Biochimia sângelui

Sângele este un ţesut lichid, compus dintr-o parte lichidă (plasmă - 55%) şi

una solidă(elemente figurate – 45 %), care circulă într-un sistem închis (sistemul circulator). Faţă

de alte ţesuturi, celulele sângelui nu sunt imobilizate, ci ele “plutesc” într-un lichid vâscos (plasma).

Datorită acestui fapt, sângele este un ţesut mobil care reuşeşte să se strecoare în toate părţile

corpului.

Sangele este un ţesut mezenchimal, origine mezoblastică, se diferenţiază în primele două

luni ale dezvoltării embrionare, în cordoanele Wolff şi Pander si Este format dintr-un compartiment

periferic (sângele periferic) şi un compartiment central (organele hematopoietice).

Caracteristica principală a sângelui este menţinerea constantă a compoziţiei şi proprietăţilor

mediului intern. Pe de altă parte, compnentele sângelui sunt foarte mobile şi ele pot indica rapid,

orice modificare anormală în organism. Acesta este motivul pentru care sângele este unul dintre

cele mai investigate lichide bilogice din organism.

În medicină, disciplina care se ocupă cu studiul sângelui se numeşte hematologie.

Sângele este un ţesut lichid de origine mezenchimală, format dintr-o substanţă fundamentală

interstiţială, plasmă, în care se găsesc elementele figurate. Raportul dintre volumul plasmei şi cel al

elementelor figurate se determină cu ajutorul hematocritului.

În practică, termenul de hematocrit exprimă relaţia procentuală dintre volumul elementelor

figurate şi cel al plasmei, sau doar volumul procentual al elementelor figurate. La om, media

valorilor hematocritului este de 46 / 54 ( sau 46% ).

1. Hematopoieza ( formarea sângelui )

Reprezintă procesul de formare a elementelor figurate sanguine: hematii (eritrocite),

leucocite, trombocite pornind de la celula stem şi are rolul de a menţine homeostazia elementelor

sanguine. Opusă hematopoiezei este hemoliza sau funcţia marţială, fenomen care se petrece în mod

normal în splina şi care constă în distrugerea globulelor roşii îmbătrânite

Presupune proliferarea (proliferarea mitotică a celulelor în organele hematopoietice),

diferenţierea (maturaţia precursorilor celulelor sanguine mature) şi punerea în circulaţie (trecerea

din organele hematopoietice în sânge).

Celulele, înainte de a se definitiva au o serie de etape intermediare. Celulele sangvine provin

din celulele stem din măduva hematopoietică. Celulele stem nu au pe suprafaţa lor determinanţi

antigenici. De aceea celulele stem sunt folosite pentru a introduce în organism anumite gene care

sunt absente în diverse maladii.

Hematopoieza este procesul care asigura formarea şi reînnoirea continuă a celulelor sângelui

periferic. În general se păstrează un număr relativ constant de celule circulante iar hematopieza

permite şi ajustarea necesitaţilor organismului de anumite tipuri celulare la un anumit moment dat.

Astfel, în hemoragii este crescută sinteza de hematii, în infecţii este crecuta sinteza de granulocite

etc.

Fiecare celulă matură din sânge provine dintr-un precursorcomun -celula stem pluripotentă

(CSP).

Cuprinde la rândul ei mai multe procese:

- eritropoieza → formarea eritrocitelor;

- leucopoieza → formarea leucocitelor;

- trombocitopoieza → formarea trombocitelor.

Aceste procese presupun mai mule etape:

a). Prenatal are loc:

- embrion de câteva săptămâni → în celulele sacului vitelin;

- în lunile II-III de viaţă fetală → diferenţiere în cordoanele Wolf şi Pander (primele insule

de ţesut sanguin ). Până în această lună se numeşte etapa mezoblastică ( mezodermica).

- în lunile III–VI de viaţă fetală → ficatul şi splina devin organe hematopoietice. – lunile

VI – IX → are loc dezvoltarea măduvei osoase hematogene (prezenţa în toate oasele în acest stadiu)

iar în luna a IX dispare rolul ficatului şi splinei în hepatopoieza ).

b). Postnatal:

- imediat postnatal → măduva hematogenă este prezentă în toate oasele;

- treptat restrângându-se astfel că până la 18 ani este prezentă în epifizele proximale

humerus, tibie şi femur, oasele scurte şi plate iar la adult numai în oasele scurte şi plate (coxale,

stern, oasele late ale craniului, corpurile vertebrelor), în celalalte oase fiind prezenţa măduva osoasă

galbenă.

2. Funcţiile sângelui

Sângele, sub influenţa forţei de contracţie a inimii, circula în toate organele şi ţesuturile,

îndeplinind o serie de funcţii.

Funcţiile sângelui se împart în două grupe mari :

A. Vehicularea tuturor elementelor necesare vieţii celulare.

a). Funcţia respiratorie → transportarea oxigenului necesar oxidărilor biologice şi a

CO2 rezultat din oxidări.

b). Funcţia de nutriţie → sângele transportă substanţele nutritive, cum sunt glucoza,

aminoacizi, acizi graşi, vitamine, care rezultă ca produşi finali ai etapei digestive a trofinelor, de la

nivelul intestinului subţire, prin capilarele sanguine, vena portă, la ficat şi apoi prin vena

suprahepatică în circulaţia generală şi prin aceasta la ţesuturi.

c). Funcţia de excreţie → se realizează prin mecanismul de transport a produşilor finali de

catabolizare în cadrul metabolismului intermediar.

Tot aici vorbim despre deseurile eliminate ce celule si epurarea sangelui.

Dacă sângele din sistemul circulator nu ar reuşi să îndeplinească un rol epurator satisfăcător,

ţesuturile şi celulele din care sunt alcătuite ar fi ucise în câteva zile de către otrăvuri. Ajunge ca

circulaţia într-o anumită zonă a corpului să încetinească sau să se oprească pentru o perioadă scurtă

de timp, ca mediul local să devină acid şi toxic. Însă organismul posedă capacităţi uimitoare prin

care reuşeşte să purifice sângele, ajutându-se de două perechi de organe fundamentale: plămânii şi

rinichii.

Străbătând plămânii, sângele se descarcă de dioxidul de carbon precum şi de o serie de

compuşi rezidual volatili (alcooli, corpi cetonici, etc.). Rinichii, filtrează sângele şi selectează acele

substanţe indispensabile (mai ales săruri saruri minerale), pe care le redă sistemului circulator,

eliminând, pe cale urinară, reziduurile.

d). Funcţia de apărare a organismului → sângele are capacitatea de a transporta

substanţele ce intervin în reacţiile specifice şi nespecifice de apărare. Prin proteinele anticorpi,

limfocitele T şi B, macrofagele şi plasmocite, sângele asigura desfăşurarea proceselor imune faţă de

agenţii infecţioşi – virusuri şi bacterii – sau proteine străine.

e). Funcţia de realizare a hemostazei → trombocitele pot determina oprirea sângerării la

nivelul unui vas sanguin mic sau mijlociu.

B. Reglarea şi mentinerea constantă a echilibrelor fizico – chimice ale mediului

intern, după cum urmează:

- izoionia → păstrarea constanta a concentraţiilor şi raporturilor ionice şi a echilibrului

acido – bazic.

- izotonia → menţinerea la un nivel constant a presiunii osmotice a sângelui. Presiunea

osmotică → echilibru dinamic în cadrul celulelor vii, menţinând constant raportul moleculelor de

apă ce intră şi ies din celulă. Osmoza → difuziunea (amestecarea, pătrunderea) solventului (apei) în

general printr-o membrană (semi) permeabilă ca de exemplu celulele vii datorită permeabilităţii

membranei celulare şi poate fi simplă sau facilitată.

- izotermia → menţinerea constantă a temperaturii corpului prin circulaţia constantă a

sagelui.

3. Volumul sanguin total ( volemia )

Reprezinta cantitatea totală a sângelui circulant care ocupa la un moment dat toate

componentele aparatului cardiovascular: cavităţi cardiace, artere, vene şi capilare.

Cantitatea totală de sânge din organism este de 1/12 din greutatea corpului (5–7,5 %). Un
adult cu o greutate de 70 kg are în medie 5 – 5,5 L de sânge din care aproximativ 2/3 sunt în

circulaţie, restul de 1/3 sub formă de rezervă în ficat, splina, glande endocrine, etc., la care se

apelează :

- în condiţii fiziologice pentru asigurarea unui aport crescut de O2 , în cazul efortului fizic

crescut;

- patologic, în pierderi masive de sânge.

Hipervolemia → creşterea cantităţi de sânge circulant. Se întâlneşte în retenti hidro –

saline, post transfuzional, consum excesiv de sodiu. Se manifestă prin creştere în greutate, edeme

locale sau ascita.

Hipovolemia → scăderea volumului sanguin întâlnită în deshidratări puternice (transpiraţii),

vărsături, diaree, arsur întinse, anemii severe, hemoragii masive, apor insuificent de lichide.

4. Componentele sângelui

4.1. Plasma → lichid limpede de culoare galben pai. Noțiune care desemnează fracțiunea

lichidă a sangelui si limfei. În plasmă se află în suspensie celulele sanguine (hematii, leucocite si

trombocite). Este formată din apa, substanțe anorganice dizolvate (săruri minerale) si diverse

substanțe organice (protide, lipide, glucide, combinații ale acestora etc.). Plasma servește ca vehicul

atât pentru elementele celulare sanguine, cât și pentru diverse substanțe biologic active ( hormoni,

anticorpi, etc.)

Compozitie chimica a plasmei:

 90 % apa;

 10 % substante organice si anorganice:

 9 % substante organice:

- azotate proteice - proteine plasmatice (8g %): – albumine 3g %;

- globuline 4.5g %;

- fibrinogen 0.3 %.

- azotate neproteice ( 25 – 35 mg % ): – uree;

- acid uric;
- creatina si creatinina;

- amoniac;

- indican;

- aminoacizi si polipeptide,

- neazotate: - glucide (0.1g %) → glucoza, acid lactic, acid etilic, acid citric;

- lipide (0.6 g %) → lipemia, trigliceridele, colesterol, fosfolipide;

 1% substante anorganice (saruri minerale): - cloruri;

- fosfati de Na+ ,K+ ,Ca+2 ,Mg+, Iod, Brom, Fier, Cu, elementele minerale ( electrolitii ).

4.2. Elementele figurate → 40 – 45 % din volumul sanguin.

a) Eritrocitele (hematii sau globulele roşii) → prescurtat RBC (Red Blood Cell) este o

celulă anucleata transporatoare de pigment respirator (hemoglobină). Hemoglobină (Hb, HGB) este

pigemtul sanguin de natura heteroproteica care prin proprietăţile sale fizico – chimice asigura

funcţia elementară a eritrocitului de transportor de gaze (O2 şi CO2) între plămân şi ţesuturi.

Patologia eritrocitului se poate exprima fie printr-un deficit eritrocitar, fie hemoglobinic sau

global (anemii) fie print-un exces de producţie eritrocitara (poliglobulii).

O caracteristica importanta a eritrocitelor o reprezinta elasticitatea foarte mare deoarece

hematiile se pot deforma astfel incat pot trece prin capilare (acestea avand diametrul mult mai mic

decat al lor, iar cand ajung in vasele mari isi pot reveni la forma initiala).

b) Leucocitele (celulele albe) → prescurtat WBC (White Blod Cell) sunt celule nucleate cu

roluri deosebit de importante în procesele de apărare, prin fagocitoza, producere de anticorpi şi

distrugerea toxinelor de origine microbiană.

În sângele unui adult sănătos numărul lor este de 6500/mm3

sange. Valorile normale sunt

cuprinse între 4000–8000/ mm3

de sânge, numărul lor prezintă varietăţi fiziologice în funcţie de

vârstă.

Creşterea acestora peste valoarea de 8 mii de mmm3 de sânge se numeşte leucocitoza, iar

scăderea sub 4 mii mm3 de sânge se numeşte leucopenie.

Leucocitozele permanente sunt manifestări ale unor stări patologice precum (bolii în

afecţiuni ca scarlatina, septicemia encefaliza, holeră, etc). Când leucocitoza permanenta se produce

într-o înmulţire anarhică ale leucocitelor se produce boala leucemie (este o creştere necontrolata a

leucocitelor aprox 1 milion/mm3

de sânge).

Leucopenia se manifestă în unele boli infecţioase precum febră tifoidă, gripă, intoxicaţie cu

substanţe chimice sau prin acţiunea razelor X.

Clasificarea leucocitelor

Pe baza structurii, originii şi funcţiilor lor, leucocitele se împart în mai multe categorii:

A. Leucocite mononucleare – agranulocitele

Monocitele → cele mai mari din leucocitele mononucleare; se formează în organe care au în

structura lor ţesut reticuloendotelial cum sunt: măduva osoasă, splină, ficatul, şi reprezintă formele

circolante ale celulelor macrofage. Se găsesc în sângele circulant în proporţie de 5 %. Ele au rolul

să fagociteze resturi celulare şi macrobiene, diferite particule străine, lipsite de viaţă; Nu

fagocitează germeni virulenţi şi mai au rolul de a elabora anticorpi

Limfocitele → celule mici care se formează în sistemul limforeticular (timus, măduva

osoasă, ganglioni limfatici, splină, ţesutul limfatic al tubului digestiv, amigdale). Ajung în circulaţie
pe cale limfatică. Ele recircula (organe limfatice – limfa – sânge – ţesut – limfa). Există două tipuri

de limfocite :

- limfocite T (65 – 80 %) → maturarea se face în timus, de unde vine şi denumirea. Sunt

principalele celule ale sistemului imun participând direct la răspunsul iumun celular. Ele

reprezintă baza morfologică a memoriei imunologice. Mediazăimunitatea împotriva virusurilor,

resping grefele de organe incompatibile săi cooperează cu limfocitele B în producerea de anticorpi.

- limfocitele B → maturarea se produce în măduva osoasă. Asigură producerea de anticorpi.

B. Leucocitele polinucleare – granulocitele

Au citoplasma cu propietati acidofile iar numărul lor reprezintă 70 % din totalul leucocitelor

din sângele circulant. Se formează în mod obişnuit în măduva osoasă. În stări patologice ele se mai

pot forma şi în splină, ganglioni limfatici sau chiar în organele unde are loc hematopoieza.

Leucocitele polinucleare pot fi de mai multe feluri:

Neutrofile → au durata de viaţă de 6 ore în sânge după care trec în ţesuturi şi au o medie de

viaţă de 4 zile. Sunt responsabile pentru răspunsului imunitar împotriva fungilor (ciupercilor) şi a

infecţiilor bacteriene, precum şi a anumitor infecţii virale. Neutrofilele reprezintă în jur de 54 –

62 % din numărul total de leucocite şi peste 99 % din numărul total de granulocite. Numele lor

provine de la faptul că aceste celule au afinitate atât pentru coloranții acizi (eozina), cât şi pentru

coloranţii bazici, dând o coloraţie roz neutră. Neutrofilele au prioritatea de a fagocita şi distruge

prin digerare germenii virulenţi precum şi resturile celulare şi microbiene.

Acidofile (eozinofile) → celule mobile, cu originea în măduva osoasă, urmând acelaşi

model de proliferare, diferenţiere, maturare şi eliberare în sânge ca şi granulocitele neutrofile.

La indivizii sănătoşi se găsesc în număr mic în sânge, dar devin predominante în sânge şi

ţesuturi în asociere cu diferite boli alergice, parazitare sau boli maligne. Prezintă un nucleu bilobat

şi au o durată de viaţă în sângele circulant de aproximativ 12 ore. Principalul rol al eozinofilelor

este cel antiparazitar, având şi rol în catabolizarea complexelor antigen anticorp. Ele intervin de

asemenea în reacţia de hipersensibilitate de tip 1 (anafilaxie), unde au rol de catabolizare a

histaminei.

Bazofile → cele mai puţin numeroase dintre leucocite în proporţie de 0,5% conţin heparină

şi histamina (rol în anticoagulare,substanţe vaso dilatatoare) numărul lor creşte în stadiile tardive

ale infecţiilor. Bazofilele apar în majoritatea reacțiilor inflamatorii, în special cele care implică

alergiile. Heparină, conținută de bazofile, este un anticoagulant care previne coagularea prea rapidă

a sângelu

Anticorp → moleculă de natură proteică (globulină), produsă în organitele limforeticulare

sanguine denumite limfocite, capabilă să recunoască o particulă străina de organism, denumită

antigen, şi să declanşeze o reacţie imunologică, care are ca rezultat îndepărtarea respectivei

particule.

Persoanele care au grupa sanguină 0, A sau B prezintă anticorpi faţă de alte grupe sanguine.

Grupa sanguină AB, denumită şi primitor universal, nu fabrică anticorpi faţă de celelate grupe

sanguine.

C) Trombocitele (plachetele sanguine) → sunt cele mai mici elemente sanguine, anucleate,

ce iau naştere în măduva osoasă hematogena. Funcţia ei este de a participa la hemostaza prin

elaborarea factorilor de coagulare. Au o durată scurtă de viaţă de aprox. o săptămână.

5. Grupa sanguină

Termenul de grupă sanguină este folosit pentru a caracteriza sangele unui individ în funcţie

de prezenţa sau absenţa unui antigen pe suprafaţa eritrocitelor acestuia. Deşi aceste antigene sunt

prezente şi pe leucocite (nu şi pe trombocite), în mod curent se consideră că doar eritrocitele

prezintă importanţă pentru stabilirea grupelor sanguine.

Sangele este constituit din plasma si din trei feluri de celule sangvine: leucocite (globulele
albe), eritrocite (globulele rosii) si trombocite (plachete sagvine, celule cu rol in coagularea

sangelui).

Grupa sanguina a unei persoane depinde de antigenii (substanţe care stimulează răspunsul

sistemului imunitar) prezenţi la suprafaţa globulelor roşii. Când o persoana primeşte sânge,

antigenii anunţă organismul că este vorba de un corp străin. Aceştia determină dacă o transfuzie de

sânge va fi acceptată sau nu.

Importanţa grupelor sanguine rezidă în indicarea compatibilităţii sau incompatibilităţii

dintre donator şi primitor în cazul transfuziilor.

Datorită faptului că reactia antigen-anticorp la care participă antigenele de grup sanguin şi

anticorpii lor specifici este una de aglutinare (se soldează cu aglutinarea hematiilor) antigenele se

mai numesc şi aglutinogene, iar anticorpii şi aglutinine.

În practica medicală curentă prezintă importanţă sistemele AB0 şi Rh.

5.1. Sistemul AB0 → se bazează pe existenţa a două aglutinogene, notate A şi B, şi a două

aglutinine specifice: α (anti A) şi respectiv β (anti B). Astfel, s-au descoperit patru grupe sanguine

diferite: A, B, AB si 0. Diferenta acestora era data de prezenta antigenilor la suprafata globulelor

rosii. Exceptia o constituie grupa 0 (denumire provenita de la faptul ca nu contine antigeni), ale

carei globule rosii contin totusi o substanta cu rol de antigen, denumita aglutinogen.

La romani, frecvenţa este:

Grupa 0 34%

Grupa A 41%

Grupa B 19%

Grupa AB 6%

În populaţia globală, frecvenţele sunt:

Grupa 0 46%

Grupa A 40%

Grupa B 10%

Grupa AB 4%
5.2. Sistemul Rh → clasifică sangele uman după prezenţa sau absenţa unor proteine

specifice pe suprafaţa hematiilor. Acesta se bazeaza pe prezenta a cinci antigeni: D, C, E, c si e.

Persoanele cu Rh pozitiv sunt cele care poseda antigenul D. Cine are aceasta substanta are Rh +

(pozitiv), cine nu prezinta are Rh – (negativ).

Statutul Rh se asociază obligatoriu grupei din sistemul AB0, astfel că “grupa sanguină” este

exprimată prin adăugarea semnului + sau – la grupa AB0; de exemplu: A+, B+, 0+, 0- etc. Aceste

informaţii reprezintă minimul necesar în practica medicală pentru realizarea unei transfuzii. Potrivit

statisticilor, aproximativ 85% din populatie au Rh pozitiv, in timp ce restul de15% au Rh negativ.

Grupa de sange este o caracteristica moştenită de la părinţi, care determină compatibilitatea

cu alte persoane în situaţia unei transfuzii de sânge.

Pentru a preveni accidentele, transfuzia se face respectând cu strictete anumite legi. Astfel,

indivizii cu grupa sanguinã AB pot primi sânge, fãrã nici un risc, de la toate celelalte grupe, motiv

pentru care sunt denumiti “primitori universali”. Ei nu pot însã dona sânge decât persoanelor care

au grupe AB.

Sângele din grupa 0 poate fi transfuzat tuturor indivizilor, indiferent de grupã, detinãtorii

grupei 0 fiind denumiti si “donatori universali”. In schimb, ele nu pot primi sange decat de la

grupa lor de sange 0. Grupa A doneazã grupelor A si AB si primeste sânge de la grupa A sau de la

0. Grupa B doneazã grupelor B si AB si primeste numai de la grupele B si 0. In transfuzie avem

doua posturi, a celui care doneaza si a celui care primeste. Avem astfel :

a). Postura celui care primeste → persoanele cu Rh+ pot primi sange de la persoane cu Rh+

cat si cu Rh-, insa persoanele cu Rh- nu pot primi sange decat de la persoanele cu Rh- si NU de la

persoanele cu Rh+. Persoanele cu Rh negativ vor avea o reactie la transfuzie daca vor primi sange

tip Rh pozitiv. Reactiile la transfuzii cauzate de incompatibilitate Rh pot fi grave.

b). Postura donatorului → sângele Rh+ poate fi donat doar indivizilor Rh+, pe când cel
Rh- se poate dona la Rh- şi Rh+ fără nici o problemă, deoarece în sistemul Rh nu există anticorpi în

absenţa factorului antigenic.

Organismul unei persoane, cu Rh negativ pe hematii care primeste o transfuzie cu sange

care are Rh pozitiv va reactiona ca si cum ar lua contact cu un corp strain (la fel cum reactioneaza

la bacterii, virusuri sau alti corpi straini cu care organismul intra in contact). In consecinta, va

incerca sa distruga acest Rh, insa Rh-ul fiind atasat hematiilor, organismul le va distruge si pe ele.

Astfel apar accidentele postransfuzionale, care se manifesta asemanator unei anemii (boala în care

scade numărul globulele rosii din sânge).

6. Afecţiuni ale sângelui

Există 4 tipuri de boli de sânge:

A) Coagulopatiile (tulburările congenitale ale factorilor de coagulare) → tulburări ale

factorilor de coagulare; hemofilia este una dintre afecţiunile de acest tip.

Când iese din corp, sângele se coagulează, fenomen care are loc în mod normal după 7 – 12

minute. Printre mecanismele care asigura fluiditatea sângelui în circulaţia prin vasele sangvine,

rolul cel mai important îl are peretele vascular endotelial (faţa internă a vaselor ), care are

proprietatea de a împiedica activarea factorilor coagulării, în număr de 13, din care unul singur este

provenit din ţesuturi (tromboplastina), factori care în circulaţia sangvină sunt prezenţi sub formă de

profactori (premergători). În sânge exista în plus, şi alte substanţe de tip enzimatic, numiţi inhibitori

ai coagulării, specifici pentru fiecare factor în parte.

Hemofilia → boala de sânge rară în care procesul coagulării este afectat ca urmare a

lipsei sau prezenţei în cantităţi insuficiente în sânge a unor factori ai coagulării.

Hemofilia este o boală genetică, care se moşteneşte de la mama în marea majoritate a

cazurilor, boala fiind manifesta preponderent la pacienţii de sex masculin.

Sub denumirea generică de hemofilie se grupează de fapt două boli cu tablou clinic

asemănător şi cu modalitate de transmitere similară:

 hemofilia A (lipseşte factorul de coagulare VIII) şi

 hemofilia B (lipseşte factorul de coagulare IX).

Cele două boli reprezintă 90 – 95 % dintre deficientele congenitale (care apar de la naştere)

severe ale coagulării.

Există şi hemofilia C (lipseşte facorul de coagulare XI), considerată însă mai mult o entitate

distinctă, având alte caracteristici în comparaţie cu hemofilia A şi B.

După cantitatea de factor de coagulare prezenta în sânge hemofilia se clasifica în:

- forma severa - în sânge exista sub 1 % din cantitatea normală de factor de coagulare;

- forma medie - în sânge este prezenta între 1- 4% din cantitatea de factor normală;

- forma usoara - pacientul are 5 – 30% din cantitatea normală de factor de coagulare ce

caracterizează o persoană sănătoasă.

Hemofilia este o boală cronică (care durează viaţă întreagă, necesitând un tratament de

suplimentare cu factorul deficient toată viaţa), în care este afectată formarea cheagului de sânge sau

coagularea sângelui.

Nota definitorie a bolii este sângerarea excesivă, prelungită, fără tendinţa de sistare.

Pentru a „repara” ruptura, sângele aduce în zona afectată trombocite şi un număr de structuri

(proteine), care au fost notate şi denumite pentru a ne ajuta să înţelegem ce se întâmpla -factori- şi

au fost numerotate de la I la XIII.

Aceştia formează împreună o reţea, un dop sau un cheag oprind astfel ieşirea sângelui în

afara vasului de sânge. în cazul în care unul dintre aceşti factori lipseşte complet sau parţial sau nu

funcţionează adecvat, acest proces de coagulare nu se poate realiza în timp util, rezultând un grup

de boli numite tulburări de coagulare, dintre care face parte hemofilia.

Despre hemostază

Hemostaza este procesul biologic de protecţie a organismului împotriva hemoragiei şi

a trombozei. Totalitatea mecanismelor care asigura integritatea sistemului vascular si fluiditatea

acestuia, atat in stare fiziologica, cat si patologica alcatuiesc hemostaza.

Fazele hemostazei:

I. Hemostaza primară → răspunsul imediat la leziunea vasculară este vasoconstricţia

reflexă şi formarea cheagului trombocitar instabil.

Consta intr-o succesiune de reactii care induc oprirea sau reducerea temporara a sangerarii,

permitand realizarea conditiilor necesare formarii cheagului stabil. Prin vasoconstricţia locală se

limitează fluxul sanguin către aria lezată. Dopul plachetar este insuficient pentru a conferi un

control pe termen lung asupra sângerării, necesitând stabilizarea în cursul hemostazei secundare.

Acest tip de hemostaza presupune anumiti factori numiti plachetari (timpul vasculo – plachetar).

Factori plachetari → intalniti in hemostaza primara, se mai numeste timpul vasculo –

plachetar. Presupune doua etape:

- etapa vasculara → vasoconstrictia, declanşează mecanismul hemostatic = vasoconstricţie

localizată la nivelul arteriolelor şi a sfincterelor precapilare. Produce o reducere marcată a fluxului

sanguin → se asigură hemostaza în vasele mici doar prin acest mecanism. Astfel are loc contractia

fibrelor musculare netede din peretii vaselor de sange, avand ca rezultat diminuarea calibrului

vascular.

Arteriolele si venulele afectate raspund la trauma prin contractia fibrelor musculare netede

prezente în peretele vascular. Ca urmare, se produce diminuarea calibrului prin constrictia

lumenului vaselor si astefel se reduce presiunea distala a sângelui la locul injuriei, limitând

scurgerea sângelui în afara.

- etapa plachetara → constituirea trombusului plachetar temporar, ce caracterizeaza

hemostaza primara este rezultatul actiunii proceselor de aderare, activare, secretie si agregare

plachetara. În mod fiziologic, trombocitele circula ca fragmente de citoplasma dislocate, care nu

interactioneaza cu alte celule. Doar în momentul lezarii vasului, trombocitele vin în contact cu
endoteliul si matricea subendoteliala, cu o ridicata activitate trombogena, producandu-se o trecere

rapida a plachetelor de la starea neadeziva la starea adeziva.

Numarul normal de trombocite care se afla în circulatie este de 150.000-350.000

plachete/mm3 si sunt considerate pitici ai circulatiei si giganti ai hemostazei.

II. Hemostaza secundară (timpul plasmatic, coagularea) → în paralel cu formarea

dopului plachetar, leziunea vasculară declanşează începutul unei cascade secvenţiale care prin

amplificare va conduce la formarea unui dop stabil de fibrina, care obstruează vasul lezat şi

determină hemostază.

Coagularea sângelui reprezintă un fenomen deosebit de complex, enzimatic, care depinde

de o multitudine de factori. În lipsa coagulării sângelui, viaţa ar fi mereu ameninţată, o banală

sângerare putând produce decesul.

Coagularea (provine din latinescul “coagulare”, însemnând; “a închega, a reuni”) este un

proces complex, în urma căruia coloid de consistenţă lichidă (sânge, lapte, latex, etc.) se

transformă într-un cheag (gel), cu o separare de o parte lichidă (ser, zer, apă, etc.).

In cazul sângelui, coagularea (închegarea) constă din separarea sângelui în 2

componente:

- într-un coagul (cheag) roşu, moale (gel), format dintr-o reţea de fibrină în care sunt prinse,

ca într-un năvod, elemente figurate (eritrocite, trombocite, leucocite);

- in ser.

In acest proces sunt mai multi factori:

Factorii trombocitari (plachetari) ai coagulării se notează cu cifre arabe. Sunt in

numar de 9, cei mai importanţi fiind:

- F.3.→ factor tromboplastic, component al tromboplastinei intrinseci ;

- F.4 → antiheparina plachetară, se opune acţiunii anticoagulante a heparinei ;

10
- F.7 → trombostenina, proteină cu proprietăţi enzimatice şi contractile, cu rol în retracţia

cheagului.

Toţi aceşti factori sunt eliberaţi de trombocite, la începutul hemostazei.

Factorii tisulari ai coagulării sunt reprezentaţi de o substanţă lipoproteică numită

tromboplastina extrinsecă sau tisulară inactivă. În procesul coagulării ea se activează sub influenţa

F VII ş a Ca2+

Factori plasmatici

Activarea secventiala a factorilor de coagulare se numeste cascada coagularii.

Sunt 13 factori ai coagularii plasmatice, care se noteaza cu litera F si care se numeroteaza

in sistem roman (FI, FII, FIII etc.).

FI – fibrinogenul (convertit la fibrina, este unul dintre cei mai importanti componenti ai

coagularii );

FII - protrombina (determina conversia fibrinogenului in fibrina);

FIII – tromboplastina tisulara (cu rol in primele reactii de initiere ale coagularii);

FIV – calciul (factorii VII, IX, X, XIII nu pot fi activati decat in prezenta calciului);

FV – factorul Leiden sau proaccelerina (activeaza protrombina);

FVI – accelerina (aceiasi actiune ca FV, de aceea unii autori nu recunosc decat 12 factori ai

coagularii, considerand FV si FVI un singur factor);

FVII – proconvertina (se leaga de FIII pentru a activa FVIII).

FVIII – globulina antihemofilica ( similara factorului V, cu rol in activarea altor factori).

FIX – factorul Christmas (impreuna cu alti factori activeaza FX ).

FX – factorul Stuart Power (activeaza protrombina impreuna cu alti factori ai coagularii).

FXI – prekalikreina sau factorul Fletcher (activeaza factorul IX in prezenta calciului).

FXII – factorul Hageman (factorul de contact, care reactionaza cu alti factori pentru

activarea factorului XI).

FXIII – factorul stabilizator al fibrinei si proteinei C (stabilizeaza cheagul de fibrina, fiind

parte a unui lant de reactii complex).

Acesti factori de coagulare se activeaza pe doi cai – intrinseca si extrinseca – pentru ca

ulterior coagularea sa se desavarseasca pe calea comuna. Din calea intrinseca fac parte factorii I, II,

V, VIII, IX, X, XI si XII, iar din calea extrinseca care este mai scurta, fiind dclansata de leziuni, F

III si VII si tromboplastina tisulara.

Calea intrinsecă este mai lungă, fiind determinată numai de factorii plasmatici. Ea este

declanşată de contactul cu fibrele de colagen şi de alţi factori nelezionali. Această cale este

importantă prin faptul că declanşează fibrinoliza.

Cele două căi ale coagulării pot fi despărţite doar la modul teoretic, ele desfăşurându-se

simultan şi întrepătruns.

Factori dependenţi de vitamina K, cunoscuta si ca vitamina antihemoragica sau vitamina

coagularii ( II, VII, IX, X ).

III. Hemostaza tertiara (timpul trombodinamic) → fibrinoliza (procesul de inlaturare al

cheagului de fibrina).

După coagulare are loc, sub acţiunea trombosteninei plachetare, un proces de retracţie a

cheagului. Din cheag este expulzat un lichid gălbui numit ser. Serul este plasma fără fibrinogen şi

11

protrombina ce s-au consumat în procesul de coagulare. Retracţia cheagului durează 2 – 24 ore.

După retracţie, cheagul suferă treptat un proces de topire numi fibrinoliză.

Aceasta se datoreşte unei enzime proteolitice, plasmina (fibrinolizina), activată şi ea în

timpul coagulării. Fibrinoliza are drept efect îndepărtarea cheagului şi desobstruarea vasului prin

care se poate relua circulaţia. În felul acesta au fost Îndepărtate toate consecinţele lezării vasului

Fibrinogeneza (formarea fibrinei şi a reţelei sale) şi fibrinoliza (degradarea fibrinei) sunt

procese enzimatice deosebit de importante, deoarece ele apar ca fenomene fundamentale ale

hemostazei şi a homeostaziei acesteia.

Echilibrul (homeostazia) hemostazei trebuie văzută aşadar, ca un echilibru al unui ansamblu

de procese, care, pe de o parte, participă la menţinerea sângelui şi a fluidităţii lui normale şi

constante, iar pe de altă parte, intervin în oprirea rapidă a sângerărilor în condiţiile lezării

accidentale a pereţilor vasculari.

Avem astfel fibrinogeneza (coagularea in sine) si fibrinoliza (reversul coagularii). Acestea

sunt doua procese concomitente dar si interdependente.

Rolul fibrinolizei este deosebit de important, deoarece, graţie acestui proces, coagularea

sangelui devine un fenomen reversibil. În lipsa fibrinolizei, extinderea cheagului de sânge ar depăşi

limitele impuse de stoparea unei hemoragii, ajungându-se la formarea unui “tampon” destul de

mare, capabil să obtureze vasele sanguine ( tromboza ).

Fibrinoliza, prin faptul că dizolvă cheagul de sânge (resoarbe hematomul) după cicatrizarea

leziunii hemoragice, prin liza fibrinei, joacă un rol contra-coagulant. Cu toate acestea, coagularea

(fibrinogeneza) şi fibrinoliza, sunt fenomene complementare şi conjugate, care intervin în

hemostază şi în homeostazia acesteia.

Ca şi în cazul coagulării, organismul este pregătit în orice moment pentru declanşarea

procesului de fibrinoliză. În lipsa factorilor declanşatori, principala enzimă care iniţiază fibrinoliza

se află în stare inactivă (proenzimă). Activarea acestei proenzime numită plasminogen, atunci când

se întrunesc anumite condiţii, deci trecerea ei într-o enzimă activă numită plasmină, este specifică

aşadar, fibrinolizei.

Plasmina este o enzima importanta din grupa proteazelor. Ea are capacitate să “digere” atât

fibrina şi fibrinogenul, cât şi alte proteine din sange, între care şi factorii V şi VIII ai coagularii.

Atunci când fibrinoliza este exagerată, apare riscul instalării unor hemoragii. Această

situaţie apare mai des în insuficienţa hepatică, postoperator, în infecţii bacteriene evoluate (cu

stafilococi sau cu streptococ β-hemolitic) şi în accidentele posttrasfuzionale.

Încetinirea procesului de fibrinoliză din cadrul hemostazei, este chiar mai periculoasă decât

exagerarea ei, deoarece cereşte riscul de tromboză, cu toate consecinţele ei (AVC trombotic, infarct,

cangrene, etc.).
Există 3 tipuri de hemostază:

- hemostaza fiziologică (are loc în mod natural atunci când apare o hemoragie );

- hemostaza chirurgicală ( oprirea unei sângerări prin intervenţie chirurgicală );

- hemostaza medicamentoasă ( stoparea unei hemoragii prin medicaţie coagulantă ).

12

Mod de manifestare a hemofiliei

Toate tipurile de hemofilie se caracterizează prin tendinţa la hemoragie.

Pacienţii cu forma severă de boală (concentraţie de factor sub 1%) prezintă frecvent

hemoragii în urma unor traumatisme minore (cădere, lovire), alteori ele sunt aparent spontane,

apărând în lipsa unui traumatism evident. Hemoragia se produce cel mai adesea în articulaţii sau

muşchi.

Forma medie de boala se poate manifesta fie ca o formă severă (hemoragii frecvente, fără

traumatism evident), fie ca o formă uşoară. Aceasta înseamnă că în hemofilie nu exista întotdeauna

o paralelă directă între concentraţia de factor şi gravitatea semnelor clinice.

Hemofilicul nu sângerează mai repede, ci mai prelungit, uneori incoercibil (prin sângerările

exteriorizate chiar până la exsangvinare). Uneori, sângerarea apare cu întârziere după traumatism,

sau reapare după o iniţială sistare.

Astfel identificăm: hemartroza (între articulaţii), epistaxisul, hematuria, echimozele sau

hematoamele subcutanate, etc.

B) Anemiile

Anemia a fost definită ca o deficienţă calitativă sau cantitativă a hemoglobinei, moleculă

ce se găseşte în globulele roşii. Deoarece hemoglobina transportă oxigenul de la plămâni la

ţesuturi, anemia conduce la hipoxie (lipsa de oxigen) în organe.

Anemia care rezultă poate lua multe forme printre care: cea cauzată de o deficienţă de fier

(anemia feriprivă); de vitamine (anemie megaloblastică); a tiroidei, distrugerea prematură a

globulelor roşii (anemie hemolitică); înlocuirea celulelor normale din măduva roşie osoasă cu
celule canceroase sau leucemia (anemie mieloftizică); măduva roşie osoasă este atrofiată şi este

afectată hematopoieza ( formarea sângelui ) prin deficit cantitativ pe toate 3 seriile de celule

sanguine: roşii, albe şi trombocite (anemie aplastică); defecte structurale înnăscute ale globulelor

roşii, inhibarea producţiei de eritropoietină de către sistemul imunitar (anemie cronică) şi o

incapacitate de a produce hemoglobină sau de a se folosi de fier (anemie sideroblastică).

Perturbarea poate fi datorată mai multor condiţii, unele ereditare dar majoritatea rezultatul

unei alimentaţii necorespunzătoare. Cu toate că unele forme de anemie au nevoie de supravegherea

medicului, acelea cauzate de alimentaţie pot fi tratate acasă după darea diagnosticului. Este

important să ne ocupăm de anemia datorată alimentaţiei pentru că este foarte răspândită şi

totodată

simplu de tratat. Cele mai comune forme de anemie nutriţională sunt cea datorată lipsei de fier, de

acid folic şi de vitamina B12. Anemia însăşi nu este o boală, ci mai degrabă un set de simptome ce

ţin de patologic.

C) Bolile hematologice maligne, cum ar fi leucemia → sunt practic forme de cancer care

afectează sângele şi măduva osoasă în timp ce hemoglobinopatiile sunt afecţiuni ale sângelui care

implică un prejudiciu structural al eritrocitelor.

Leucemia → cancer al celulelor sângelui lui. Celulele din sânge sunt produse în măduva

osoasă, care este un ţesut prezent în majoritatea oaselor. În leucemie, măduva osoasă începe să

producă prea multem leucocite (celulele albe) şi uneori acestea nu-şi mai îndeplinesc funcţiile.

Aceste celule se înmulţesc în continuu, când ar fi normal să se oprească din acest proces. Ele pot

avea o diviziune celulară mult mai rapidă decât celelalte celule.

În timp, aceste celule anormale ajung să înlocuiască celulele normale – leucocitele,

hematiile şi trombocitele.

13

Sunt patru tipuri principale de leucemie. Aceste tipuri sunt în funcţie de celulă afectată –

limfocitul sau mielocitul (celulă precursoare a leucocitelor care se găseşte normal în măduva osoasă
roşie şi care apare în sânge în cazuri de leucemie) :

- leucemie limfoblastica acută (ALL): este frecvenţa la copii, dar poate apărea şi la adulţi;

- leucemie mieloida acută ( AML ): poate afecta atât adulţii cât şi copiii;

- leucemie limfoidă cronică ( CLL ): este cea mai frecventă formă de leucemie a adultului,

afectând în special bătrânii; copiii fac foarte rar această formă, de obicei afectând persoanele de

peste cincizeci de ani;

- leucemie mieloida cronică ( CML ): această formă apare în special la adulţi.

Simptome:

- febră şi transpiraţii nocturne;

- infecţii frecvente şi neobişnuite;

- astenie şi fatigabilitate;

- cefalee;

- apariţia de echimoze pe corp şi sângerări la nivelul gingiilor şi la nivelul rectului;

- creşterea în dimensiuni a abdomenului, dureri în partea stânga sau în umărul drept, datorită

splinei mărite;

- scăderea poftei de mâncare şi scăderea în greutate deoarece exista senzaţia de plenitudine.

D) Anemia cu celule în seceră (siclemia) - este un exemplu clasic de hemoglobinopatie.

Cauzează transformarea hematiilor în secere, încetinind curgerea sângelui şi scăzând cantitatea de

oxigen pe care hematiile sunt capabile să o transporte.

Inima este un organ muscular cu rolul de a pompa sângele în organism.

Este considerată ca fiind organul central al întregului aparat cardio-vascular, a cărui

funcţionare asigura circulaţia sângelui, limfei şi a lichidului interstiţial.

Inima se găseşte în cavitatea toracică intre cei doi plamani, o zona numita mediastin şi are

forma aproximativ a unui con turtit; are înălţimea de aproximativ 89 mm, greutatea de aproximativ

300 grame şi capacitatea cuprinsă între 500 – 700 cm cubi.

Inima este învelită într-o formaţiune membranoasă → pericard. Pericardul este format din
două părţi: una fibroasa (se prezintă ca un sac, cu peretele format dintr-o membrana conjunctiv-

fibroasa care conţine numeroase fibre elastice) şi alta seroasă (căptuşeşte pericardul fibros şi este

format dintr-o foiţă viscerală şi una parietală).

Vasele sanguine reprezintă un sistem închis de tuburi prin care circulă sângele. Vasele de

sânge mari (artere, vene), mici (capilare) sau intermediare (arteriole, venule), străbat întreg corpul,

transportând prin ele substanţe esenţiale pentru viaţă. Asadar, există trei sectoare circulatorii la

nivel sangvin:

 Sectorul arterial – de distribuţie;

 Sectorul venos – de reîntoarcere;

 Sectorul capilar – de schimb.

Presiunea sangvina (tensiunea arteriala) reprezinta presiunea sub care circula sangele

in artere. Valoarea scade in timpul diastolei si creste in timpul sistolei. Arteriolele, datorita peretelu

imuscular foarte gros, opun rezistenta curgerii sangelui, fenomen numit rezistenta periferica.

Cresterea rezistentei periferice in urma vasoconstrictiei arteriolelor poate determina marirea

presiunii sangvin. Valoarea presiunii sangvine este influentata de trei factori:

 frecventa cardiaca;

 debitul sangvin;

 rezistenta periferica totala.