METABOLISMUL LIPIDIC

Lipidele reprezintă o clasă eterogenă de substanţe insolubile în

apă, solubile în solvenţi organici (alcool, cloroform, benzen, etc) şi
miscibile între ele. Din punct de vedere chimic majoritatea lor sunt esteri
ai alcoolilor cu acizii graşi (acizi hidrocarbonaţi cu lanţ lung), cu greutate
moleculară mare.
Lipidele se împart în trei clase principale:
- trigliceride
- fosfolipide
- colesterol.
Datorită complexităţii lor structurale lipidele îndeplinesc roluri
multiple la nivelul organismului:
 rol energogenetic – prin oxidare lipidele eliberează
9,3 cal/g şi reprezintă o formă condensată de material bogat în energie
 rol structural – fosfolipidele şi colesterolul intră în
structura membranelor celulare şi intracelulare, cărora le asigură
integritatea fizică deoarece ele nu sunt solubile în apă
 rol funcţional – participă la coagulare (fosfolipidele şi
acizii grali), la fenomenele de suprafaţa din cadrul absotbţiei intestinale
(fosfolipidele şi acizii biliari rezultaţi din metabolizarea colesterolului), la
realizarea schimburilor gazoase alveolare prin surfactantul pulmonar
(lipoproteinele), la sinteteza hormonilor sterolici – corticosuprarenalieni,
ovarieni şi testiculari, ai vitaminei D şi acizilor biliari (colesterolul). De
asemenea din unii acizi graşi – linoleic şi arahidonic – se sintetizează
prostaglandinele, care intervin în procese fiziologice şi patologice
importante.
 rol „pasiv” – lipidele de depozit participă la modalităţile
de diminuare a termolizei (apărare contra frigului). De aceea dezvoltarea
mai mare a paniculului adipos la femei explică rezistenţa mai mare a
acestora la variaţiile termice ale mediului ambiant. În plus depozitele
lipidice din jurul unor organe au rol de protecţie mecanică (rinichi, ochi).
La nivelul organismului lipidele se găsesc sau în ţesuturi, ca
lipide tisulare, sau în sânge, ca lipide circulante, între cele două sectoare
existând un echilibru dinamic.
În sângele circulaţiei sistemice se găsesc lipide absorbite din
intestin şi, în tranzit, lipide sintetizate de ficat şi mobilizate din depozitele
adipoase.
Valoarea lipemiei globale este de 400 – 800 mg% şi este
compusă din trigliceride (200 – 400 mg%), AGL (12 mg%), fosfopilide
(150 – 250 mg%) şi colesterol total (150 – 200 mg%). După masă
lipemia creşte semnificativ şi sângele capătă un aspect lăptos
caracteristic, dat de pătrunderea chilomicronilor în sânge.
În plasmă lipidele sunt legate de variate fracţiuni proteice şi
alcăruiesc lipoproteinele, care reprezintă peste 95% din toate lipidele
plasmatice. Lipoproteinele, formate aproape în întregime în ficat, sunt
particule sferice alcătuite din un nucleu hidrofob care conţine trigliceride
şi colesterol esterificat, şi o manta periferică hidrofilă formată din
apoproteine, fosfolipide şi colesterol neesterificat.
Lipoproteinele sunt clasificate în trei clase principale:
 lipoproteine cu densitate foarte mică – VLDL –
conţin concentraţii mari de trigliceride şi concentraţii moderate de
fosfolipide şi colesterol. au rol în transportul trigliceridelor de la ficat spre
ţesuturi, în special ţesutul adipos.
  lipoproteine cu densitate mică – LDL – conţin
concentraţii mari de colesterol, dar relativ puţine trigliceride. Au rol în
transportul colesterolului de la ficat spre ţesuturi.
 lipoproteine cu densitate mare – HDL – conţin
aproape 50% proteine şi fosfolipide. Au rol antiaterogen prin captarea
colesterolului în exces. Acesta este transportat la ficat unde este
transformat în acizi biliari sau este eliminat ca atare prin bilă.
Principalele depozite de grăsime se găsesc în ţesutul adipos
(grăsimea de rezervă) şi în ficat. Ţesutul adipos are rol major în
depozitarea trigliceridelor, adipocitele fiind capabile să stocheze
trigliceride pure în volum de până la 80-95% din volumul lor. De
asemenea în ţesutul adipos sunt prezente cantităţi mari de lipaze,
enzime implicate în procesele de catabolizare a trigliceridelor şi
mobilizare a acizilor graşi liberi. Turnover-ul rapid al acizilor graşi face ca
reînnoirea trigliceridelor din ţesutul adipos să se facă aproximativ o dată
la 2-3 săptămâni, ceea ce demonstrează starea dinamică a rezervelor
lipidice.
Lipidele din ficat sunt reprezentate de trigliceride, fosfolipide şi
colesterol, care sunt sintetizate continuu de hepatocite. În acelaşi timp în
hepatocite au loc şi procesele catabolice energogenetice din acizi graşi.

Trigliceridele (grăsimile neutre sau simple) sunt esteri ai unui

alcool trivalent – glicerolul – cu trei molecule de acizi graşi, de cele mai
multe ori diferiţi. Aceştia au un număr mare de atomi de carbon,
întotdeauna par. Cel mai frecvent acizii graşi din structura trigliceridelor
sunt reprezentaţi de acizii palmitic (cu 16 atomi de carbon), oleic şi
stearic (cu 18 atomi de carbon).
Trigliceridele sunt utilizate de organism în special în scop
energogenetic, funcţie pe care o împart aproape egal cu glucidele.
 Sursele de trigliceride ale organismului sunt exogene şi
endogene. Cele exogene provin din trigliceridele animale şi vegetale
ingerate, care sunt absorbite în principal în limfă sub formă de
chilomicroni, împreună cu esterii colestrolului, lipoproteinele şi
fosfopilidele. Chilomicronii sunt transportaţi în canalul toracic, de unde se
varsă în sângele venos la joncţiunea dintre venele jugulare şi
subclaviculare.
În decurs de circa 1 – 2 ore chilomicronii sunt îndepărtaţi din
plasmă la trecerea prin capilarele hepatice şi prin cele ale ţesutului
adipos, sub acţiunea unei lipoproteinlipaze. Aceata hidrolizează
trigliceridele din chilomicroni în acizi graşi şi glicerol. Acizii graşi
difuzează imediat în celule (în special adipocite) deoarece sunt înalt
miscibili cu membranele celulare. În celule acizii graşi sunt resintetizaţi în
trigliceride, glicerolul nou necesar acestei sinteze fiind furnizat de
procesele metabolice celulare (degradarea anaeroba a glucidelor).
Sinteza trigliceridelor (lipogeneza) se desfăşoară în principal în
ficat şi în mult mai mică măsură în adipocite şi are loc prin esterificarea
progresivă a glicerolului activat care se uneşte cu un acid gras. Se
formează astfel o monogliceridă, după care se sintetizează „în trepte”
digliceride şi în final trigliceride. Ea se poate şi face plecând de la glucide
sau de la proteine. Glucidele ajunse în organism sunt utilizate imediat în
scopul producerii de energie sau sunt stocate sub formă de glicogen. În
cazul excesului de glucide acestea sunt convertite rapid în trigliceride şi
sunt apoi stocate la nivelul ţesutului adipos.
Mulţi aminoacizi pot fi convertiţi în acetilCoA, care la rândul ei
poate fi convertită în trigliceride. În cazul unei diete cu cantităţi mai mari
de proteine decât poate utiliza organismul o parte din exces este stocat
sub formă de trigliceride.
 Sinteza trigliceridelor (lipogeneza) se desfăşoară în principal în
ficat şi în mult mai mică măsură în adipocite şi are loc prin esterificarea
progresivă a glicerolului activat care se uneşte cu un acid gras. Se
formează astfel o monogliceridă, după care se sintetizează „în trepte”
digliceride şi în final trigliceride. Ea se poate şi face plecând de la glucide
sau de la proteine. Glucidele ajunse în organism sunt utilizate imediat în
scopul producerii de energie sau sunt stocate sub formă de glicogen. În
cazul excesului de glucide acestea sunt convertite rapid în trigliceride şi
sunt apoi stocate la nivelul ţesutului adipos.
Mulţi aminoacizi pot fi convertiţi în acetilCoA, care la rândul ei
poate fi convertită în trigliceride. În cazul unei diete cu cantităţi mai mari
de proteine decât poate utiliza organismul o parte din exces este stocat
sub formă de trigliceride.
Catabolismul trigliceridelor (lipoliza) are loc în adipoci9t prin
scindarea treptată a unui acid gras cu formarea digliceridelor, apoi a
monogliceridelor şi în final a glicerolului şi acizilor graşi. Glicerolul
părăseşte imediat adipocitul, iar acizii grali sunt utilizaţi sau în resinteza
trigliceridelor, sau în procesele energogenetice celulare. În acest scop ei
părăsesc adipocitul şi sunt transportaţi de sânge sub formă de acizi graşi
liberi (AGL).
Lipogeneza şi lipoliza sunt într-o strânsă legătură, în raport cu
starea nutriţională şi cu balanţa energetică.
Catabolizarea acizilor graşi are loc în primul rând la nivelul
hepatocitelor (75%) pe două căi principale: beta oxidare şi cetogeneză.
Restul de 25% sunt distribuiţi şi catabolizaţi la nivelul musculaturii.
Cele două căi metabolice încep cu activarea acidului gras prin
combinarea sa cu coenzima A (CoA), reacţie endergonică ce are loc
între gruparea carboxilică a acidului gras şi cea sulfhidrică a CoA, cu
pierderea unei molecule de apă.
 Degradarea şi oxidarea acizilor graşi are loc numai în
mitocondrii, deci primul pas în utilizarea acizilor graşi este transportul lor
din citoplasmă în interiorul mitocondriilor. Acesta este un proces
enzimatic care necesită prezenţa unei substanţe de transport numită
carnitină. În mitocondrie acidul gras se desface de carnitină şi apoi este
oxidat.
Beta oxidarea reprezintă calea metabolică de degradare a
acizilor graşi liberi în care aceştia sunt oxidaţi la nivelul C2 din grupul
carboxilic (ciclul LYNEN). Rezultatul final al acestor reacţii este pierderea
unui fragment de 2C sub formă de acetilCoA şi scurtarea lanţului de
carbon al acidului gras cu 2 atomi. Prin repetare acidul gras pierde de
fiecare dată câte 2 atomi de carbon, până ajunge la acid butiric, acid
gras cu 4 atomi de carbon. În condiţii obişnuite 70% din acetilCoA
rezultată din beta oxidare intră apoi în ciclul KREBS şi este astfel
metabolizată până la produşii finali CO2 şi H2O, cu eliberare de energie.
Cetogeneza reprezintă calea metabolică de sinteză a corpilor
cetonici. Prin condensarea a două molecule de acetil CoA se
sintetizează aceto-acetilCoA, compus ce poate fi oxidat în totalitate până
la Co2 şi H2O, constituind o importantă sursă de energie celulară. În
ficat, sub acţiunea enzimatică a deacilazei, CoA se desprinde de aceto-
acetilCoA şi rezultă acidul acetilacetic, primul corp cetonic, din care apoi
se sintetizează, prin reducere, acidul beta hidroxibutiric, şi prin
decarboxilare, acetona.
Cetogeneza este un proces fiziologic, iar corpii cetonici
descărcaţi în circulaţie sunt apoi utilizaţi la nivelul altor ţesuturi în scop
energogenetic. O mică cantitate din aceşti corpi cetonici se elimină prin
urină.
În inaniţie, ca urmare a stimulării excesive a catabolismului
acizilor graşi, sinteza corpilor cetonici depăşeşte capacitatea de
metabolizarea a ţesuturilor. Se ajunge astfel la acumularea unor cantităţi
mari de corpi cetonici – cetoacidoză, şi la creşterea eliminărilor lor
urinare.

Fosfolipidele (fosfatidele) sunt esteri ai unui alcool cu acizi

graşi superiori, care au în moleculă un radical de acid fosforic şi o bază
azotată (colina sau colamina). Din această clasă fac parte lecitinele,
cefalinele şi sfingomielinele. Ele sunt lipide solubile, sintetizate în toate
celulele organismului şi transportate împreună în sânge sub formă de
lipoproteine.
Cele mai mari cantităţi de fosfolipide se găsesc la nivelul
organismului în creier (sfingomieline şi lecitine), în ficat şi splină (lecitine
şi cefaline) şi în rinichi, inimă şi plamâni (lecitine).
Fosfolipidele se absorb împreună cu trigliceridele şi colesterolul
şi intră împreună cu acestea în structura chilomicronilor. Metabolizarea
lor se face în principal în ficat.
Principalul rol al fosfolipidelor este cel structural, ca şi
componente de bază ale membrenelor celulare şi intracelulare, alături de
colesterol. Fosfolipidele hidrosolubile participă şi la scăderea tensiunii
superficiale dintre membrrane şi lichidele din jur.
Ritmul reînnoirii (turnover) fosfolipidelor tisulare este foarte
diferit de la un ţesut la altul, fiind foarte rapid în ficat, foarte lent în creier
(luni sau ani) şi intermediar în rinichi şi muşchi.

Colesterolul este un ester al alcoolilor monovalenţi aromatici cu

acizii graşi, se găseşte în toate celulele organismului şi are provenienţă
dublă, exogenă (alimentară – gşlbenuşul de ou, grăsimile din carne, ficat
şi creier) şi endogenă (sintetizat la nivel celular, în special în hepatocite,
dar şi în celulele corticosuprarenalei, testiculului, ovarului, pielii, arterelor
şi intestinului. Excepţie face celula nervoasă).
Colesterolul alimentar este absorbit rapid în intestin, cea mai
mare parte a sa (80-90%) fiind esterificată (esteri cu acizi graşi) sub
acţiunea colesterolesterazei pancreatice. Sub această formă colesterolul
ajunge în circulaţia sistemică.
Colesterolul endogen este furnizat zilnic în cantitate de 1,5 – 2
g, din care ¾ este de origine hepatică. Această cantitate este net
superioară aportului exogen.
Între aportul exogen de colesterol şi ritmul de biosinteză al
acestuia există o strânsă corelaţie, procesele de sinteză fiind inhibate de
creşterea aportului alimentar şi invers.
Din cantitatea totală de colesterol plasmatic aproximativ ¾ se
găseşte sub formă esterificată, restul sub formă liberă (predominant în
ţesuturi). Creşterea aportului de lipide de origine animală determină
creşterea colesterolemiei, în timp ce creşterea aportului de lipide
vegetale cu grad mare de nesaturare (ulei de soia sau de porumb)
determină scăderea colesterolemiei. Efectele hipocolesterolemiante ale
grăsimilor nesaturate se explică prin creşterea vitezei de încorporare în
lipoproteine a colesterolului esterificat cu acizi graşi nesaturaţi şi apoi
metabolizarea sau eliminarea sa la nivelul ficatului.
Metabolizarea colesterolului are loc în special la nivelul ficatului,
care sintetizează, dar în acelaşi timp şi catabolizează mari cantităţi de
colesterol. O parte din colesterol este excretat ca atare de către ficat prin
bilă, în timp ce o altă parte este utilizat la nivelul celulelor KUPFFER din
ficat pentru sinteza acizilor biliari, care la rândul lor intră in structura bilei.
O parte din acizii biliari şi colesterolul ajunşi prin bilă în intestin se
reabsorb pe cale portală şi se reîntorc în ficat.
 De asemenea colesterolul participă la formarea hormonilor
steroizi.
Nivelul colesteroleminei este influenţat pe de-o parte de
calitatea lipidelor şi cantitatea de colesterol ingerate, iar pe de altă parte
de o serie de hormoni, dintre care cei mai importanţi sunt cei tiroidieni şi
estrigenii, cu efecte hipocolesterolemiante. Hormonii tiroidieni scad
nivelul plasmatic al colesterolului prin stimularea metabolizării sale
tisulare, în timp ce estrogenii îi inhibă sinteza hepatică.

Reglarea metabolismului lipidic se face prin mecanisme

nervoase şi hormonale.
Etapa absorbtivă postalimentară (anabolizantă) se întinde pe
primele 10 – 12 ore postprandial şi se caracterizează prin aport de
substanţe energoplastice. Acestea declanşează secreţia de insulină,
care va determina activarea principalelor căi metabolice anabolizante :
lipogeneza, glicogenogeneza, proteinogeneza.
Etapa postabsorbtivă (catabolizantă) este împărţită în două
secvenţe – imediată (12 – 18 ore după ultimul prânz) şi tardivă (18 – 24
ore după ultimul prânz). Ea nu se întâlneşte în mod fiziologic, fiind de
fapt o stare de înfometare a organismului prin lipsă de aport alimentar
exogen. Această stare este însă aproape similară cu alte stări în care
organismul are nevoi energetice crescute, cum ar fi efortul fizic sau alte
forme de stress. În acestă stare intră în acţiune :
- sistemul nervos simpatic şi catecolaminele, ca reacţie
imediată
- glucagonul, STH-ul, ACTH-UL, cortizolul, hormonii
tiroidieni, ca reacţie tardivă. Concomitent concentraţia
insulinei scade.
 Ateroscleroza. Este o modificare morfo-fiziopatologică a
arterelor mari, în care apar depozite de lipide numite plăci ateromatoase,
la nivelele intimal şi subintimal ale pereţilor vasculoari. Principalul
compus lipidic conţinut în aceste plăci este colesterolul, în care adesea
precipită calciu, dând naştere plăcilor calcificate.
Apariţia acestor plăci este asociată cu modificări degenerative
ale peretelui arterial, sclerozarea progresivă a arterelor, rigidizarea
peretelui şi îngustarea lumenului, datorită cărora peretele arterial se
poate rupe foarte uşor.
În plus plăcile ateromatoase străbat intima vaselor şi
protruzează spre lumen, unde suprafaţa lor rugoasă permite dezvoltarea
cheagurilor de sânge, cu formarea de trombi sau embolusuri.
Toate aceste modificări ale pereţilor arteriali favorizează local
apariţia trombozelor obstructive sau a dilataţiilor anevrismale.
Principalii factori implicaţi în patogenia aterosclerozei sunt:
 factorii umorali – aportul plasmatic crescut de lipide, ce
depăşeşte capacvitatea maximă de epurare a lipoproteinelor în pereţii
arteriali. Rolul aterogenic cel mai mare îl au fracţiunile lipoproteice
bogate în colesterol esterificat – LDL.
 factorii vasculari – macrofagele modificate („celule
spumoase”) prin fixarea pe receptori specifici de pe suprafaţa lor a LDL
oxidate. Aceste LDL apar datorită existenţei unui deficit cantitativ sau
calitativ al receptorilor normali pentru LDL, care determină persistenţa
crescută a acestora în sânge, pătrunderea lor în spaţiul subendotelial şi
apoi oxidarea.
LDL oxidate inhibă motilitatea macrofagelor, care sunt reţinute
în intima arterelor. Aici ele au acţiune citotoxică asupra celulelor de
vecinătate şi produc leziuni endoteliale.
  factorii mecanici – microtraumatisme endoteliale repetate
determinate de stressul presional intraarterial la hipertensivi. Leziunile
endoteliale apar cel mai frecvent în zonele în care curgerea sângelui
este tubulentă (zone de curbură, de bifurcaţie sau de ramificaţie
arterială) şi declanşează procese de reparare a intimei care se fac
defectuos.
La nivelul leziunilor endoteliale aderă trombocite, care
eliberează substanţe ce induc migrarea şi proliferarea celulelor
musculare netede. Acestea sintetizează fibre conjunctive şi contribuie
astfel la evoluţia leziunilor ateromatoase.
Ateroscleroza reprezintă substratul etiopatogenic al cardiopatiei
ischemice şi afecţiunilor vasculare cerebrale, acestea reprezentând
primele cauze de mortalitate în ţările dezvoltate.

HIPERLIPEMIILE. Se caracterizează prin creşterea unor

fracţiuni ale lipidelor plasmatice şi depunerea excesivă a acestora în
ţesuturi. Aceste afecţiuni pot fi primare (determinate genetic) sau
secundare (în cadrul unor boli endocrine).
Hiperlipemiile primare sau familiale sunt clasificate în 5 tipuri
(FRIEDRICKSON):
I. Hiperlipemia de tip I sau hiperchilomicronemia familială –
transmitere autosomal recesivă, caracterizată prin deficit de LPL
II. Hiperlipemia de tip II sau hopercolesterolemia familială –
transmitere autosomal dominantă, caracterizată prin valori foarte mari
ale colesterolului plasmatic şi ateroscleroză
III. Hiperlipemia de tip III sau hiperlipemia mixtă – transmitere
autosomal recesivă
 IV. Hiperlipemia de tip IV sau hipertrigliceridemia endogenă
familială – transmitere autosomal dominantă, carcterizată prin creşterea
VLDL
V. Hiperlipemia de tip V sau hipertrigliceridemia mixtă –
transmitere autosomal dominantă, caracterizată prin creşterea
concomitentă a chilomicronilor şi a VLDL.
Hiperlipemiile secundare apar în boli endocrine sau de
metabolism, cum ar fi diabetul zaharat, hipertiroidismul, hipotiroidismul
sau sindromul nefrotic.
HIPOLIPEMIILE. Pot fi şi ele primare sau secundare.
Hipolipemiile primare sunt boli cu transmitere genetică, autosomal
recesivă, caracterizate prin deficit de sinteză a apoproteinelor A sau
beta. Hipolipemiile secundare apar în special în ciroza hepatică, în
cadrul larg al sindromului de insuficienţă hepatică cronică.

Tulburările de depozit ale lipidelor. Se mai numesc şi

tezaurismoze sau dislipoidoze. Ele sunt consecinţe ale unor deficienţe
primare enzimatice ce vizează enzimele implicate în catabolizarea unor
componente lipidice. Acestea nu se mai catabolizează şi se depun astfel
în diverse sectoare ale organismului.
Boala GAUCHER este caracterizată prin acumulare de
cerebrozide anormale care infiltrează sistemul reticulo-endotelial din
ficat, splină, ganglioni nervoşi, măduva spinării măduva hematogenă.
Boala NIEMANN-PICK este indusă de deficitul ereditar de
sfingomielinază, care determină acumularea şi depozitarea în exces a
sfingomielinei, împreună cu colesterol, în toate organele bogate în ţesut
reticular – ficat, splină, măduvă hematogenă.
 Boala TAY-SACHS sau idioţia amaurotică familială este
caracterizată de acumulare de gangliozide în neuroni

Lipodistrofiile sunt afecţiuni ce interesează parcelar

depozitele de lipide din ţesutul adipos.
Lipodistrofia progresivă se caracterizează prin topirea
depozitelor de grăsime în trenul superior şi dezvoltarea lor în jurul
centurii pelvine.
Diabetul lipoatrofic este caracterozat de asocierea unui diabet
insulinorezistent cu hiperlipoproteinemie mixtă şi lipoatrofie generalizată,
interesând toate depozitele de ţesut adipos.
Lipomatoza simetrică (adenolipomatoza) constă din hipertrifia
bilaterală a depozitelor adipoase cervico-scapulare. Poate avea
predispoziţie familială.