Noţiunea de contencios administrativ

Termenul "contencios" vine de la cuvântul francez "contentieux", care, la rândul său, se trage din
verbul latinesc "contendere", care înseamnă a lupta.

În sens juridic, termenul de contencios are două accepţiuni: prima, de activitate menită să
soluţioneze un conflict juridic şi a doua, de autoritate competentă să soluţioneze asemenea
conflicte.

În perioada interbelică contenciosul administrativ era definit ca totalitatea litigiilor născute între
particulari şi administraţie cu ocazia organizării şi funcţionării serviciilor publice şi în care sunt
puse în cauză reguli, principii şi situaţii aparţinând dreptului public.

În doctrina românească actuală noţiunea de contencios administrativ este utilizată în două

sensuri:

În sens larg, ca totalitate a litigiilor dintre administraţia publică şi cei administraţi, indiferent de
natura juridică a litigiilor;

În sens restrâns, se referă doar la acele litigii în care autorităţile administraţiei publice şi alte
organizaţii folosesc regimul juridic administrativ, în baza competenţei pe care le-o conferă legea.

În această ultimă accepţiune, contenciosul administrativ are un sens material şi un sens formal-
organic.

Sensul material al noţiunii contenciosului administrativ scoate la iveală natura juridica a

litigiilor, respectiv cele cărora li se aplică un regim juridic administrativ, care este un regim de
drept public.

Sensul formal-organic al noţiunii de contencios administrativ se referă la natura autorităţilor de

jurisdicţie, anume instanţele judecătoreşti competente să soluţioneze respectivele litigii. Din
acest punct de vedere există mai multe sisteme de contencios administrativ.
Astfel, în ţări ca Franţa, soluţionarea litigiilor pe baza regimului juridic administrativ în legătură
cu actele administrative şi contractele administrative, este de competenţa tribunalelor
administrative care nu aparţin puterii judecătoreşti, ci ţin de administraţia publică şi de puterea
executivă, fiind constituite dintr-un sistem jurisdicţional autonom şi care au o instanţă supremă,
anume Consiliul de Stat.

În alte ţări cum sunt Spania, Elveţia, Belgia, activitatea de contencios administrativ se exercită de
instanţele judecătoreşti obişnuite, care au secţii speciale de contencios administrativ, aşa cum se
întâmplă şi în România.

Majoritatea autorilor de drept administrativ disting două categorii de contencios administrativ:

Contenciosul administrativ de anulare prin care instanţa de contencios administrativ poate să

anuleze sau să modifice un act administrativ emis cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege
sau poate să oblige o autoritate publică să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de
lege. În acest caz instanţa de contencios nu este competentă să rezolve şi problema reparării
daunelor, această problemă revenind, în cadrul unui litigiu separat, instanţelor de drept comun.

Contenciosul de plină jurisdicţie prin care instanţa de contencios administrativ poate să anuleze
sau să modifice un act administrativ emis cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege sau
poate să oblige o autoritate publică să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege
şi totodată, să procedeze şi la repararea daunelor cauzate. Cererea pentru despăgubiri se poate
formula, fie în cadrul acţiunii iniţiale, fie separat, după cum la data introducerii acţiunii, îi era
sau nu cunoscută paguba sau întinderea ei.

Evoluţia istorică a contenciosului administrativ în România

În România contenciosul administrativ a avut o evoluţie istorică deosebită determinată de

schimbările intervenite în actele normative care îl reglementau, schimbări fireşti dacă ţinem
seama de evoluţia social-politică a ţării.
Pentru prima dată, la noi, contenciosul administrativ a fost instituit prin Legea privind înfiinţarea
Consiliului de Stat din 11 februarie 1864. Consiliul de Stat era un organ consultativ pe lângă
Guvern ce avea trei categorii de atribuţii:

în materie legislativă el era cel care pregătea proiectele de lege;

în materie administrativă;

în domeniul contenciosului administrativ. Atribuţiile de contencios administrativ erau

reglementate de art. 51 din lege şi se exercitau:

împotriva hotărârilor miniştrilor date cu exces de putere sau cu încălcarea legilor şi

regulamentelor;

împotriva hotărârilor sau actelor de executare ale prefecţilor sau altor agenţi administrativi date
cu încălcarea legilor şi regulamentelor;

c) împotriva hotărârilor comisiunilor de lucrări publice.

Consiliul de Stat mai putea soluţiona şi reclamaţii ridicate de particulari pentru apărarea
intereselor lor, în cazuri prevăzute de legi.

În 1866 Consiliul de stat a fost desfiinţat, iar atribuţiile lui în materie de contencios administrativ
au fost preluate de instanţele judecătoreşti de drept comun.

Acest sistem a fost valabil până în anul 1905 când a fost adoptată Legea pentru reorganizarea
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care dădea dreptul particularilor să atace pe calea unui recurs
principal şi direct actele administrative ilegale şi să ceară instanţei judecătoreşti să pronunţe
anularea. Pentru judecarea acestui recurs s-a înfiinţat la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie,
Secţiunea a III-a, secţiune de contencios administrativ, care nu avea însă o competenţă generală,
ci limitată la materiile stabilite de lege.

Legea Curţii de Casaţie şi Justiţie din 25 martie 1910 a desfiinţat sistemul contenciosului
conceput în 1905, cauzele de această natură soluţionându-se de către tribunalele de judeţ.
Competenţa stabilită de această lege nu a durat prea mult, deoarece prin Legea de reorganizare a
Curţii de Casaţie şi Justiţie din 17 februarie 1912, cauzele de contencios administrativ au fost
atribuite, din nou, Secţiunii a III-a, a Curţii de Casaţie. Această secţiune, era abilitată să judece
legalitatea actelor, dar nu putea să le anuleze, ci doar să le declare ilegale şi să invite autoritatea
administrativă să le desfiinţeze sau să le modifice.

Constituţia din 1923 a reglementat, în art. 99, dreptul de a obţine despăgubiri de către cei
vătămaţi printr-un decret sau o dispoziţie semnată sau contrasemnată de un ministru. O
importanţă deosebită pentru instituţia contenciosului administrativ o avea art. 107 în care se
menţiona că atribuţiile de contencios administrativ aparţin în întregime puterii judecătoreşti şi se
exercită potrivit legii speciale. Totodată, se menţiona că prin instituţia contenciosului
administrativ se putea verifica legalitatea tuturor actelor administrative, cu excepţia celor de
guvernământ şi a celor de comandament militar.

În baza acestor prevederi constituţionale a fost adoptată Legea pentru contenciosul administrativ
din 23 decembrie 1925. Potrivit art. 1 din această lege , oricine se pretindea vătămat în drepturile
sale printr-un act administrativ de autoritate făcut cu încălcarea legilor şi a regulamentelor, sau
prin reaua-voinţă a autorităţilor administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept, putea
face cerere pentru recunoaşterea dreptului său la instanţele judecătoreşti competente. Erau
exceptate actele de guvernământ, actele de comandament militar, actele referitoare la exercitarea
tutelei administrative şi controlului ierarhic.

Contenciosul reglementat de Legea din 1925 era un contencios subiectiv, adică reclamantul
trebuia să invoce lezarea unui drept subiectiv. În acelaşi timp, era un contencios de plină
jurisdicţie, întrucât cel lezat în dreptul său putea cere anularea actului, precum şi despăgubiri.

Cu toate acestea, prin legi speciale, anumite litigii dintre particulari şi autorităţile administrative,
au fost date în competenţa unor instanţe jurisdicţionale administrative.

Dintre aceste legi speciale amintim Legea din 20 aprilie 1933 prin care au fost înfiinţate
comitetele de revizuire, adevărate tribunale administrative, Legea administraţiei locale din 27
martie 1936 prin care comitetele de revizuire au dobândit denumirea de curţi administrative şi
Legea pentru organizarea curţilor administrative din 15 martie 1939.

În 1948, prin Decretul nr. 128 a fost desfiinţat contenciosului administrativ şi curţile
admnistrative, instanţele judecătoreşti putând verifica legalitatea actelor administrative numai
atunci când legea prevedea în mod expres această competenţă.

În Constituţia din 1965 s-a introdus principiul legalităţii actelor administrative în condiţiile
stabilite de lege şi s-a prevăzut că cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative

ilegale se pot plânge la instanţele judecătoreşti.

În baza Constituţiei din 1965 a fost adoptată Legea nr. 1/1967 referitoare la judecarea de către
tribunale a cererilor celor vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale. Contenciosul
administrativ instituit de această lege era un contencios de plină jurisdicţie.

Introducerea principiului constituţional al verificării legalităţii actelor administrative şi adoptarea

Legii nr. 1/1967 au marcat o schimbare importantă în posibilitatea contestării în justiţie a actelor
administrative ilegale, chiar dacă existau numeroase acte administrative exceptate de la controlul
judecătoresc. Numeroasele excepţii de acte administrative pe care le prevedea Legea nr. 1/1967,
precum şi practica judecătorească orientată spre restrângerea sferei controlului judecătoresc au
îngustat mult sfera exercitării controlului actelor administrative de către instanţele judecătoreşti.

Prin adoptarea Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Constituţiei din 1991 sa
relansat tradiţia contenciosului administrativ din perioada interbelică.

Contenciosul administrativ reglementat de Legea nr. 29/1990 avea următoarele trăsături: era un
contencios de plină jurisdicţie; exercita un control direct; actul atacat trebuia să provină de la o
autoritate publică; înainte de a introduce acţiunea în instanţă, cel vătămat în dreptul său trebuia
să ofere posibilitatea autorităţii emitente sau autorităţii ierarhic superioare de a înlătura actul
ilegal şi de a repara eventuala pagubă; puteau fi atacate şi actele administrative jurisdicţionale;
contenciosul avea două grade de jurisdicţie, fondul şi recursul; acţiunea în justiţie putea fi
formulată şi personal împotriva funcţionarului autorităţii publice. De asemenea, pentru prima
dată se consacra răspunderea pentru daune morale.

Constituţia din 1991 schimbă, sub anumite aspecte, concepţia asupra sferei contenciosului
administrativ.

În art. 21 din Constituţie se arată că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime, iar în art. 52, din Constituţia din 1991 se
prevede că persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate
publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este
îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi
repararea pagubei. În acelaşi articol se menţionează că limitele şi condiţiile exercitării acestui
drept se stabilesc prin lege organică, iar în art. 73 punctul 3, cu referire la legile organice, se
menţionează la litera k că domeniul contenciosului administrativ face obiectul unei legi organice.

În prezent a fost adoptată o nouă lege a contenciosului administrativ, Legea nr. 554/2004.

https://administrare.info/domenii/administra%C8%9Bie-public%C4%83/15234-referat-
contenciosul-administrativ 12.05.2021, 22.00