Varianta 06: 

 Particularităţile de  construcţie ale unui personaj dintr-un

text narativ de  Ion Creangă: Povestea lui Harap-Alb

Ion Creangă, cel  mai mare povestitor al românilor, crează o operă extrem
de unitară sub raportul  conţinutului şi al mijloacelor şi de aceea considerată
„epopeea poporului  român”, iar scriitorul – „Homer al nostru” (G.
Ibrăileanu).
  Publicat în anul 1887 în revista „Convorbiri literare”,  basmul cult
„Povestea lui Harap-Alb” urmăreşte drumul iniţiatic al protagonistului şi
dificultăţile inerente  acestuia, din acest motiv opera putând fi considerată
un bildungsroman.
  Personajele din basmul cult ca şi cele din basmul popular sunt
purtătoare ale  unor valori simbolice: binele şi răul în diversele lor
ipostaze. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria binelui.
  Chiar dacă  păstrează tipologia personajelor din basmul popular şi
simbolistica acestora,  Creangă de îndepărtează de modelul său, prin
construcţia unor personaje  complexe, originale, inconfundabile. Personajul
principal, Harap-Alb, ca de  altfel şi celelalte este individualizat prin
comportament, prin limbaj, prin  nume. Reacţiile diverse, stările ce reies din
diferite situaţii denotă o  psihologie tipic umană, indiferent dacă sunt
personaje cu puteri supranaturale  sau nu. Detaliul cu rol individualizator
este esenţial în caracterizarea  personajelor.
  Protagonistul basmului, Harap-Alb, nu mai este modelul de  frumuşete
fizică şi morală, dotat cu  puteri supranaturale, din basmul popular, iar
drumul său nu mai are rolul de a  confirma aceste calităţi. Dimpotrivă,
Creangă prezintă un personaj în formare,  cu trăiri şi reacţii normale,
umane, care pe măsură ce depăşeşte diferite  probe, se maturizează.
  Prin urmare, drumul său este unul de iniţiere în tainele vieţii.
  Fiul cel mai mic al craiului este reprezentant al binelui.  Acesta este la
început timid, ruşinos,  lipsit de curaj. Când tatăl său îi mustră pe fraţii lui
mai mari pentru că s-au  întors din drum de frica ursului, el nu are curajul
să-i spună acestuia că vrea  şi el să-şi încerce norocul. Reacţia sa este
evidenţiată de narator prin  intermediul caracterizării directe: „Fiul craiului
cel mic, făcându-se atunci  roş cum îi gotca, iese afară în grădină şi începe
a plânge în inima sa, lovit  fiind în adâncul sufletului de apăsătoarel cuvinte
ale părintelui său.”
  Incapabil de a distinge esenţa de aparenţă, tânărul o respinge de două
ori pe bătrâna cerşetoare fără a  fi atent la vorbele ei. În cele din urmă îi dă
acesteia un bănuţ şi milostenia  îi este răsplătită, fiindcă bătrâna femeie îl
ajută să-şi îndeplinească dorinţa  de a încerca să plece spre unchiul său,
Verde Împărat. Bătrâna îi spune să  ceară „calul, armele şi hainele” cu care
tatăl său a fost mire. În momentul alegerii  calului, fiul craiului se lasă din
nou înşelat de aparenţe, însă animalul, ce  părea bătrân şi bolnav, după ce
mănâncă din jăratec, îşi arată adevăratele  puteri şi îl ajută pe tânăr să
treacă de proba tatălui său, aceea de a se  deghiza în urs pentru a-şi pune
fii la încercare. La plecarea fiului său,  craiul îi dă pielea de urs acestuia şi îl
îndeamnă să se ferească de Spân şi de  omul roş. Trecere
podului semnifică pentru mezin trecerea către o altă etapă a  existenţei
sale, dar şi un act de curaj, reprezentând afundarea în necunoscut.
  Apoi tânărul se  rătăceşte în pădure, dovedind lipsa sa de experienţă
(„boboc în felul său la  trebi de-aiste”), în plus uită de vorbele tatălui şi îl ia
drept călăuză pe  Spân, care îl închide pe tânăr într-o fântână şi îi cere, în
schimbul vieţii  lui să îşi schimbe între ei identităţile. Spânul îi dă fiului de
crai numele de  Harap-Alb, harap însemnând rob, sclav de culoare neagră,
iar întregul  nume semnifică sclav-alb, rob de  origine nobilă, deci dubla
condiţie a acestuia.
  Ajunşi la curtea  împăratului Verde, Spânul îl supune pe Harap-Alb la trei
probe: aducerea  „sălăţilor” din Grădina Ursului, aducerea pielii cerbului
împreună cu  nestematele şi a fetei Împăratului Roş. Primele două probe le
trece cu ajutorul  Sfintei Duminici şi al calului: prima probă îi solicită curajul,
iar în a doua,  pe lângă curaj în mânuirea sabiei, stăpânirea de sine şi
respectarea  jurământului, în pofida ispitei de a se îmbogăţi. A treia probă
presupune o  altă etapă a iniţierii, mai complexă şi necesită ajutoare: de la
crăiasa  frunicilor primeşte o aripă, de la crăiasa albinelor acelaşi lucru, şi
de la  cei cinci monştri ajutor pentru a trece probele Împăratului Roş şi a lua
fata.  Aceasta îl demască de Spân, care îl acuză pe Harap-Alb că a
divulgat secretul  şi îi taie capul. Calul îl omoară pe Spân, iar fata îl readuce
la viaţă pe  Harap-Alb cu ajutorul obiectelor magice. Eroul reintră în
posesia paloşului şi  primeşte recompensa: pe fata împăratului Roş şi
împarătia. Nunta şi schimbarea  statutului social confirmă maturizarea
eroului. Deznodământul constă în  refacerea echilibrului şi răsplata eroului.
  Aşadar, în  drumul său initiatic, Harap-Alb, un tânăr neexperimentat, va
reuşi, datorită  unor calităţi ale sale (bunătate, solidaritate, sinceritate), dar
şi graţie  altor personaje, semn că în viaţă omul, pentru a izbândi, trebuie să
ajute şi  să primească ajutor. Adevărata maturizare este cea în plan moral
şi spiritual  (probabil de aceea scriitorul nu oferă un portret fizic al
personajului său),  treapta finală fiind înplinirea prin iubire (căsătoria lui
Harap-Alb cu fata  împăratului Roş).
  Majotitatea trăsăturilor  personajului reies în mod indirect, prin
comportament, din relaţiile cu  celelalte personaje, din limbaj, Creangă
punându-şi eroul în scenă şi lăsându-l  să se manifeste.
În concluzie, „Povestea lui Harap-Alb” rămâne un basm memorabil, care,
deşi porneşte de la  tiparul popular îl depăşeşte prin crearea unor personaje
complexe, care  folosesc un limbaj savuros în scene de un comic
inconfundabil.