Filosofie modernă și contemporană

Curs 2. Immanuel Kant, partea I: filosofia lui teoretică și morală.

- Repere biografice…
- Cele trei Critici, principala operă filosofică.
o Critica rațiunii pure: tema: cum este posibilă metafizica, în calitate de
cunoaștere independentă de experiență (a priori). Cum poate metafizica să
revendice o cunoaștere la fel de certă și legitimă precum științele moderne.
o Intervenție în dezbaterea dintre raționaliști și empiriști: toată cunoașterea
vine din rațiune, independent de experiență vs. toată cunoașterea este dată
de experiența empirică. Nu doar o opoziție epistemică, legată de sursa
cunoașterii; inclusiv o opoziție ontologică: ideile fac istoria sau cauzalitatea
mecanică (care ajunge să se fixeze în opoziția idealism-materialism). Soluția
de mediere a lui Kant, nu tocmai imparțială, ci apropiată de primii: toată
cunoașterea vine din experiență, dar experiența e făcută posibilă de formele
intuiției și conceptele a priori ale intelectului. În cele din urmă, cunoaștem
ceea ce categoriile noastre structurează și construiesc din realitate –
fenomenele.
o Răspuns la provocarea lui David Hume, care l-a trezit din „somnul dogmatic”,
cu argumentul că nu există cauzalitate în natură, că e doar o proiecție a
subiectului, prin inducție, pe baza experienței, și că implicit nu există
cunoaștere certă a realității.
o Context mai larg al Criticii: criza iluminismului. Paradoxal, tocmai triumful
filosofiei iluministe (emanciparea omului prin propria rațiune) pune în pericol
unele domenii instituite ale rațiunii. Modelul mecanicist, newtonian, care
fusese inspirația și furnizase exemplul de metodă rațională pentru iluminism,
risca să conducă la ateism și materialism, evacuând astfel acele valori
(suflet, libertate, morală) pe care inițial păruse să le confirme și chiar
ancoreze mai solid (în raționalitatea umană). Dacă știința modernă dezvăluie
logica mecanică a legilor lumii, pericolul era cel de a concepe inclusiv
interioritatea omului pe model mecanicist, într-un determinism ce elimină
astfel posibilitatea libertății și autonomiei subiectului. De-aici, încercarea lui
Kant de a salva amândoi termenii care intrau acum în tensiune: cunoașterea
rațională, cu legile ei mecanice, așa cum apare în științele moderne; dar și
sufletul, libertatea și, implicit, morala.
 Cum le salvează pe amândouă? Prin așa numita „revoluție
copernicană”: lumea exterioară nu este independentă de cunoașterea
noastră. Ci lumea fenomenală este combinația dintre materia sensibilă
surprinsă de simțurile noastre și formele inteligibile date de categoriile
transcendentale ale intelectului nostru.
o CR Pure, p. 33-34: pasajul despre „revoluția
copernicană”.
 De-aici, așadar, o concepție „constructivistă” asupra realității, care e
o lume a fenomenelor (distincte de lucrurile în sine), construite din
intuițiile a priori ale sensibilității și conceptele a priori ale intelectului.
Analogia cu revoluția heliocentrică a lui Copernic constă în faptul că,
și aici, explicarea fenomenelor cere luarea în considerare a
observatorului lor: mișcarea celestă ne apare așa cum ne apare, la
Copernic, pentru că e văzută prin prisma mișcării pământului, care nu
e un corp stabil și neutru. La fel și la Kant, categoriile intelectului și
formele sensibilității sunt active în realitatea fenomenală pe care o
percepem.
 De-aici, denumirea de „idealism transcendental” pt. filosofia lui Kant.
o Paranteză: diferența transcendent-transcendental
 De-aici rezultă posibilitatea metafizicii – drept cunoaștere
independentă de experiență - , dar o metafizică limitată (imanentă
sau metafizică a experienței) care se ocupă doar de principiile
esențiale (formele intuiției, conceptele intelectului) care sunt
imanente oricărei experiențe. În schimb, cunoașterea lucrului în sine
– independent de formele cunoașterii noastre – îi este refuzată
metafizicii.
  Clarificări conceptuale: analitic – sintetic; a priori – a
posteriori. Cunoașterea matematicii și fizicii moderne e
bazată pe judecăți sintetice a priori. Cum poate filosofia imita
acest model de cunoaștere? Rezumându-se la analiza formelor
și conceptelor a priorice ale cunoașterii, devenind așadar
filosofie critică/epistemologie.
 Astfel, problema valabilității cunoașterii este rezolvată cumva prin
răsturnarea ei: nu mai e vorba de valabilitatea sau invaliditatea
aplicării conceptelor noastre la lumea exterioară – ci, dimpotrivă,
lumea exterioară pe care o cunoaștem (lumea fenomenelor) e tocmai
rezultatul activității categoriale a intelectului nostru, a structurării sale
în formele categoriale. Altfel spus, aceste categorii a priori sunt prin
definiție valide: ele nu doar corespund realității, ci construiesc
realitatea fenomenală, și astfel, aceasta din urmă corespunde
necesarmente lor.
 Pe de altă parte, din categoriile noastre nu putem deduce
existența obiectelor lor. Contra-argumentul lui Kant la adresa
argumentului ontologic al existenței lui Dumnezeu: existența
nu este un predicat.
 Practic, asta înseamnă că categoriile intelectului nostru sunt sursa
legilor fundamentale ale naturii, privită dpdv fenomenal, nu ca lucru
în sine: intelectul e legislatorul naturii. De aceea este posibilă o
cunoaștere științifică – care e totodată a priori dar și sintetică, certă
dar care și aduce ceva nou.
 Pe de altă parte, cunoașterea științifică este astfel limitată la aparențe
– lumea fenomenelor, construct între materia sensibilă și formele
inteligibile. Cunoașterea lucrurilor în sine este imposibilă – și astfel
apare spațiul credinței – al sufletului, moralei/libertății și al lui
Dumnezeu, ca un spațiu decupat din sfera cunoașterii legitime – de-
acum supusă întru totul principiilor iluministe (știință rațională,
mecanică, determinism). Altfel formulat, Kant separă aici cele două
facultăți ale cunoașterii (sensibilitatea și intelectul), de o a treia
 facultate (rațiunea) care, neraportându-se la experiență, nu produce o
cunoaștere legitimă – dar care poate fi folosită legitim într-un demers
precum cel Kantian, de critică de către rațiune a pretențiilor de
cunoaștere ale rațiunii.
 Hegel va prelua tocmai această tematizare a rațiunii pentru a
depăși limitele impuse cunoașterii de către Kant: rațiunea va fi
acea cunoaștere speculativă care nu se împiedică în limitele
(principiul non-contradicției) de care ascultă intelectul.
 Problema cu această distincție dintre fenomene și lucruri în sine
(noumene): e neclar la Kant dacă distincția privește două tipuri
diferite de obiecte, sau două aspecte diferite (aparența cognoscibilă,
substratul incognoscibil) al acelorași obiecte. De-aici, două direcții
diferite de interpretare ale lui Kant.
 Punctul suprem al filosofiei teoretice al lui Kant, conștiința de sine –
apercepția – e la Kant nu o realitate materială, ci pur formală: tocmai
operația și capacitatea de sinteză care însoțește toate judecățile și
reprezentările. Dar, tocmai pentru că e doar formală, non-
substanțială („non-patologică”), această conștiință de sine implică
universalitate și necesitate. Importanța acestui aspect pt. filosofia
morală a lui Kant – „formalismul” imperativului categoric și al
autonomiei subiectului.

- Critica rațiunii practice – filosofia morală a lui Kant. În centrul ei, ideea autonomiei
subiectului uman – capacitatea de a-și da singur legi prin rațiunea sa. Dacă legile
naturii sunt opera intelectului, legea morală e produsul rațiunii. Cum există un
singur intelect (sau un singur tabel al categoriilor intelectului și al legilor naturii), la fel
există o singură rațiune: ea nu are cum să se diferențieze și individualizeze, tocmai pt.
că nu are nimic substanțial sau material (patologic) în ea. De aceea, legea morală e
una singură – iar conținutul legii morale este imperativul categoric.
o Astfel, atât filosofia teoretică, cât și filosofia morală a lui Kant ajung la ideea
de construcție autonomă a lumii de către subiect: prin categoriile și formele
intuiției construim natura sau lumea experienței; prin legea morală, în
 filosofia practică, construim lumea morală – împărăția scopurilor (realm of
ends). Filosofia teoretică are de-a face cu fenomene, la care e limitată
cunoașterea noastră; filosofia morală are de-a face cu lucruri în sine, fără
însă a pretinde o cunoaștere a acestora. Ideile [rațiunea are idei, intelectul
are categorii] noastre despre suflet, lumea ca întreg și Dumnezeu nu sunt o
cunoaștere a acestor lucruri în sine, ci o sursă doar pentru convingerile
noastre morale despre nemurirea sufletului, libertatea omului și existența lui
Dumnezeu.
o Teoria compatibilistă a lui Kant: ca soluție la dezbaterea între apărătorii
liberului arbitru (voință eliberată de necesitate și lege) și susținătorii
determinismului (lege mecanică ce exclude libertatea voinței). La Kant, sunt
liber tocmai pentru că eu îmi dau legea acțiunii mele, sau altfel spus, legea la
care mă supun în acțiunea morală sunt chiar eu însumi.
o De-aici, o implicație reciprocă între moralitate și libertate: a acționa moral
înseamnă a-ți exercita libertatea și autonomia, iar a-ți exercita libertatea
înseamnă a acționa conform legii morale.
o În acțiunile noastre obișnuite, ascultăm de imperative ipotetice – care depind
de anumite scopuri pe care ni le stabilim, și pe care le urmăm în funcție de
situație – și imperative categorice, care sunt independente de dorințele
noastre și rezultă doar din legea morală. Abia atunci când ascult de
imperativul categoric și doar de legea morală, fără să mă supun dorințelor
mele „patologice”, abia atunci sunt liber. Tocmai faptul că această acțiune
morală nu e determinată de dorințe particulare, ci ascultă doar de
formalitatea legii morale, o face universalizabilă. La fel, sentimentul pe care
ni-l provoacă legea morală nu are în el nimic patologic, empiric, ci este unul
pur formal: respectul.
 Kant rezolvă astfel opoziția dintre autonomia subiectului particular,
individual, și universalitatea moralei: cele două, aparent opuse,
coincid de fapt în unica sursă a legii morale – rațiunea practică.
o Problema datoriei: acțiunea morală trebuie să nu aibă nici o motivație
patologică (dorințe, impulsuri), ci să fie condusă doar de datorie. O etică a
intenției/motivației interioare, nu a rezultatului sau consecințelor
 exterioare. Pe de altă parte, datoria nu are nici un conținut, ci este un
comandament pur formal: fă-ți datoria!

- Critica facultății de judecare: încercare de a acoperi scindarea dintre celelalte două

critici și de a reuni cumva lumea mecanică a realității fenomenale și lumea morală a
acțiunii subiectului liber. Întemeiată pe o a treia facultate – de judecare, sau
judecata reflexivă – cu o perspectivă teleologică asupra lumii.
o Această perspectivă teleologică nu înseamnă că am avea aici presupoziția
unei finalități sau destinalități a naturii și lumii fenomenale. În acest sens,
Kant rămâne fidel curentului materialist al filosofiei moderne, negând că ar
exista cauze finale – scopuri – în natură, care nu e decât materie în mișcare.
Pe de altă parte însă el vrea să reconcilieze această perspectivă mecanică
asupra naturii cu o concepție a acțiunii umane care rămâne ancorată în ideea
de scop, sens și finalitate. Astfel, judecata reflexivă nu are funcția de a
cunoaște lumea fenomenelor și legile lor (care e treaba intelectului), nici cea
de a construi lumea „așa cum trebuie să fie” – împărăția scopurilor (care e
treaba rațiunii morale), ci are doar rolul de a reflecta asupra cunoașterii
noastre din perspectiva finalității sau scopului ei.
o Există 4 feluri de a vedea lumea ca înzestrată cu un scop și finalitate prin
judecata reflexivă:
 a) natura ca guvernată de un sistem de legi empirice (deci nu doar
legile apriorice, date de intelect)
 b) lumea ca frumos și sublim (în artă și judecata estetică) – „finalitate
fără scop”.
 c) conceperea organismelor ca dotate cu o finalitate
 d) scopul lumii în ansamblul ei.