PARTICULARITĂŢI DE CONSTRUCȚIE A UNUI PERSONAJ:

ION POP GLANETAŞU

 

  Unul  dintre cele două planuri ale romanului urmăreşte evoluţia

personajului  central: Ion figură simbolică, unică prin iubirea de pământ
şi prin  drama pe care o trăieşte.

  Flăcău sărac, Ion iubeşte o fată săracă  (pe Florica), dar se simte atras de
Ana, doar pentru că e bogată. El  conştientizează faptul că printr-un mariaj
cu ea, ar obţine pământurile  lui Vasile Baciu, tatălui acesteia. Tatăl nu se
arată deloc încântat de  relaţia Anei cu Ion, dorindu-l de soţ pentru fata lui
pe George Bulbuc.  Pentru a-l determina pe Vasile Baciu să accepte
căsătoria, Ion o seduce  pe Ana. O dată nunta făcută, Ion se îndepărtează
de Ana şi se întoarce  tot mai mult spre Florica, devenită soţia lui George.
Ana se sinucide.  La scurt timp, moare şi copilul lor, iar Ion este omorât de
George,  pământurile revenind bisericii.

  Condiţia lui Ion rezumă tragedia  istorică a ţărănimii fără pământ.

Dacă parvenirea socială a  personajului este reprezentativă doar pentru
o infimă parte a acestei  ţărănimi, ambiţia de care este devorat defineşte, în
general, sufletul  ţărănesc, iar destinul său denunţă întocmirea inechitabilă
ce condamnă  pe cei de seama lui Ion fie la sărăcie şi umilinţă, fie la
schilodire  morală.
  Monumental şi simbolic prin tragismul său, Ion trăieşte  tragica dilemă
între iubire şi patima pentru pământ. Destinul lui e  strâns legat de nivelul
vieţii satului din primele decenii ale  secolului al XX-lea, a cărui existenţă
Rebreanu o surprinde realist,  obiectiv. Drama personajului nu constă în
numeroasele sale trăsături  negative; ea provine din lupta care se dă în
sufletul lui între cele  două „glasuri" care şi-1 dispută până la sfâşiere.

  Complexitatea  personajului a dat naştere unor viziuni critice atât de

diferite, încât  din însumarea lor se constituie o figură alcătuită din lumini şi
umbre. Ca personaj, Ion este tragic pentru că este forţat să se mişte
mereu  sub povara lui „sau/şi", iar aici intervine filonul de modernitate al  lui
Rebreanu. Pentru G. Călinescu, „Ion e o brută", pentru E. Lovinescu  „Ion
este SKpresia instinctului de stăpânire a pământului în slujba  căruia pune o
inteligenţă ascuţită, o viclenie procedurală şi o voinţă  imensă, iar pentru T.
Vianu „Ion este lăcomia de pământ şi  senzualitatea absurdă afirmată prin
şiretenii, lipsă de scrupule şi  cruzime".

  Şi totuşi, realitatea romanului demonstrează faptul că Ion  nu este un

personaj simplist, unilateral. El nu poate fi considera nici  un oarecare
parvenit, nici o brută în sensul absolut al cuvântului,  atâta timp cât îşi
doreşte pământul nu pentru a-1 tezauriza, ci pentru  a-1 munci, pentru a-şi
susţine demnitatea ţărănească. In această luptă  pentru pământ, el face
victime, însă le face ca o brută inocentă, ca o  fiinţă care loveşte pentru că
la rândul ei a fost lovită.

  Ion este  personajul tipic pentru categoria socială a ţăranului sărac,

care caută  să obţină, prin mijloace individuale, pământul. Pentru el acesta 
înseamnă existenţa locului fruntaş în lumea satului, demnitatea (şi  Vasile
Baciu şi Alexandru Glanetaşu s-au căsătorit la rândul lor cu  fete bogate,
din aceleaşi considerente ca Ion).
  Fiindcă tatăl său a  pierdut (din cauza lenei şi a băuturii) pământurile, Ion
este aproape  silit la căsătoria cu Ana pentru a-şi scoate familia din impas.
încă  din primele secvenţe ale romanului, Ion apare caracterizat direct ca
un  flăcău harnic şi dornic să-şi arate iscusinţa („Era harnic şi iute ca  mă-
sa. Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. Iar pământul îi era 
drag ca ochii din cap"). Atât de drag i-a fost pământul încât, de copil  a
renunţat la şcoală ca să fie aproape de vitele lui şi de pământ. El  are
conştiinţa superiorităţii lui faţă de tată de vreme ce adesea îl  certa pentru
că a tocat averea mamei.

  Caracterizarea indirectă prin  fapte, gesturi, atitudini şi limbaj este

reliefată pe tot parcursul  romanului prin trăirile lui Ion în lupta dusă pentru a
intra în  stăpânirea pământurilor lui Vasile Baciu, trăiri care sunt dintre cele 
mai diverse: de la brutalitatea violentă, la prefăcătorie, indiferenţă  şi
încântare.
  Fiul Glanetaşului este un personaj complex şi  dramatic, care nu acceptă
jumătăţi de măsură, dorindu-şi în acelaşi  timp demnitatea materială şi pe
cea sentimentală. Din păcate, aceste  paliere ale demnităţii sunt rupte între
Ana şi Florica. Aşadar,  construcţia personajului este realizată pe două
patimi: pentru pământ  şi pentru Florica: când se află la câmp şi Ana trece
prin faţa locului  lui Ion să-i aducă mâncare lui Vasile Baciu, Ion gândeşte:
„Aş fi o  nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe", iar pe 
Florica o asigură: „In inima mea, tot tu ai rămas crăiasă. Ion este  afectat de
faptul că preotul Belciug îl ceartă în faţa satului pentru  că a luat câteva
brazde din pământul lui Simion Lungu, dar îl afectează  şi mai mult faptul că
preotul depune mărturie la tribunal împotriva lui.

  Jignit - la horă - în faţa satului de către Vasile Baciu care-1 numeşte 

„sărăntoc", „fleandură", „hoţ", „tâlhar", Ion reacţionează potrivit  firii sale
impulsive, violent: „îi clocotea sângele şi parcă aştepta  înadins să-1 atingă
barem cu un deget ca să-1 poată apoi sfârteca în  bucăţele..."

  Dorinţa de a avea pământ devine o obsesie: „trecea  deseori parcă

înadins pe lângă pământul lui Baciu. Le cântărea din ochi  dacă sunt bine
lucrate şi se supăra când vedea că nu sunt toate cum  trebuie. Se simţea
stăpânul lor şi-şi făcea planuri...". De când a  devenit stăpânul casei nicio
brazdă de pământ din zestrea Zenobiei nu  s-a mai înstrăinat şi gândul că
ar putea fi stăpân pe tot pământul îi  dă încredere şi-1 face să se simtă mai
important.
  După ce obţine  pământurile lui Vasile Baciu (în lupta pentru acestea s-a
dovedit  calculat, inteligent şi viclean, fără scrupule), Ion îşi schimbă 
întreaga atitudine adaptându-se foarte repede şi uşor la comportamentul 
categoriei sociale în care tocmai a intrat: „călca mai apăsat, cu  genunchii
uşor îndoiţi". Este cuprind de beţia fericirii simţindu-se  înfrăţit cu pământul
într-un ritual mistic al posesiunii: „... încet,  cucernic, fără să-şi dea seama,
se lasă în genunchi, îşi coborî fruntea  şi-şi lipi buzele cu voluptate de
pământul ud [...]. îşi înfipse mai  bine picioarele în pământ ca şi când ar fi
vrut să potolească cele din  urmă zvârcoliri ale unui duşman doborât. Şi
pământul parcă se clătina,  se înclină în faţa lui...".

  Psihologia complicată a personajului declanşează o altă dramă, aceea

a iubirii, atât de ocolită şi amânată  până atunci. Mulţumirea de a deveni
bogat nu-i mai ajunge lui Ion, acum  aspirând spre o fericire deplină ceea ce
înseamnă iubirea Floricăi: „Ce  folos de pământuri dacă cine ţi-e pe lume
drag nu e al tău".

  Obsesia  pământului e înlocuită cu obsesia pentru Florica. Abil, Ion

simulează  prietenie pentru George, soţul acesteia, ca să aibă pretextul de
a-1  vizita uneori, când ştia că lipseşte de acasă. Dominat de porniri 
primare, aflat sub semnul fatalităţii, Ion este o victimă a structurii  sale
instinctuale pe care nu şi-o poate şlefui, ceea ce-1 conduce la  moarte.
Lovit de George cu sapa, Ion moare în chinuri cumplite: „Mor ca  un câine".
în mentalitatea satului, Ion a fost pedepsit pentru abaterea  de la legea
morală.

  In concluzie putem aprecia faptul că, Ion este,  fără îndoială, un personaj
tragic pentru că se împotriveşte destinului  şi susţine dubla patimă riscând
chiar moartea. Viaţa lui are un flux epopeic impus de însăşi existenţa rurală.