Paraschiv Andrei

Comunism
Comunismul este un termen care se poate referi la mai multe noțiuni legate între ele, dar
diferite și istoric, foarte contrastate, sau chiar, după comentatori precum istoricul Stephane
Courtois, contradictorii:

o ideologie care, oficial, promovează un sistem social în care nu există stat, clase sociale și
proprietate privată asupra mijloacelor de producție și care are scopul de a realiza o societate
egalitară;

o mișcare politică, un partid care afirmă că dorește să implementeze acest sistem;

un regim politic care se revendică „comunist”, „socialist”, „republică populară” sau „democrație
populară”, în care statul există, fiind chiar atotputernic și totalitar sub conducerea exclusivă a
unui singur partid, zis „comunist”, „socialist” sau „muncitoresc”, iar clasele sociale fiind
diferențiate nu prin accesul la proprietate, ci prin accesul inegal la uzufructul proprietății
colective.

Teoria
Teoretic, în comunism toate bunurile aparțin societății ca întreg, și toți membrii acesteia se bucură de
același statut social și economic. Probabil cel mai cunoscut principiu al unei societăți comuniste ideale
este: „De la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”.[1] [2], sintagmă preluată (aproape literal) din
Noul Testament.[3][4] Comunismul ideal, sau teoretic, are astfel o istorie străveche: după ce a fost
propus în Republica lui Platon, el a fost adoptat de apostolii creștinismului, ei întemeind o societate
comunistă, printre primii creștini din Palestina antică.[5][6][7][8][9][10][11][12][13] Această idee le-a fost
dată de Isus.[14] De exemplu, în creștinismul primitiv, Anania și Safira au fost pedepsiți cu moartea
pentru că nu și-au dat toată averea colectivului.[15][16][17][18] Filozofia Sfântului Ioan Gură de Aur avea
și ea conotații egalitariste similare, Gură de Aur considerând că toate bunurile lumești trebuie egal
împărțite între creștini.[19]

Platon a enunțat în „Republica” sa, unele principii asemănătoare cu cele folosite de comuniști pentru a
atrage simpatia poporului și a prelua puterea, dar spre sfârșitul vieții s-a răzgândit, schițând, în „Legile”
sale, o republică centrată pe proprietate și familie.[20]

O astfel de formă de organizare socială, bazată pe sintagma de mai sus, de-a lungul istoriei a mai fost
încercată în epoca modernă. Se poate da chiar exemplul românesc al falansterului de la Scăieni (județul
Prahova) de la jumătatea secolului XIX. Sau mai nou, organizarea chibuțurilor din Israel pentru noii
imigranți.

La origine, Liga Comuniștilor, fondată la Londra în 1836 sub numele de Liga Celor Drepți, a fost o
organizație comunist-creștină. Karl Marx, membru al acestei organizații, a apostaziat de la caracterul
creștin al organizației, transformând-o prin Manifestul comunist într-o organizație cu ideologie
materialistă și atee, care explică, prin „lupta de clasă”, că fără folosirea violenței revoluționare pentru a
răsturna orânduirea socială tradițională sistemul capitalist nu poate fi schimbat; pentru Marx, orice
formă de religie este un „drog pentru a amorți poporul”. Karl Marx a arătat mecanismele economice și
sociale prin care religiile domină conștiința popoarelor, cui folosește acest drog.

Practica
După Revoluția din februarie 1917 din Rusia țaristă, care a răsturnat monarhia și a rezultat într-o
republică, a urmat în Octombrie puciul comunist („bolșevic”), numit, ulterior, „Revoluția din
Octombrie”), care a produs un regim inspirat de marxism (și de diversele ideologii derivate, cea
mai notabilă fiind a Marxism-Leninismului) și de tradițiile politice ruse.

Potrivit concepției marxist-leniniste a progresului în istorie, există patru faze ale dezvoltării
economice a societății: sclavia, feudalismul, capitalismul, socialismul, și, în final, comunismul.
Această concepție materialist-istorică a comunismului, arată că din sistemul economic derivă
toate celelalte sisteme (social, juridic, cultură). De asemenea, dezvoltă concepția
determinismului, potrivit căreia fiecare individ dintr-o clasă are un gen de comportament indus
nu de gândirea acelui individ, ci de clasa la care aparține, și de aceea el trebuie reeducat în
lumina noii societăți comuniste. Acest concept determinist este cel care a folosit la justificarea
lagărelor de reeducare, în care au murit zeci de milioane de oameni în decursul secolului XX, în
Rusia sovietică a lui Stalin, China, și în celelalte state frățești.[21] De asemenea, comuniștii au
naționalizat proprietățile private prin procesul de colectivizare în agricultură, sau etatizare în
industrie și comerț.[22]

Tradiția politică rusă reprezintă unul din factorii care au influențat în mod decisiv practica noului
regim postrevoluționar rus: există o aproape perfectă continuitate de metodă și practică în
materie de politici represive și antidemocratice între autocrația țaristă, pe de-o parte, și regimul
bolșevic care a înlocuit-o, pe de altă parte, diferențele existând eventual, acolo unde ele chiar
există, la nivel de eficacitate ale acestor politici: birocrația și aparatul represiv bolșevice s-au
dovedit a fi mai eficiente decât cele aristocratice, țariste, cu tot ce-a însemnat asta bine și rău.
Cenzura, pușcăria politică, lagărul de muncă siberian, teroarea polițienească, crima politică,
reprimarea libertăților individuale, controlul populației prin agenți ai serviciilor secrete, toate au
existat în Rusia țaristă înainte de a fi folosite de regimul bolșevic.

Tot parte a influenței tradiției politice ruse asupra practicii comunismului bolșevic este și
terorismul aplicat ca metodă de luptă politică de către opoziția clandestină la țarism, această
opoziție clandestină apărută fiind ca reacție disperată și ultra-radicală la regimul lui Nicolae al 2-
lea și al predecesorului lui (un important inspirator al bolșevismului, Neceaiev, considera că
numai metodele brutale și inumane ale țarismului, ale statului polițienesc, pot învinge țarismul).
[23] Unii istorici (precum britanicul Orlando Figes) consideră tradiția revoluționară rusă a fi chiar
elementul cheie în înțelegerea sursei de inspirație a regimului bolșevic (comunist), mai mult
chiar decât marxismul sau faptul că regimul și-a forjat aparatul și practicile într-un violent război
civil peste care s-a adăugat și o importantă intervenție militară străină: Lenin a devenit
revoluționar nu citindu-l pe Marx, ci făcând lectura autorilor tradiției revoluționare rusești,
aceste scrieri cunoscându-le înainte de a-l fi citit pe Marx. Disprețul lui Lenin pentru liberalism și
democrați (fie ei și socialiști) ca și înalta apreciere a acestuia pentru metodele dictatoriale își au
originea mai mult în tradiția revoluționară rusă decât în scrierile si filozofia lui Marx.[24]
Marxism-Leninismul este astfel leninist pentru că prima iubire a lui Lenin a fost un individ gen
Cernișevschi, căci prin scrierile acestuia din urmă a devenit Lenin revoluționar, și asta cu mult
timp înainte de a-l fi citit pe Marx. Când, în fine, Lenin l-a citit pe Marx, acesta era deja înarmat
cu ideile lui Cernișevschi, Tkaciev și a grupului Voința Poporului, și aceste idei au făcut distinctiv
aportul leninist al marxismului.[25] Nu marxismul l-a făcut pe Lenin revoluționar, ci Lenin a făcut
marxismul revoluționar.[26] Dacă, inițial, sub influența scrierilor și practicilor radicale ale
grupurilor revoluționare ruse Lenin considera că e de dorit o lovitură de stat care să înlocuiască
dictatura țaristă cu un regim comunist, ulterior, sub influența ideilor marxiste răspândite de
Plehanov aflat în exilul occidental, Lenin renunță temporar atât la ideea loviturii de stat cât și la
aceea că teroarea este dezirabilă sau măcar necesară.[27] Întru convertirea rușilor la revoluție
Cernișevschi a avut o influență mai mare decât toate scrierile lui Marx și Engels împreună.[28]
Marx, de altfel, avea temeri în ce privește posibilitatea că, dacă izbucnește în Rusia o revoluție,
aceasta va fi inerent țărănească în caracter și va căpăta "nuanțe asiatice".[29] Practica
bolșevicilor a fost inspirată de radicalismul unor oameni precum Neceaiev, un individ care n-
avea nevoie de intrigile intelectuale ale marxismului pentru a deveni un ultra-radical care să
propovăduiască masacrul contra aristocrației, burgheziei și, în definitiv, contra tuturor celor care
i se opun, și care să exprime ură prin orice por al ființei lui: istoria individuală și a familiei lui sunt
suficiente, acesta născut fiind într-o familie de iobagi și mort în pușcăriile țariste, ajunge să
muncească într-o fabrică de copil (de la 9 ani), se dovedește autodidact și învăță singur să scrie
și ajunge chiar instructor de religie, fără a renunța însă la ura tipică clasei din care provenea
pentru toate celelalte clase, ură care așa cum declara Vera Jasulici (o populistă) n-avea nimic în
comun cu opiniile intelectuale al "intelighenției".[30] Morala partidului bolșevic datorează tot
atât de mult unui individ precum Neceaiev pe cât datorează și lui Marx,[31] Neceaiev urmărit de
poliție și în exil fiind la un moment dat, și copleșit de distrugerea organizației lui secrete de către
poliția secretă țaristă, va ajunge la concluzia că o astfel de organizație inevitabil clandestină în
Rusia vremii, pentru a supraviețui, trebuie să se bazeze pe principiile lui Machiaveli și să urmeze
moto-ul iezuiților: "violență pentru trup, minciună pentru minte".[32]