evidenta o diferenţă uriaşă din punct de vedere al forţei economice determinată de
decalajele în nivelul de dezvoltare economică şi de participare la fluxurile din economia
mondială. Discrepanţele se măresc atunci când se iau în considerare fluxurile internaţionale de
mărfuri şi servicii.
Uniunea vamală MERCOSUR a intrat în vigoare la începutul anului 1995 prin
introducerea unui tarif extern comun cu taxe vamale cuprinse între 0 şi 25 %. Obiectivul
următor pentru 1995 – 2006 este de eliminare a tuturor barierelor netarifare încă existente şi
formarea unei pieţe comune.
După o perioadă de progres relativ rapid în realizarea obiectivului de creare a unei zone
de comerţ liber, ţările partenere s-au confruntat cu dificultăţi majore atât în menţinerea fluxului
liber de mărfuri cât şi în realizarea unor evoluţii progresive în liberalizarea comerţului cu zahăr
şi automobile.
Greutăţile s-au manifestat pe fondul unei evoluţii mai puţin favorabile din economia
mondială (criza asiatică şi criza rusă) din a doua parte a anilor ’90. Acestea au determinat
apariţia unor stări conflictuale între Argentina şi Brazilia, cei doi membri marcanţi ai
MERCOSUR.
In cazul NAFTA, exportul intrazonal a devenit predominant cu o pondere de 55,3 %
în anul 2001, în cazul MERCOSUR, exportul intrazonal a reprezentat doar 21,1 % din exportul
total. În anul 2001, exportul de mărfuri al NAFTA a fost de 1226 miliarde USD, depăşind de
peste 14 ori valoarea exporturilor de mărfuri ale ţărilor MERCOSUR. În acelaşi timp, cu un
export de servicii comerciale de 342,3 miliarde USD în anul 2001, NAFTA a depăşit
MERCOSUR de aproape 27 de ori.
In concluzie, un punct de convergenţă puternică între NAFTA şi MERCOSUR îl
reprezintă politica marilor grupări economice regionale de extindere a zonelor de comerţ liber
atât prin acorduri bilaterale cât şi, în final, prin punerea în aplicare a Zonei de Comerţ Liber a
Americilor. Un alt punct de convergenţă este acela al negocierii unor acorduri cu ţări sau
grupări regionale de pe alte continente.

5. Comunitatea Andină de Naţiuni (Pactul Andin – CAN)

În 1969, prin Acordul de la Cartagena (Columbia), s-a constituit Pactul Andin.

La reuniunea ordinară a Consiliului Prezidenţial Andin din martie 1996, din oraşul
peruan Trujillo, au fost semnate „Declaraţia de la Trujillo” şi „Protocolul de modificare a
Acordului de la Cartagena”, conform cărora Pactul Andin a fost transformat în „Comunitatea
Andină de Naţiuni” (CAN). Reuniunea de vârf a ţărilor membre (Trujillo, Peru, 9 – 10 martie
1997 a aprobat crearea CAN, constituită din: Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru şi Venezuela.
Au statut de observator 25 de ţări şi organizaţii internaţionale. România are statut de observator
din 1982.
CAN are sediul la Lima (Peru).
Scopul organizaţiei este integrarea în domeniile economic, financiar, monetar, al
educaţiei, muncii şi sănătăţii, cu „scopul valorificării, în interes naţional, a bogăţiilor şi
resurselor naturale ale ţărilor membre, printr-o dezvoltare independentă, armonioasă şi
echilibrată”.
Principalele hotărâri adoptate prin cele două documente, semnate în oraşul Trujillo,
care pun bazele CAN, se referă la:
→ realizării atât a integrării economice şi comerciale, cât şi a celei politice;
→ desemnarea Consiliului de Miniştrilor de Externe ca responsabil pentru
componenta politică Comunităţii Andine de Naţiuni;
→ încetarea activităţii Juntei Acordului de la Cartagena şi preluarea atribuţiilor
acesteia de către Secretariatul General;
→ înfiinţarea, în maxim 5 ani, a Parlamentului Andin (după modelul existent la
nivelul Uniunii Europene).
La reuniunea de la Lima din iunie 2000, au fost convenite liniile directoare pentru
crearea Pieţei Comune Andine, până, cel mai târziu, la 31 decembrie 2005, iar la cea
desfăşurată la Santa Cruz de la Sierra – Bolivia, în ianuarie 2002, s-au adoptat importante
hotărâri privind accelerarea procesului de integrare a regiunii andine, între care:
� adoptarea unui regim vamal extern comun până la 31 decembrie 2003;
 � finalizarea elementelor de consolidare şi perfectare a zonei andine de liber schimb şi
a uniunii vamale andine în 2002;
� stabilirea criteriilor de convergenţă macroeconomică în următoarea perioadă de doi
ani;
� convenirea mecanismelor de apărare comercială comună, a unui regim special
pentru comerţul inter-regional;
� definirea unei politici agricole comune;
� neacordarea de concesii mai favorabile terţilor, faţă de cele acordate ţărilor membre
CAN, asigurarea tranzitului liber al mijloacelor de transport terestru de mărfuri;
� asigurarea regimului privind importurile temporare şi perfecţionarea tratamentului
bunurilor de capital, materiilor prime şi componentelor care se folosesc la producerea de
mărfuri destinate exporturilor CAN;
� armonizarea regimurilor speciale pentru comerţul intra-regional şi pentru stabilirea
de mecanisme de apărare comercială comune.
Evoluţia proiectul CAN se dovedeşte, totuşi, lentă şi uneori contradictorie, fiind
condiţionată, pe de o parte, de situaţia dificilă a ţărilor membre, iar, pe de altă parte, de
tensiunile existente între Columbia şi Venezuela. CAN este interesată să dezvolte mai amplu
raporturile sale cu Uniunea Europeană, dar paşi concreţi sunt deocamdată destul de modeşti.

6. Grupul celor Trei (G3)

A fost iniţiat în 1989, între Columbia, Mexic şi Venezuela, ca mecanism de promovare

a integrării celor trei ţări şi a cooperării acestora cu statele din America Centrală şi zona
Caraibilor.
În februarie 1993 a avut loc, la Caracas, Summit-ul G3 şi al celor 6 state centro-
americane (Panama, Costa Rica, Nicaragua, El Salvador, Honduras, Guatemala), toţi cei 9 şefi
de stat semnând Angajamentul de la Caracas, care conţine următoarele prevederi principale:
 G3 va acţiona ca mecanism de integrare între cele 9 ţări participante şi de
adâncire a cooperării cu ţările centro-americane şi caraibiene;
 Vor fi dezvoltate programe comune în domeniile: comercial, financiar,
investiţii, energie, telecomunicaţii, transporturi, agricultură, etc.;
 Dezvoltarea cooperării tehnice şi ştiinţifice în domeniile: industrie, agro-
industrie, pescuit, minerit, turism;
 Cooperare în domeniul social, cu accent pe protejarea familiei, tineretului,
realizării de proiecte concrete în domeniul sănătăţii publice, mediului şi dezvoltării urbane;
 Cooperare în domeniul educaţiei şi culturii, formarea şi perfecţionarea
resurselor umane;
 10 proiecte de cooperare incluse în mod expres ca prioritare (ex: interconectarea
sistemelor de transport al energiei electrice, crearea unui sistem integrat (comun) de transport
maritim, interconectarea feroviară centro-americană etc.).
La 12 mai 1994, cu prilejul reuniunii ibero-americane de la Cartagena – Columbia),
preşedinţii Columbiei, Mexicului şi Venezuelei au semnat Acordul de comerţ liber între ţările
membre ale G3.
 Obiectivul principal al Acordului este liberalizarea fluxurilor comerciale reciproce,
pentru care se stabileşte un program de reducere progresivă a taxelor vamale la aproape toate
produsele (sunt doar câteva excepţii), cu câte 10 % pe an, astfel încât în anul 2005 liberalizarea
să fie totală.
Rezultatele G3 prefigurează un bilanţ pozitiv şi perspective încurajatoare pentru viitor.
Între rezultatele palpabile se evidenţiază volumul de 3 miliarde dolari al schimburilor dintre
cele trei ţări (din care 2,1 miliarde dolari reprezintă schimburi bilaterale dintre Venezuela şi
Columbia sau investiţiile reciproce, între care se remarcă investiţiile, semnificative ca volum,
făcute în Venezuela de întreprinderi publice şi private din Mexic. Se subliniază pe bună
dreptate că aceste investiţii – multe dintre ele „încrucişate” – generează fluxuri comerciale pe
termen lung, cât şi alte efecte favorabile, ca transferul de tehnologii, crearea de noi locuri de
muncă etc.
Nu mai puţin semnificativ este rolul stabilizator al G3 în regiune, atât prin acomodarea
intereselor celor trei state membre în relaţiile lor cu statele centro-americane, cât şi prin
calmarea unor probleme conflictuale din relaţiile bilaterale columbiano-venezuelene.

Cursul 7
Principalul obiectiv al Fondului European de Dezvoltare Regională este de a
asigura asistenţă financiară în scopul corectării principalelor decalaje între nivelurile de
dezvoltare a diferitelor regiuni. Măsurile admisibile pentru intervenţia FEDR sunt
adaptate la obiectivele şi priorităţile politicii de coeziune, astfel:
Investiţii în infrastructură.
Intervenţiile prin acest fond sunt concentrate pe creşterea potenţialului economic,
dezvoltare, adaptarea structurală şi la crearea şi menţinerea de locuri de muncă durabile în
regiunile selectate pentru Obiectivul 1. Totodată include şi investiţii care contribuie la crearea
şi dezvoltarea reţelelor trans-europene în sectoarele transporturilor, telecomunicaţiilor şi
energiei, ţinând cont de necesitatea de interconectare a regiunilor centrale ale comunităţii, cu
cele care prezintă dezavantaje structurale, care derivă din poziţia insulară, lipsa căilor de acces
şi situarea la periferie.
În regiunile sau zonele care intră în Obiectivele 1 şi 2, FEDR poate participa la
finanţarea investiţiilor în domeniul infrastructurii zonelor industriale în declin, renovarea
zonelor urbane degradate precum şi relansarea şi integrarea zonelor rurale şi a celor dependente
de pescuit. În acelaşi timp, sunt finanţate activităţile creatoare de locuri de muncă, inclusiv cele
care vizează conectarea infrastructurilor de comunicare şi de altă natură.
Dezvoltarea potenţialului intern prin iniţiative de dezvoltare locală şi ocuparea
forţei de muncă precum şi susţinerea activităţilor întreprinderilor mici şi mijlocii prin
intermediul stimulentelor acordate pentru crearea de noi locuri de muncă (cu excepţia
măsurilor finanţate de Fondul Social European).
Altfel spus, FEDR susţine în particular următoarele sectoare:
• mediul productiv, în special pentru dezvoltarea competitivităţii şi investiţiilor durabile
ale întreprinderilor mici şi mijlocii, şi pentru creşterea capacităţii de atracţie a regiunilor prin
intermediul potenţialului infrastructurii lor;
• cercetarea şi dezvoltarea tehnologică în scopul favorizării dezvoltării de noi
tehnologii;
• dezvoltarea societăţii informaţionale;
 • dezvoltarea turismului şi a investiţiilor în patrimoniul cultural, inclusiv protecţia
acestuia şi a celui natural, cu condiţia de a crea locuri de muncă;
• protecţia şi ameliorarea mediului ţinând cont de principiul precauţiei şi acţiunile
preventive în sprijinul dezvoltării economice, utilizării depline şi eficace a energiei şi
dezvoltarea surselor de energie regenerabile;
• susţinerea egalităţii şanselor între bărbaţi şi femei prin crearea de întreprinderi şi
infrastructură de servicii care să faciliteze concilierea dintre viaţa de familie şi cea profesională.
NB: Cele două Obiective menţionate mai sus prezintă următoarele caracteristici:
• Obiectivul 1 - promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor cu dificultăţi.
Cuprinde regiunile corespondente nivelului doi din Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale
Statistice (NUTS) al căror PIB/cap de locuitor este inferior nivelului de 75% din media
comunitară. El include în afară de acestea, regiunile ultraperiferice, departamentele franceze de
peste mări, ş.a. Comisia Europeană este responsabilă pentru definirea listei regiunilor cărora li
se aplică Obiectivul 1.
• Obiectivul 2 - Favorizarea reconversiei economice şi sociale a zonelor cu dificultăţi
structurale. Regiunile cărora li se aplică obiectivul 2 sunt zone care au probleme de reconverise
economică şi socială şi a căror populaţie şi suprafaţă sunt semnificative. Ele cuprind zone care
se află în faze de schimbări economice şi sociale în sectoarele industriale şi de servicii, zonele
rurale în declin, zonele urbane aflate în dificultate şi zonele dependente de pescuit care se
găsesc într-o situaţie de criză.
DISPOZIŢII GENERALE ale regulamentului FEDER
Obiectul
Prezentul regulament stabileşte:
1. atribuţiile Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER),
2. extinderea intervenţiei sale cu privire la
- obiectivele de convergenţă,
- de competitivitate regională
- şi de ocupare a forţei de muncă şi de cooperare teritorială europeană.
- normele de eligibilitate pentru intervenţie.
Obiectiv si sfera de aplicare a intervenţiei
Obiectivul Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDR) este de a consolida
coeziunea economică şi socială în Uniunea Europeană prin diminuarea dezechilibrelor
regionale. Pe scurt, FEDR finanţează:
 ajutoare directe pentru investiţiile în întreprinderi (în special, IMM-uri) în
vederea
 creării de locuri de muncă durabile;
 infrastructuri legate, în special, de cercetare şi inovare, telecomunicaţii, mediu,
 energie şi transporturi;
 instrumente financiare (fond de capital de risc, fond de dezvoltare regională
etc.) destinate să sprijine dezvoltarea regională şi locală şi să favorizeze cooperarea între oraşe
şi regiuni;
 măsuri de asistenţă tehnică.
1.Convergenţa
În regiunile care se află sub incidenţa obiectivului „Convergenţă”, domeniile de
intervenţie FEDR se concentrează asupra modernizării şi diversificării structurilor economice,
precum şi asupra păstrării şi creării de locuri de muncă durabile. Acţiunile întreprinse prin
FEDR curpind următoarele domenii:
→ cercetare şi dezvoltare tehnologică (CDT);
→ inovare şi spirit antreprenorial;
→ societate informaţională;
→ mediu;
→ prevenirea riscurilor;
→ turism;
→ cultură;
→ transporturi;
→ energie;
→ educaţie;
→ sănătate.
2.Competitivitatea regională şi ocuparea forţei de muncă
Priorităţile obiectivului „Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă” se
concentrează asupra a trei aspecte:
 inovare şi economia cunoaşterii: consolidarea capacităţilor regionale în materie
de cercetare şi dezvoltare tehnologică, stimularea inovării şi a spiritului antreprenorial şi
dezvoltarea ingineriei financiare, în special pentru întreprinderile legate de economia
cunoaşterii;
 mediu şi prevenirea riscurilor: reabilitarea terenurilor contaminate, stimularea
eficacităţii energetice, promovarea de transporturi publice urbane nepoluant şi elaborarea de
planuri pentru prevenirea şi gestionarea riscurilor naturale şi tehnologice;
 acces la serviciile de transport şi telecomunicaţii de interes economic general.
3.Cooperarea teritorială europeană
În ceea ce priveşte obiectivul „Cooperare teritorială europeană”, ajutorul furnizat prin
FEDR se grupează în jurul a trei axe:
 dezvoltarea de activităţi economice şi sociale transfrontaliere;
 stabilirea şi elaborarea cooperării transnaţionale, inclusiv cooperarea bilaterală
între regiunile maritime;
 consolidarea eficacităţii politicii regionale prin promovarea şi cooperarea
interregională, prin realizarea de activităţi de conectare în reţea şi prin schimburi de experienţă
între autorităţile regionale şi locale.
Eligibilitatea cheltuielilor
Următoarele cheltuieli nu sunt eligibile pentru o contribuţie a FEDER:
(a) dobânzile debitoare;
 (b) achiziţionarea de terenuri cu o valoare mai mare de 10% din cheltuielile totale
eligibile ale operaţiunii în cauză. În cazuri excepţionale şi justificate în mod corespunzător,
autoritatea de gestiune poate admite un procent mai mare pentru operaţiunile cu privire la
protecţia mediului;
(c) dezmembrarea centralelor nucleare;
(d) taxa pe valoarea adăugată recuperabilă.
Cheltuielile pentru locuinţe sunt eligibile doar pentru statele membre care au aderat la
Uniunea Europeană la 1 mai 2004 sau după această dată şi numai in anumite conditii.
Cheltuielile sunt limitate la:
 locuinţele multifamiliale sau
 imobilele aparţinând autorităţilor publice sau exploatanţilor fără scop lucrativ
care sunt destinate familiilor cu venit mic sau persoanelor cu nevoi speciale.

DISPOZIŢII SPECIALE PRIVIND TRATAMENTUL CARACTERISTICILOR

SPECIFICE TERITORIALE
Caracteristici specifice teritoriale (art 8,9,10)
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) acordă o atenţie deosebită
caracteristicilor specifice teritoriale.
Acţiunile întreprinse în cadrul FEDR încearcă să atenueze problemele economice,
sociale şi ecologice cu care se confruntă mediile urbane.
Aceste strategii favorizează o dezvoltare urbană durabilă prin intermediul unor acţiuni
precum consolidarea creşterii economice; reabilitarea mediului fizic, reconversia zonelor
brownfield; păstrarea şi valorificarea patrimoniului natural şi cultural; acţiunile care stimulează
spiritul de întreprindere, ocuparea forţei de muncă locale şi dezvoltarea comunitară şi
furnizarea de servicii pentru populaţie, ţinând seama de evoluţia structurilor demografice.
Zonele cu handicapuri geografice sau naturale (regiunile insulare, zonele muntoase
sau zonele cu densitate mică a populaţiei) beneficiază de un tratament privilegiat. FEDER
poate contribui, în special, la finanţarea unor investiţii menite să îmbunătăţească accesibilitatea,
să promoveze şi să dezvolte activităţile economice legate de patrimoniul cultural şi natural, să
încurajeze utilizarea durabilă a resurselor naturale şi să favorizeze turismul durabil.
Zonele ultraperiferice beneficiază, de asemenea, de un ajutor specific al FEDR pentru
a compensa dezavantajele determinate de îndepărtarea lor geografică.
DISPOZIŢII SPECIALE PRIVIND OBIECTIVUL DE COOPERARE
TERITORIALĂ EUROPEANĂ
Programe operaţionale
Conţinut
Fiecare program operaţional care se încadrează în obiectivul de cooperare teritorială
europeană conţine :
(1) o analiză a situaţiei - puncte forte şi al puncte slabe şi strategia selectată în
consecinţă;
(2) o listă a zonelor eligibile
(3) o justificare care sa justifice de ce statul membru a decis să înscrie acţiunile
finanţate în temeiul obiectivului de cooperare teritorială europeană,
(4) informaţii privind axele prioritare şi obiectivele lor specifice.
(5) o repartizare indicativă, pe categorie, a utilizării programate a contribuţiei FEDER
la programul operaţional,
(6) un plan de finanţare unic
(7) informaţii privind complementaritatea cu acţiunile finanţate de FEADR şi FEP,
după caz;
 (8) dispoziţiile de executare a programului operaţional, inclusiv:
(9) o listă orientativă de proiecte importante care trebuie supusă Comisiei spre aprobare
în perioada de programare.
Normele de eligibilitate a cheltuielilor
Normele naţionale aprobate de statele membre care participă la un program operaţional
de cooperare teritorială europeană se aplică pentru determinarea eligibilităţii cheltuielilor, cu
excepţia cazului în care sunt stabilite norme comunitare.
Normele de eligibilitate cele mai extinse se aplică pe întregul teritoriu reglementat de
program.
Gestionare, urmărire şi control
Desemnarea autorităţilor
Statele membre care participă la un program operaţional desemnează:
♦ autoritate de gestiune unică (cu un secretariat tehnic comun) ,
♦ autoritate de certificare unică (care primeşte plăţile efectuate de Comisie şi,
de regulă, efectuează plăţile către principalul beneficiar) şi
♦ autoritate de audit unică (asistată de un grup de comisari de conturi compus
dintr-un reprezentant din fiecare stat membru care participă la programul operaţional), aceasta
din urmă fiind situată în statul membru al autorităţii de gestiune.
Funcţia autorităţii de gestiune
Se asigură că toate cheltuielile fiecărui beneficiar care participă la o operaţie au fost
validate de controlul prevăzut
Sistemul de control
Fiecare stat membru desemnează controlorii însărcinaţi să verifice legalitatea şi
conformitatea cheltuielilor declarate de fiecare beneficiar care participă la operaţie. Statele
membre pot decide desemnarea unui controlor unic pentru tot teritoriul cuprins de program.
Fiecare stat membru se asigură că toate cheltuielile pot fi validate de controlori în
termen de trei luni.
Gestionarea financiară
(1) Contribuţia FEDER este virată într-un cont unic sau în subconturi naţionale, iar
autoritatea de certificare se asigură că orice sumă virată în urma unei neregularităţi este
recuperată de la primul beneficiar. În cazul în care primul beneficiar nu reuşeşte să fi rambursat
de un beneficiar, statul membru pe teritoriul căruia are sediul beneficiarul în cauză rambursează
autorităţii de certificare suma virată necuvenit beneficiarului menţionat anterior.
Operaţiuni
Selecţionarea operaţiunilor
(1) Operaţiunile selecţionate pentru programele operaţionale menite să dezvolte:
→ activităţile transfrontaliere şi
→ cooperarea transnaţională
Cuprind beneficiari din cel puţin două ţări, dintre care cel puţin un stat membru care,
pentru fiecare operaţie, cooperează în cel puţin două dintre modalităţile următoare: dezvoltare
comună, punere în aplicare comună, dotare comună cu efective şi finanţare comună.
Operaţiunile selecţionate pot fi puse în aplicare într-o singură ţară, cu condiţia să fie
reprezentate de entităţi care au apartenenţă la cel puţin două ţări.
(2) Pentru cooperarea interregională cuprind beneficiari, la nivel regional şi local, din
cel puţin:
(a) trei state membre; sau
 (b) trei ţări, dintre care cel puţin două trebuie să fie state membre, atunci când un
beneficiar al unei ţări terţe participă la acestea.
Responsabilităţile primului beneficiar şi ale celorlalţi beneficiari
Pentru fiecare operaţiune, beneficiarii desemnează un prim beneficiar din grupul lor. El
îşi asumă diverse responsabilităţi:
(a) stabileşte modalităţile de desfăşurare a relaţiilor sale cu beneficiarii
(b) are sarcina de a asigura punerea în aplicare a întregii operaţiuni;
(c) se asigură că toate cheltuielile corespunde activităţilor adoptate
(d) verifică dacă toate cheltuielile sunt validate de controlori;
(e) are responsabilitatea de a transfera contribuţia FEDER beneficiarilor care participă
la operaţiune.
Fiecare beneficiar care participă la operaţiune:
(f) îşi asumă responsabilitatea în cazul neregularităţii cheltuielilor pe care le-a declarat;
(g) informează statul membru pe teritoriul căruia se află cu privire la participarea sa la o
operaţiune în cazul în care statul membru în cauză nu participă la programul în cauză.
Condiţii speciale care determină localizarea operaţiunilor
În cadrul cooperării transfrontaliere, FEDER poate finanţa, în limita a 20% din valoarea
contribuţiei sale la programul operaţional cheltuieli suportate pentru punerea în aplicare a unor
operaţii sau segmente de operaţii în zone de nivel NUTS 3 care se suprapun cu zonele eligibile
pentru acest program şi care sunt prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul (CE)
nr. 1083/
În cadrul cooperării transnaţionale, FEDER poate finanţa, in limita a 20% din valoarea
contribuţiei sale la programul operaţional, cheltuieli suportate de parteneri situaţi în
afara zonei care participă la operaţiuni, atunci când aceste cheltuieli sunt în beneficiul
regiunilor situate pe teritoriul reglementat de obiectivul de cooperare.
În cadrul cooperării transfrontaliere, transnaţionale şi interregionale, FEDER poate
finanţa, în limita a 10% din valoarea contribuţiei sale la programul operaţional cheltuieli
suportate pentru punerea în aplicare a unor operaţiuni sau segmente de operaţiuni pe teritoriul
unor ţări situate în afara Comunităţii Europene, cu condiţia ca ele să aducă beneficii regiunilor
Comunităţii.

Prin Decizia Guvernului Nr. 402/2004, fostul Minister al Integrarii Europene,

actualmente Ministerul Dezvoltarii, Lucrarilor Publice si Locuintelor a fost desemnat
Autoritate de Management pentru Programul Operational Regional 2007-2013, avand
responsabilitatea managementului, gestionarii si implementarii asistentei financiare alocate
acestui program. Autoritatea de Management pentru Programul Operational Regional s-a
constituit in cadrul MDLPL, conform HG 243/2006.
La nivel regional, au fost desemnate ca Organisme intermediare pentru Programul
Operational Regional cele opt Agentii de Dezvoltare Regionala, conform angajamentelor
asumate in Capitolul 21 de negociere intre Romania si Uniunea Europeana, respectiv “Politica
regionala si coordonarea instrumentelor structurale”.
Obiectivul strategic al Programului Operational Regional 2007-2013 consta in
sustinerea dezvoltarii economice, sociale, echilibrate teritorial si durabile a Regiunilor
Romaniei, in functie de nevoile si resursele lor specifice, cu accent pe polii urbani de crestere,
imbunatatirea infrastructurii de baza si a infrastructurii de afaceri, pentru a face din Regiunile
Romaniei, mai cu seama din cele ramase in urma, locuri mai atractive pentru a trai, vizita,
investi si munci.
Alocarile financare pentru POR 2007-2013
Pentru perioada 2007-2013 alocarile financiare pentru Programul Operational
Regional provin din fonduri FEDER ( Fondul European pentru Dezvoltare Regionala)- in
valoare de 3,72 miliarde Euro, fonduri publice nationale -0,657 miliarde Euro si fonduri private
estimate la 184 milioane Euro.Contributia maxima din FEDER poate ajunga pana la 85% din
totalul costurilor eligibile, iar co-finantarea publica nationala de 15%.

Programul Operational Regional 2007 - 2013 (REGIO) este unul dintre programele
operationale romanesti agreate cu Uniunea Europeana si un instrument foarte important pentru
implementarea strategiei nationale si a politicilor de dezvoltare regionala. Este aplicabil tuturor
celor opt regiuni de dezvoltare ale Romaniei. Obiectivul general al POR consta in “sprijinirea si
promovarea dezvoltarii locale durabile, atat din punct de vedere economic, cat si social, in
regiunile Romaniei, prin imbunatatirea conditiilor de infrastructura si a mediului de afaceri,
care sustin cresterea economica”. Aceasta inseamna ca POR urmareste reducerea disparitatilor
de dezvoltare economica si sociala dintre regiunile mai dezvoltate si cele mai putin dezvoltate.
Bugetul total alocat POR este de aproximativ 4,4 miliarde euro in primii 7 ani dupa
aderare (2007-2013). Finantarea UE reprezinta aproximativ 84% din bugetul POR. Restul
provine din fonduri nationale, cofinantare publica (14%) si cofinantare privata (2%).
Distributia fondurilor se realizeaza pe axele prioritare ale Programului Operational
Regional. Fiecare axa prioritara are alocat un anumit buget si cuprinde un numar de domenii
cheie de interventie care urmaresc realizarea unor obiective de dezvoltare.
Axa Prioritara 1: Sprijinirea dezvoltarii durabile a oraselor - poli urbani de
crestere (30% din bugetul alocat POR) Sprijin pentru dezvoltarea oraselor in vederea
cresterii calitatii vietii locuitorilor si crearea de noi locuri de munca.
Axa Prioritara 2: Imbunatatirea infrastructurii regionale si locale de transport
(20,35% din bugetul alocat POR) Sprijin pentru reabilitarea si modernizarea retelei de
drumuri judetene, strazi urbane, inclusiv a soselelor de centura.
 Axa Prioritara 3: Imbunatatirea infrastructurii sociale (15% din bugetul POR)
Sprijin pentru imbunatatirea infrastructurii serviciilor sociale, de sanatate si siguranta publica in
situatii de urgenta; modernizarea infrastructurii educationale.
Axa Prioritara 4: Sprijinirea dezvoltarii mediului de afaceri regional si local (17%
din bugetul alocat POR) Finantare pentru dezvoltarea structurilor de sprijinire a afacerilor,
reabilitarea centrelor industriale neutilizate; sprijinirea microintreprinderilor.
Axa Prioritara 5: Dezvoltarea durabila si promovarea turismului (15% din
bugetul alocat POR) Sprijin pentru restaurarea patrimoniului cultural-istoric, modernizarea
infrastructurii turistice; imbunatatirea calitatii infrastructurii din zonele naturale care ar putea
atrage turisti.
Axa Prioritara 6: Asistenta tehnica (2,65% din bugetul alocat POR)
Sprijin pentru implementarea transparenta si eficienta a Programului Operational Regional.
In cadrul Obiectivului de Cooperare Teritoriala Europeana, suma alocata de 404
milioane euro va finanta urmatoarele programe operationale:
• Program Operational Romania - Ungaria
• Program Operational Romania - Bulgaria.
• Program Operational Romania – Serbia-Muntenegru
• Programul Operaţional Comun Romania-Ucraina-Republica Moldova 2007-
2013
• Programul de Cooperare Transfrontalieră Ungaria-Slovacia-România-Ucraina
2007-2013
• Program Operational de Cooperare Sud-Estul Europei
• Programul operational de Cooperare Interregionala INTERREG IV C
• Program Operational Bazinul Marii Negre
• Programul Operational URBACT II
• Programul Operational INTERACT II 2007-2013
• Programul Operational ESPON 2013

Curs 8. Grupari regionale in Asia

1. ACM – Piaţa Comună Arabă (ACM – Arab Common Market) Egipt, Irak, Iordania, Mauritania, Siria,

Yemen

2. UMA – Uniunea Arabă a Magrhebului (UMA – Arab Magreb Union): Algeria, Libia, Mauritania,

Maroc, Tunisia

3. ECO – Organizaţia de Cooperare Economică (ECO – Economic Cooperation

Organization):Afganistan,Azerbaidjan,Iran, Kazahstan, Turcia, Turkmenistan, Uzbekistan

4. GCC – Consiliul de Cooperare al Golfului (GCC – Gulf Cooperation Council): Kuweit, Oman, Qatar,

Arabia Saudită , Emiratele Arabe Unite. O nouă piaţă comună a luat fiinţă la 1 ian 2008 prin cele şase
ţări membre ale Consiliului de Cooperare în Golful Persic: Bahrain, Kuweit, Oman, Qatar, Arabia
Saudită şi Emiratele Arabe Unite au creat înca din mai 1981 Consiliul de Cooperare a ţărilor
arabe din Golf (CCG).
Analiştii politico-economici consideră că din acest moment ţările din zona golfului îşi vor
consolida poziţia pe scena internaţională. Unul dintre cele mai importante aspecte ale noii pieţe comune
va fi migraţia. De acum, cetăţenii din Bahrein, Kuweit, Oman, Qatar, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe
Unite vor putea lucra sau locui oriunde pe teritoriul statelor membre ale noului grup.
În 1989 UE şi CCG au semnat un acord de cooperare care prevedea facilitarea relaţiilor
comerciale, cooperarea în domeniul industrial, energiei şi mediului înconjurător şi, totodată, începerea
de negocieri în vederea încheierii unui acord de comerţ liber între cele două părţi. În prezent Comisia
Europeană poartă negocieri cu CCG în vederea încheierii Acordului de comerţ liber.
6 . Acordul de la Bangkok (Bangkok Agreement): Bangladesh, India, Coreea, Laos, Filipine, Sri Lanka,

Thailanda

7. EAEC – Reuniunea Economică Est Asiatică (EAEC – Est Asian Economic Caucus): Brunei,China,Hong

Kong,Indonezia,Coreea, Malaezia, Filipine, Singapore, Taiwan, Thailand

Malayezia, Filipine, Singapore, Cambodgia, Brunei), cu peste 300 milioane de locuitori;
8. Asociatia Tarilor din Asia de Sud-Est (ASEAN)
Asociatia Tarilor din Asia de Sud-Est – ASEAN (Association of South-East Asian
Nations) – este una dintre cele mai vechi si mai importante formule de integrare economica
din Asia si chiar din lume. Asociatia a fost înfiintata pe 8 august 1967, ca un for de
cooperare economica si politica între statele Asiei de Sud-Est.
Printre membrii fondatori s-au numarat: Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore si
Thailanda.
Înca de la crearea sa, ASEAN s-a declarat a fi o grupare careia i se poate alatura orice tara
doritoare din sud-estul asiatic, care ar fi gata sa respecte principiile care stau la baza existentei
sale. Tensiunile politice din zona au blocat acest deziderat. Amenintarea pe care o reprezenta
Vietnamul, puternic sustinut de colosul sovietic, a facut ca statele ASEAN sa încerce sa
mentina un oarecare echilibru politic în regiune, desi suspiciunile le erau alimentate de elemente cât
se poate de reale, precum conflictul dintre Vietnam si Cambogia.
Rabdarea de care statele membre ASEAN au dat dovada în încercarea lor de a
neutraliza influenta negativa potentiala a Vietnamului în regiune a dat roade si, în 1994, toate tarile din
grupare au reusit sa ajunga, dupa 20 de ani, la o normalizare a relatiilor cu acest stat.
Astfel încât, tara care cu 22 de ani în urma (în 1973) se opusese ferm largirii ASEAN,
grupare pe care o considera un bastion anti- comunist, devine, în iulie 1995, în urma summit-ului
ASEAN din Vietnam, cel de-al 7 membru al acestei grupari.
Acum, din ASEAN mai fac parte, alaturi de cele cinci state fondatoare (Indonezia,
Malaezia, Filipine, Singapore si Thailanda) si Brunei, Cambogia, Myanmar, Laos si
Vietnam.
Populatia celor 10 tari care intra în prezent în component a ASEAN este de circa
500 milioane de persoane, ceea ce transforma, potential, zona, într-una din cele mai mari piete
ale lumii. Alte atuuri ale tarilor din regiune se refera la faptul ca poseda resurse naturale bogate, se
întind pe o suprafata considerabila si se afla în apropierea rutelor strategice care leaga Oceanul
Pacific de Orientul Mijlociu, Africa si Europa. În ultimii ani ai deceniului al 9-lea al secolului trecut, a
început sa se dezvolte ideea unor “zone economice subregionale”, care ar fi putut, dupa opinia
autoritatilor de atunci din statele ASEAN, sa contribuie la adâncirea integrarii economice în zona,
fara a necesita modificarea radicala a politicilor comerciale nationale. Au aparut astfel, o serie
de mini-grupari, ”triunghiuri ale cresterii”, care însa au avut un impact minor.
Constatând lipsa de consistenta a tuturor încercarilor de pâna atunci, tarile membre
ASEAN si-au legat sperantele de crearea unei zone de liber schimb (AFTA). Tarile membre au
stabilit un calendar de reducere a protectiei tarifare în interiorul zonei, pâna la nivelul de 0-5% la
produsele manufacturate în urmatorii 15 ani, începând cu 1 ianuarie 1993.
Criza financiara din anii 1997-1998 a încetinit dezvoltarea impetuoasa a tarilor din Asia de
sud-est. Statutul de cea mai dinamica regiune a lumii a fost pus sub semnul întrebarii. S-a
spus ca miracolul asiatic a fost suprasolicitat, ca rapida crestere economica a “ipotecat” viitorul
acestor economii. Multe tari s-au încarcat de datorii, au recurs la masuri de restructurare pentru a
deveni viabile din punct de vedere financiar, au urmat concedieri, perioade de instabilitate politica si
sociala.

Cooperarea Economica Asia-Pacific (APEC)

În deceniile ce au trecut de la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial, tarile din
Asia de Est s-au caracterizat printr-o crestere economica puternica si constanta.
La început a fost Japonia. În perioada imediat postbelica, niponii s-au lansat, cu determinarea
specifica, spre o reconstructie economica în masura sa uimeasca întreaga lume si sa îi propulseze
între primele puteri economice ale planetei.
Au urmat „dragonii” asiatici – Hong Kong, Coreea de Sud, Taiwan si Singapore – care, chiar
daca nu pot aspira la statutul de superputere economica, au reusit sa recupereze, în mare masura,
ramânerile în urma si sa intre în categoria „noilor tari industrializate”.
Un al doilea val de dragoni, alcatuit din Indonezia, Filipine, Malaezia si Thailanda, dupa
o perioada caracterizata de o evolutie economica ezitanta si mai putin spectaculoasa, pare a se fi
trezit la viata si este în masura sa recupereze decalajele în viitorul apropiat. O evolutie similara
înregistreaza în ultimul deceniu si Vietnam-ul, urmat – în mai mica masura – de celelalte tari ale
Peninsulei Indochina.
În fine, schimbarile ideologice intervenite în cercurile ce conduc cel mai populat stat
al lumii – Republica Populara Chineza – au descatusat energii nebanuite, ce au condus
la cresteri economice spectaculoase, menite sa transforme semnificativ raportul de forte în
plan regional si chiar mondial.
 Toate aceste evolutii, coroborate cu interesul pe care Statele Unite ale Americii l-au
acordat acestui fenomen, au facut ca polul de dezvoltare economica sa se mute, practic, din zona
Atlanticului în cea a Pacificului.
Dinamismul exceptional al acestei zone nu putea ramâne fara efect în planul cooperarii
regionale pentru sustinerea mutuala a dezvoltarii. Ca raspuns la cresterea interdependentei
dintre economiile din zona Asia-Pacific si ca urmare a nevoii acestor economii de a fi
dinamizate si de a-si dezvolta spiritul comunitar, a fost înfiintata, în urma cu aproape un deceniu si
jumatate, Organizatia APEC (Asian Pacific Economic Cooperation). Membrii APEC au un PIB
reunit de aproape 16 trilioane de dolari si întrunesc aproximativ 42% din comertul mondial. În ultimul
deceniu, APEC a fost principala organizatie economica din zona care a promovat comertul deschis si
cooperarea economica. Rolul APEC a crescut în ultimii ani si acum aceasta se implica atât în
chestiuni economice (liberalizarea comertului, facilitarea afacerilor, colaborare economica si
tehnica), cât si în rezolvarea unor probleme sociale (protectia mediului înconjurator, educatie,
drepturile femeilor în societate). Organizatia îsi propune ca sa se constituie într-o zona de liber –
schimb într-un orizont de timp de mai îndelungat.
Aparitia organizatiei este consemnata în 1989, când a avut loc în Australia întrunirea ministrilor
comertului si afacerilor externe din 12 tari de pe ambele maluri ale Pacificului, pentru a stabili diverse
mijloace de înlesnire a coopera rii internationale în aceasta regiune ce se dezvolta atât de rapid.
Atunci s-a decis înfiintarea organizatiei APEC, ai carei 12 membri fondatori au fost Australia, Canada,
Brunei, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelanda, Filipine, Singapore, Thailanda
si SUA.
În 1993, SUA au gazduit prima întrunire anuala a liderilor tarilor membre APEC, la Blake Island,
lânga Seattle, cu scopul declarat de a da un nou imbold liberalizarii comertului, a promova spiritul de
comunitate, cresterea economica si dezvoltarea echitabila. Între 1989 si întrunirea din SUA din 1993,
APEC a acceptat sase noi membri. În noiembrie 1991, trei noi membri au fost primiti în organizatie:
Republica Populara Chineza, Hong Kong si Taiwan. În noiembrie 1993, organizatia a acceptat ca noi
membri Mexicul si Papua Noua Guinee, decizând ca Chile va deveni membru cu drepturi depline în
1994. Peru, Rusia si Vietnam au fost ultimele tari incluse în organizatie, în noiembrie 1998.
Astfel, APEC cuprinde în prezent 21 de membri. Înca de la înfiintarea organizatiei, APEC nu s-
a considerat o grupare de tari, ci mai degraba o grupare de economii, acest termen subliniind faptul
ca obiectul de activitate al organizatiei este preponderent economic, nu politic. Aceasta grupare
constituie un forum de consultari libere, fara o structura organizationala complicata sau o
birocratie dezvoltata care sa îl sustina.
Organizatia pentru Cooperare Economica în zona Asia-Pacific opereaza prin consens.
În anul 1991, statele membre s-au angajat în conducerea activitatilor lor si a programelor lor de
munca pe baza unui dialog deschis, în care se pune accent pe respectul reciproc în ceea ce priveste
punctele de vedere ale tuturor participantilor. Organele de conducere ale organizatiei sunt Consiliul de
Ministri, Consiliul Consultativ si Secretariatul.
În cadrul Consiliului de Ministri, functia de conducere este asigurata anual, prin
rotatie, de un reprezentant al statelor membre. Statul care detine presedintia este si responsabil cu
gazduirea întrunirilor anuale ministeriale (între ministrii afacerilor externe ai celor 21 de state).
Tarile membre ale APEC-ului au gazduit o serie de întruniri la nivel înalt pe teme privind
educatia, energia, mediul, finantele, resursele umane, cooperarea tehnologica, sprijinirea
întreprinderilor mici si mijlocii, telecomunicatii, transporturi.
Economiile APEC au ales calea deschiderii, integrarii, reformei institutionale si a unei
mai bune guvernari si cooperari. Se pare ca aceasta a reprezentat alegerea potrivita, daca se
iau în considerare evenimentele din ultimul deceniu. Singurul obstacol major – criza
financiara asiatica – a provocat o panica financiara, care a condus la o scadere a investitiilor în zona,
datorata în special îngrijora rilor cu privire la calitatea guvernarii unor tari. Pentru a face fata
provocarilor ce vor urma si pentru a construi economii robuste, capabile sa depaseasca riscuri
imprevizibile este necesara mai multa deschidere, integrare, colaborare regionala si o mai buna
guvernare.

Subiecte posibile la Integrare economica regionala

1. Cum definiti integrarea economică regionala?

2. Ce presupune interguvernamentalismul?
3. Ce presupune abordarea federalistă, respectiv supranaţionalismul?
4. Enumerati minim 4 factori de ordin general care au determinat procesul de
integrare
5. Care sunt implicatiile integrarii economice asupra tarilor participante la
organizatiile integrationiste? ( minim 4)
6. Ce presupune o uniune vamală?
7. Ce presupune o piata comuna?
8. Ce presupune o Uniunea economică?
9. Ce se intelege prin creare de comerţ?
10. Ce se intelege prin deturnare de comerţ?
11. Ce sustine Teoria moderna a uniunii vamale?
12. Ce sustine Teoria clasica a UV?
13. Ce se intelege prin integrare negativa, dar integrare pozitiva?
14. Care sunt principalele obiective ale UE?
15. Ce este Asociatia Europeana de Liber Schimb (AELS)?
16. Ce este Spatiul Economic European?
17. Caracterizati in 5-7 randuri NAFTA.
18. Efectele imediate si pe termen mediu ale intrarii in vigoare a NAFTA.
19. Asemanari si deosebiri intre NAFTA si UNIUNEA EUROPEANA(3-4).
20. Caracterizati in 5-6 randuri Asociaţia de Integrare Latino-Americană (ALADI)
21. Care sunt prioritatile identificate in Tratatul CARICOM ?
22. Caracterizati in 5-7 randuri MERCOSUR.
23. Caracterizati in 5-6 randuri Grupul celor Trei (G3)
24. Avantajele oferite de regionalizare in Africa.
25. Enumerati 5 grupari regionale din Africa .
26. Caracterizati in 5-6 randuri COMESA.
27. Enumerati 4 grupari regionale din Asia.
28. Caracterizati in 5-7 randuri Asociatia Tarilor din Asia de Sud-Est (ASEAN)
29. Caracterizati in 5-7 randuri Cooperarea Economica Asia-Pacific (APEC)