La vida es un viaje, nunca una llegada.

Viața este o călătorie, niciodată o destinație.

Alejandro Jodorowsky

Serotonina Michel Huellebeque

In mod curios, soluţia mi s-a arătat când mă uitam la Public Sénat – un post tv de la care n-aveam
mari aşteptări, în orice caz nimic de felul ăsta. Documentarul, intitulat Dispăruţi de bunăvoie,
reconstituia traseul diferitelor persoane care, într-o bună zi, într-un mod cu totul neprevăzut, se
hotărâseră să-şi reteze legăturile cu familia, cu prietenii, cu profesiunea: un tip care, într-o luni
dimineaţă, ducându-se la serviciu, îşi abandonase maşina în parcarea unei gări şi luase primul tren, la
întâmplare; altul care, plecând de la o petrecere, în loc să se întoarcă acasă, îşi luase o cameră la
primul hotel care i-a ieşit în cale, după care a rătăcit luni de zile prin diverse hoteluri pariziene,
schimbându-şi adresa în fiecare săptămână. Cifrele erau impresionante: an de an, în Franţa, mai bine
de douăsprezece mii de persoane alegeau să dispară, să-şi părăsească familia şi să-şi refacă viaţa,
uneori la celălalt capăt al lumii, uneori fără să schimbe oraşul. Eram fascinat şi mi-am petrecut restul
nopţii pe Internet ca să aflu mai multe, din ce în ce mai convins că îmi nimerisem adevărata menire:
aveam să fiu şi eu un dispărut de bunăvoie, iar cazul meu era deosebit de simplu, nu trebuia să scap
de nevastă, de familie, de vreun mediu social temeinic constituit, ci doar de o banală concubină cu
cetăţenie străină, care n-avea nici un drept să mă urmărească. Toate articolele de pe Internet insistau
asupra unui aspect deja scos în evidenţă în documentar: în Franţa, orice persoană majoră era liberă
„să vină şi să plece“, părăsirea familiei nu constituia un delict.

JUNG Tipuri psihologice

Această activitate proprie psihicului, care nu se poate explica nici ca reacţie reflexă la stimuli
senzoriali, nici ca organ executiv al ideilor eterne, este, ca orice proces vital, un act creator
neîntrerupt. Nu pot denumi această activitate altminteri decît prin termenul de fantezie. Fantezia
este tot atît de mult sentiment pe cît este gînd, tot atît de mult intuiţie pe cît este senzaţie. Nu există
nici o funcţie a psihicului care să nu se lege indistinct prin ea de celelalte funcţii psihice. Ea ne apare
cînd drept ceva primordial, cînd drept produsul ultim şi cel mai cutezător al sintezei tuturor
facultăţilor.

Dar în imperiul ştiinţei, fantezia este tabu, la fel şi sentimentul.

în cea mai mare măsură fantezia este un produs al inconştientului. Ea cuprinde, fireşte, componente
conştiente, dar este în esenţă involuntară şi se opune, de fapt, ca o prezenţă străină, conţinutului
conştiinţei. Aceste calităţi, fantezia le are în comun cu visul, care însă este într-o măsură şi mai mare
involuntar şi straniu.

Iar ceea ce pare imposibil pe calea

intelectului se adevereşte, adesea, pe calea iraţionalului. într-adevăr, cele mai mari transformări prin
care a trecut omenirea nu

s-au înfăptuit pe calea unui calcul intelectual, ci pe căi ignorate

sau socotite absurde de către contemporani şi cărora abia mult

mai tîrziu li s-a dezvăluit necesitatea intrinsecă. De cele mai

multe ori însă ele nici nu sînt înţelese, căci legile cele mai importante ale dezvoltării noastre spirituale
continuă să fie pentru

noi o enigmă.

Indiferent de obstacolul de

care ne lovim — cu condiţia ca el să fie foarte dificil — dezbinarea dintre intenţia noastră şi obiectele
care se împotrivesc

se transformă rapid într-un conflict interior.

Căci dacă mă străduiesc să supun voinţei mele obiectul care se împotriveşte,

întreaga mea fiinţă intră treptat în relaţie cu el, şi anume corespunzător puterii libidoului care a pus
stăpînire pe el şi care trage,

ca să spun aşa, în obiect o parte din fiinţa mea. în felul acesta

are loc identificarea unor părţi din personalitatea mea cu fiinţa

obiectului. Conflictul este astfel mutat în propriul meu suflet.

Această „introiecţie" a conflictului cu obiectul îmi creează un

dezacord interior, provocînd o neputinţă faţă de obiect şi stîrnind astfel afecte care sînt întotdeauna
simptomul unei dezbinări

interioare. Afectele mă determină însă să mă percep pe mine

însumi şi să-mi îndrept atenţia — dacă nu sînt orb — asupra

mea şi să urmăresc în mine însumi jocul opoziţiilor.

Pentru extravertit,
formula ar suna: „A interioriza tot ceea ce e exterior şi a da

formă la tot ceea ce e interior."

De aceea, senzaţia introvertitului, de obicei afectivă, este intens

colorată de fantezie inconştientă.

Cel de-al treilea element în care se întîlnesc contrariile este activitatea fanteziei, pe de o parte

creatoare, pe de alta receptoare. Această funcţie este numită de

Schiller instinct ludic, expresie care cuprinde mai mult decît

spune. Schiller exclamă: „Căci spre a spune o dată desluşit,

omul se joacă doar atunci cînd este om în deplina accepţie a

cuvîntului, şi este pe de-a-ntregul om doar atunci cînd se joacă."

Obiectul instinctului ludic este pentru el frumuseţea. „Omul trebuie doar să se joace cu frumuseţea şi
el trebuie să se joace doar

cu frumuseţea."

„Spiritul fanteziei, prin a cărui activitate trăim cel mai mult, ocupă un

loc intermediar între etern şi vremelnic." Synesius, episcopul creştin din Ptolemais

în cartea De somniis, el atribuie practic noţiunii de spiritus phantasticus acelaşi loc în psihologie pe
care Schiller îl

atribuie instinctului ludic, iar eu fanteziei creatoare, doar că el

nu se exprimă psihologic, ci metaforic, ceea ce, ca orice formulare depăşită, nu are nici o importanţă
pentru scopul pe care-i

urmărim.

Synesius, episcopul creştin din Ptolemais

„Acest spirit are ceva în el care ii este propriu, ca şi cum elemente din

zone apropiate şi din cele două extreme, şi anume elemente foarte îndepărtate,
s-ar uni într-o singură natură. De altfel, natura a întins peste multe feluri de

lucruri această amploare a esenţei fanteziei, coborînd-o chiar pînă la animale

care nu mai au intelect. De altfel, ea este raţiunea animalului însuşi, iar animalul ştie multe lucruri
prin aceasta esenţă fantastică [...] Toate genurile de

demoni îşi capătă esenţa dintr-o viaţă de acest fel. Căci ei sînt imaginari în

întreaga lor fiinţă şi sînt imaginaţi de cei în care ei apar."

„Şi în consecinţă acest spirit animal pe care preafericiţii I-au numit suflet spiritual devine dumnezeu şi
demon multiform şi idol. în el sufletul suferă

chinuri."

Din punct de vedere psihologic, demonii nu sînt altceva

decît interferenţe ale inconştientului, adică irumperi de natură

spontană ale unor complexe inconştiente în continuitatea fluxului conştient. Complexele sînt
comparabile cu demonii care ne

tulbură capricios gîndirea şi acţiunea. De aici, faptul că Antichitatea şi Evul Mediu considerau
tulburările nevrotice grave

drept cazuri de posesiune. Dacă deci individul se aşază consecvent de o anumită parte, inconştientul
se va aşeza de cealaltă

parte şi se va revolta; este ceea ce i-a izbit probabil cel mai mult

pe filozofii creştini sau neoplatonicieni, în măsura în care ci reprezentau punctul de vedere al unei
spiritualizări exclusive.

Participînd la instincte, spiritul se face „dumnezeu şi demon multiform". Această idee stranie devine
de îndată inteligibilă,

dacă ne amintim că, în sine, senzaţia şi gîndirea sînt funcţii

colective în care individul (spiritul, la Schiller) s-a destrămat

prin indistincţie. El devine astfel o fiinţă colectivă, adică asemănătoare cu Dumnezeu, deoarece
Dumnezeu este o reprezentare

colectivă a fiinţei universale. „în această stare", spune

Synesius, „sufletul suferă chinuri". Mîntuirea vine prin diferenţiere, prin aceea că spiritul, odată
devenit „humidus et crassus"*,
cade în adînc, adică se implică în obiect; dimpotrivă, transfigurat prin suferinţă, el se înalţă din nou,
„uscat şi fierbinte",

deosebindu-se tocmai prin calitatea ignică de constituţia umedă a

locului său de şedere subteran.

F. Schiller ..in scrisoarea 19.....în om nu există o forţă

mai mare decît propria sa voinţă, şi libertatea sa interioară nu

poate fi suprimată decît de ceea ce îl suprimă şi pe el însuşi,

adică de moarte sau de orice fel de pierdere a conştiinţei."

Voinţa decide în acest caz nu intre contrarii, ci doar in privinţa

sinelui, adică energia disponibilă este retrasă in sine, cu alte cuvinte, este introvertită. Introvertirea
semnifică doar faptul că,

reţinut de către sine, libidoului îi este interzisă participarea la

lupta contrariilor. Deoarece drumul către exterior ii este barat,

libidoul se îndreaptă, fireşte, către gindirc, riscînd să intre din

nou în conflict. Ţine de actul distingerii şi al introvertirii faptul

că libidoul disponibil este retras nu numai din obiectul exterior,

ci şi din obiectul interior, adică din gîndire. în felul acesta, el

devine lipsit de obiect, nu se mai raportează la nimic din ceea

ce ar putea să fie conţinut conştient şi se scufundă în inconştient, unde ia automat in primire

materialul disponibil

al fanteziei pe care îl împinge in sus.

Am numit această funcţie de

mediere a contrariilor funcţie transcendentă; prin ea nu înţeleg

nimic misterios, ci doar o funcţie de elemente conştiente şi inconştiente sau, ca în matematică, o

funcţie comună de mărimi

reale şi imaginare.
Simbolul reuneşte în natura lui contrariile; aşa,

bunăoară, şi opoziţia real/ireal, prin faptul că el este, pe de o

parte, o realitate psihologică (din cauza eficacităţii sale), dar pe

de alta, nu corespunde nici unei realităţi fizice. El este realitate

şi totuşi aparenţă.

Definiţia lui Schiller este simplă:

poetul naiv este natură, cel sentimental caută natura.

„Metafizică" are, pentru noi, semnificaţia

psihologică de „inconştient" Dacă în formula lui Nietzsche îl

înlocuim pe „metafizic" cu „inconştient", atunci soluţia problemei ar fi un „act miraculos" inconştient.

Un „miracol" este iraţional, deci actul este un fenomen iraţional inconştient, ceva ce

se formează din sine fără participarea raţiunii şi a intenţiei conştiente; el rezultă, devine, ca fenomen
de

creştere al naturii creatoare, născut nu din subtilităţile spiritului uman, ci din aşteptarea nostalgică,
din credinţă şi speranţă.

Un introvertit într-o fază extravertită apare

activ, un extravertit într-o fază introvertită apare pasiv. Activitatea însăşi ca trăsătură principală de
caracter poate fi uneori

introvertită, adică orientîndu-se către interior şi desfăşurînd o

activitate intelectuală şi afectivă vie, în timp ce afară domneşte

o linişte profundă; alteori, ea poate fi extravertită, apărînd sub

forma acţiunii mobile, vii, în vreme ce în spatele ei se ascunde

un gînd fix, imuabil sau un sentiment tot la fel.

Deoarece însă
aşa ceva e cu neputinţă, apar necontenit excitaţii noi care produc

funcţii secundare ce intersectează şi tulbură liniile interioare.

Corespunzător, acest tip manifestă tendinţa de a ţine la distanţă

excitaţiile exterioare, de a evita schimbarea, de a menţine pe cit

posibil constant fluxul vieţii, pînă cînd izbuteşte să înfăptuiască

toate amalgamările interioare. Un bolnav va manifesta desluşit

această tendinţă, retrăgîndu-se cît mai mult din toate şi încereînd

să ducă o viaţă de pustnic. Doar cazurile uşoare se vor putea

vindeca pe această cale. în toate celelalte situaţii grave, singura

soluţie este de a se micşora intensitatea funcţiei primare — ceea

ce constituie, de altfel, un capitol aparte la care ne-am referit în

treacăt, atunci cînd am discutat Scrisorile lui Schiller

Exploziile bruşte alternînd cu stări de mutism şi cu reacţii de apărare pot

conferi personalităţii un aspect bizar, care face

ca indivizii în cauză să devină o enigmă pentru cei din jur. Receptivitatea lor

scăzută, datorată solicitării interioare, le blochează prezenţa de spirit şi vivacitatea.

Se creează adesea situaţii

penibile în care individul nu ştie cum să se descurce şi care reprezintă pentru el un motiv

în plus pentru a se retrage din societate. Explozii ocazionale generează tulburări în relaţiile cu

ceilalţi, iar jena şi perplexitatea care le urmează împiedică restabilirea lor. Caracterul greoi al
adaptării duce la o serie de

experienţe negative care declanşează inevitabil un sentiment de

inferioritate, dacă nu chiar de amărăciune care se îndreaptă apoi

împotriva autorilor reali sau presupuşi ai nenorocirii. Viaţa afectivă interioară este foarte intensă, iar
nenumăratele afecte în

ecou desfăşoară o gamă extrem de fin nuanţată de sunete şi de

percepţii, deci o senzitivitate emoţională deosebită care se traduce în afară în sfială şi teamă faţă de
stimulii afectivi sau faţă

de orice situaţie capabilă să îi producă. Susceptibilitatea se îndreaptă împotriva stărilor emoţionale

din jur. Schimbări bruşte

de opinie, afirmaţii emoţionale, influenţe de natură sentimentală

şi altele de acelaşi fel sînt de la bun început respinse, şi anume

din teama faţă de propriile emoţii care ar putea declanşa o impresie persistentă, imposibil de
dominat.

în temeiul acestei senzitivităţi apare fără dificultate cu timpul o anume melancolie izvorită din
sentimentul de a fi exclus din viaţă. în altă parte

, Gross afirmă că tristeţea este o caracteristică esenţială a acestui

tip.

Cînd Tibul spune:

„primum in mundo fecit deus timorem" - Primul lucru creat de Dumnezeu a fost frica. *Worringer

, putem să ne gîndim că acelaşi

sentiment de spaimă stă la baza creaţiei artistice.

„Starea de nelinişte

interioară a omului provocată de fenomenele lumii exterioare"

nu e nimic altceva decît teama de excitaţii a introvertitului, care

din pricina sensibilităţii şi a realizării sale mai profunde are o

spaimă efectivă în faţa schimbării prea rapide şi prea puternice

a excitaţiilor. Abstracţiunile sale au drept scop exclusiv să capteze,

în limitele legităţii, iregularitatea şi schimbarea, graţie unei

noţiuni generale. E de la sine înţeles câ această procedură, în

esenţă magică, este din plin dezvoltată de primitivi, ale căror

semne geometrice posedă o valoare mai degrabă magică decit

estetică.
Empatie şi abstracţiune, extraversie şi introversie sînt

mecanisme de adaptare şi de protecţie. în măsura în care fac

posibilă adaptarea, ele îl feresc pe om de primejdiile exterioare,

în măsura în care sînt funcţii orientate1

^, ele îl eliberează pe om

de instinctualul întîmplător, ba chiar îl feresc de el, mijlocindu-i

ieşirea din sine.

Dar cum omul nu

a trăit decît relativ puţine milenii în stare de civilizaţie, în

schimb a trăit multe sute de mii de ani în stare de barbarie, modurile funcţionale arhaice sînt în el
virtualmente extraordinar de

vii şi uşor de activat. Dacă anume funcţii sînt dezintegrate prin

retragerea libidoului, bazele lor arhaice se activează în inconştient.

Gîndirea exclude toate afectele supărătoare, după

cum afectele exclud toate gîndurile supărătoare.

Alfred Adler cunoasterea omului

Să ne imaginăm un om în situaţia de a trebui să vieţuiască singur într-o pădure

virgină, lipsit de mijloacele oferite de civilizaţie. El ne-ar apărea incomparabil mai ameninţat

decât orice altă specie de vieţuitoare, neputând nici alerga destul de repe-de, nedispunând

nici de forţa musculară a animalelor puternice, nici de dinţii fiarelor de pradă, nici de fineţea

auzului sau de agerimea văzului unora dintre ele, aşa încât să scape teafăr din situaţii critice.

El este nevoit să facă eforturi extraordinare, fie şi numai spre a-şi asigura dreptul la existenţă

şi a evita pieirca. Hrana sa este preten-ţioasă şi modul său de viaţă cere o protecţie excesivă.
JUNG

Trebuie să te incluzi pe tine însuţi în acest proces, cu reacţiile tale personale, exact ca şi cum ai fi unul
dintre personajele

fanteziei sau, mai curând, ca şi cum drama care se joacă în

faţa ta ar fi reală. Desfăşurarea fanteziei este un fapt psihic,

la fel de real pe cât eşti de real - ca entitate psihică - tu

însuţi. Dacă această operaţie crucială nu este îndeplinită, toale

transformări le râmân, abandonate, în fluxul de imagini şi tu

însuţi râmâi neschimbat. (CWIV, § 753)