METABOLISMUL GLUCIDIC

Glucidele sunt în primul rând substanţe energogenetice. În condiţii fiziologice

furnizează, prin oxidare, peste 65% din energia necesară organismului. Deşi energia se
poate obţine şi prin oxidarea lipidelor şi proteinelor, totuşi, în condiţii obişnuite, glucidele
reprezintă combustibilul preferenţial al tuturor celulelor, pentru că se oxidează total, iar
produşii terminali (CO2 şi H2O) sunt netoxici şi uşor metabolizabili.
Glucidele deţin însă şi roluri plastice (intră în structura unor substanţe
complexe de tipul mucopolizaharidelor şi cerebrozidelor) şi funcţionale (pentrozele şi
dezoxiribozele ce intră în structura acizilor nucleici, a unor enzime, etc).
Glucidele ajung în organism prin aport alimentar în cea mai mare parte sub
formă de polizaharide (amidon, glicogen, celuloză), o parte mai redusă ca dizaharide
(zaharoză, maltoză, lactoză) şi doar o mică parte ca monozaharide (hexoze – glucoză,
fructoză şi galactoză, sau pentroze combinate în acizi nucleici). Deoarece mucoasa
intestinală nu poate fi străbătută decât de monozaharide glucidele alimentare complexe
sunt scindate hidrolitic, sub acţiunea enzimelor specifice din sucurile digestive, până la
forme absorbabile, excepţie făcând celuloza, care nu este metabolizată, ci se elimină ca
atare.
Monozaharidele sunt absorbite în porţiunile superioare ale jejunului prin
mecanisme active care nu par a fi de tipul fosforilării. Ajunse pe cale portală la ficat
galactoza şi fructoza sunt transformate, în tottalitate sau în cea mai mare parte, în
glucoză.
La nivelul ficatului glucoza este metabolizată în parte, fiind utilizată pentru
constituirea de rezerve de glicogen, pentru sinteza de lipide sau pentru alte reacţii
metabolice, iar în parte străbate ficatul şi ajunge în circulaţia sistemică, unde determină
creşteri temporare ale glicemiei – hiperglicemia postprandială.
Ficatul reprezintă principalul rezervor glucidic al organismului, capabil de a
extrage şi metaboliza o bună parte din glucoza pe care o primeşte din intestin în timpul
digestiei, dar şi de a elibera glucoza necesară activităţilor tisulare în perioadele
interprandiale.
Metabolismul intermediar al glucidelor este constituit dintr-o serie de procese
intim corelate şi anume : oxidarea tisulară a glucozei, transformarea excesului de
glucoză în materiale de rezervă bogate în energie (glicogenogeneză şi lipogeneză) şi
eliberarea de glucoză endogenă, când necesităţile energetice ale organismului o solicită
(glicogenoliză şi gluconeogeneză). Desfăşurarea normală sau patologică a acestor
diverse procese este reflectată de către nivelul glicemiei.
Oxidarea tisulară a glucozei furnizează energia necesară diverselor
activităţi celulare, 1 g de glucide eliberând prin oxidare totală 4,1 cal. Glucoza oxidată în
ţesuturi provine din degradarea glicogenului propriu sau este extrasă din sângele care
perfuzează ţesutul respectiv. Indiferent de provenienţa glucozei procesele de oxidare se
desfăşoară la fel în diverse ţesuturi, eliberând gradat energia chimică a moleculei printr-
o serie de reacţii metabolice. Procesul începe prin combinarea unei molecule terminale
din lanţurile exterioare ale moleculei de glicogen sau a unei molecule libere de glucoză
cu acid fosforic eliberat de ATP, care furnizează şi energia necesară reacţiei. Se
formează astfel un ester glucozo-fosforic care după transformare într-un ester fructozo-
fosforic şi fixare a încă unei molecule de acid fosforic formează ester fructozo-difosforic,
care se scindează apoi în două molecule de triozofosfat, care vor fi metabolizate până
la acid piruvic. Acest lanţ de reacţii metabolice constituie calea Embden – Mezerhoff sau
glicoliza anaerobă, pentru că reacţiile se pot desfăşura şi în absenţa oxigenului.
În ţesuturile cu oxigenare adecvată acidul piruvic este decarboxilat şi
transformat într-un produs intermediar constituit din doi atomi de carbon – gruparea
radical acetil, care este activat prin combinarea cu coenzima A şi introdus apoi sub
formă de acetil-coenzimă A (acetat activ) într-un ciclu de reacţii chimice care reprezintă
calea metabolică comună a glucidelor, lipidelor şi proteinelor – ciclul acizilor tricarboxilici
Krebs. Acest ciclu, care necesită oxigen şi deci nu funcţionează în condiţii anaerobe,
este constituit dintr-o secvenţă de reacţii în care „acetatul activ” este metabolizat până
la CO2 şi H2O („apa metabolică”, care pentru întregul organism este de 200 ml/zi).
Intrarea acetatului activ în ciclul Krebs se face prin condensarea cu acid oxalacetic şi,
concomitent, se transferă 4 atomi de H lanţului flavonoprotein-citocromilor, din care se
vor sintetiza 4 ,olecule de apă şi se va elibera o mare cantitate de energie. Energia
eliberată va fi înmagazinată, în măsura în care se produce, sub formă de legături fosfat-
macroergice care reprezintă forma cea mai răspândită de stocare intracelulară a
energiei. La nivelul ficatului 2/3 din acetatul activ sunt utilizate ca sursă energetică, fiind
oxidate în ciclul Krebs, iar 1/3 va lua alte căi metabolice : sinteza de corpi cetonici, acizi
graşi, colesterol, etc.
În muşchiul aflat în activitate intensă, precum şi în alte ţesuturi, în condiţii de
lipsă de oxigen, acidul piruvic va fi transformat în acid lactic, care în parte este
metabolizat local şi în cea mai mare parte este eliberat în sânge, de unde este captat şi
utilizat de ficat (unde 1/5 este degradat până la CO + HO şi 4/5 este retransformat în
glucoză). Lactacidemia, care are valori de 10 mg% în condiţii de repaus, creşte în timpul
efortului la 200 mg% şi chiar mai mult. Transformarea acidului piruvic în acid lactic este
o cale metabolică colaterală, care intră în funcţiune atunci când coenzimele
dehidrogenazelor necesare sintezei de acid piruvic (NAD) se blochează prin câştigul a 2
H, transformându-se în forma redusă (NADH) 2. în aceste condiţii acidul piruvic
acţionează ca depozitar temporar de H şi se transformă în acid lactic, primind cei 2 H
cedaţi de coenzima redusă, care astfel se oxidează din nou.

NADH2 + CH3 – CO – COOH → NAD + CH3 – CHOH – COOH

(ac. piruvic) (ac. lactic)

Ca rezultat al acestei transformări coenzima oxidată îşi reia activitatea şi

consecutiv se sintetizează o cantitate crescută de acid piruvic, care poate fi oxidat mai
departe, furnizând o cantitate crescută de energie. Sinteza de acid lactic din acid piruvic
Este o reacţie reversibilă şi când celula primeşte oxigenul necesar se
desfăşoară în sens invers.
Calea glicolitică şi cea oxidativă reprezintă sursele principale de energie
celulară, oxidarea completă 1 mol de glucoză eliberînd energie pentru sinteza a 38 de
legături fosfat-macroergice sub formă de ATP. Dacă admitem că pentru fiecare legătură
fosfat-macroergică sunt necesare 7800 calorii, cele 38 de legături reprezintă 288800
calorii. Deoarece 1 mol de glucoză eliberează aproximativ 686000 calorii, rezultă că
eficienţa proceselor de oxidare a glucozei în celule este de aproximativ 42%.
Dacă în cele mai multe ţesuturi calea glicolitică şi ciclul Krebs reprezintă
principalele căi de degradare a glucozei şi de producere a energiei necesare diverselor
activităţi celulare, în unele ţesuturi se desfăşoară concomitent şi alte căi de
metabolizare a glucozei. Dintre acestea menţionăm calea oxidativă directă sau şuntul
hexozo-monofosfat 8prin care este degrardată 8% din glucoză) care începe tot de la
esterul glucoză-6fosfat şi, printr-o serie de reacţii, sintetizează pentoze, fructoză,
NADPH2 şi riboză-5 fosfat, ce este utilizat la biosinteza acizilor nucleici şi a altor
constituenţi importanţi.
În fine există şi o a treia cale de metabolizare tisulară a glucozei, şi anume
calea acidului uronic, care porneşte de asemenea de la esterul glucoză-6 fosfat.
Aceste două căi de metabolice secundare servesc deci la sinteza unor
compuşi intermediari necesari bunei desfăşurări a metabolismului celular.
Transformarea glucozei în exces în materiale de rezervă glicogen şi/sau
lipide.
a. Glicogenogeneza, funcţia de sinteză şi depunere de glicogen,
este caracteristică în special pentru ficat şi musculatură, care conţin depozite mari
glicogenice, dar este prezentă în orice celulă capabilă de a-şi constitui rezerve de
glicogen. Acesta este un polimer ramificat format din sute de unităţi de glucoză unite
între ele prin legături gluzidice (C – O – C) de tip 1 – 4 la nivelul lanţurilor drepte şi de tip
1 – 6 la nivelul punctelor de ramificaţie a lanţurilor. Orice celulă îşi constituie rezerve
glicogenice când în lichidul extracelular se găseşte o cantitate suplimentară de glucoză
faţă de necesităţile metabolice celulare. Astfel ficatul sintetizează glicogen în timpul
absorbţiei intestinale, Iar celelalte celule în cursul perioadei de hiperglicemie
postprandială.
Glicogenogeneza începe cu fosforilarea unei molecule de glucoză liberă,
adică prin combinarea ei cu o moleculă de acid fosforic eliberat de ATP. Această reacţie
catalizată de hexokinază, introduce glucoza în metabolismul celular. Esterul glucoză-6
fosfat rezultat, sub acţiunea unei fosfoglucomutaze, suferă un transfer intramolecular al
acidului fosforic de la C6 la C1 şi se transformă în ester glucoză-1 fosfat (ester Cori).
 La nivelul ficatului se sintetizează glicogen nu numai din glucoză, dar şi din
fructoză şi galactoză, prin reacţii asemănătoare, esterii fructozo- şi respectiv galactozo-
fosforici fiind transformaţi de către izomeraze în esteri glucozo-fosforici. Ficatul mai
poate sintetiza glicogen şi din acid lactic, precum şi din glicerol şi din produşi
intermediari rezultaţi din degradarea aminoacizilor.
Principalele depozite glicogenice ale organismului sunt ficatul, care conţine
între 3 – 5% (circa 100 g), şi musculatura striată, care conţine 0,5 – 1% (circa 400 g).
Molecula de glicogen având greutate moleculară mare poate fi depozitată fără o
creştere importantă a presiunii osmotice intracelulare.
b. Lipogeneza, sinteza de lipide din glucide, are o importanţă deosebită în
cadrul metabolismului glucidic, deoarece din totalul glucozei metabolizate în organism
1/3 este depusă ca rezervă, din care numai 1/30 ca glicogen, iar restul ca lipide.
Grăsimile neutre se sintetizează din glicerol care, la rândul lui, provine dintr-un produs
intermediar al glicolizei (triozofosfat) şi acizii graşi, rezultaţi din combinarea mai multor
radicali acetil. Procesele de lipogeneză din glucide au loc nu numai la nivelul ficatului, ci
şi în ţesutul cerebral şi în alte ţesuturi.

Eliberarea de glucoză în circulaţia sistemică se face de către ficat prin

procese de glicogenoliză şi gluconeogeneză.
a. Glicogenoliza – degradarea glicogenului tisular – este rezultatul unei serii
de reacţii enzimatice. Procesul începe cu fosforilarea moleculelor terminale de glucoză
din lanţurile exterioare ale glicogenului sun acţiunea fosforilazei. În celulele hepatice
enzima se găseşte sub formă inactivă de difosfo-fosforilază şi se activează
transformându-se în fosfo-fosforilază prin primirea unui grup fosfat furnizat de AMP
ciclic, format din ATP sub acţiunea enzimei adenilciclază. Adrenalina şi glucagonul
stimulează activitatea acestei enzime, ceea ce are ca efect activarea fosforilazei şi,
deci, stimularea glicogenolizei, adrenalina acţionând cu predilecţie la nivelul muşchilor,
iar glucagonul asupra hepatocitului, prin stimularea β-receptorilor.
Fosforilaze, imunologic diferite de cea hepatică, dar cu activitate identică, se
găsesc şi în muşchi şi în general în toate celulele care au rezerve glicogenice. Aceste
enzime sunt de asemenea activate de către adrenalină, dar nu şi de glucagon.
Fosforilazele desfac legăturile 1 – 4 ale lanţurilor laterale glucogenice, eliberând
molecule de glucozăsub formă de ester glucoză-1 fosfat. Activitatea continuă până se
ajunge la o legătură de tip 1 – 6, pe care enzima nu o mai poate desface şi este
necesară intervenţia unei alte enzime specifice de deramificaţie.
Glicogenoliza hepatică furnizează glucoză pentru întregul organism, în timp
ce glicogenoliza din alte ţesuturi furnizează energie pentru activitatea celulelor.
b. Gluconeogeneza – funcţia de sinteză a glucozei din materiale neglucidice
– este caracteristică ficatului şi în mai mică măsură rinichiului. Materialul glucoformator
este constituit de cetoacizii rezultaţi din dezaminarea aminoacizilr glucoformatori
(glicocol, alanină, serină, cistină, acid aspartic, acid glutamic, prolină, hidroxiprolină),
precum şi de glicerol şi radicalii acetilproveniţi din degadarea acizilor graşi. Aceşti
diverşi produşi de metabolism intermediar pot pătrunde la diverse niveluri ale căii
glicolitice sau ale ciclului Krebs şi, din cauză că reacţiile sunt reversibile, le parcurg în
sens retrograd (anabolic), sintetizând în final glucoză.
Gluconeogeneza deţine importanţă deosebită în condiţii de inaniţie, când
reprezintă unica sursă de glucoză a organismului. S-a calculat că la un om în inaniţie
toată gluconeogeneza furnizează zilnic 420 g glucoză, permiţând menţinerea glicemiei
la niveluri aproape nemodificate.

Reglarea metaboliamului glucidic. Leagătura dintre rezervorul

glucidic al organismului (ficatul) şi ţesuturile consumatoare de glucoză se face prin
glucoza prezentă în sânge şi lichidul interstiţial, care atinge în total aproximativ 20 g.
Concentraţia sanguină a glucozei pe nemîncate variază între 80 şi 120 mg% (în total 5
g) şi este una din principalele constante umorale ale organismului, reflectând echilibrul
dinamic dintre cantitatea de glucoză eliberată de ficat în circulaţia sistemică şi cantitatea
utilizată de ţesuturi pentru diverse activităţi metabolice. Deşi atât debitul hepatic, cât şi
cantitatea de glucoză utilizată de ţesuturi prezintă variaţii mari ţi neconcordante în timp,
nivelul glicemiei este menţinut aproape constant graţie existenţei nui aparat complex de
reglare. Variaţiile glicemiei într-un sens sau în celălalt impresionează terminaţiile
chemoreceptoare din sistemul vascular, declanşând impulsuri care ajung la centrii
glicoreglării răspândiţi în nevrax, din măduva cervicală până în scoarţa cerebrală. Aceşti
centrii primesc informaţii asupra nivelului glicemiei nu numai reflex, dar şi direct, având
proprietăţi de chemoreceptori şi putând deci înţelege direct modificările concentraţiei
glucozei din sângele care îi perfuzează. Informaţiile primite direct sau reflex sunt
prelucrate la nivelul acestor centrii şi în special la nivelul hipotalamusului şi declanşează
modificări endocrino-vegetative, care tind să corecteze nivelul modicat al glicemiei.
Aceste mecanisme acţionează predominant asupra ficatului, organ care intervina atât în
corectarea hiperglicemiilor, cât şi a hipoglicemiilor.
În afara influenţelor extrinseci vegetativo-endocrine ficatul posedă şi o
activitate homeostazică proprie (glucostat hepatic), fiind capabil de a descărca sau
reţine glucoză din lichidul care îl perfuzează, în funcţie de concentraţia substanţei în
lichid. Rolul ficatului în menţinerea glicemiei este demonstrat de cercetări
experimentale, care au arătat că hepatectomia determină scăderea glicemiei care, în
câteva ore, provoacă moartea animalului.
Deoarece glicemia poate fi deviată fie în sensul creşterii, fie al scăderii sale,
organismul a elaborat în cursul dezoltării filogenetice mecanisme complexe neuro-
umorale (hormoni hiper- şi hipoglicemianţi) care intervin prompt.