JUNG Tipuri psihologice

Această activitate proprie psihicului, care nu se poate explica nici ca reacţie

reflexă la stimuli senzoriali, nici ca organ executiv al ideilor eterne,
este, ca orice proces vital, un act creator neîntrerupt. Nu pot
denumi această activitate altminteri decît prin termenul de fantezie. Fantezia este
tot atît de mult sentiment pe cît este gînd,
tot atît de mult intuiţie pe cît este senzaţie. Nu există nici o funcţie a
psihicului care să nu se lege indistinct prin ea de celelalte
funcţii psihice. Ea ne apare cînd drept ceva primordial, cînd
drept produsul ultim şi cel mai cutezător al sintezei tuturor facultăţilor.

Dar în imperiul ştiinţei, fantezia este tabu, la fel şi sentimentul.

în cea mai mare măsură fantezia este un produs al inconştientului. Ea cuprinde,

fireşte,
componente conştiente, dar este în esenţă involuntară
şi se opune, de fapt, ca o prezenţă străină, conţinutului conştiinţei. Aceste
calităţi,
fantezia le are în comun cu visul, care însă
este într-o măsură şi mai mare involuntar şi straniu.

Iar ceea ce pare imposibil pe calea

intelectului se adevereşte, adesea, pe calea iraţionalului. într-adevăr, cele mai
mari transformări prin care a trecut omenirea nu
s-au înfăptuit pe calea unui calcul intelectual, ci pe căi ignorate
sau socotite absurde de către contemporani şi cărora abia mult
mai tîrziu li s-a dezvăluit necesitatea intrinsecă. De cele mai
multe ori însă ele nici nu sînt înţelese, căci legile cele mai importante ale
dezvoltării noastre spirituale continuă să fie pentru
noi o enigmă.

Indiferent de obstacolul de
care ne lovim — cu condiţia ca el să fie foarte dificil — dezbinarea dintre
intenţia noastră şi obiectele care se împotrivesc
se transformă rapid într-un conflict interior.
Căci dacă mă străduiesc să supun voinţei mele obiectul care se împotriveşte,
întreaga mea fiinţă intră treptat în relaţie cu el, şi anume corespunzător puterii
libidoului care a pus stăpînire pe el şi care trage,
ca să spun aşa, în obiect o parte din fiinţa mea. în felul acesta
are loc identificarea unor părţi din personalitatea mea cu fiinţa
obiectului. Conflictul este astfel mutat în propriul meu suflet.
Această „introiecţie" a conflictului cu obiectul îmi creează un
dezacord interior, provocînd o neputinţă faţă de obiect şi stîrnind astfel afecte
care sînt întotdeauna simptomul unei dezbinări
interioare. Afectele mă determină însă să mă percep pe mine
însumi şi să-mi îndrept atenţia — dacă nu sînt orb — asupra
mea şi să urmăresc în mine însumi jocul opoziţiilor.

Pentru extravertit,
formula ar suna: „A interioriza tot ceea ce e exterior şi a da
formă la tot ceea ce e interior."

De aceea, senzaţia introvertitului, de obicei afectivă, este intens

colorată de fantezie inconştientă.
Cel de-al treilea element în care se întîlnesc contrariile este activitatea
fanteziei, pe de o parte
creatoare, pe de alta receptoare. Această funcţie este numită de
Schiller instinct ludic, expresie care cuprinde mai mult decît
spune. Schiller exclamă: „Căci spre a spune o dată desluşit,
omul se joacă doar atunci cînd este om în deplina accepţie a
cuvîntului, şi este pe de-a-ntregul om doar atunci cînd se joacă."
Obiectul instinctului ludic este pentru el frumuseţea. „Omul trebuie doar să se
joace cu frumuseţea şi el trebuie să se joace doar
cu frumuseţea."

„Spiritul fanteziei, prin a cărui activitate trăim cel mai mult, ocupă un
loc intermediar între etern şi vremelnic." Synesius, episcopul creştin din
Ptolemais

în cartea De somniis, el atribuie practic noţiunii de spiritus phantasticus acelaşi

loc în psihologie pe care Schiller îl
atribuie instinctului ludic, iar eu fanteziei creatoare, doar că el
nu se exprimă psihologic, ci metaforic, ceea ce, ca orice formulare depăşită, nu
are nici o importanţă pentru scopul pe care-i
urmărim.

Synesius, episcopul creştin din Ptolemais

„Acest spirit are ceva în el care ii este propriu, ca şi cum elemente din
zone apropiate şi din cele două extreme, şi anume elemente foarte îndepărtate,
s-ar uni într-o singură natură. De altfel, natura a întins peste multe feluri de
lucruri această amploare a esenţei fanteziei, coborînd-o chiar pînă la animale
care nu mai au intelect. De altfel, ea este raţiunea animalului însuşi, iar
animalul ştie multe lucruri prin aceasta esenţă fantastică [...] Toate genurile de
demoni îşi capătă esenţa dintr-o viaţă de acest fel. Căci ei sînt imaginari în
întreaga lor fiinţă şi sînt imaginaţi de cei în care ei apar."
„Şi în consecinţă acest spirit animal pe care preafericiţii I-au numit suflet
spiritual devine dumnezeu şi demon multiform şi idol. în el sufletul suferă
chinuri."

Din punct de vedere psihologic, demonii nu sînt altceva

decît interferenţe ale inconştientului, adică irumperi de natură
spontană ale unor complexe inconştiente în continuitatea fluxului conştient.
Complexele sînt comparabile cu demonii care ne
tulbură capricios gîndirea şi acţiunea. De aici, faptul că Antichitatea şi Evul
Mediu considerau tulburările nevrotice grave
drept cazuri de posesiune. Dacă deci individul se aşază consecvent de o anumită
parte, inconştientul se va aşeza de cealaltă
parte şi se va revolta; este ceea ce i-a izbit probabil cel mai mult
pe filozofii creştini sau neoplatonicieni, în măsura în care ci reprezentau punctul
de vedere al unei spiritualizări exclusive.

Participînd la instincte, spiritul se face „dumnezeu şi demon multiform". Această

idee stranie devine de îndată inteligibilă,
dacă ne amintim că, în sine, senzaţia şi gîndirea sînt funcţii
colective în care individul (spiritul, la Schiller) s-a destrămat
prin indistincţie. El devine astfel o fiinţă colectivă, adică asemănătoare cu
Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este o reprezentare
colectivă a fiinţei universale. „în această stare", spune
Synesius, „sufletul suferă chinuri". Mîntuirea vine prin diferenţiere, prin aceea
că spiritul, odată devenit „humidus et crassus"*,
cade în adînc, adică se implică în obiect; dimpotrivă, transfigurat prin suferinţă,
el se înalţă din nou, „uscat şi fierbinte",
 deosebindu-se tocmai prin calitatea ignică de constituţia umedă a
locului său de şedere subteran.

F. Schiller ..in scrisoarea 19.....în om nu există o forţă

mai mare decît propria sa voinţă, şi libertatea sa interioară nu
poate fi suprimată decît de ceea ce îl suprimă şi pe el însuşi,
adică de moarte sau de orice fel de pierdere a conştiinţei."

Voinţa decide în acest caz nu intre contrarii, ci doar in privinţa

sinelui, adică energia disponibilă este retrasă in sine, cu alte cuvinte, este
introvertită. Introvertirea semnifică doar faptul că,
reţinut de către sine, libidoului îi este interzisă participarea la
lupta contrariilor. Deoarece drumul către exterior ii este barat,
libidoul se îndreaptă, fireşte, către gindirc, riscînd să intre din
nou în conflict. Ţine de actul distingerii şi al introvertirii faptul
că libidoul disponibil este retras nu numai din obiectul exterior,
ci şi din obiectul interior, adică din gîndire. în felul acesta, el
devine lipsit de obiect, nu se mai raportează la nimic din ceea
ce ar putea să fie conţinut conştient şi se scufundă în inconştient, unde ia
automat in primire materialul disponibil
al fanteziei pe care îl împinge in sus.

Am numit această funcţie de

mediere a contrariilor funcţie transcendentă; prin ea nu înţeleg
nimic misterios, ci doar o funcţie de elemente conştiente şi inconştiente sau, ca
în matematică, o funcţie comună de mărimi
reale şi imaginare.

Simbolul reuneşte în natura lui contrariile; aşa,

bunăoară, şi opoziţia real/ireal, prin faptul că el este, pe de o
parte, o realitate psihologică (din cauza eficacităţii sale), dar pe
de alta, nu corespunde nici unei realităţi fizice. El este realitate
şi totuşi aparenţă.

Definiţia lui Schiller este simplă:

poetul naiv este natură, cel sentimental caută natura.

„Metafizică" are, pentru noi, semnificaţia

psihologică de „inconştient" Dacă în formula lui Nietzsche îl
înlocuim pe „metafizic" cu „inconştient", atunci soluţia problemei ar fi un „act
miraculos" inconştient.
Un „miracol" este iraţional, deci actul este un fenomen iraţional inconştient,
ceva ce
se formează din sine fără participarea raţiunii şi a intenţiei conştiente; el
rezultă, devine, ca fenomen de
creştere al naturii creatoare, născut nu din subtilităţile spiritului uman, ci din
aşteptarea nostalgică, din credinţă şi speranţă.

Un introvertit într-o fază extravertită apare

activ, un extravertit într-o fază introvertită apare pasiv. Activitatea însăşi ca
trăsătură principală de caracter poate fi uneori
introvertită, adică orientîndu-se către interior şi desfăşurînd o
activitate intelectuală şi afectivă vie, în timp ce afară domneşte
o linişte profundă; alteori, ea poate fi extravertită, apărînd sub
forma acţiunii mobile, vii, în vreme ce în spatele ei se ascunde
un gînd fix, imuabil sau un sentiment tot la fel.

Deoarece însă
aşa ceva e cu neputinţă, apar necontenit excitaţii noi care produc
funcţii secundare ce intersectează şi tulbură liniile interioare.
Corespunzător, acest tip manifestă tendinţa de a ţine la distanţă
excitaţiile exterioare, de a evita schimbarea, de a menţine pe cit
posibil constant fluxul vieţii, pînă cînd izbuteşte să înfăptuiască
toate amalgamările interioare. Un bolnav va manifesta desluşit
această tendinţă, retrăgîndu-se cît mai mult din toate şi încereînd
să ducă o viaţă de pustnic. Doar cazurile uşoare se vor putea
vindeca pe această cale. în toate celelalte situaţii grave, singura
soluţie este de a se micşora intensitatea funcţiei primare — ceea
ce constituie, de altfel, un capitol aparte la care ne-am referit în
treacăt, atunci cînd am discutat Scrisorile lui Schiller

Exploziile bruşte alternînd cu stări de mutism şi cu reacţii de apărare pot

conferi personalităţii un aspect bizar, care face
ca indivizii în cauză să devină o enigmă pentru cei din jur. Receptivitatea lor
scăzută, datorată solicitării interioare, le blochează prezenţa de spirit şi
vivacitatea.

Se creează adesea situaţii

penibile în care individul nu ştie cum să se descurce şi care reprezintă pentru el
un motiv
în plus pentru a se retrage din societate. Explozii ocazionale generează tulburări
în relaţiile cu
ceilalţi, iar jena şi perplexitatea care le urmează împiedică restabilirea lor.
Caracterul greoi al adaptării duce la o serie de
experienţe negative care declanşează inevitabil un sentiment de
inferioritate, dacă nu chiar de amărăciune care se îndreaptă apoi
împotriva autorilor reali sau presupuşi ai nenorocirii. Viaţa afectivă interioară
este foarte intensă, iar nenumăratele afecte în
ecou desfăşoară o gamă extrem de fin nuanţată de sunete şi de
percepţii, deci o senzitivitate emoţională deosebită care se traduce în afară în
sfială şi teamă faţă de stimulii afectivi sau faţă
de orice situaţie capabilă să îi producă. Susceptibilitatea se îndreaptă împotriva
stărilor emoţionale din jur. Schimbări bruşte
de opinie, afirmaţii emoţionale, influenţe de natură sentimentală
şi altele de acelaşi fel sînt de la bun început respinse, şi anume
din teama faţă de propriile emoţii care ar putea declanşa o impresie persistentă,
imposibil de dominat.
în temeiul acestei senzitivităţi apare fără dificultate cu timpul o anume
melancolie izvorită din sentimentul de a fi exclus din viaţă. în altă parte
, Gross afirmă că tristeţea este o caracteristică esenţială a acestui
tip.

Cînd Tibul spune:

„primum in mundo fecit deus timorem" - Primul lucru creat de Dumnezeu a fost
frica. *Worringer
, putem să ne gîndim că acelaşi
sentiment de spaimă stă la baza creaţiei artistice.

„Starea de nelinişte
interioară a omului provocată de fenomenele lumii exterioare"
nu e nimic altceva decît teama de excitaţii a introvertitului, care
din pricina sensibilităţii şi a realizării sale mai profunde are o
spaimă efectivă în faţa schimbării prea rapide şi prea puternice
a excitaţiilor. Abstracţiunile sale au drept scop exclusiv să capteze,
în limitele legităţii, iregularitatea şi schimbarea, graţie unei
noţiuni generale. E de la sine înţeles câ această procedură, în
esenţă magică, este din plin dezvoltată de primitivi, ale căror
semne geometrice posedă o valoare mai degrabă magică decit
estetică.

Empatie şi abstracţiune, extraversie şi introversie sînt

mecanisme de adaptare şi de protecţie. în măsura în care fac
posibilă adaptarea, ele îl feresc pe om de primejdiile exterioare,
în măsura în care sînt funcţii orientate1
^, ele îl eliberează pe om
de instinctualul întîmplător, ba chiar îl feresc de el, mijlocindu-i
ieşirea din sine.

Dar cum omul nu

a trăit decît relativ puţine milenii în stare de civilizaţie, în
schimb a trăit multe sute de mii de ani în stare de barbarie, modurile funcţionale
arhaice sînt în el virtualmente extraordinar de
vii şi uşor de activat. Dacă anume funcţii sînt dezintegrate prin
retragerea libidoului, bazele lor arhaice se activează în inconştient.

Gîndirea exclude toate afectele supărătoare, după

cum afectele exclud toate gîndurile supărătoare.

Alfred Adler cunoasterea omului

Să ne imaginăm un om în situaţia de a trebui să vieţuiască singur într-o pădure
virgină, lipsit de mijloacele oferite de civilizaţie. El ne-ar apărea incomparabil
mai ameninţat
decât orice altă specie de vieţuitoare, neputând nici alerga destul de repe-de,
nedispunând
nici de forţa musculară a animalelor puternice, nici de dinţii fiarelor de pradă,
nici de fineţea
auzului sau de agerimea văzului unora dintre ele, aşa încât să scape teafăr din
situaţii critice.
El este nevoit să facă eforturi extraordinare, fie şi numai spre a-şi asigura
dreptul la existenţă
şi a evita pieirca. Hrana sa este preten-ţioasă şi modul său de viaţă cere o
protecţie excesivă.

JUNG
Trebuie să te incluzi pe tine însuţi în acest proces, cu reacţiile tale personale,
exact ca şi cum ai fi unul dintre personajele
fanteziei sau, mai curând, ca şi cum drama care se joacă în
faţa ta ar fi reală. Desfăşurarea fanteziei este un fapt psihic,
la fel de real pe cât eşti de real - ca entitate psihică - tu
însuţi. Dacă această operaţie crucială nu este îndeplinită, toale
transformări le râmân, abandonate, în fluxul de imagini şi tu
însuţi râmâi neschimbat. (CWIV, § 753)