Stere Lucian Gabriel

Tema și viziunea despre lume a scriitorului în poemul

Luceafărul

Poemul ”Luceafarul” a aparut in anul 1883, in Almanahul Societatii Academice Social literare
”Romania Juna” din Viena si a fost apoi reprodus in revista Convorbiri literare.
Poemul este romantic prin amestecul genurilor (epic, liric si dramatic) si al speciilor. Imaginarul
poetic e de factura romantica, realizat prin motive romantice ca luceafarul, marea, castelul, oglinda,
visul. Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a doua ipostaze ale
cunoasterii – geniul si omul comun. In esenta, poemul este un monolog liric.
Viziunea romantica despre lume e data de tema, de relatia geniu-societate, de alternarea
planurilor terestru cu cel cosmic, de motivele romantice (luceafarul, noaptea, visul), de amentecul
speciilor (meditatie, idila, pastel). Viziunea clasica despre lume este data de echilibru compozitional,
armonie si simetrie.
Tema este romantica – problema geniului in raport cu lumea, iubirea si cunoasterea. Iubirea se
prezinta in diferite ipostaze  – terestra ( Catalin si Catalina),  cosmica (fata de imparat si
Hyperion).Motivele romantice de la inceputul poemului (luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda)
sustin sustin atmosfera de visare in care se naste iubirea dintre Luceafar si fata de imparat. Alte motive,
al ingerului si al demonului, sunt chipuri sub care se arata Luceafarul ”  O, esti frumos, cum numa-n
vis/Un demon se arata”.  Zborul cosmic, motiv literar ce releva setea de iubire ca act al cunoasterii
absolute, se intersecteaza cu motivele timpului, zburand spre Demiurg, Hyperion ajunge intr-un spatiu
atemporal ce coincide cu momentul de dinaintea nasterii lumilor ”Caci unde ajunge nu-i hotar,/Nici ochi
spre a cunoaste, /Si vremea-ncearca in zadar/Din goluri a se naste.”
Titlul poemului se refera la motivul central al textului, ”Luceafarul”  vazut ca o fiinta singuratica
si nefericita, opusa omului comun. Titlul uneste doua mituri, unul romanesc, al stelei cazatoare si altul
grecesc, al lui Hyperion ”cel care merge pe deasupra”.  Incipitul poemului se afla sub semnul basmului,
timpul este mitic ”A fost odata ca-n povesti/A fost ca niciodata”.  Fata de imparat reprezinta pamantul
insusi, portretul acesteia ”O preafrumoasa fata”  scoate in evidenta unicitatea terestra, comparatiile
”Cum e fecioara intre sfinti/Si luna intre stele”  reflecta puritatea si predispozitia catre inaltimile
astrale. Simetriacompozitionala se realizeaza in cele patru parti ale poemului astfel – cele doua planuri,
cosmic si terestru, se regasesc in prima si in ultima parte, partea a doua reflecta doar planul terestru
(iubirea dintre Catalin si Catalina) iar partea a treia reflecta doar planul cosmic (calatoria lui Hyperion la
Demiurg, ruga si raspunsul).
Opozitia romantica dintre geniu si omul comun, isi gaseste in poem o reprezentare in opozitia
planurilor terestru si cosmic.In finalul poemului, Luceafarul exprima dramatismul dandu-si seama ca
relatia om-geniu este imposibila.Omul comun este inacabil sa-si depaseasca limitele iar geniul manifesta
dispret fata de aceasta incapacitate ”Ce-ti pasa tie chip de lut,/Dac-oi fi eu sau altul?”.  Partea I a
poemului este o splendida poveste de iubire, imaginarul poetic e de factura romantica. Iubirea se naste
lent dintr-o stare de visare, in cadru nocturn, realizat din motive romantice. Fata aspira spre absolut iar
spiritul superior simte nevoia materialitatii.La chemarea fetei ”Cobori in jos luceafar bland/alunecand
pe-o raza”  Luceafarul se smulge din sfera sa pentru a se intrupa, din cer si mare, intr-un tanar ”un mort
frumos cu ochii vii”  .In aceasta ipostaza, Luceafarul are o frumusete angelica, ”par de aur moale”.  Cea
Stere Lucian Gabriel

de a doua intrupare, din soare si noapte, reda ipostaza demonica. Luceafarul vrea sa eternizeze iubirea
lor oferindu-i mai intai imparatia oceanului, apoi a cerului, insa paloarea fetei si stralucirea ochilor, semn
ale dorintei de absolut, sunt intelese de fata ca atribute ale mortii ”Privirea ta ma arde”.  Ea ii cere sa
devina muritor, iar Luceafarul accepta sacrificiul ”Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/In schimb pe-o
sarutare”.
In partea a doua, idila dintre fata de imparat ( Catalina) si pajul (Catalin), infatiseaza usurinta cu
care se stabileste legatura sentimentala intre doi oameni din planul terestru. Asemanarea numelor
sugereaza faptul ca ambii tineri fac parte din aceeasi categorie – omul comun. Portretul lui Catalin este
realizat in antiteza cu cel al Luceafarului, Catalin reprezinta mediocritatea pamanteana ”Baiat din flori si
de pripas”.
Partea a treia este divizata in trei secvente poetice – zborul cosmic, rugaciunea, convorbirea cu
Demiurgul si eliberarea.
In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de viata finita, de stingere, este numit Hyperion
(divinitate simbolica). El cere Demiurgului sa il dezlege de nemurire fiind gata de sacrificiu ”Reia-mi al
nemuririi nimb/Si focul din privire/Si pentru Toate da-mi in schimb/O ora de iubire”.  Demiurgul refuza
cererea Luceafarului deoarece acesta face parte din ordinea primordiala a cosmosului iar desprinderea
sa ar duce la haos. In partea a patra  peisajul este tipic eminescian, scenele de iubire se petrec departe
de lume, sub crengile de tei inflorite, in singurtate si liniste, sub lumina blanda a lunii.
In finalul poemului, geniul se izoleaza indurerat de lumea comuna, asumandu-si destinul de
esenta nepieritoare. Ironia si dispretul acestuia se indreapta catre omul comun, care este incapabil sa-si
depaseasca limitele.
Antiteza reprezinta un alt element care pune umarul la conturarea viziunii despre lume in
“Luceafarul”. Aceasta este prezenta aproape in orice punct al textului. In primul rand, poemul este
alcatuit din patru tablouri, doua dintre ele mergand inspre directia fantasticului desfasurandu-se in visul
fetei (1 si 3) respectiv doua care se petrec in planul realitatii (2 si 4). Antiteza se observa si la cele trei
invocari ale Luceafarului, de asemenea. In primele doua, acesta este indragostit de fata de imparat si
vine la fata din postura indragostitului vulnerabil care ar face orice pentru a-si ferici iubita. (“Din sfera
mea venii cu greu / Ca sa-ti ascult chemarea”   /  “Din sfera mea venii cu greu / Ca sa te-ascult si-
acuma”). In cea de-a treia, Luceafarul vine la fata indiferent, sub forma unei stele cazatoare purtatoare
de noroc. (“-Ce-ti pasa tie, chip de lut / Dac-oi fi eu sau altul”). Luceafarul se intrupeaza de doua ori
ipostaziind cuplul romantic inger si demon. (“Si apa unde-au fost cazut / In cercuri se roteste / Si din
adanc necunoscut / Un mandru tanar creste” “Pe negre vitele-i de par / Coroana-i arde pare, / Venea
plutind in adevar / Scaldat in foc de soare”). Diferentele apar si la nivelul celor doua povesti de amor din
text. In primul rand, iubirea dintre Luceafar si Catalina este prezentata ca o iubire platonica, ca un mod
de cunoastere strain planului vital al geniului, un obiectiv demn de a-ti ceda viata in detrimentul mortii.
(“Reia-mi al nemuririi nimb / Si focul din privire”) In cea de-a doua ipostaziere a iubirii, este prezentata
povestea pamanteana dintre Catalin si Catalina, drept nimic mai mult decat o proximitate afectiva
datorata erosului, relatie care, spre deosebire de prima situatie, cuprinde si o componenta erotica. (“O,
lasa-mi capul meu pe san, / Iubito sa se culce”) Nepotrivirea dintre geniu si omul comun este tratata la
randu-i in text. Luceafarul este asezat in acelasi plan ancestral cu Dumnezeu, este cuvantul sau de-ntai
(“Noi nu avem nici timp, nici loc / Si nu cunoastem moarte”) fiind diferentiat net de omul obisnuit a carui
pierire este nesemnificativa in univers. (“Dar piara oamenii cu toti / S-ar naste iarasi oameni”).
Importana lui Hiperion este pusa in lumina si atunci cand Dumnezeu ii spune ca-i ofera orice “dar
Stere Lucian Gabriel

moartea nu se poate”. In mod compensatoriu, Dumnezeu se arata dispus sa-i extinda, in sens absolut,
capacitatile, prerogativele geniului in ipostazierea justitiarului absolut (“Vrei poate-n fapta sa arati /
Dreptate si tarie”) sau ale geniului militar (“Iti dau catarg langa catarg / Ostiri spre a strabate”). In caz
contrat, “cuvantul de-ntai” si-ar pierde infailibilitatea, ar deveni muritor declansand un adevarat
cataclism (“Sa se ia muntii cu paduri / Si insulele in mare”). Slaba importanta a omului este subliniata
inca odata. (“Si pentru cine vrei sa mori / Intoarce-te, te-ndreapta / Spre-acel Paman ratacitor / Si vezi ce
te asteapta”).
La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei dar si a antitezei dintre geniu si omul
comun, antiteza ce apare si in discursul Demiurgului ”Ei au doar stele cu noroc/Noi nu avem nici timp,
nici loc/Sin u cunoastem moarte”.  Sunt prezente metaforele care accentueaza ideea iubirii absolute
”palate de margean”, ”cununi de stele”.  In portretizarea Luceafarului sunt utilizate hiperbole ”Scaldat in
foc de soare”. In ceea ce priveste prozodia, se remarca, masura versurilor de 7-8 silabe si ritm iambic
rima incrucisata si interioara.
La nivel morfologic se remarca prezenta verbelor arhaice ce accentueaza atmosfera de basm,–
”au fost cazut”,   verbe la imperfect ce denota miscarea eterna si continua ”cresteau, treceau”,  verbe la
conjunctiv ce sustin vorbirea populara  ”se facu” .
Poemul ”Luceafarul”, sinteza a operei poetice eminesciene, armonizeaza teme si motive
romantice, atitudini romantice, simboluri ale eternitatii si vietii.
Particularitatile prozodice joaca un rol destul de important in evidentierea viziunii despre lume a
lui Mihai Eminescu expusa in “Luceafarul”, oferind o muzicalitate aparte textului. Poemul este format
din 98 de strofe cu masura versurilor de 7-8 silabe, ritm iambic si rima incrucisata.
Motivele prezente in text sunt cele specifice romantismului. In primul rand, este prezent “mitul
zburatorului”, a carui aparitie inrobeste fata de imparat intr-un amor in care aceasta nu detine nici in
nici un fel controlul (“Ma dor de crudul tau amor / A pieptului meu coarde”). Primul tablou debuteaza cu
imaginea fetei care adoarme in camera ei secondata de lumina Luceafarului care “o urma adanc in vis”
ca o reflexie, din oglinda. In acest punct este pus in evidenta motivul oglinzii.Castelul, motiv romantic,are
rolul de a crea un peisaj idilic propice starii de contemplare, iubirea devenind un proces de acumulare
graduala. (“Din umbra falnicelor bolti / Ea pasul si-l indreapta / Langa fereastra, unde-n colt / Luceafarul
asteapta”)
În concluzie, poemul „Luceafărul” este, totodată, un poem sinteză al liricii eminesciene, dar şi o
oglindă a viziunii poetului asupra condiţiei tragice a omului de geniu, trăind izolat de deşertăciunea
lumii, dar şi de fericire.