Socrate s-a născut în Alopeke(d), o demă din Atena antică, în 470 î.Hr.

, adică la
sfârșitul războaielor medice. Mama sa, Phainarete, era moașă; tatăl său,
Sophroniscos (Σωφρονίσκος), era cioplitor în piatră sau sculptor.

Probabil că Socrate a primit educația de care aveau parte tinerii atenieni din
vremea sa: a trebuit să învețe muzică, gimnastică și gramatică, adică studiul
limbii bazat pe comentarii de texte.

Printre maeștrii a căror frecventare ar fi contribuit la formarea gândirii lui

Socrate, Maximus din Tyr citează doua femei: Aspasia din Milet(en) (Ἀσπασία), o
curtezană, și Diotima (Διοτίμα) din Mantineea, o preoteasă. Despre prima, Platon
vorbește în Menexenos, dar este evidentă ironia lui Socrate atunci când face din ea
un profesor de elocință; și Xenofon vorbește de Aspasia în legătură cu Socrate, iar
după Eschine, ea l-ar fi învățat pe Socrate doctrina dragostei care-i face pe
oameni mai buni. Cât despre Diotima, ea este cunoscută mai ales datorită celebrului
pasaj din Banchetul, unde preoteasa din Mantineea povestește nașterea lui Eros.

De la Socrate a rămas citatul: „Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu

nimic”. Socrate a fost atât de dur în formularea acestui principiu, fiindcă îi
critica pe cei care se credeau în materie de cunoaștere „alfa și omega”, fără să
recunoască atunci când nu știau ceva.
Viața familială

Asupra vieții de familie a lui Socrate există câteva amănunte nu întotdeauna

concordante; cert este că el s-a căsătorit cu Xantipa. Socrate a avut trei copii,
[6] Lamprocles, primul născut, Sophroniscos și Menexenos.
Viața politică

A luat parte la trei campanii militare în calitate de infanterist. La începutul

războiului peloponesiac a participat la asediul Potideei, în Chalcidica, între anii
432 î.Hr. și 429 î.Hr. L-a avut ca tovarăș de arme pe Alcibiade, pe care-l salvează
atunci când acesta, rănit, era cât pe ce să cadă în mâinile dușmanului. În 424
î.Hr., cinci ani după ciuma abătută asupra Atenei, Socrate se regăsește în bătălia
de la Delion, unde trupele ateniene sunt zdrobite de către tebani. Acolo el îi
salvează viața lui Xenofon, prins sub calul care căzuse peste el. În 422 î.Hr.,
Socrate participă la expediția pentru cucerirea orașului Amfipolis.
Caracterul

Curajul lui Socrate merge mână în mână cu o răbdare, o simplitate și o stăpânire de

sine capabile să înfrunte orice încercare; la banchete era un conviv vesel și
agreabil, care bea la fel de mult ca tovarășii săi, dar fără a se cufunda vreodată
în beție, așa cum li se întâmplă acestora, ispravă ce-l umplea de admirație pe
Alcibiade. Mânia, ieșirile violente, dușmănia îi sunt necunoscute. Primind de la
cineva o lovitură de picior, iar oamenii mirându-se de resemnarea sa, Socrate se
justifica: "Dacă un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aș fi dat în judecată?"

Îmbrăcămintea lui Socrate era întotdeauna modestă, atât din cauza sărăciei, cât și
a simplității sale; niciodată n-a fost văzut afișând o neglijență vestimentară, cum
o vor face cinicii. Unii își afectează zdrențele, de aceea i-a și spus Socrate
filosofului cinic care-și etala găurile hainei: "Îți văd deșertăciunea prin
mantie". Lui Socrate nimic nu-i este mai străin decât aroganța, iar atunci când
vede în agora Atenei obiectele de tot felul expuse de negustori admirației și
lăcomiei cumpărătorilor, se mulțumește să spună: "Câte lucruri de care eu nu am
nevoie există!".

S-a zis că Socrate era deosebit de urât; chel, purtând barbă, cu nasul borcănat.
Alcibiade, după ce afirma în Banchetul că Socrate seamănă cu satirul Marsyas,
adaugă că este asemeni acelor statui de sileni care se deschid și conțin înăuntru
imaginile unor divinități, chipul lui Socrate ascunzând cel mai frumos dintre
suflete, la fel cum discursurile sale aparent naive și glumețe ascund cea mai mare
profunzime. Figura lui Socrate nu putea să nu-i scandalizeze pe atenieni, întrucât
pentru ei frumusețea fizică era simbolul frumuseții lăuntrice și nimic nu părea a
fi mai incompatibil decât urâțenia lui Socrate și puritatea sa morală.
Contribuția spirituală și „Demonul lui Socrate”

Există precizarea făcută de Aristotel, în Metafizica sa, că Socrate a introdus în

gândirea filosofică „raționamentele inductive" și „definițiile generale". Prin
„raționamentele inductive" Stagiritul exprimă faptul că maestrul pornea de la
realitățile vieții, de la faptele concrete și particulare pe care i le oferea
experiența de zi cu zi în contactul său permanent cu oamenii. În ce privește
„definițiile generale" ele sunt în accepțiunea dată de Aristotel totuna cu
noțiunile-cheie vehiculate mereu de Socrate și transmise ca atare de Platon și de
Xenofon: cumpătarea, curajul, înțelepciunea ș.a. Este adevărat, după cum subliniază
un mare elenist român, Șt. Bezdechi, că Socrate era „un semănător de îndoială"', că
știuse să înfrunte, singur, mânia mulțimilor dezlănțuite, că asculta de „demonul
său", acea „voce lăuntrică" care îl sfătuia ce să facă și de ce să se ferească, dar
toate acestea erau puse numai și numai în slujba adevărului, a binelui individual
și social, menite să conducă pe atenieni pe calea virtuții.

Condamnarea înțeleptului și moartea lui, bând cucuta (399 î.e.n.) a umplut de

mâhnire pe toți concetățenii care l-au cunoscut. La Atena, în semn de doliu
național, teatrele și palestrele s-au închis, măsuri cu totul excepționale pentru
acele timpuri. Dar nici acuzatorii lui n-au avut o soartă mai bună - Meletos a fost
condamnat la moarte, Lycon și Anytos au cunoscut rigorile exilului. Dispariția lui
Socrate de pe scena lumii grecești a reprezentat unul din momentele tulburătoare
din istoria Eladei și a Umanității. Este meritul nepieritor al lui Platon și
Xenofon de a ne fi transmis date despre ultimele momente din viața bărbatului „cel
mai liber, cel mai drept și mai înțelept" — așa cum l-a proclamat oracolul lui
Apollo de la Delfi, căzut pradă particularismului mentalității unei părți din po-
pulația Atenei, agitată de unii demagogi pe cât de mărginiți, pe atât de malefici.

În primul rând, acest cetățean unic, cu un respect adânc sădit față de legi, a
știut ca puțini alții să distingă, în mod tranșant, între ceea ce este aparentă,
fenomen și strălucire trecătoare și între esență, ființarea nesupusă
vicisitudinilor și capriciilor de moment. Această delimitare pe care Socrate o
recomandă în permanență era cu atât mai utilă atenienilor, cu cât nicăieri n-a fost
mai prețuit ca la ei spectacolul, exhibiția, în toate sensurile posibile „A fi" și
„a părea" — această polaritate reprezintă cheia de boltă „a cunoașterii de sine" —
principiu atât de fecund în gândirea socratică și cu ramificații nebănuite în
istoria gândirii și culturii universale. Ca o dovada evidentă a fecundității,
supraviețuirii si răspîndirii acestui postulat socratic, inspirat lui de oracolul
de la Delfi, vom da, din lipsa de spațiu, un singur dar grăitor exemplu. Știți oare
ce le reproșează Ovidiu în cartea a IlI-a a „Artei iubirii” femeilor în bătălia lor
de afirmare în fața bărbaților? Nesocotirea acestui principiu socratic, textual
reprodus de poetul latin și tomitan „Nu vă cunoașteți pe voi înșivă"

O altă problemă, specifică înțeleptului atenian, dezbătută de Platon și de Xenofon,

dar cu unele accente particulare de acesta din urmă este cea a „demonului" socratic
(daimonion) despre care s-a scris o întreagă literatură. Să amintim și la noi
frecventa utilizare a termenului și a noțiunii în poezia lui Mihai Eminescu (Înger
și demon ș.a.), de către Lucian Blaga („Daimonion"), Pompiliu Constantinescu („Eros
și daimonion") ș. a. În literatura universală conceptul are o tradiție îndelungată
din antichitate, Evul mediu, Renaștere, la romantiici, Goethe, Lermontov etc. Nu
greșesc comentatorii mai noi când încearcă să echivaleze cu „datele ultime ale
conștiinței" acea voce divină, lăuntrică (innere Stimme, spune Schiller), pe care o
auzea Socrate.

În multe locuri din textele traduse apare acest„enigmatic" daimonion, care o dată
îl împiedică, o dată îl îmboldește pe înțelept să facă ceva și despre care s-a
făcut remarca că spre deosebire de textele din „Apologia lui Socrate” de Platon,
unde faimoasa voce lăuntrică, divină „reprezintă mai mult un avertisment personal,
la Xenofon ea capătă un sens mai extins, autorizându-l pe Socrate să-și sfătuiască
și amicii „ce și cum să săvârșească ceva”. Daimonion, acest "numen divinum"', are o
tradiție bogată, într-un anumit sens, și în epoca presocratică îl întâlnim la Homer
cu înțelesul de „sărman" („săracul de tine") dar și de „nerod" — cum s-a perpetuat
și la noi în gura poporului. W.K.C Guthrie ni-l prezintă la Empedocle ca „promotor
al atracției și al respingerii", apoi la Hesiod, unde „oamenii buni ai vârstei de
aur (daimones) au devenit pe pământ „paznici" ai muritorilor, apărători ai
dreptății împotriva răului". Termenul apare și la Plutarh unde E.R. Dodds îl
raportează chiar la „teoria modernă a telepatiei vibratorii" și îi atribuie o
„supernormal precognition".

Procesul

O personalitate de anvergura lui Socrate nu putea să nu ajungă să fie urâtă de

vanitoși și, mai ales, neînțeleasă de spiritele mărginite, care vedeau în el doar
un parazit ce se slujea de ironie, își atrăgea simpatia tinerilor și constituia un
pericol pentru ordinea socială. În 398, Socrate a fost acuzat de către Meletos,
Anytos și Lycon. Actul de acuzare era astfel întocmit: "Eu, Meletos, fiul lui
Meletos, din dema Pitthea, acuz sub jurământ pe Socrate, fiul lui Sophroniscos, din
dema Alopex. Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaște zeii recunoscuți
de cetate și de a introduce divinități noi; în plus, se face vinovat de coruperea
tinerilor. Pedeapsa cerută: moartea".

Meletos era un poet obscur, iar Lycon era retor; sufletul procesului pare să fi
fost Anytos, un tăbăcar bogat care reprezenta interesele comercianților, fiind
așadar puternic și influent. Socrate i-a reproșat public faptul de a nu se gândi la
educația fiului său decât pentru a face din el un tăbăcar capabil să preia
afacerile părintelui, de unde, conform lui Xenofon, dorința de răzbunare a lui
Anytos. După toate aparențele, Anytos era sincer convins că vede în Socrate un
personaj periculos.
Moartea lui Socrate, tablou pictat de Jacques-Louis David, 1787. Este expus la
Metropolitan Museum of Art din New York.

Procesul lui Socrate nu este doar un eveniment istoric singular, irepetabil;

procesul lui Socrate este procesul intentat gândirii care cercetează, dincolo de
mediocritatea cotidiană, adevăratele probleme. Socrate este acela care, uimindu-ne,
ne interzice să gândim potrivit unor obișnuințe dobândite. Socrate se situează
așadar la antipozii confortului intelectual, ai conștiinței împăcate și ai
seninătății blajine.

Adus în fața tribunalului, Socrate refuză ajutorul lui Lysias, avocat de meserie.
Textul lui Platon Apărarea lui Socrate reproduce probabil îndeaproape apărarea
prezentată de Socrate judecătorilor. Această pledoarie se împarte în trei părți:

Socrate spune cine este și le va înfățișa judecătorilor misiunea încredințată

lui de către divinitate: să deștepte conștiința contemporanilor săi. Nu reușește
să-i convingă pe judecători; limbajul minciunii se dovedește mai convingător decât
cel al adevărului. Judecătorii deliberează și 281 de voturi îl declară pe Socrate
vinovat, contra a 278 (sau 221 după alte manuscrise). Acuzatorii ceruseră moartea,
dar acuzatul era liber să facă o contrapropunere iar judecătorii urmau să aleagă
una ori alta dintre pedepse.
Socrate cere să fie hrănit în pritaneu. Iată ultimul act al serioasei ironii a
lui Socrate: faptul de-a cere o recompensă pentru felul cum s-a purtat nu este din
partea sa sfidare, ci sinceritate. Fiindcă trebuia stabilită o sancțiune va propune
o amendă de o mină, adică întreaga lui avere. Răspunsul lui Socrate le-a părut
probabil judecătorilor o insultă adusă magistraților, așa încât la urne condamnarea
la moarte a avut 80 de voturi mai mult decât avusese vinovăția sa.
Socrate le spune adio judecătorilor săi, făcându-i responsabili pe vecie pentru
moartea sa.

Socrate a stat înlănțuit 30 de zile, dar în fiecare zi primea vizita prietenilor și

se întreținea cu aceștia. Ei nu au stat degeaba și au pregătit un plan de evadare
pe care Socrate îl refuză.

La data executării sentinței, toți prietenii lui Socrate erau de față cu excepția
lui Aristippos, a lui Xenofon, aflat în Asia și a lui Platon, bolnav. El a fost
obligat să bea o fiertură otrăvitoare de cucută.

Socrate își dedică ultimele clipe conversației cu prietenii săi pe tema nemuririi
sufletului, iar cuvintele sale au fost păstrate de Platon în Phaidon. Socrate se
îmbăiază pentru ultima oară și refuză să aștepte ca soarele să fi dispărut cu totul
la orizont înainte de a bea otravă. Apucând cu o mână sigură vasul cu cucută, el
sorbi fără ezitare sau repulsie băutura mortală. Criton, îi sunt dator lui
Asclepios un cocoș, vă rog să nu uitați să i-l dați, acestea au fost ultimele sale
cuvinte. Trebuie înțeles aici, urmând sugestia lui L. Robin, că Socrate îl roagă pe
Criton să aducă o jertfă zeului medicinei drept mulțumire că i-a vindecat sufletul
de boala de-a fi fost unit cu un trup.