Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea de Stat "Bogdan Petriceicu Hasdeu" din Cahul

Facultatea de Drept și Administrație Publică
Catedra de Drept

Referat
Tema: Formele comportamentului deviant al minorilor

Coordonator: Prof. univ. dr. Constantin COJAN

Student: Hamhadera Iacov

Cahul 2020
Cuprins

Introducere................................................................................................................................3
Noțiuni și definiții 1..................................................................................................................4
Devianţă şi delincvenţă 1.1...................................................................................................4
Clasificarea comportamentului deviant 2.................................................................................6
Tipurile comportamentului deviant 2.1.1.........................................................................6
Grupuri delicvente 2.1.2...................................................................................................6
Formele comportamentului deviant 2.1.3.........................................................................7
Criterii de clasificare a comportamentului deviant 3................................................................7
Categoriile delicvenșei juvenile 3.1.1...................................................................................7
Factorii determinanți a delicvenței juvenile 4..........................................................................9
Manifestari delincvente 5.......................................................................................................10
Formele manifestăsrii delicvenței juvenile 5.1...................................................................10
Cauze care determină comportamentul deviant 6...................................................................10
Situațiile declanșării actului infracțional 6.1......................................................................10
Remedierea cauzelor devianței juvenile.............................................................................11
Prevenirea delincvenței juvenile 7..........................................................................................11
Programe de prevenire a delicvenței juvenile 7.1..............................................................12
Măsuri pentru combaterea delicvenței juvenile 7.2............................................................12
Concluzii.................................................................................................................................14
Bibliografie:............................................................................................................................15
 Introducere
În societatea actuală, multe din problemele juvenile tind să devină, din ce în ce mai mult,
probleme ale întregii societăţii. Schimbările social-economice și-au pus amprenta pe aspectul etico-
moral al cetăţenilor. Libertatea, în acest sens, a primit o conotaţie de permisivitate majoră. Cei mai
vulnerabili au devenit preadolescenţii şi adolescenţii, adică acele persoane care nu aveau încă
format un pion psihologic, social şi comportamental, de care s-ar conduce în acţiunile sale.
Delincvența juvenilă este un fenomen ce include totalitatea încălcărilor de norme sociale,
săvârșite de către tineri sub 18 ani, încălcări sancționate penal. Ea se referă așadar la activitățile
ilegale comise de copil sau adolescent.
Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri: copii cu tulburări de comportament (termen
medical); tineri inadaptați (termen sociologic); “copii - problemă” (termen psiho-pedagogic); minori
delincvenți (termen juridic), etc.
Noțiunea de devianță a fost elaborată de Sellin (1938) care a studiat problemele complexe
ale sociocrimino-genezei. Sellin definea devianța ca fiind „ansamblul comportamentelor îndreptate
împotriva normelor de conduită sau împotriva ordinii instituționale”. Merton (1957) spunea că
„devianța reprezintă ansamblul comportamentelor disfuncționale, ce amenință echilibrul sistemului
social”.
Abordarea științifică a delincventei juvenile trebuie făcută de pe pozițiile determinismului
probabilist aplicat în psihologie, conform căruia orice fenomen psihic este determinat, în ultima
instantă, de acțiunea externă, dar orice acțiune externă determină actul psihic numai mijlocit,
refractându-se prin însușirile, stările și activitatea psihică a persoanei care este supusă acestei
acțiuni.
În definirea delincvenței consider că este util să pornim de la conceptul de maturizare
socială.
Maturizarea socială are ca element definitoriu capacitatea individului de a menține un
echilibru dinamic între interesele sale și interesele societății, între nevoile și aspirațiile sale și
nevoile proiectate ale societății.
 Noțiuni și definiții 1.
Conceptul de delincvență juvenilă este abordat, în majoritatea clasificărilor care vizează
comportamentul uman, sub unghiul evaluărilor normative, în cadrul mai larg al devianței.
Definirea delincvenței juvenile a preocupat un număr mare de cercetători, pornind de la
evidențierea caracteristicilor specifice personalității delincventului minor. Astfel, s-a ajuns la
conturarea unui “profil psihologic” al acestuia (Popescu-Neveanu, 1978): înclinația către
agresivitate, fie latentă, fie manifestă, ce este bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor
socialmente acceptate (munca, de exemplu); instabilitatea emoțională generată de carențe
educaționale și, în ultimă instanță, de fragilitatea eului; inadaptarea socială, provenită din
exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care minorul caută să-l suprime prin schimbarea
frecventă a domiciliului, vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viață și muncă;
duplicitatea conduitei, manifestată în discordanța dintre două planuri: unul, cel al comportamentului
tainic, intim în care se pregătește infracțiunea și celălalt, nivelul comportamental de relație cu
societatea, prin care își trădează de cele mai multe ori infracțiunea; dezechilibrul existențial,
exprimat prin patimi, vicii, perversiuni, etc.
Se susține că în definirea delincvenței se pornește de la conceptul de maturizare socială. Din
această perspectivă, delincventul ne apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială și cu
dificultăți de integrare în societate, care intră în conflict cu cerințele unui anumit sistem valorico-
normativ, inclusiv cu normele juridice.
Delincventul prezintă un deficit de socializare, determinat de perturbarea sau insuficiența
proceselor de asimilare a cerințelor și normelor mediului socio-cultural și a proceselor de
acomodare la acesta prin acte de conduită acceptabile din punct de vedere social-juridic.
Delincvența juvenilă este o formă a comportamentului deviant. La nivelul cunoștinței
comune, comportamentul deviant rezidă în formele de conduită aflate în discordanță cu valorile și
normele unui anumit sistem socio-uman.
Delincvența formează una din speciile fenomenului de devianță cu mari implicații pentru
tânăr și colectivitate. Dreptul penal dă o definiție clară actului delincvențial (infracțiuni) punând
accent pe caracterul socialmente periculos al faptei și pe vinovăție în săvârșirea ei. Infracțiunea este
o faptă prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a
săvârșit-o. Raportarea la norme reprezintă mai mult un criteriu de „clasare”, întrucât nu explicitează
cauzele comportamentului deviant, ci doar îl discriminează de comportamentul normal, socialmente
acceptabil.
Devianţă şi delincvenţă 1.1
Este îndeobşte cunoscut faptul că devianţa, cât şi delincvenţa, nu sunt fenomene autonome, care
există în sine, ci acestea sunt calificate ca atare de sistemul normativ statuat în cadrul societăţii, căci
acestea aduc atingere unor valori sociale recunoscute, garantate şi apărate prin sistemul dreptului
pozitiv.
S-au formulat şi opinii conform cărora, creşterea alarmantă a „delincvenţei juvenile” s-ar afla sub
influenţa unor factori de natură externă, ca efect al unui fenomen de import, fapt ce ar rezulta din
comiterea unor fapte antisociale precum - consumul de droguri, pornografie, prostituţie, falsificarea
de bancnote străine, jafurile armate - fapte pe care autorii în cauză le considerau străine societăţii
noastre şi erau semnalate izolat în perioada anterioară.
Această viziune speculativă asupra fenomenului delicvenţei juvenile este infirmată de cercetările
întreprinse cu privire la acest fenomen, analize ce sunt făcute în vederea evidenţierii cauzelor cât şi
a condiţiilor care generează şi favorizează comportamentul infracţional al minorilor, având în
vedere totodată şi identificarea factorilor obiectivi, cât şi subiectivi care produc delicvenţa, atât ca
fenomen de grup, cât şi ca manifestare specifică a conduitei individuale, neomiţându-se în acelaşi
timp analiza eficacităţii procesului de resocializare şi recuperare a delincvenţilor minori.
Prin toate acestea, factorii responsabili din societate colaborează în scopul prevenirii şi limitării
faptelor de natură antisocială comise de către delincvenţii minori.
Pe lângă organele judiciare, instituţiile de învăţământ şi familie, un rol important îl poate juca
societatea civilă care, prin diferitele forme de exprimare pe care le are la îndemână, poate oferi
tinerilor un cadru adecvat pentru promovarea acelor politici sociale vizând combaterea faptelor
antisociale comise de minori, cât şi în procesul de reintegrare socială a acestor tineri care au fost
sancţionaţi pentru comiterea unor astfel de fapte.
Există şi opinii, pe baza unor studii întreprinse, conform cărora comportamentul deviant al acestui
eşantion social s-ar datora însăşi societăţii, care este incapabilă să-şi asigure un control social prin
intermediul instituţiilor de forţă, astfel că tinerii nu sunt infractori în adevăratul sens al termenului,
ci victime ale unui sistem în care persistă grave distorsiuni la nivelul organelor de control social,
între care cele de ordin judiciar au un rol primordial. O asemenea abordare, pe lângă caracterul
evident pozitiv, vizând responsabilizarea organelor ce asigură controlul social, pleacă de la o
premisă falsă, ce ignoră cauzele ce au generat comiterea unor fapte antisociale, comportamentul
deviant al tinerilor fiind privit dintr-o perspectivă contemplativă, estompându-se dintr-o perspectivă
pur teoretică aspectele grave ale delictelor juvenile. Astfel, singura responsabilă de comiterea unor
astfel de fapte antisociale ar fi organizarea cât şi funcţionarea organelor de control social,
reglementate de un anumit tip de societate ce cultivă valori individualiste.
Parcurgerea etapei de tranziţie în România, a adus în câmpul relaţiilor juridice noi provocări faţă de
care legislaţia a fost de multe ori devansată de evoluţia factorilor de configurare ai dreptului, şi în
special în ceea ce priveşte dreptul penal şi cel procesual penal, care au abordat problematica
delincvenţei juvenile întro concepţie mult prea „tradiţionalistă”.
Din această perspectivă este dificil de evaluat şi mai ales de prognozat evoluţia dinamicii şi
intensităţii fenomenului cunoscut sub sintagma „delincvenţa juvenilă” în ţara noastră în următorii
ani. Abandonând definitiv teza „iluministă” a dispariţiei delincvenţei prin educarea conştiinţei
tinerilor, ca şi cea a „importului” sau a „influenţei exterioare” a infracţionalităţii, trebuie subliniat
faptul că datele statistice în materie penală atestă o intensificare şi o agravare a delictelor comise de
minori şi tineri.
Societatea prin toate mecanismele ei, între care cele care asigură respectarea ordinii de drept au un
rol esenţial, trebuie să asigure prevenirea devianţei şi mai ales a celei ce îmbracă forma
infracţionalităţii prin măsuri ce se adresează deopotrivă individului ca subiect de drept cât şi însăşi
colectivităţii sociale pentru a realiza un cadru de siguranţă şi legalitate.
Marele gânditor al antichităţii, Platon, anticipa în reflecţiile sale cu privire la funcţiile pedepsei, un
scop generos dar, în acelaşi timp, de mare actualitate, şi anume acela că „pedeapsa nu poate fi
justificată prin ea însăşi, ca reacţie la răul produs prin fapta prohibită, ci ea are rolul de a preveni la
săvârşirea altor crime în viitor”.
Această idee este preluată de eminenţii jurişti romani, care au făcut din normele juridice precepte şi
modele de viaţă ce au dăinuit timp de două milenii, arătând că „nemo censetur ignorare legem”, iar
cel ce a comis o faptă rea este pedepsit pentru ca ea să nu fie repetată.
În ceea ce priveşte combaterea delincvenţei juvenile, modelele de politică penală aplicate în
societatea contemporană sunt puternic influenţate de contextul economic, politic şi social, care este
diferit de la o etapă la alta, şi care va trebui să abordeze această problematică într-o perspectivă
nouă.
Astfel, schimbările produse în structura social-economică s-au reflectat şi la nivelul formei
tradiţionale de comunitate umană, respectiv la nivelul familiei din România, fapt pentru care un
număr însemnat de persoane minore sunt educate în condiţii atipice, determinate de plecarea în
străinătate a unor membri din familie (tatăl sau mama, sau ambii părinţi). În atari condiţii,
supravegherea familială, în sensul clasic al termenului, dobândeşte alte conotaţii, existând condiţii
ca acest concept chiar să devină desuet, fapt pentru care societatea este chemată să găsească alte
forme complementare, prin care să poată asigura un cadru optim pentru educarea şi instruirea tinerei
generaţii în cultul valorilor tradiţionale şi în cultul respectului normelor de ordin social, între care
cele de ordin moral şi juridic sunt prioritare.

Clasificarea comportamentului deviant 2.

Tipurile comportamentului deviant 2.1.1
Structura delincvenţei juvenile are particularităţile sale. Actualmente, sub influenţa stării de
criză socială, diferenţierii materiale vădite, a contradicţiilor dintre cerinţele sporite şi posibilitatea
de satisfacere a lor delincvenţa juvenilă se caracterizează prin creşterea ponderii crimelor cu
caracter material şi, totodată, prin acte de violenţă, mai frecvent comise în grup. Grupurile de
minori comit jafuri, furturi, acte de huliganism. Maturizarea sexuală de rînd cu insuficienţa de
cunoştinţe sociale, lipsa unei conştiinţe de drept şi chiar incompetenţa în problemele raportului
dintre sexe duce la comiterea actelor de viol.
Cercetările actelor de viol au demonstrat, că mai frecvent manifestă un comportament
neadecvat minorii din familiile amorale sau conflictuale, comiterea infracţiunii este generată atît de
incompetenţa şi lipsa de experienţă a violatorului şi victimei, cît şi de imposibilitatea lor de a-şi
aprecia adecvat comportamentului şi a realiza conştient o dirijare a acţiunilor.
În funcţie de caracterul comportamentului şi raportul acestuia cu normativitatea socială şi
juridică putem distinge mai multe categorii de minori, cu comportament deviant.
Minorii cu comportament asocial, afectaţi de diverse vicii (alcoolosm, narcomanie,
toxicomanie), frecvent neşcolarizaţi sau nangajaţi în cîmpul muncii, lipsiţi de posibilitatea, iar
uneori şi de dorinţa de autorealizare, autoafirmare, atraşi de grup, cu tendinţe de a fi dominaţi, sau a
domina. Cercetarea stării psihice a acestor minori a stabilit afectarea lor de stări de frontieră -
accentuări de caracter (mai frecvent hipertimie), nevroze, frustrare, infantilism, desvoltare psihică
întîrziata.
Minorii cu comportament delincvent, caracterizaţi prin comportament influenţat de diverse
devieri de la normalitatea psihică, accentuări de tip schizoidal, hipertimic, epileptoidal, conformism
sau agresivitate, tendinţe spre violenţă, chiar sadism, maturizare sexuală precoce. Se caracterizează
prin socializare afectuoasă sau chiar inadaptare socială, abateri grave de la sistemul valoric-
normativ al societăţii, psihopatii, nevroze, oligofrenii. Mai frecvent aceste stări de frontieră sînt un
produs al ambianţei, în care s-a format personalitatea minorului, cu precădere al climatului familial
nefavorabil.
În cele mai frecvente cazuri minorii comit infracţiuni în grup. Grupurile de adolescenţi şi
minori pot fi şi social-neutre, dar în condiţiile influenţei unor factori negativi pot căpăta un caracter
antisocial. Cele mai frecvente infracţiuni, comise în grup: jaf, banditism, huliganism, viol etc.

Grupuri delicvente 2.1.2

Grupurile delincvente de minori pot fi de diverse tipuri:
 grupul situativ - implicat într-o acţiune delincventă în virtutea unor circumstanţe
criminogene, căror adolescenţii nu li se pot opune;
grupul agresiv - cu o ierarhie cît de cît stabilită a statusurilor, dominaţie strictă, orientat spre
comiterea infracţiunilor.
Formele comportamentului deviant 2.1.3
Formele de comportament problematic pot fi clasificate în patru categorii mari:
a) comportamentul opozant: copiii au probleme în a accepta autoritatea (părinţi, profesori) şi
au reacţii nepotrivite de supărare sau furie când nu-şi pot impune propriile interese. Aceasta se
întâmplă cu o frecvenţă de 2-3 ori mai mare în cazul categoriei de vârstă 3-6 ani decât la copiii mai
mici sau mai mari;
b) comportamentul agresiv: comportament menit să producă pagube sau să rănească pe
cineva; dorinţa de a distruge este de obicei prezentă. Acest comportament se produce de cele mai
multe în „adolescenţa clasică”.
c) comportamentul delincvent: comportament deviant în adolescenţă (conform OMS, se
manifestă între 10 şi 18 de ani), prin care se încalcă norme, dar nu este neapărat de natură penală
(de exemplu, absenteismul de la ore, consumul de alcool şi de alte substanţe, frauda şi furtul comise
înainte de vârsta răspunderii penale);
d) comportamentul infracţional: încălcarea unor norme legale valide (legi), de obicei într-o
manieră foarte gravă, care declanşează proceduri legale (de exemplu, furt, distrugere de bunuri,
vătămări corporale, jaf). Acest tip de comportament apare de obicei în adolescenţa târzie.
Criterii de clasificare a comportamentului deviant 3
Categoriile delicvenșei juvenile 3.1.1
În funcţie de caracterul comportamentului şi raportul acestuia cu normativitatea socială şi
juridică, putem distinge mai multe categorii de comportament deviant:
1) comportament asocial, afectaţi de diverse vicii (alcoolism, narcomanie, toxicomanie),
frecvent neşcolarizaţi sau neangajaţi în câmpul muncii, lipsiţi de posibilitatea, iar uneori şi de
dorinţa de autorealizare, autoafirmare, atraşi de grup, cu tendinţe de a fi dominaţi sau de a domina.
Cercetarea stării psihice a acestor minori a stabilit afectarea lor de stări de frontieră – accentuări de
caracter (mai frecvent hipertimie), nevroze, frustrare, infantilism, dezvoltare psihică întârziată;
2) comportament delincvent, caracterizaţi prin comportament influenţat de diverse devieri de
la normalitatea psihică, accentuări de tip schizoidal, hipertimic, epileptoidal, conformism sau
agresivitate, tendinţe spre violenţă, chiar sadism, maturizare sexuală precoce. Se caracterizează prin
socializare afectuoasă sau chiar inadaptare socială, abateri grave de la sistemul valoric-normativ al
societăţii, psihopatii, nevroze, oligofrenii. Mai frecvent aceste stări de frontieră sunt un produs al
ambianţei în care s-a format personalitatea minorului, cu precădere al climatului familial
nefavorabil.
În dependenţă de modalităţile de manifestare a comportamentului delincvenţial, în
literatura de specialitate se mai întâlnesc tipologii ale comportamentelor delincvente ale minorilor.
Astfel, în conformitate cu caracterul de periculozitate (după gravitate) a comportamentului deviant,
sunt:
a) comportamente deviante ocazionale, nestructurate, cu un grad scăzut de periculozitate
socială. În această categorie includem minorii care au intrat sub influenţa unor anturaje nefaste,
fiind scăpaţi de sub supravegherea părinţilor şi a şcolii sau care au participat întâmplător la acţiuni
antisociale, fie din teribilism, fie din bravadă sau o solidaritate de grup specific adolescentină.
Considerăm că sancţionarea acestor adolescenţi cu o măsură privativă de libertate accentuează criza
de originalitate, iar etichetarea va favoriza recidiva şi nu recuperarea;
b) comportamente deviante structurate, cu un grad ridicat de periculozitate socială,
caracterizând minorii cu un grad scăzut de integrare şcolară şi profesională care prezintă dificultăţi
de adaptare şi tulburări de comportament. Aceştia au comis acte predelincvente la o vârstă fragedă.
Deşi au fost sancţionaţi, aceasta nu a constituit un factor favorizant al recuperării;
c) comportamente deviante recurente, cu o deosebită periculozitate socială, concretizate în
delicte de omor şi loviri cauzatoare de moarte, violuri, tâlhării şi vătămări corporale grave, pentru
care sancţiunea închisorii reprezintă „ultima soluţie” în vederea prevenirii comiterii de noi delicte.
O altă clasificare, pe care o considerăm semnificativă pentru studiul nostru, este dat după
stabilitatea şi structura conduitelor deviante la nivelul personalităţii:
– tranzitorii, specifice unor perioade de vârstă sau determinate de anumite situaţii de viaţă
mai dificile;
– stabilizate la nivelul personalităţii sub forma unor caracteristici (negativism,
hipersensibilitate etc.) care se asociază sau nu cu un comportament antisocial.
În cele ce urmează propunem clasificarea formelor comportamentului deviant după gen, ce
poate fi structurată în:
1) comportamente agresive şi violente, cu lipsă de stăpânire în vorbe sau în fapte,
caracterizându-se prin accese de furie, înverşunare; acţiunile lor sunt caracterizate prin
emotivitate puternică, însoţită de descărcări reactive ce se manifestă prin acte de
violenţă, iar minorul are tendinţe spre cruzime şi duritate;
2) comportamente achizitive, caracterizate prin tendinţa minorilor de a dobândi (lua,
strânge, achiziţiona) bunuri şi valori materiale prin diferite modalităţi imorale şi ilegale,
în scop personal: de câştig, de întreţinere, de îmbogăţire;
3) comportamente perverse, care îşi pot extinde activitatea de la forme uşoare (plânsul
artificial, simularea) până la formele cele mai grave (violul, acţiunile perverse cu
caracter sexual); se caracterizează prin indisciplină, lipsă de afecţiune pentru oameni,
lipsă de milă, prezenţa urii şi a cruzimii;
4) comportamente autovătămătoare, care îşi îndreaptă activitatea violatoare spre propria lor
persoană;
5) comportamente inconştientizate, săvârsite de minorii care posedă dereglări psihice de
diversă natură, patologii ce nu le permit o conştientizare deplină şi adecvată a acţiunilor,
conduitei. Formele comportamentului deviant al minorilor, cum am specificat anterior,
nu pot fi reunite fix şi integru în careva categorii tipologice, deoarece implică o dinamică
amplă a reacţiei de cauzalitate şi a modurilor de interpretare din partea publicului. Dar,
din punctul de vedere al delincvenţei juvenile, o importanţă majoră are tipologia
comportamentală după participanţi (delincvenţa individuală şi delincvenţa în grup), care
îmbină în sine atât modalităţile comportamentale de gen, cât şi cele ale caracterului de
prejudiciabilitate. În literatura de specialitate sunt identificate o multitudine de cauze ale
apariţiei unei tulburări de comportament la copil. Printre acestea se înscriu:
 educaţia necorespunzătoare a copilului, educaţie caracterizată prin inconsecvenţă,
libertate exagerată sau, dimpotrivă, o educaţie prea autoritară, inflexibilă, neunitară
sau contradictorie. Această situaţie este mai frecventă în familiile cu stres marital
prelungit, cu dezacorduri evidente între părinţi;
 tulburările de personalitate a educatorilor. Putem avea de-a face fie cu educatori cu
labilitate emoţională, fie cu educatori prea rigizi;
  condiţiile de mediu extern defavorabile. Cel mai adesea, un astfel de copil trăieşte
într-un mediu insuficient sub raportul stimulării şi corecţiei pe care el trebuie să le
primească prin experienţa socială a altora sau într-un mediu care-l solicită prin
bogăţia stimulilor peste posibilităţile lui de adaptare. Tulburări generate de astfel de
cauze pot să apară la copiii cu un fond constituţional normal. Ele sunt în general
trecătoare, dependente strict de condiţiile de viaţă ale copilului;
 factorii genetici, al căror rol nu este încă prea clar precizat, pe această temă
cercetătorii purtând în continuare lungi dezbateri. S-a constatat însă că majoritatea
copiilor care prezintă de timpuriu tulburări comportamentale s-au manifestat la scurt
timp după naştere ca uşor iritabili, fără un program regulat, nerăspunzând adecvat la
confort.
Un alt vector al studiului îl reprezintă analiza celor mai frecvente forme de comportament
deviant al minorilor. În ultimii 20 de ani, la nivel internaţional, psihologi, medici şi criminalişti au
realizat studii asupra unor fenomene, cum sunt consumul de droguri, vagabondajul, abandonul
şcolar, furtul, violenţa, ameninţarea, intimidarea, accesele de furie, vandalismul şi, recent,
fenomenul „happy slapping” (atacuri neprovocate/ acte de violenţă gratuite împotriva unei victime
alese la întâmplare, filmate cu telefonul mobil şi – eventual – postate pe Internet) comise de copii şi
tineri. Mai mult, acestea sunt specificate şi în Rezoluţia Parlamentului European din 21 iunie 2007
privind delincvenţa juvenilă: rolul femeilor, al familiei şi al societăţii.
Factorii determinanți a delicvenței juvenile 4.
Factorii implicați în determinarea devianței comportamentale la minori sunt: - factori
individuali, de personalitate; și - factori externi, sociali.
Primul factor se referă la particularitățile și structura somato-fiziologică și neuro-psihică,
structura psihologică particulară a minorului, posibilitățile intelectuale, particularitățile afectiv-
temperamentale, etc.
Al doilea factor se referă la factorii de ordin familial, socio-afectivi și educaționali, socio-
culturali, economici, etc.
Raportul dintre cele două categorii de factori, ponderea fiecăruia în determinarea devianței
comportamentale a minorilor este greu de precizat. Nu se poate izola sau exagera rolul unei
categorii de factori.Acești factori nu acționează izolat, unilateral, ci concertat, delincvența fiind
rezultatul interacțiunii la un nivel scăzut al acestora.
Dezacordul dintre factorii individuali și cei sociali este defavorabil structurării unor conduite
concrete. Dezacordul poate să apară fie prin creșterea solicitărilor de mediu la un nivel care
depășește posibilitățile minorului, fie când acestea sunt sub nivelul posibilităților sale reale.
Cercetarea efectuată pe bază de chestionar asupra unor minori din centrele de reeducare
(cca. 240 minori) și din aresturile unor poliții județene (cca. 734 minori), a evidențiat cauzele și
condițiile care determină comportamentul infracțional în rândul minorilor (procentele se referă la
subiecți).
Conform unor cercetări făcute pe baza unor chestionare, reiese că mulți minori acționează
din teriblism și le place aventura, în unele situații minorii sunt imaturi psihic datorită unei
insuficiente socializări în familie. O parte dintre cei chestionați, au acuzat carențele educaționale din
familiile dezorganizate sau aparent organizate, mai acuză și lipsa de preocupare la toate nivelurile
pentru orientarea minorilor. Din aceste chestionare reiese că minorii consumă alcool sau aceștia
provin din familii cu părinți alcoolici.
 Cea mai frecventă formă de manifestare a inadaptării copiilor, având drept cauză carențele
mediului familial, este vagabondajul; 20% dintre minori au părăsit înaintea săvârșirii infracțiunilor
familia sau școala; dintre aceștia 18% provin din familii deficitare comportamental. Formele cu
deficiențe de structură a familiei sunt multiple. În 20% din cazuri, familia avea un singur părinte,
datorită dezorganizării ei prin divorț, 18% prin abandon și 3% prin deces; în 5% din cazuri familia
fusese reconstituită prin mariaj, având un părinte vitreg, 88% din aceste familii aveau un mediu
conflictual. Șocul produs de despărțirea părinților a constituit momentul hotărâtor care a marcat
evoluția spre devianța comportamentală.

Manifestari delincvente 5.
Societatea în ansamblu, prin mecanismele ei de organizare cât şi de funcţionare, nu poate asigura la
acest moment, condiţii egale de dezvoltare tineretului, existând uneori şi tendinţa de a crea acestuia
restricţii şi obstacole în promovarea culturii lor organizaţionale. Confruntaţi cu asemenea
oportunităţi diferenţiate, care nu permit accesul relativ rapid şi egal spre valorile şi bunurile sociale,
o parte din tineri nu reuşesc să surmonteze exigenţele impuse de normele sociale, deviind uneori de
la ele şi încercând să-şi suplinească frustrările prin mijloace nelegitime. Având în vedere
paradigma, conform căreia în cadrul societăţii trebuie să existe un grad mai ridicat de consens între
modelul normativ, rolurile prescrise de norme şi aşteptările individului, se va produce uneori o
distorsiune între elementele menţionate, fapt ce va conduce la apariţia unor fenomene de inadaptare,
înstrăinare, nonconformism, marginalitate şi devianţă.
Formele manifestăsrii delicvenței juvenile 5.1
Studiile sociologice pun în evidență că, în ultimul timp, se constată o amplificare accentuată a
manifestărilor delincvente, cum ar fi:
 deplasarea ponderii actelor antisociale, de la grupurile mai mari de vârstă, la grupuri mai
mici;
 depăşirea limitei de la care putem caracteriza un act antisocial comis de un minor numai ca
deviantă sau predelincvenţă;
 accentuarea caracterului grav al unor delicte comise de către adolescenţi (infracţiuni precum
omorul, tâlhăria, violul);
 creşterea alarmantă a fenomenului de recidivă în rândul unor categorii de adolescenţi
Cauze care determină comportamentul deviant 6.
Situațiile declanșării actului infracțional 6.1
Toate acestea conduc la concluzia conform căreia, cauzele care determină un comportament deviant
sunt tot mai diversificate, ele cunoscând în anumite componente forme noi de manifestare, cu toate
că societatea, prin formele sale instituţionalizate, încercase contracararea acestora printr-o muncă de
prevenţie cât şi de protecţie. În doctrina de specialitate, analizându-se cauzele care generează
delincvenţa juvenilă, au fost reţinute următoarele situaţii care au condus la declanşarea actului
infracţional:
 socializarea imperfectă, discordantă sau negativă, realizată în cadrul familiei de origine;
 eşecul şcolar şi inadaptarea şcolară - determină o slabă integrare şi socializare a
infractorului;
  inadaptarea şi neintegrarea socio-profesională - în ceea ce priveşte tinerii în cazul cărora se
constată un deficit de socializare în şcoală şi familie;
 participarea la acţiunile negative ale grupului stradal - este determinată în mare măsură de
socializarea negativă a minorilor în familie, de lipsa de supraveghere şi control, şi de eşecul
şcolar;
 copierea unor comportamente deviante, mediatizate în presă, din tendinţa de teribilism,
nonconformism, cât şi a insuficientei maturizări;
 labilitate psihică, determinată de sistemul comportamental dobândit;
 o atitudine nihilistă faţă de sistemul normativ existent în societate şi contestarea acestuia,
prin fapte de natură antisocială;
 obţinerea pe căi nelegale a unor avantaje de natură materială şi atitudinea dispreţuitoare faţă
de activităţile educativ-formative, promovate în sistemul de învăţământ, etc.
Remedierea cauzelor devianței juvenile
În acest context, trebuiesc găsite acele mijloace prin care să se asigure remedierea precoce a
condiţiilor nefavorabile de microclimat social, precum
 măsuri socio-psihologice, care au caracter de asistenţă socială, ce au drept efect suplinirea
familiei;
 măsuri socio-profesionale, care trebuie să prevină riscurile de eşec adaptiv prin alegerea
necorespunzătoare a unei profesiuni în dezacord cu înclinaţiile, aptitudinile, preferinţele şi
capacităţile somato-psihice ale minorului, a căror aplicare trebuie derulată din primii ani de
şcoală;
 măsuri psihoprofilactice, care vin să se opună acţiunii cauzelor de ordin individual
organogene sau neuro-psihogene cu conţinut patologic, care predispun la conduite deviante,
fapt pentru care este necesară depistarea precoce a tulburărilor de comportament;
 măsuri vizând prevenirea faptelor antisociale, prin identificarea celor care sunt vulnerabili
având un comportament deviant încă din copilărie, care se poate accentua la vârsta
adolescenţei, etc.;
 recuperarea celor care au comis în perioada minoratului fapte antisociale şi reinserţia lor
socială.
În literatura de specialitate s-au formulat opinii referitoare la raporturile ce se nasc între familie
şi delicvenţa juvenilă, sens în care aveau să fie abordate mai multe dimensiuni ale relaţiei
părinte-copil, precum - supravegherea copiilor de către părinţi, stiluri de disciplină aplicate
copiilor, afecţiunea părintească, conflictele din cadrul familiei, structura familiei, etc.
Studiile făcute de sociologi, mai ales a celor din ultima perioadă au evidenţiat faptul că, o serie
de carenţe în activitatea de supraveghere a copiilor ar conduce în mod direct la o serie de
comportamente antisociale comise de către aceştia. S-a reţinut faptul că nu se poate indica exact
care din modelele pedagogice privind supravegherea ar fi cel mai optim, acestea însă pot limita
contactele minorilor cu circumstanţe, activităţi sau anturaje care i-ar putea influenţa negativ şi ar
fi o cauză ce ar determina comiterea unor fapte antisociale. Într-un studiu elaborat de Snyder şi
Peterson, se arată că „practicile disciplinare ale părinţilor infractori recidivişti sunt mai rele
decât cele ale părinţilor care au comis o singură infracţiune, iar acestea la rândul lor sunt mult
mai rele decât cele ale părinţilor noninfractori”.
 Prevenirea delincvenței juvenile 7.
Evoluția delincvenței juvenile în societate, care după amploare diferă de la o țară la alta, a
constituit obiectul cercetărilor realizate de organismele internaționale, în același timp de
organizațiile guvernamentale și cele neguvernamentale36. Fenomenul delincvenței juvenile
implică efortul comun al tuturor structurilor abilitate, a căror activitate trebuie să fi e centrată pe
prevenirea acestui fenomen.
Prevenirea delincvenței reprezintă un ansamblu de politici, măsuri și tehnici care, în afara
cadrului justiției penale, vizează reducerea comportamentelor care antrenează prejudicii
considerate ca fi ind ilicite. Problemele de natură socială (ex. delincvența juvenilă) pot fi
abordate prin programe de prevenire, care pot fi organizate la trei niveluri: primar, secundar și
terțiar.
Programe de prevenire a delicvenței juvenile 7.1
Programele de prevenire la nivel primar includ activități adresate publicului general, având ca
scop oprirea fenomenului delincvenței în rândul copiilor și tinerilor înainte ca acesta să se
producă. Astfel de activități pot include campanii de conștientizare a publicului cu privire la
consecințele delincvenței juvenile asupra sănătății unei societăți, programe de educație
parentală, care se concentrează pe rolul părinților în creșterea și educarea copiilor, sau politici
guvernamentale de desegregare școlară.
Programele secundare de prevenire se adresează grupurilor-țintă care prezintă mai mulți factori
de risc privind dezvoltarea comportamentelor delincvente la copii, cum ar fi : comunități sărace,
comunități cu familii care au mulți membri sau cu risc criminogen crescut. Acestea vor include
activități care au ca scop intervenții în grupurile de risc major pentru a minimiza sau interveni în
situații de delincvență juvenilă înainte ca acestea să ia amploare. Programe secundare de
prevenire a delincvenței juvenile pot fi : programe desfășurate în școli, adresate părinților cu
copii preadolescenți și adolescenți; programe de dezvoltare a abilităților de viață independentă
în rândul copiilor; activități în centrele de tineret sau programe de colaborare profesori-asistenți
sociali-părinţi-poliţie.
Programele de prevenire terțiară se implementează în situațiile în care problema socială este în
creștere și includ măsuri pentru diminuarea sau prevenirea recidivei. În cazul delincvenței
juvenile, intervențiile pot consta în: consilierea educațională cu grupuri de copii cu
comportament delincvent sau grupuri de suport pentru părinţi.
Măsuri pentru combaterea delicvenței juvenile 7.2
Prevenirea delincvenței juvenile este o parte importantă în prevenirea criminalității în societate.
Prin implicarea în sistemul legislativ, adoptarea unor activități sociale folositoare, a unei
orientări umaniste spre societate, neegoistă, persoanele tinere pot dezvolta o atitudine
necriminogenă. Succesul în prevenirea delincvenței juvenile cere eforturi din partea întregii
societăţi ca să asigure o dezvoltare armonioasă a adolescenților, cu respect pentru propria
personalitate încă din copilărie. Eforturile pentru prevenirea delincvenței juvenile trebuie să
cuprindă următoarele:
 asigurarea oportunităților, în special a celor educaţionale, care să satisfacă variatele
nevoi ale persoanelor tinere și să servească drept suport de bază pentru protecția
dezvoltării acestora, în special a celor care sunt periculoase sau prezintă un anumit risc
social și au nevoie în mod deosebit de sprijin și protecţie;
  sisteme de gândire și abordarea prevenţiei delincvenţei juvenile având la bază legi,
procese, instituții, facilități, servicii de atingere a scopurilor prin reducerea motivației,
nevoilor și oportunităților sau condițiilor pentru comiterea de infracțiuni;
 asigurarea bunăstării și dezvoltarea drepturilor și intereselor tuturor persoanelor;
 variațiile comportamentului persoanelor tinere sau atitudinea lor neconformă cu
normele și valorile sociale, ce sunt o parte a procesului de maturitate și creștere și au
tendinţa să dispară, în cele mai multe din cazuri, la atingerea maturității de către aceste
persoane;
 grija de a nu denumi o persoană ca fi ind deviantă, delincventă sau recidivistă, deoarece
prin aceasta în mod frecvent putem contribui la dezvoltarea unui comportament nedorit
al tinerilor, după părerea majorităţii experţilor. Serviciile și programele comunităţii ar
trebui să realizeze prevenirea delincvenţei juvenile ca un factor activ. Instituţiile legale
sau cele de control vor fi utilizate numai ca o ultimă soluţie.
În literatura de specialitate poate fi întâlnită următoarea tipologie a modalităților de
prevenire a delincvenţei juvenile:
1. prevenirea socială, care, apelând la educaţie, prin intermediul instituţiilor și
specialiștilor, împiedică evoluţia indivizilor spre inadaptare și antisocialitate;
2. prevenirea situaţională, care urmărește protejarea persoanelor și bunurilor cu
ajutorul poliţiștilor și experţilor în domeniu, care stabilesc măsuri efi cace în teren,
instruiesc cetăţenii, instalează dispozitive.
Prevenirea socială este concepută astfel încât să provoace schimbări durabile pe termen lung
la tinerii care sunt în pericol să comită infracţiuni. Ţinta principală este evitarea inadaptării prin
dezvoltarea aptitudinilor pozitive, creșterea rezistenţei la seducţiile delincvenţei, intervenţii la
nivelul familiei, a școlii, a grupului de prieteni sau a cartierului.
Prevenirea socială are două forme principale:
1. prevenirea prin dezvoltare mintală, orientată în mod special spre individ și familia sa;
2. prevenirea comunitară, prin acţiuni la nivelul cartierului sau localității, dar a căror fi
nalitate să fi e tot individul.
Prevenția este considerată efi cientă atunci când îl împuternicește pe copil și totodată îi oferă
protecție și suport. Cu toate acestea, nu există remedii universale pentru a preveni toate riscurile la
care poate fi supus copilul, dar cel puțin programele de prevenție pot fi eficiente atunci când:
 sunt stabilite reguli clare în cadrul unei instituții, ceea ce creează siguranță atât
pentru copii/părinți, cât și specialiști. Regulamentele bine defi nite oferă un indicator
pentru stabilitate, îndeosebi când este nevoie de suport și protecție. Regulile sunt efi
ciente atunci când domeniile de responsabilitate sunt clar defi nite; există spații
pentru discuții; este asigurată transparența atât în cadrul instituției, cât și în afara ei;
contribuie la formarea abilităților sociale; automonitorizare și monitorizare externă;
 sunt orientate în primul rând pentru adulți, atât părinți, cât și specialiști, astfel va fi
creat spațiu pentru a înțelege mai bine și a clarifi ca lucruri legate de creșterea și
educarea copiilor. Numai adulți bine informați și motivați vor putea ajuta copiii care
au ajuns în situații stresante;
 sunt realizate pentru o perioadă îndelungată. Activitățile de prevenție realizate
sporadic și lipsite de consecvență sunt inefi ciente, mai mult, conduc la aceea că
participarea specialiștilor la prevenție nu are efectul așteptat asupra îmbunătățirii
 comportamentului copilului. Copiii au nevoie de timp, spațiu și posibilități de a se
înțelege, de a învăța cum să se controleze, cum să-și rezolve problemele etc.;
 sunt desfășurate pe mai multe niveluri, copiii, părinții și specialiștii fi ind abordați
direct la nivel de întreagă instituție/comunitate. Este necesar de luat în considerare
toate resursele existente la toate nivelurile: personal, instituție, comunitate;
 nu încep direct cu probleme, bazându-se pe critică și blamarea comportamentului, ci
invers, este necesar a pune accentul pe aspectele pozitive ale vieții prosociale și
avantajele acesteia;
 sunt instituții bine pregătite, având un concept de prevenție clar și care răspunde
nevoilor copiilor;
 sunt desfășurate activități atât pentru copiii care comit infracțiuni, cât și pentru
victime, publicul larg.

Concluzii
Delincvența juvenilă reprezintă un fenomen complex și multilateral, înglobând o gamă largă
de realități, care necesită o atenție sporită. În ultimii cinci ani, criminalitatea juvenilă denotă o
tendință de creștere. Cauzele comportamentului deviant/delincvent al copiilor sunt multiple și
complexe. Mediul familial, școlar, comunitar și caracteristicile de vârstă influențează
comportamentul copilului.
Un exemplu de comportament deviant este alcoolismul, vagabondajul, banditismul și multe
alte fenomene împotriva cărora societatea luptă activ. De regulă, motivul rezidă în problemele
copilăriei, nedreptatea socială, precum și tulburările mentale congenitale. Comportamentul negativ
deviant dăunează individului și celor din jur. 
Un loc aparte în aria problematicii delincvenţei juvenile revine cercetărilor privind devianţa
comportamentală a minorilor, fenomen cu implicaţii negative atât pentru societate, cât şi pentru
destinul ulterior al minorilor. Astfel, în scopul identificării unor metode eficiente de prevenire şi
profilaxie a delincvenţei juvenile apare pe poziţie de necesitate abordarea problematicii privind
comportamentul deviant al minorilor.
Portretul psihic și comportamental al delincventului înglobează următoarele trăsături:
existența marginală, inactivitate, parazitism, respingerea valorilor morale, disociere între eul
personal și cel social, absența orizontului temporal existențial și resentimente contra societății.
Toate aceste trăsături sunt generatoare de comportamente indezirabile, disociale și antisociale.
Factorii și cauzele delincvenței în structura personalității sunt mai puțin generali, întotdeauna
concreți și legați de condițiile și evenimentele existențiale, de procesul educațional, de modul
specific în care individul interacționează cu colectivitatea.
Analizând literatură științifi că, se poate concluziona că pentru a putea realiza o prevenție efi
cientă este necesar să cunoaștem factorii de risc ce pot declanșa comportamentul deviant/delincvent
al copilului, vulnerabilitățile copilului și factorii protectori pentru a facilita intervenția, precum și
elementele-cheie pentru realizarea acestei activități.
Bibliografie:
1. Maria STRULEA, Dorina GUREV, Formele comportamentului deviant al minorilor
2. BANCIU, D., RĂDULESCU, S.M. Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România.
Cercetare şi prevenire socială. – Bucureşti: Lumina LEX, 2002.
3. COMAN, S. Repere psihosociale şi juridice în evaluarea, recuperarea şi integrarea
socioprofesională a tinerilor delincvenţi. Bucureşti, 2010.
4. Florin DOBRE, Delincvența juvenilă, Acta Universitatis George Bacovia. Juridica -
Volume 6. Issue 1/2017.
5. Cristinel Ioan MURZEA, Delincvenţa juvenilă - abordări teoretice, Acta
Universitatis George Bacovia. Juridica - Volume 4. Issue 2/2015.
6. Liliana Astrahan, specialist în protecția copilului. Prevenirea delincvenţei juvenile în
Republica Moldova, Terre des hommes - Moldova, 2018
7. Buguța Elena, Atitudinea parentală și percepţia fenomenului de delincvenţă juvenilă
de către părinţi, USEFS