Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
Л.Васильев. Op. cit.
2
N.Mitrofan, V.Zdrenghea, T.Butoi. Op.cit.
sociabilitate, experienţă socială redusă, retard mintal, capacitate de concentrare şi distribuţie a
atenţiei, iluzii, stare de stres, depresie, instabilitatea emoţională etc.; situaţionali – consumul
exagerat de băuturi alcoolice, relaţii extraconjungale, călătorii în transportul public, jocuri de
noroc, plimbări prin locuri periculoase etc.
Plecând de la această idee, de specificat că în activitatea practică omul legii trebuie să
acorde atenţie deosebită asupra psihocomportamentului pătimaşului şi, astfel, va concluziona
adecvat rolul şi apartenenţa victimei la infracţiune.
Cu toate acestea victimele trebuie să primească ajutor de natură juridică, materială,
medicală, psihologică, conform legilor dreptului şi moralei, precum şi să fie respectate drepturile
şi libertăţile lor ca cetăţeni.
Analiza diferitor tipuri de victime în funcţie de particularităţile psihologice, biologice,
sociale a condus spre evidenţierea unor consecinţe psihologice, materiale, sociale comune
(Institutul „Societatea deschisă”, Budapesta, 2001).
Reacţii emoţionale
Depresia – victima este pesimistă şi inhibată, îi vine greu să se concentreze la diferite
activităţi, îndeosebi, să execute sarcinile de serviciu. Prezintă dificultăţi de gândire şi comunicare
şi denotă apatie, tristeţe din cauza infracţiunii produse.
Starea de frustrare este percepută de victimă ca o lipsă de securizare a bunurilor proprii,
a celor din anturaj sau a proprii persoane. În asemenea caz frustrarea generează tulburări
psihosomatice.
Starea de stres reprezintă o reacţie emoţională a organismului la infracţiunea produsă
pentru a depăşi situaţia critică. Simptomele stresului înscriu: dureri de cap, nervozitate,
agresivitate, agitaţie, insatisfacţie, disconfort, incordare, tensiuni, coşmaruri, anxietate, disfuncţii
ale tractului digestiv, insomnie etc.
Lipsa de apărare şi neputinţa – se creează impresia că victima şi-a pierdut sentimentul
încrederii în sine, care era atât de evident în trecut. Infracţiunile generează la victime o stare de
incapacitate, în care ele se simt inapte de a se controla sau de a stăpâni situaţia. Astfel de
sentimente sunt deosebit de puternice în cazul evenimentelor subite, când victimele afectate nu
au avut timp pentru a se pregăti psihologic. Victima conştientizează faptul că destinul său s-a
aflat în mâinile unor oameni delincvenţi, ceea ce o face să se simtă neajutorată şi decepţionată.
Dintr-o persoană plină de viaţă brusc s-a transformat în una pesimistă şi deziluzionată.
Hipertrofierea stării de anxietate şi creşterea irascibilităţii – persoana devine foarte
sensibilă şi nervoasă („astfel de lucruri se pot întâmpla oricând!”). Evenimentele ce amintesc
fapta, adeseori provoacă o mare surprindere, ceea ce duce la accentuarea stării de anxietate şi
angoasă. Orice om devine suspect, iar în orice suspect se ascunde o persoană periculoasă şi
agresivă. Victima este pregătită să vadă pericol pretutindeni: la serviciu, pe stradă, în magazine
etc. La urma urmei, „experienţa demonstrează că este imposibil să fii excesiv de precaut în
acţiuni, ceva se poate întâmpla înainte de a-ţi da seama”. Persoanele cuprinse de anxietate sunt
mereu în alertă, au senzaţii penibile de neputinţă în faţa pericolului pe care-l „simt” că se
apropie, au scăderi în randamentul intelectual.
Frica – se poate manifesta faţă de o posibilă repetare a celor întâmplate sau, în general,
faţă de „destin”, predominând starea de insecuritate. Aceste afecte se pot concentra şi asupra
altui eveniment din viaţă, deoarece, când persoana sesizează stare de frică, ea nu întotdeauna
conştientizează motivul. Frica influenţează toate procesele psihofiziologice şi produce modificări
însemnate în funcţionarea organismului victimei. Unele victime dominate de frică devin
impulsive, au mişcări dezordonate şi însoţite de accese de plâns, iar altele rămân stupefiate sau
îngrozite.
Mânia şi sentimentul vinovăţie. Mânia este o emoţie violentă şi agresivă produsă de
ofensă sau nedreptate, adică de evenimentul infracţional. Mânia provoacă o excitaţie verbală şi
motrică, descărcări emotive. Victima poate simţi mânia într-un sens mai general, de exemplu ar
putea fi îndreptată împotriva lumii întregi, care a permis comiterea unei astfel de nedrepţi. În
afară de cele menţionate, victima poate fi mânioasă pe sine însăşi pentru că nu a întreprins careva
măsuri întru prevenţia incidentului, deoarece mânia anulează controlul conştient. De obicei,
oamenii simt necesitatea de a găsi o explicaţie faptei produse, în scop de a analiza motivul.
Găsindu-se vinovat de cele întâmplate („eu trebuia să fi prevenit aceasta”), victimele descoperă
cauza celor întâmplate şi motivul realizării infracţiunii asupra sa, ceea ce duce la apariţia
sentimentului de culpabilitate.
Senzaţia de singurătate – trăirea unei experienţe cu efect de traumă are loc într-o izolare
relativă, dincolo de sprijinul persoanelor din jur. Victimele pot să se simtă foarte singuratice,
convinse că nimeni nu înţelege cu adevărat prin ce ele au trecut sau care au fost sentimentele
cauzate de cele întâmplate. Victima nu întotdeauna poate să-şi împărtăşească emoţiile sale, fapt
care sporeşte comportamentul de izolare şi singurătate.
Agitaţia şi instabilitatea comportamentală – credinţa într-o lume „dreaptă” şi gândul că
„aceasta niciodată nu s-ar fi putut întâmpla cu mine” se atestă a fi nefondate. Reacţiile proprii ale
victimei, cât şi reacţiile celor din jur, se dovedesc a fi necunoscute şi greu de înţeles, ceea ce
duce la o schimbare în concepţia sa despre lume şi modul de a percepe mediul înconjurător.
Aceasta, la rândul său, provoacă apariţia unei stări de agitaţie şi confuzie. Victima sesizează
nelinişte sufletească care se răsfrânge în comportament prin labilitate şi tulburări de somn,
palpitaţii, modificări în voce, de puls.
Dereglări ale memoriei şi incapacitatea de a se concentra – după o experienţă dură cu
efecte traumatizante se implică o serie de procese emoţionale, care provoacă reprezentări frânte
despre eveniment. Imaginile care s-au întipărit apar pe prim plan, creierul abundă de mulţime de
gânduri care mai apoi dispar. În rezultat, se întâmplă ca memoria să nu funcţioneze într-un regim
optim şi victima poate avea greutăţi în concentrarea atenţiei asupra altor evenimente. Ea
descoperă la un moment dat, că nu ţine minte multe momente din infracţiune.
Consecinţe fizice şi psihofiziologice
Unele crime sau delicte pot cauza victimei grave sau uşoare leziuni corporale.
Cicatricele şi/sau invaliditatea permanentă sau temporară, sau nevoia de reabilitare psihofizică
reprezintă consecinţe greu de suportat de către victime. Un eveniment şocant cauzează urmări
fizice şi psihofiziologice de tip: durere de cap sau alte tipuri de durere provocate de încordare
(durere în regiunea gâtului, umerilor, a spinării); tremur; extenuare; dereglări ale somnului
(insomnie, somnolenţă accentuată, coşmar etc.); dereglări ale funcţiei stomacului sau ale
intestinelor; dereglări sexuale; nivel ridicat al adrenalinei; tulburări ale tensiunii arteriale; lipsa
poftei de mâncare etc. Din nefericire fiecare victimă se confruntă cu o multitudine de consecinţe,
care sunt sesizate în mod individual cu intensitate diferită. Impactul victimizării asupra persoanei
este sesizat şi prin privarea de careva bunuri, producând pagube materiale.
Printre pagubele materiale suferite de victime pot fi menţionate:
cheltuieli pentru îngrijire şi asistenţă medicală;
pierderea venitului;
cheltuieli pentru asistenţa psihomorală şi juridică;
cheltuieli pentru asigurarea protecţiei;
pierderea banilor, hârtiilor de valoare şi a altor bunuri de preţ în urma unei
infracţiuni;
pagube cauzate locuinţei, bunurilor casnice, îmbrăcămintei;
pagube provocate mijlocului de transport;
cheltuieli necesare recalificării în cazul incapacităţii de a continua activitatea la
serviciul precedent;
cheltuieli legate de împrumut etc.
3
S.Marcus. Empatie şi personalitate. Bucureşti, 1997.
4
I.Dafinoiu. Personalitatea. Metode de abordare clinică. Iaşi, 2002.
câştiguri de valoare etc.). Cu toate acestea, în realitate măsurile de autoprotecţie sunt total
insuficiente în raport cu riscul şi motivele victimale. Motivele sunt multiple şi diverse, cele mai
5
multe fiind de natură psihologică şi psihosocială :
a) consumul de alcool ce determină dezechilibrarea conduitei şi limitarea posibilităţilor
de anticipare a consecinţelor unor acţiuni;
b) vanitatea, aroganţa, exacerbarea Eului, trăsături care conduc la supraestimarea
imaginii de sine şi a propriilor posibilităţi fizice şi mintale; asemenea persoane, subestimează
pericolul şi devin, adesea, victime ale diferitor tipuri de agresiuni;
c) neglijenţa şi indiferenţa, trăsături care conduc la ignorarea totală, de cele mai multe ori
involuntară, a pericolelor de victimizare. Persoanele nu dau importanţă măsurilor de asigurare
(lasă sau uită uşile deschise, bunuri expuse etc.), nu manifestă grijă în raport cu sine sau cu alţii
(lasă copiii nesupravegheaţi);
d) credulitatea sau nivelul de influenţare, trăsături care permit infractorului stimularea şi
atragerea unei persoane în acţiuni victimizante (infractorul escroc ce promite în schimbul unei
mari sume de bani, să-i facă un serviciu de mare valoare, devine victimă a unei înşelăciuni);
e) trăirile afective, frustrarea şi complexarea pot fi abil exploatate de către infractori;
f) nivelul modest sau redus al capacităţilor psihointelectuale, care limitează foarte mult
posibilităţile persoanei de a înţelege şi decodifica intenţiile infractorului potenţial;
g) nivelul de tulburare şi dezorganizare psihică (forme delirante, halucinatorii etc.) pot, de
asemenea, să fie speculate de către infractori.
Actualmente se realizează o serie de măsuri în vederea evitării riscurilor victimale care
pot fi clasificate în:
Măsuri de protecţie socială;
Măsuri de autoprotecţie.
Măsurile de protecţie socială revin în special colaboratorilor de poliţie responsabili
socialmente de prevenirea infracţiunilor şi sancţionarea infractorilor. Activitatea organelor de
drept, funcţionarea normelor juridico-penale, a sistemului de judecată şi pedepsirea făptaşilor
inhibă, în mare măsură, reactivitatea infracţională potenţială. Acţiunile de protecţie a cetăţenilor,
de anticipare şi prevenire a infracţiunilor de către organele de poliţie, promtitudinea şi eficienţa
lor în descoperirea infractorilor prin aplicarea corectă a normelor de drept în raport cu
individualizarea infracţiunilor sunt, direct sau indirect măsuri sociale de prevenţie a victimizării.
6
Aşa cum afirmă Wrightsman , deţinerea infractorilor deosebit de periculoşi în instituţiile
speciale asigură un nivel mai înalt de securizare psihologică a cetăţenilor.
Măsurile de autoprotecţie revin în sarcina fiecărei persoane în parte, care, de fapt, sunt
şi trebuie să fie rodul unor acţiuni organizate în vederea evitării riscului victimal şi al
victimizării.
Examinând prevenirea într-o accepţiune restrânsă, la identificarea şi predicţia victimelor
potenţiale, care sunt succeptibile prin conduita lor să favorizeze mai mult sau mai puţin
7
săvârşirea unor infracţiuni, T.Bogdan propune ca aceasta să urmărească obiectivele mai
importante:
educarea moral-juridică a cetăţenilor pe baza cunoaşterii legilor şi a
formării convingerilor necesare respectării lor neabătute;
5
Ioana-Teodora Butoi, T.Butoi. Op. cit.
6
Ibidem.
7
Ibidem.
pregătirea antiinfracţională a populaţiei pentru a cunoaşte normele
de convieţuire socială, cerinţele şi comportamentele generate de evitare a
situaţiilor ori circumstanţelor în care cetăţenii ar putea deveni victime ale
unor infracţiuni;
sfătuirea şi îndrumarea individuală a cetăţenilor privind conduita ce
recomandă a fi urmată – în cazuri concret determinate – pentru a împiedica
evoluţia negativă a unor stări de lucruri şi ajungerea lor în poziţia de victime;
identificarea din timp a unor victime potenţiale – îndeosebi prin
posibilităţile de cunoaştere de către organelor de drept – şi promovarea unor
măsuri de protecţie sau autoprotecţie a acestora.
De altfel, în ceea ce priveşte prevenirea şi evitarea riscului victimizării, unii autori au
încercat să formuleze o serie de recomandări integrate în diferite strategii, programe, tactici etc.
8
Astfel, strategiile evitării, după Furstenberg (1972) sunt acţiunile indivizilor în scopul de a
limita contactarea cu persoanele periculoase sau cu situaţiile ameninţătoare. De exemplu:
evitarea introducerii străinilor în casă noaptea, ignorarea pietonilor ce încearcă să angajeze o
conversaţie, mai ales în locurile retrase.
Tacticile de depăşire a situaţiilor de risc sunt folosite pentru a minimaliza pericolul de
victimizare, când expunerea la risc este de neevitat. Spre exemplu, plimbarea în compania altora
şi evitarea plimbărilor pe timp de noapte, evitarea implicării în anumite situaţii periculoase.
Prevenirea crimei prin proiectarea mediului înconjurător accentuează asupra
9
importanţei creării „spaţiului de apărare” (Newmann, 1972) , prin „blocarea atingerii ţintelor”
(îmbunătăţirea mijloacelor de închidere şi asigurare a întrărilor şi ieşirilor, înălţarea gardurilor şi
menţinerea supravegherii). Acţiunile de reducere a riscului sunt, fie individuale, fie colective (în
colaborare cu alte persoane).
Toate aceste strategii şi tactici, însă, nu pot fi evaluate cu uşurinţă privind eficacitatea lor,
deoarece este dificil de identificat situaţiile particulare în care ele ar putea preveni acţiunile
victimizante. Anumite strategii de reducere a riscului pot fi eficiente până la un nivel clar
observabil, dar care nu pot fi promt cuatificabile. Un bun exemplu îl oferă ratele scăzute ale
victimizării femeilor în raport cu bărbaţii sau a persoanelor în vârstă faţă de cei mai tineri.
Această situaţie poate fi explicată prin faptul că atât femeile cît şi persoanele în vârstă includ
strategii de prevenire a riscului în cadrul stilului lor de viaţă. De exemplu: un bărbat tânăr care
bea noaptea într-un local mărginaş ar putea avea măsuri de protecţie, faţă de cazul unei femei sau
a unui bătrân neînsoţiti.
La fel se poate explica şi situaţia femeilor divorţate, separate sau nemăritate care prezintă
rate mult mai mari de victimizare decât femeile măritate. Acestea din urmă, graţie îndatoririlor
preponderent orientate către familie, precum şi prezenţei companiei sociale, sunt expuse mult
mai puţin riscului de victimizare.
8
Ibidem.
9
Ibidem.