Sunteți pe pagina 1din 4

Cernobîl: O catastrofă care a zguduit lumea

Explozia la centrala nucleară de la Cernobîl a fost cel mai mare


accident nuclear al secolului 20. Urmările reale nu sunt nici până azi
cunoscute.
În urmă cu 35 de ani, pe data de 26 aprilie 1986 la ora locală 1 si 23
de minute, două explozii au zguduit reactorul numărul 4 al centralei
nucleare de la Cernobîl. Incendiul a durat zece zile şi au fost raspândite
cantitaţi de substanţe radioactive în atmosferă de 400 de ori mai mari decât
cele înregistrate în urma bombardamentului atomic de la Hiroshima.
Norul radioactiv de deasupra Cernobîlului s-a extins rapid înspre
Belarus și Rusia, ajungând două zile mai târziu în Scandinavia, Polonia,
sudul Germaniei Federale și în fosta RDG. Ploaie radioactivă a căzut și
asupra României și Bulgariei. Nori radioactivi s-au extins în câteva zile
asupra întregii emisfere nordice.
Localizare şi prezentare centrală
Centrala nucleară de la Cernobîl era situată la 130 km nord de Kiev și
la 20 km de granița cu Belarus, în apropiere de orașul părăsit Pripiat,
Ucraina
Centrala era constituită din patru reactoare RBMK-1000
RBMK-1000 : avea un miez de reactor care conţinea tije de
combustibil radioactiv de uraniu, Căldura emanată de tijele de combustibil
era înlăturată din miez de un agent de răcire (apa) . După ce era separată,
apa era pompată înapoi în miez, iar aburii treceau prin turbine producând
energie electrică.
Autoritaţile sovietice de la acea vreme au încercat să ascundă
dezastrul care a urmat, zeci de mii de muncitori ai centralei şi cei aflaţi în
apropiere murind în câteva săptămâni în chinuri groaznice.
Accidentul s-a produs în timpul unui test de siguranţă în cadrul căruia
lucrurile au scăpat de sub control datorită unei erori umane. S-a produs o
explozie violentă iar scutul superior al clădirii, o construcţie care cântărea
1.000 de tone, a fost pulverizat. Învelişul de grafit al reactorului a luat foc
iar produsele fisiunii radioactive au fost aruncate la mai mulţi kilometri în
atmosfera.
Reactorul avariat a fost închis într-un sarcofag de beton pentru a se
evita contaminarea aerului şi a pânzei de apă freatică. Dar sarcofagul de
protecţie, turnat în grabă peste rămăşiţele reactorului accidentat, este
şubred, fisurile cauzate de iradiaţii şi intemperii eliberând în atmosfera
particule radioactive.

Potrivit specialiştilor, în cazul unui uragan sau cutremur de pământ


construcţia risca să se prăbuşească, punând în contact direct cu aerul cele
circa 160 de tone de magmă radioactivă care se găseşte în continuare pe
fundul reactorului accidentat.
Toate persoanele implicate in acest accident (cei 600 de pompieri,
precum si echipa de operare care a fost implicată în lupta cu focul) au fost
sever iradiate.
Aproximativ 800 000 de oameni au fost implicaţi în operaţiunile de
curăţare de la Cernobîl, până în anul 1989, sănătatea lor fiind sever
afectată
Dintre cei peste 40 de compusi si elemente radioactive eliberate in
aer (circa 50 tone in total) cei mai activi si mai periculoşi sunt dioxidul de
uraniu (combustibil nuclear) şi produsii de fisiune puternic radioactivi (iod
131 - care este absorbit la nivelul glandei tiroide, putand genera cancerul
tiroidian; plutoniu 239, cesiu 134 si 137 - care inhalat sau ingerat poate
afecta organele interne, ducand la cazuri de cancer pulmonar, leucemie sau
mutatii genetice; strontiu 89 si 90 - care se acumuleaza in oase producand
tumori si leucemie).
Accidentul de la Cernobîl a produs unele consecințe grave mediului
înconjurător. Cele mai afectate de radiații au fost ecosistemele naturale și
agricole pe o rază de 30 km de Cernobîl.
Concluzii
Numărul real al victimelor accidentului nuclear de la Cernobîl este
dificil de estimat, deoarece incidentul a fost puternic secretizat de
guvernarea sovietică a vremii. Printre altele, deplasarea norului radioactiv
nu a fost monitorizată și anunțată populației. Prin urmare, oamenii nu au
luat măsuri de protecție pentru a diminua contaminarea și doza de radiații
încasată.
Estimarea implicațiilor medicale ale accidentului a fost îngreunată și
de alți factori: sociali, politici și administrativi, printre care arhivistica
medicală rudimentară din fostul URSS și lipsa unor registre ale pacienților
afectați sau provenind din zonele afectate. Lipsesc, de asemenea, datele
epidemiologice privind incidența naturală a anumitor tipuri de cancer în
populație. Acestea ar fi putut fi consultate pentru a se urmări o modificare
a incidenței cancerelor în anii de după accident.
În lipsa unor informații clare, autoritățile și grupurile de experți au
fost forțate să recurgă la estimări în analizele lor. Deși o estimare clară a
consecințelor accidentului de la Cernobîl este dificil de făcut, lecția pe care
trebuie să o învățăm este că un accident de acest fel mai poate avea loc și
în viitor, iar măsurile imediate pot limita drastic consecințele negative, de
mediu și de sănătate publică.
La fel de important este însă și discursul public și informarea
populației în legătură cu riscurile și cu măsurile de prevenție ce pot fi
luate. Teama de radiații, ideea unei compromiteri iremediabile a sănătății
și victimizarea supraviețuitorilor a făcut, la final, mai multe victime decât
accidentul de la Cernobîl.