Ștefan cel Mare.

Luptele cu turcii
Ștefan cel Mare a fost unul dintre cei mai de seamă domnitori români,
rămânând în istorie pentru iscusința sa diplomatică și pentru geniul său militar.
Acesta și-a apărat de nenumărate ori țara de dușmanii care încercau să o
cucerească. Printre inamicii săi se numără și turcii, cu care țările române au avut
dintotdeauna relații tensionate.
Așa cum Ștefan cel mare era un bun creștin și dorea libertatea țării sale,
lupta cu turcii era inevitabilă. Prin întreprinderea mai multor acțiuni anti-
otomane, precum încercările de a-i înlocui de domnitorii munteni care erau
supuși Porții, stabilirea relațiilor diplomatice cu principii creștini și prin refuzul
plății tributului, domnitorul a declarat, indirect, război împotriva turcilor. Astfel,
acesta a început să se pregătească de lupta iminentă cu Poarta Otomană, întărind
tabăra militară amplasată în sudul Moldovei, lângă hotarul cu otomanii, și
sporind apărarea țării.
La 10 ianuarie 1475 are loc una din cele mai importante bătălii din
perioada domniei lui Ștefan-Vodă, care i-a câștigat admirația și cuvinte de laudă
din partea întregului Occident. Bătălia de la Vaslui s-a dat între oastea mare a
lui Ștefan, numărând 40 de mii de oșteni, și armata turcilor, în frunte cu
Soliman Pașa și cuprinzând de trei ori mai mulți luptători decât armata
adversară. Deși armata moldovenilor era mult mai mică, aceștia aveau un
avantaj prin faptul că își cunoșteau bine pământurile. Astfel, domnitorul a
folosit tactica „pământului pârjolit”, distrugând totul în calea inamicului și
ademenindu-l în mlaștină, unde acesta a rămas împotmolit. Profitând de ocazie,
Ștefan a atacat, cauzând pagube mari armatei otomane, atât de ordin fizic, cât și
moral: a fost una dintre cele mai grele și umilitoare înfrângeri pe care le-au
suferit turcii în istoria lor: „Fosta soție a sultanului Murad al II-lea i-a declarat
ambasadorului Veneției că această înfrângere este < cea mai mare catastrofă
care s-a abătut asupra turcilor de la începutul islamului >” (din Document de la
Ștefan cel Mare, sec al XV-lea). În urma victoriei lui Ștefan cel Mare, numele
său a devenit cunoscut în întreaga lume creștină, acesta fiind numit „atlet al lui
Crist” și „val al creștinătății”.
Din păcate, această bătălie nu a însemnat victoria definitivă asupra
turcilor, căci pericolul otoman încă nu dispăruse, iar principii creștini nu au luat
în seamă avertismentele domnitorului moldovean în legătură cu acest fapt:
„voiește a-și supune această poartă a creștinătății care e țara noastră... Și dacă
această poartă ar fi pierdută, va fi în primejdie toată creștinătatea.” (fragment
din scrisoarea adresată monarhilor creștini din Europa). Între timp, sultanul și-a
întărit armata, care a devenit de 10 ori mai numeroasă decât oastea
moldovenilor. Astfel, a două bătălie, care s-a dat la Războieni, s-a soldat cu
înfrângerea lui Ștefan cel Mare, care a putut însă să apere cetatea Neamțului de
încercările de cucerire ale turcilor. Prin urmare, Ștefan cel Mare a fost nevoit să
reia plata tributului și să cedeze cetățile Chilia și Cetatea Albă, care au fost
transformate în pașalâcuri, pentru a nu risca cucerirea țării sale, care nu putea
rezista de una singură în fața armatei otomane.
În concluzie, deși războiul cu turcii nu a avut un final fericit pentru Țara
Moldovei, acesta ocupă un loc aparte în istoria românilor, demonstrând curajul
și îndârjirea cu care moldovenii își apară patria, precum și măreția domnitorului
Ștefan cel Mare, care a reușit să înfrângă o armată cu mult mai mare decât cea
pe care o conducea. Deși, din cauza lipsei de ajutor din partea monarhilor
europeni și a trădării domnitorilor munteni, otomanii au reușit să câștige,
această înfrângere nu poate fi comparată cu zecile de victorii obținute de marele
domnitor.

Safta Patricia