REPERE DIN Concepţiei educaţiei în Republica Moldova

“Nu există popor la care să nu existe un număr oarecare

de idei, sentimente şi practici pe care educaţia trebuie să
le întipărească în sufletul tuturor copiilor, indiferent de
categoria socială căreia îi aparţine.” (E. Durchein)

Termeni – cheie:

Concepţia educaţiei; Implementare; educaţia permanentă şi continuă;

finalităţile educaţiei; educaţie anticipativă; curriculum educaţional;
atitudinile valorice faţă de Om, Viaţă, Cultură, Muncă, Patrie; cultura
relaţiilor familiale; cultura sexelor; cultură ecologică; cultură moral –
spirituală; cultură estetică; cultură naţională; identitate; principiul
identităţii naţionale, factori educativi.

Educaţia şi învăţământul constituie o componentă a istoriei culturii şi

civilizaţiei. Sistemul educaţional al oricărei comunităţi este marcat de
tradiţie.
În prezent, dimensiunea educaţiei se suprapune pe dimensiunea
întregii existenţe a omului. Potrivit principiului organizatoric şi filozofic
al educaţiei permanente sau continuie, educaţia începe odată cu naşterea
fiinţei umane şi devine o dimensiune a existenţei sale pe parcursul
întregii vieţi. Concepută ca un principiu organizatoric al întregii educaţii,
“ea implică un sistem complet, coerent şi integrat, oferind mijloace
proprii de a răspunde aspiraţiilor de ordin educativ şi cultural ale fiecărui
individ, potrivit facultăţilor sale; ea este destinată să permită fiecăruia
să-şi dezvolte personalitatea pe durata întregii vieţi prin munca sa sau
prin activităţile sale” (Dave, R.H., 1973)
Educaţia ca proces orientat spre împlinirea spirituală a fiinţei şi a
comunităţii propune o desfăşurare concretă, presupune participare,
trăire, comunicare între indivizi concreţi, presupune o cunoaştere
profundă a evoluţiilor ce au avut loc în ultima perioadă.
Acestea vor fi realizate prin obiective educaţionale de ordin afectiv,
cognitiv şi acţional ce pot fi atinse prin modalităţi specifice vârstei şi
comunităţii educogene pentru formarea şi dezvoltarea la tineri a
capacităţilor integratoare ale personalităţii contemporane definite în
Concepţia educaţiei în Republica Moldova.
 comunitatea etnică (conturarea identităţii prin tradiţiile, eticheta,
cultul strămoşilor, cultul mamei, cultul copilului, metode,
mijloace şi forme ale educaţiei populare);
 comunitatea religioasă (misiunea bisericii de a contribui la
realizarea educaţiei moral-spirituale).

Concepţia educaţiei în Republica Moldova ce serveşte drept mijloc de

integrare a tuturor agenţilor educaţionali într-un sistem unic de educaţie
a copiilor.
Toţi agenţii educaţionali – familia, şcoala şi grupul de semeni, asociaţiile
de copii, armata, biserica, mass-media etc. – formează un sistem unitar şi
permit interiorizarea întregii structuri a societăţii.
Identitatea persoanei este într-adevăr legată de apartenenţa la grupul
social, cultural de apartenenţă dar şi de semnificaţiile evaluative date
acestei apartenenţe. Individul va căuta să se menţină ca membru
competent al grupului de apartenenţă sau să adere, să se raporteze la alte
grupuri.
Caracterul naţional, munca, înţelepciunea, moralitatea sunt elemente
decisive în baza cărora se înaintează teza pedagogică democratică, se
întemeiază adevărata practică educaţională.
Esenţa fenomenelor, particularităţile, legităţile educaţiei,
metodologia, istoriografia, corelaţia pedagogiei populare cu ştiinţa
pedagogică modernă, cu conştiinţa religioasă şi cu alte probleme
implică unificarea eforturilor .

Cultura pedagogică naţională a românilor constituie o parte

inalienabilă a culturii universale. În prezent cultura morală este
determinată de tendinţa spre valorile genral – umane, printre care un
loc binemeritat îi revine autoconştiinţei naţionale. Nu fiecare popor îl
are pe un Schakespeare, Goethe, Tolstoi, Rustaveli, Eminescu, însă
fiecare popor dispune de un bogat folclor, tradiţii populare.

Pentru a argumenta potenţialul de influenţă al pedagogiei

populare e necesar de a fi examinate cinci poziţii – cheie.
 Poziţia întâi - despre particularităţile pedagogiei populare:

- pedagogia populară este un element firesc, inseparabil al vieţii

poporului;
- reprezentările poporului în procesul de instruire, luînd în considerare
faptul că cea mai mare avuţie a societăţii sunt copiii;
- valorificarea educaţiei, prin care s-ar crea o armonie dintre
conştiinţă, comportament şi activitate;
- includerea timpurie a copiilor, în procesul educaţiei, autoeducaţiei
reciproce, reeducaţiei;
- atitudinea diferenţială faţă de personalitate (particularităţile
individuale şi de vârstă);
- cultul strămoşesc, cultul mamei, cultul copilului în toate sistemele
tradiţionale de educaţie axiomatic.
Poziţia a doua: democratismul, umanismul, chiar şi solidaritatea între naţiuni,
constituie esenţa pedagogiei populare. Conflictele interetnice niciodată nu
sunt generate de popor.,
Democratismul şi umanismul formează esenţa pedagogiei populare. Copiii şi
patria, copiii şi poporul sunt noţiuni indivizibile. “Cine patria nu-şi iubeşte,
duşmanul ei se numeşte”, “Copiii cresc uşor în ogradă vecinului”.
Poziţia a treia. Pedagogia populară , în pofida caracterului compelx, nu este lipsită
de sistem. Mijloacele ei, metodele şi procedeele metodice presupun diferenţiere,
zicătorile şi proverbele cu preponderenţă sunt destinate de a povăţui, ghicitorile
contribuie la dezvoltarea ingeniozităţii intelectului, cîntecele şi dansurile – pentru
educaţia estetică, poveştile – pentru toate …

Poziţia a patra. studierea experienţei educative a poporului permite să

prezentăm procesul pedagogic din cadrul istorico – natural. În acest sens educaţia
se înscrie ca o consecinţă a unor sau altor fenomene sociale.
 Pedagogia populară, este de fapt, conţtiinţa socială a poporului. Ea a apărut
şi s-a dezvoltat pe baza generalizării faptelor (acţiunilor) oamenilor, care n-au
avut o pregătire specială, având unele momente aleatorii. Oamenii adulţi intră în
permanenţă în contact cu copii nu numai de aceea că îşi îndeplinesc misiunea,
urmărind în mod conştient un scop pedagogic, ci pur şi simplule este plăcută
această activitate intelectuală – cultivarea (educarea) calităţilor general – umane.
De aceea, acest model de comunicare poartă un caracter pur umanist.

Poziţia a cincea. Cultura pedagogică tradiţională presupune un sistem

bogat, care include diverse funcţii, factori, metode, mijloace şi forme ale
educaţiei.

În acest sens, problema cardinală constă în formarea omului adevărat

(perfect).

Pedagogia populară îl are pe om în obiectul să pe parcursul întregii vieţi: de

la naşterea lui până la moarte, dela nepot până la bunel. Educaţia populară
vizează şi autoeducaţia bătrânilor, pregătindu-I, parcă, pentru viaţa veşcnică, aşa
cum se exprimă marele pedagog ceh Comenius. Idealurile formării personalităţii
perfecte, armoniase se manifestă la toate popoarele, în primul rând, prin calităţile
general – umane, coloritul naţional persistând mai mult sau mai puţin în
permanenţă.

Multe idei pedagogice ale poporului îmbogăţesc arsenalul formării

personalităţii perfecte.

Generalizarea teoretică a părţilor componente ale pedagogiei populare,

cercetările ştiinţifice contemporane sunt chemate să accelereze procesul şi
posibilităţile de implementare a acestor instrumente pedagogice în şcoala
naţională contemporană au o importanţă deosebită de revitalizare a culturii
pedagogice naţionale.

a) Noţiunule şi faptele de bază ale pedagogiei populare: îngrijirea, dădăcirea,

educaţia, autoeducaţia, reeducţia, învăţătura (povaţa), îndrumarea, intruirea.

b) Copilul ca obiect şi subiect al educaţiei.

Istoria caracterului naţional, stimulenţi negativi şi pozitivi în formarea

autoconştiinţei naţionale la copii în perioada timpurie. Mediul copilării, “codul
moral” al mediului copilăresc, edoiul interetnic copilăresc, biligvinsmul.
Autonomia mediului pentru copii, asocieri de vîrste ale copiilor şi liderilor lor.
Educaţia şi autoeducaţia timpurie, independebţa copiilor, apariţia maturităţii.
Obiceiurile şi ritulurile, porecla, jocurile, sărbătorile, folclorul copiilor.

c) Facrtorii educaţiei: natura, munca, modul de viaţă, comunicarea, tradiţiile,

arta, religia, cuvântul matern, limba popoarelor învecinate.

d) Metode, procedee, mijloace de influienţă asupra cunoştinţelor şi conştiinţei

în comportarea copiilor în sistemul educaţiei: explicaţia, cerinţa populară,
dorinţa, rugămintea, sfatul, aluzia, aprobarea, administrarea, mulţumirea, reproşul,
interzicerea, binecuvântarea, moştenirea, corelaţia metodelor şi procedeelor
metodice. Deosebirea mijloacelor de educaţie, forme de relaţii reciproce dintre
copii şi tineret. Actualizarea mijloacelor culturii tradiţionale a educaţiei în şcoală
(numărarea, vorbirea, tragerea la sorţi, ghicitorile, proverbele, zicătorile), cîntecele,
legendele, doinele, baladele, datinele, tradiţii umaniste şi democratice în
amenajarea şcolii.
 Caracter global, în sensul că ea afectează toate sectoarele vieţii sociale,
constituind o sursă de probleme deschise şi în multe cazuri de dificultăţi atât
pentru sfera vieţii materiale, cât şi pentru cea a vieţii spirituale;
Noile tipuri de conţinuturi sau “noile educaţii” reprezintă cel mai pertinent şi mai
util răspuns al sistemelor educative la imperativele generate de problematica
lumii contemporane:

 educaţia relativă la mediu;

 educaţia pentru pace şi pentru cooperare;
 educaţia pentru participare şi pentru democraţie;
 educaţie în materie de populaţie;
 educaţia pentru o nouă ordine economică internaţională;
 educaţia pentru comunicare şi pentru mass-media;
 educaţia pentru schimbare şi dezvoltare;
 educaţia nutriţională;
 educaţia economică şi casnică modernă;
educaţia pentru timpul liber.
Educaţia relativă cultul strămoşilor, stima copiilor, norme de comportare în
familie şi societate. Relaţiile de încredere, sentimentele recunoştinţei, opinia
publică compararea, modestia, sinceritatea, cinstea, dreptatea, bunăvoinţa,
responsabilitatea, caracterul naţional.
Dragostea faţă de muncă, tipurile muncii tradiţionale, meseriile artistice,
brodatul, munca artistică, autodeservirea, ajutorul reciproc (în familie), ajutorul
dezinteresat între rude şi vecini cu încadrarea timpurie a copiilor în munca
personalităţii, renaşterea şi dezvoltarea tradiţiilor educative în condiţiile şcolii
contemporane.

Educaţia relativă la mediu îşi propune să-l conducă pe individ spre formarea unui
punct de vedere mai obiectiv asupra realităţii (al cărei fundament e relaţia om –
oameni - mediu), să-l incite la participare, să devină conştient de viitor, de faptul
că viaţa generaţiilor viitoare, calitatea ei, depinde într-o mare măsură şi de
opţiunile sale.

Educaţia pentru pace

Omenirea are nevoie de o conştiinţă comună, bazată nu numai pe valorile morale

şi culturale, ci şi pe achiziţiile noii revoluţii ştiinţifice şi tehnice şi pe impactul lor
asupra vieţii. Individul trebuie format în spiritul solidarităţii cu cei din generaţia
sa, al respectului pentru cei care l-au precedat şi cei ce-l vor urma, al încrederii în
destinul umanităţii şi în valorile umane.

Educaţia pentru participare şi democraţie

se manifestă prin acţiuni de cooperare, prin dialoguri şi prin fuziune moral –

afectivă, creează solidaritate în spaţiu, dezvoltă dorinţa de a deveni partener, de a
se racorda la valori, de a inova.

Educaţie economică şi casnică modernă

Activitatea agenţilor educaţionali trebuie să ţină cont în acest sens că

educaţia este o acţiune pe care o exercităm asupra noastră în sine şi asupra
semenilor noştri. De aici rezultă că avem de a face cu două forme ale educaţiei:
educaţia propriei persoane (autoeducaţia) şi educaţia altuia (educaţia propriu
zisă). Bineînţeles că mediul educaţional trebuie să fie favorabil realizării ambelor
forme, accentul fiind pus pe formele de activitate ale educaţiei propriuzise.

Astfel orice intervenţie educativă, realizată îh mediul educaţional

constituie o structuă artificială de semne care, în calitate de semnale produc în
conştiinţa unor receptori un interpretant cu valoare Al treilea tip de intervenţie
educativă, poate cel mai important în cadrul educaţiei propriei-zise, ţine de
influenţa asupra individului a ceea ce numim astăzi mentalităţi comunitare sau
valori sociale, morale. Comportamentul uman este dominat în acest context de o
logică socială, logică deontică (a normelor), jurudică. Logica socială îşi are originea
în dualitatea umană ireconcilibilă, aceea dintre Convingeri şi Dorinţe, încercând
să canalizeze prin actul educaţional elanul vital al individului în direcţia asimilării
unor valori sociale pozitive şi respingerea celor considerate negative.

AGENŢI EDUCAŢIONALI

5.1 FAMILIA

Pentru copil, adolescent, tânăr, adult familia este mediul natural,

bineânţeles, cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lor.
Familia asigură condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi psihică, în
oricare din perioadele respective.Familia este mediul cel mai potrivit de
structurare intelectuală, afectivă şi volitivă a persoanei. Aici se conturează
concepţiile despre viaţă şi conceptul de sine.
Familia este suportul emoţional necesar copilului pentru a minimiza sentimentul de insecuritate
Familia este prima şcoală a vieţii în care se conturează
provocat de presiunile şcolii.
identitatea personală, etnică, naţională şi culturală şi disponibilitatea de a
accepta, înţelege şi respecta această alteritate. Familia rămâne factorul esenţial în
crearea şi întreţinerea atitudinilor de comunicare interetnică prin valorile culturii.

Efortul îndreptat către cunoaşterea familiei ca partener potenţial trebuie să se

orienteze către:
 trăsăturile, calităţile, problemele sale specifice;
 statutul pe care individul îl are în cadrul mediului său familial;
 valorile şi normele pe care le avansează;
 avantajele pe care le poate câştiga în cadrul parteneriatului;
 beneficiile pe care le poate aduce altor agenţi educaţionali, ca parteneri reali.
5.2 SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT
În raport cu educaţia permanentă, învăţământul (educaţia formală)
apare ca o etapă foarte importantă în pregătirea individului, dar numai ca o
etapă.

Instituţiile de învăţământ – preşcolar, preuniversitar, universitar,

postuniversitar - sunt un mediu favorabil pentru învăţare, formarea culturii
generale şi profesionale / de specialitate, civice şi politice. Instituţiile de
învăţământ le deschid indivizilor perspective de integrare în viaţa comunităţii -
socială, culturală, civică, politică, perspective profesionale. Instituţia educaţională,
cu toate nivelurile ei, inclusiv grădiniţa, are menirea de a corecta greşelile de
educaţie primită în familie, ba chiar de a suplini unele dintre funcţiile acesteia,
stimulând interesul tinerilor pentru autocunoaştere, autoevaluare şi
autoeducaţie.

Direcţiile de acţiune ale educatorului (profesionist) sunt:

 Transmiterea cunoştinţelor, îndrumarea formării priceperilor şi

deprinderilor;
 Dirijarea, organizarea şi îndrumarea învăţării, crearea situaţiilor favorabile
învăţării, crearea mediului stimulativ învăţării;
 Îndrumarea, formarea şi dezvoltarea capacităţilor de cunoaştere, a
motivaţiei învăţării, a atitudinilor, modelarea caracterului;
 Cultivarea intereselor, aptitudinilor, a capacităţilor creatoare;
 Îndrumarea preferinţelor spre valori autentice, spre formarea judecăţilor de
valoare, spre conturarea gândirii axiologice;
 Crearea şi întreţinerea deschiderilor spre cultură, spre multiculturalitate şi
interculturalitate;
 Stimularea capacităţilor de comunicare şi îndrumare a folosirii diferitelor
canale de difuzare a informaţiei;
 Evaluarea continuă a progreselor învăţării, a nivelului de maturizare
intelectuală, afectivă şi volitivă;
 Corectarea deficienţelor, defectelor şi sprijinirea îndreptării şi reconstruirii
armonioase a comportamentului copolului şi tânărului.
Tentativele unităţii de învăţământ de a sensibiliza
instituţia de învăţământ trebuie să orienteze întregul său demers asupra subiecţilor (copiilor,
studenţilor etc.) care trebuie să devină centrul de interes al oricărui parteneriat practicat în domeniul
educaţiei.
La etapa actuală societatea contemporană cunoaşte o criză generală a dezvoltării, criza lumii

moderne reprezentând în primul rând o criză spirituală. În societate domină procesul de diluare a valorilor

tradiţionale, de pervertire a sensului lor, de amalgamare cu elemente şi experienţe ce se reclamă a fi

“spirituale” dar care se dovedesc în contra spiritului.

În acest context e nevoie de o educaţie întru valori care ar putea contracara

degradarea fiinţei umane. Or, valorile umanului, ca valori culturale cu caracter
individual şi social, rod al intenţiilor subiective, dar având influenţa obiectivă, se
impun ca virtuţi necesare pentru moralitate.
 Lipsa în planul de învăţământ a unei discipline şcolare, precum ar fi Educaţia
moral – spirituală (EMS), a scos în evidenţă următoarele aspecte ale problemei:
pierderea semnificaţiei umanităţii, depersonalizarea fiinţei umane, afişarea unei
mentalităţi a subculturii prin valul de deculturalizare, apetenţa pentru fenomene
împotriva naturii şi moralei (laice şi religioase), răspândirea diverselor manii, care în
ultimă instanţă pun în pericol specia umană.

Având în vedere specificul Republicii Moldova, educaţia moral – spirituală se

centrează pe caracterul axiologic al religiei şi anume pe tabelul de valori perene
coordonate cu caracteristicile societăţii laice contemporane.
disciplină şcolară este delimitarea valorilor spirituale ale religiei de dogma religioasă: în şcoală se vor promova valorile spirituale ale
religiei, aspectul dogmatic al religiei fiind o competenţă exclusivă a bisericii.

În acest context un rol deosebit revene filtrării tradiţiilor specifice

spiritualităţii româneşti şi cultivării celor compatibile cu spiritul democratic, astfel
încât să se păstreze specificitatea naţională în educaţie. Vor fi promovate
obiceiurile şi tradiţiile care au o deosebită importanţă pentru viaţa lui spirituală, se
va inspira respect şi mândrie naţională pentru comorile culturale ale trecutului.
Structurile acestor elemente ale culturii naţionale vor fi îmbogăţite şi perfecţionate
în conformitate cu specificul spiritualităţii actuale.
Educaţia moral–spirituală va fi deschisă formării poziţiei morale în interacţiune cu oamenii, a
atitudinii faţă de religie, a probării forţelor în fapte morale; formării / dezvoltării / realizării capacităţilor de
activitate estetică.

 principiul respectării valorilor fundamentale ale omului: respectarea drepturilor

individuale, cultivarea toleranţei, libertatea religioasă şi de conştiinţă, dreptul fiecăruia
de a crede sau nu, de a adera la o credinţă religioasă sau a-şi schimba convingerile
religioase;
 teorii educaţionale spiritualiste: descoperirea valorilor fundamentale,
complementaritatea experienţelor fizice şi spirituale, utilizarea unor niveluri
explicative noncontradictorii pentru a-şi da seama de propria realitate fizică, mentală
şi spirituală;
 concepţia teologică a vieţii şi a evoluţiei: realitatea ultimă fiind percepută ca
fiind unică şi transcendentă, orice act fiziologic dobândeşte o valoare umană când
cuprinde şi o dimensiune spirituală;
 ideea unităţii dintre revelaţia divină şi descoperirea umană personală (J. A.
Comenius);
 ideea unei religii naturale, consecinţele ei practice de ordin moral (J. J.
Rousseau);
 dimensiunea moralizatoare a religiei, ideea datoriei morale, actul moral care stă
la bază şi călăuza ce ne duce către divinitate (I. Kant);
 principiul învăţământului formativ (J. F. Herbart).
 II. Scopul educaţiei moral-spirituale

Conştiinţa moral-spiritulă a elevilor va fi dovedită de atitudini,

comportamente / competenţe şi cunoştinţe cu privire la esenţa omului, a vieţii sale,
a lumii în care trăieşte, a lui Dumnezeu. Acestea formează conţinutul scopului
educaţiei moral–spirituale: formarea conştiinţei moral-spirituale: conştientizarea
sensului vieţii – autoperfecţionarea propriei fiinţe (expresia morală) şi formarea
unei personalităţi desăvârşite (expresia spirituală).

5.9 BISERICA

Religia reprezintă (şi) o formă de spiritualitate ce trebuie cunoscută de către

indivizi. Nu te poţi considera persoană culturală dacă nu cunoşti propriile referinţe
religioase sau pe cele ale persoanelor cu care coeczişti în comunitate, dacă nu ştii
nimic despre istoria credinţelor şi religiilor, dacă nu ştii fenomenologia actului
religios. De asemenea, a cunoaşte şi respecta alteritatea religioasă constituie un
semn de civilitate şi de culturalitate. Multe producţii culturale (clasice sau
contemporane) se originează în Biblie sau în Sfânta Tradiţie.
Educaţia religioasă invită la reflecţie, la evidenţierea eului, la
autocunoaştere. Această activitate nu înseamnă numai transmitere de mesaje
specifice, ci şi conturare sau reformare a persoanei din perspectiva unor standarde
valorice superioare. În măsura în care substratul atitudinal şi de credinţenu este
impus, ci doar propus, acesta are o funcşionalitate deosebit de importantă pentru
multe persoane.
Înt-o perioadă de disoluţie a reperelor morale, educaţia religioasă poate
aduce un suflu nou în ceea ce priveşte aspectele relaşionale, comportamentale la
nivel individual sau social.
Valorile religioase au virtutea de a aduca oamenii laolaltă, de a crea legături
durabile, de a solodariza şi a cimenta unitatea grupală, comunitară.Identitatea unei
comunităţi se exprimă şi prin îmbrăţişarea unor valori religioase comune ce sunt
adoptate şi exprimate în mod liber. Educaţia în perspectiva valorilor religioase
formează persoane ce se deschid uşor spre alţii, se manifestă generos prin iubire,
dăruire şi înţelegerea aproapelui.
În acest context Biserica va realiza misiunea de educaţie moral – spirituală a
personalităţii, contribuind la constituirea universului valoric al societăţii.
Intervenţia Bisericii se poate realiza în opinia lui C. Cucoş fără riscuri la nivel
principial, atitudinal, prin promovarea sau susţinerea unor platforme morale,
deontologice şi valorice, care să ghideze sau să structureze viaţa politică.
 Biserica ca agent educaţional îşi realizează activitatea care urmăreşte
informarea şi formarea indivizilor în vederea atingerii idealului de creştin. De aici
rezultă scopurile acesteia.

Scopul informativ: asimilarea de cunoştinţe din învăţăturile Sfintei Scripturi

şi ale Sfinţilor Părinţi, pe care indivizii le vor utiliza şi aplica în viaţă, atât în
interesul personal, cât şi în interesul social. El se realizează prin transmitere a
adevărurilor de credinţă necesare desăvârşirii, deoarece numai pe o astfel de
cunoaştere se fundamentează viaţa creştină.

Scopul formativ: pregătirea morală şi spirituală a indivizilor prin

dezvoltarea raţiunii, voinţei şi sentimentul acestora. El se bazează pe calitatea
sufletului omenesc de a se lăsa influenţat şi format de factorii externi. Scopul
formativ se realizează atunci când familia, Biserica şi şcoala conlucrează pentru o
cunoaştere temeinică a învăţăturilor de credinţă şi morală creştină.

Scopul educativ: dezvoltarea la indivizi a convingerii că viaţa creştină

autentică este căutarea lui Dumnezeu, permanent, cu dorinţa de a ajunge la
cunoaşterea Lui şi la desăvârşirea sufletului său.

Pentru ca activitatea educaţională a Bisericii să se desfăţoare în condiţii

optime, trebuie să se ţină seama de principiile ce se potrivesc cu legile de
dezvoltare a raţiunii, voinţei şi sentimentului indivizilor.

 Principiul intuiţiei indică faptul că accesul în lumea credinţei terce prin

simţuri, cunoaşterea concretă, senzorială fiind baza abstractizării şi generalizării
cunoştinţelor;
 Principiul accesibilităţii (respectării particularităţilor de vârstă şi individuale
ale indivizilor) este impus de specificul perioadelor de vârstă – a copilăriei, a
tinereţei, a adultului;
 Principiul învăţării active şi conştiente este impus de natura psihică a
indivizilor şi cere ca atunci când sunt transmise cunoştinţe, ele să trezească
activitatea sufletească a lor. Învăţarea religiei se realizează conştient şi activ în
condiţiile când preotul se străduieşte ca fiecare întâlnire cu persoanele să se
transforme într-o sărbătoare, într-o bucurie a întâlnirii cu Dumnezeu;
 Principiul sistematizării şi continuităţii cunoştinţelor se realizează în
condiţiile când conţinutul învăţării va avea un caracter practic, logic şi în
conformitate cu structura conceptuală de gândire a indivizilor, astfel ca
cunoştinţele să fie integrate într-un sistem;
  Principiul îmbinării teoriei cu practica cere ca atunci când transmitem
indivizilor cunoştinţe să le legăm de viaţa şi să le transpunem în viaţă.
Creştinismul nu trebuie să fie o teorie, ci însăşi viaţa;
 Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor se realizează atunci când este
făcut profund, complet şi durabil;
 Principiul asigurării conexiunii inverse este folosit atunci apare trebuinţa de
a şti care sunt efectele acţiunii intenţionate;
 Principiul motivaţiei se realizează prin transmiterea unor cunoştinţe
accesibile vârstei şi gradului lor de pricepere;
 Principiul eclesiocentric cere ca preotul să transmită cunoştinţele conform
învăţăturii Bisericii şi în legătură cu viaţa Bisericii;
 Principiul hristocentric cere ca educaţia religioasă să se orienteze în jurul
persoanei Domnului Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat.

Sarcina fundamentală nu numai a şcolii şi familiei, ci şi tuturor agenţilor

educaţionali, rămâne a fi formarea conştiinţei şi comportamentului moral,
consolidarea convingerilor etice, cultivarea valorilor culturale ale poporului.

În baza principiilor şi a conţinutului educaţiei morale tradiţionale sunt

concretizate şi modalităţile de realizare a acestui potenţial în contextul pedagogiei
populare la ora actuală, ţinându-se cont de asigurarea unităţii dintre educaţia
morală, intelectuală, estetică şi fizică a indivizilor.

Metoda (în limba greacă/ metha=spre; odos=cale) este drumul spre

cunoaştere, adevăr, acţiune. Metoda este modul de a acţiona prin sistemul de
operaţii pe care-l presupune . Este un program cu structură univariantă de
intervenţie şi acţiune, este conceptualizarea operaţională a acţiunii şi
esenţializarea unei practici raţionalizate. Metoda de educaţie este modalitatea de
concepere şi programare a acţiunii educative, este modul de acţiune subordonat
scopurilor şi obiectivelor de orientare şi îndrumare a formării omului , este calea
de acces spre o comunicare persuasivă ,modul de creare a situaţiilor favorabile
comunicării educat-educator .Metodologia educaţională este o componentă a
tehnologiei educaţionale şi reprezintă ansamblul unitar al metodelor şi
procedeelor. Toate componentele contextului educaţional (mediul fizic ,
conţinutul, taxonomia ) au importanţa lor , dar metoda, prin personalitatea
profesorului, este elementul creativ de bază. Eficienţa acţiunii educaţionale
depinde, în mare măsură, de personalizarea actului metodologic.

Prezentăm principalele categorii de metode.

A. Metode de influenţare, îndrumare şi formare

A.1. Metode de acţiune directă

Expunerea( în limba lotină- expono, ere = a pune în vedere, a trata, a face

cunoscut, apovesti, a fi lăsat în voie) este modalitatea de transmitere şi
comunicare a informaţiilor, opiniilor.Intervenţia este structurată în funcţie de
scopuri şi obiectine, de nivelul auditoriului. Cerinţe: conţinut bine organizat şi
articulat, accesibilitate, claritate, să trezească şi să menţină interesul, să invite la
reflecţii. Prezentarea orală poate fi completată cu ilustrări audio – vizuale.

Prelegerea (în limba latină – praelego, ere =a alege dinainte, a citi şi comenta în
public ) este modalitatea de prezentare preelaborată a unui volum de informaţii
unui auditoriu cu nivel corespunzător ca pregătire şi maturizare intelectuală şi
socială, într-un timp de aproximativ 1-2 ore. Se folosesc ca variante : prelegerea
clasică – ex – catedra, prelegerea – dezbatere, prelegerea cu oponent, prelegerea
team – teaching ( în echipă ). Cerinţe : conţinutul să fie bine selectat şi structurat, să
fie prezentat accesibil, convingător, interesant, să invite la reflecţii.

Explicaţia (în limba latină – explicatio, onis = desfăşurare, lămurire ) este acţiunea
de mijlocire a conexiunilor, modalitatea de a aduce lămuriri pe înţelesul
auditoriului. Cerinţe: claritate, putere de convingere , accesibilitate.

Descrierea(în limba latină – describo , ere = a copia , a desena, a înfăţişa, a fixa;

descripţio, onis= copiere, reproducere, descriere ) este modul analitic de
prezentare a obiectivelor, faptelor, acţiunilor. Cerinţe: corectitudine, fidelitate,
accesibilitate, concizie.
Povestea (în limba slavonă – pavasti = istorisire) este prezentarea narativă şi
evocatoare a faptelor, acţiunilor, evenimentelor. Cerinţe: coerenţă logică,
substanţă informaţională, stil evocator, plastic şi sugestiv.

Demonstrarea ( în limba latină – demonstro , are = a arăta , a indica, a dovedi )

este modalitatea de prezentare a unor fapte prin enunţarea unei teze şi derularea
argumentelor . Se demonstrează prin cuvînt, imagine, grafic, schemă, experienţă,
experiment. Cerinţe: coerenţă logică, forţă de convingere, claritate.

Convingerea ( în limba latină – convingo, ere = a dovedi, a arăta clar, a demasca )

este modul de abordare pentru a mijloci adeziunea interlocutorului, pentru a
favoriza formarea, consolidarea sau schimbarea stilului de gîndire, a atitudinilor
( intelectuale, morale, estetice, religioase). Convingerea este strategia şi tactica
unui demers mental – afectov probator pentru o idee, o acţiune, o teorie.

Convorbirea (în limba slavonă – dvoriba = vorbă) este modul de abordare a unei
persoane într-un cadru intim, modul de întreţinere a unui dialog prin schimbări de
idei, impresii, opinii, explicaţii. Cerinţe: discreţia, confidenţialitatea, subtilitatea,
tact, condescendenţa, întrebări clare, capacitatea de a asculta.

Dezbaterea (în limba latină – battuo, ere = a pisa, a bate, a insista) este modul de
supunere a unei teme, probleme, analizării ei în grup, pentru ca, prin schimb de
opinii, să se construiască anumite soluţii. Cerinţe: tema să prezinte interes, să
incite participarea, să se creeze un climat permisiv al schimbului de idei, al
libertăţii de exprimare, să se prevină ostilităţile pătimaşe, să se rezolve
contradicţiile cu tact.

Brainstorming sau metoda asaltului de idei (în limba engleză – brain = creier,
storm = furtună) constă în recoltarea, înregistrarea ideilor exprimate în grup,
urmate de evaluarea şi construire soluţiilor. Participarea degajată a invitaţilor
permite eliminarea oricăror cenzuri în exprimarea, crearea unui stoc de idei şi
colaborarea participanţilor la construirea soluţiilor. Cerinţe: climat permisiv
pentru spontanietatea exprimării, climat competitiv, cooperativ, eliminarea
surselor ihibitive, ambianţă de abandonare imaginativă. Nu se îngăduie polemica.
Sinectica ( în limba greacă – synecticos = reunirea elementelor fără aparentă
legătură între ele) este o altă metodă de stimulare a creativităţii în grup. Spre
deosebire de brainstorming, prin sinectică se practică polemica. Dezbaterile
contradictorii duc la construirea soluţiilor în aceiaşi ambianţă de elmenare a
surselor de blocaj. Dezbaterile în grup se desfăşoară şi prin alte metode: Delphi,
Philips 6-6 ş.a. Cerinţe: aceleaşi ca la brainstorming, se acceptă şi se încurajează
polemica.

Exerciţiul (în limba latină – exercitium, ii = practică, ocupaţie; exerce, ere = a pune
în mişcare a aplica , a menifesta) este îndrumarea executării repetate a unor
acţiuni în vederea formării corecte a deprinderilor ( senzoriale, motrice,
intelectuale, morale), a priceperilor. Se exersează elemente de conduită
profrsională, morală, estetică, sexulă. Educatorul oferă modele de acţiuni,
îndrumă şi supraveghează formarea priceperilor, deprinderilor şi a atitudinilor
pentru a se evita formarea greşită a acestora. Cerinţe: crearea climatului
stimulativ exersării, oferirea modelelor corespunzătoare, evitarea oboselii şi a
suprasaturării, integrarea de noi deprinderi în structurile proprii.

Exemplul ( în limba latină – exemplum, ii = probă, mostră, model, pedeapsă) este

ilustrarea unor situaţii prin modele reale sau fictive, istorice sau contemporane.
Prezentarea convingătoare a exemplului oferite de personalităţi culturale,
politice, diplomatice exercită o influenţă deosebită. Exemplul personal al
educatorului ( părinte, învăţător,profesor, preot, primar etc.) are un efect
formator decisiv. Exemplele oferite pot fi pozitive sau negative, după criterii
morale, estetice, de performanţă intelectuală. Se apelează la exemplificări prin
obiecte, fapte, acşiuni, persoane. Cerinţe: exemplele să concludente,
convingătoare, cu forţă sugestivă.

Interviul (în limba engleză – interview = întrevedere) este modalitatea de

investigare prin dialogul creat cu o persoană vizată – respondent. Se folosesc
întrebări deschise ( de opinie) şi întrebări închise (cu răspuns codificat) în scop
clinic, educativ, pentru selecţie şi angajare profesională de informare, de
prezentare a unei persoane publicului. Interviul poate fi spontan sau pregătit.
Cerinţe: claritatea scopului, întrebări pertinente, dirijarea (la nevoie) a
răspunsurilor, crearea atmosferei propice dialogului. Să se respecte opiniile
intervievatului, să nu I se inducă răspunsuri aşteptate de operator.

Consilierea (în limba latină – consilium, ii = consultare, deliberare, sfat, judecată,

chibzuinţă; consilior, ari = a sfătui, a se sfătui) este modalitatea de
intercomunicare soldată cu sugestii, îndrumări, recomandări, sfaturi, pe baza
evaluării corecte a situaţiei în care se află solicitantul. Îndrumările şi sfaturile sunt
argumentate şi sunt menite să întărească opţiunile şi deciziile sau să le corecteze.
În actul consilierii nu se iau hotărîri în locul clientului, ci este îndrumat să-şi
clarifice opţiunile şi deciziile, să aleagă între diferite alternative. De tactul
consilierii depinde reuşita soluţionării problemei. Condiţii: detaşarea consilierului,
stimularea iniţiativei solicitantului, a încrederii în sine, a dorinţei de a acşiona,
respectarea libertăţii de gândire şi alegere.

Îndrumarea lecturii şi a vizionării de filme, emisiuni radio – TV este modalitatea

de orientare a educatului spre aceste activităţi cu reale valenţe înformative şi
formative. Se acţionează pentru a-l obişnui pe individ să facă selecţii, operând cu
criterii valorice. Apărarea de agresiunea informaţională este necesară pentru
starea de sănătate fizică, mentală, spirituală. Cerinţe: să se ţină seama de vârsta,
nivelul de maturizare intelectuală şi afectivă, de preocupări şi interese; se au în
vedere scopurile şi obiectivele educative.

A.2. Metode de acţiune indirectă

Observaţia (în limba latină – observatio, onis=remarcă, grijă, prudenţă, observare;

observo, are = a-şi îndrepta atenţia, a lu seama, a respecta) este modalitatea de
folosire a perceperii active de urmărire a comportamentului educatului şi de
stimulare a autoobservării propriei conduite. Cerinţe: corectitudine, fineţe,
subtilitate, obiectivitate.

Experimentul (în limba latină – experimentum, ii = încercare, probă, dovadă,

experienţă; experimento, are = a încerca, a experimenta) ca metodă educativă
este modalitatea de provocare a manifestării comportamentale în situaţii special
alese. Se propun anumite variabile: respectarea anumitor reguli de învăţare, de
disciplinare alimentară, de disciplinare mentală, afectivă etc., se recoltează
rezultatele şi se evaluează. Cerinţe: propunerea unor variabile posibil de a fi
respectate, încurajarea efortului de depăşire a obstacolelor, susţinerea încrederii
în sine.

Sugestia (în limba latină – suggestio, onis = adăugare rând pe rând, sugestie;
suggero, ere = a oferi, a da, a face să urmeze) este modalitatea de a provoca
reacţii pe care individul, asupra căruia se acţionează, n-o poate realiza prin voinţă
proprie; este modul de a activa resursele subconştiente, de a induce o anumită
stare, o anumită atitudine. Sugestia îndeplineşte funcţii persuasive (de îndemn),
inductive (de prelucrare a unei idei sau atitudini). Cerinţe: puterea de
concentrare, comenzi stimulative, inducerea capacităţii de a acţiona.

Ancheta (în limba franceză – enquête = cercetare) este acţiunea de colectare a

informaţiilor privitoare la comportamentul educatului obţinute prin investigare
(interviuri, convorbiri, studiul documentelor.)Datele se recoltează din diverse
surse. Ulterior ele sunt supuse evaluării, se stabileşte diagnosticul, se elaboraeză
planul de intervenţie, se controlează modul de derulare. Cerinţe: selectarea
persoanelor, a documentelor, obiectivitatea investigării.

Monitorizarea (în limba latină – monitor, oris = cel care aminteşte ceva; asistent
al unui orator) este acţiunea de supraveghere directă sau indirectă a eduvatului în
acopul ajutorării în formarea unor deprinderi, în decondiţionarea deprinderilor
greşite, pentru îndreptarea unor deficienţe de comportament. Educatul este
încredinţat unui coleg sau unui grup pe baza unor recomandări. Cerinţe:
încredinţarea sarcinilor de monitorizare persoanelor competente, supravegherea
sistematică, îndrumarea consecventă.

Jocul de rol este modalitatea de crearea a unor situaţii fictive ce stimulează

comportamente dorite şi aşteptate. Educatului i se propune identificarea cu
atribuţii şi sarcini concordante cu poziţiile sociale simulate. Corectarea atitudinilor
greşite faţă de şcoală se poate face prin preluarea rolurilor de profesor, director.
Confruntarea cu atribuţiile diferitelor profesiuni se poate face, deasemenea, prin
jocuri de rol. Cerinşe: crearea ambeanţei antrenante, atractive, încurajarea
manifestărilor spontane, evaluarea modurilor de exprimare.

Dramatizarea (în limba greacă – dramos = acţiune) este modalitatea de

improvizare a unor situaţii prin dialog, gest, mimică, pantomimică. Subiecţii se
transpun în situaţii menite ai ajuta să-şi achimbe modul defectuos de a gândi,
simţi şi acţiona. Pentru construirea unor comportamente, pentru corectarea celor
greşite se recomandă: psihograma şi sociodrama, teoretizate de Iacob Moreno.
Cerinţe: scopuri şi obiective clare, atmosferă degajată de comunicare empatică,
de acceptare necondiţionată în timpul jocului, includerea achiziţiilor
comportamentale dobândite prin jocul dramatic în propriile structuri.

Organizarea activităţilor de joc, loisir şi muncă. Crearea condiţiilor favorabile

pentru joc, loisir (în limba franceză – loisir = petrecerea timpului liber într-un mod
agreabil), muncă şi organizarea lor propriu-zisă constutie modele de acţiuni
menite să stimuleze exprimarea capacităţilor şi atitudinilor. Cerinţe: stimularea
motivaţiei stenice pentru activitate, stimularea performanţelor proprii şi
evaluarea lor, dezvoltarea inteligenţei sociale.

B. Metode de evaluare, apreciere

Îndemnul este modalitatea de a stimula acţiunea educatului. Cu tact, prin cuvânt,

gest şi mimică, se acţionează asupra resorturilor de declanşare a iniţiativelor.
Îndemnul trebuie să devină autoîndemn. Cerinţe: fermitate, convingere, putere
de sugestie.
Lauda (în limba latină – laudatio, onis = lăudare, elogiu, discurs, declaraţie elogioasă; laudo, are = a
lăuda, a face elogiu; laudatus = apreciat) este modalitatea de exprimare a preţuirii faptelor educatului.
Adresată personal sau public, lauda este o răsplată morală a performanţelor educatului. O parte a
prestigiului educatorului se transferă asupra educatului, ceea ce întăreşte siguranţa de sine, stima de
sine, prestigiu în grup. Cerinţe: să nu fie gratuită, să nu creeze starea de suficienţă, să nu mascheze
ipocrizia.

Evidenţierea (în limba latină – evidentia, ae = posibilitatea de a vedea limpede, claritate, transperenţa;
evidens, tis = care este vizibil; evideo, eri = a apărea în întregime) este recunoaşterea publică a reuşitei
şi succesului educatului prin aprecieri orale, prin intermediul diplomelor, gazetelor, albumelor. Cerinţe:
aprecierea să fie obiectivă, pe baza unor criterii, să consolideze (sau să creeze) statutul pozitiv în grup.
Premierea (în limba latină – premium, ii = bun, avantaj, răsplată, recompensă;
praemitto, ere = a trimite înainte, a lansa, a recompensa) este modalitatea de
acordare a recompenselor materiale şi morale pentru diferite performanţe ale
activităţii. Recunoaşterea publică a acestora se face prin acordarea de jucării,
cărţi, dulciuri, obiecte vestimentare, bani, excursii, tabere, dar şi recompense
morale: facilităţi, favoruri, investirea cu încredere. Cerinţe: premierea să fie
urmarea aprecierii obiective a performanţelor, să nu fie formală şi nici gratuită.

B.2 Metode dezaprobative

Rugămintea (în limba latină – rogamentum = cerere stăruitoare) este solicitare

politicoasă, dar fermă, adresate educatului şi care are semnificaţii de
recomandare, prevenire, de solicitare pentru îndeplinirea unei dorinţe. Cerinţe:
întroducerea semnificaţiei dorite şi aşteptate, exprimarea politicoasă, ton
corespunzător.

Somaţia (în limba franceză – sommation = ordin, invitaţie fermă de a executa

ceva) este avertizarea autoritară asupra încălcării obligaţiilor, a nerespectării
regulilor. Cerinţe: să fie fermă, experimentată cu calm, fără injurii, să se prevină
administrarea pedepselor.

Admonestarea (în limba latină – admeneo, ere = a aminti, a avrtiza, a atrage

atenţia, a îndemîna, a sfătui, a da o lecţie, a pedepsi; admonior = cel care
îndeamnă) este dojenirea severă a individului sau a grupului cînd se constată
comiterea unor fapte reprobabile. Se previne administrarea pedepselor, se
previne recidiva. Cerinţe: să fie fermă experimentată cu calm, nu sub impulsul
nervelor, să se apeleze la această modalitate numai dacă se confirmă gravitatea
faptelor.

Blamul (în limba franceză – blâme = dezaprobarea unei atitudini) este

respingerea prin acuzare a faptelor comportamentale. Se acuză, cu dovezi,
faptele, folosindu-se de un limbaj decent. Cerinţe: exprimare categorică, acuzarea
să fie fondată pe fapte reale, acuzaţiile să fie argumente dovedite.

Pedeapsa (în limba gracă – pedepsis = sancţiune, chin,pacoste) este administrarea

unor sancţiuni sub forma restricţiilor, interdicţiilor, represiunilor. Efectele sunt:
jena, vinovăţia, regretul, dorinţa îndreptării. Atît în cazurile în care pedepsele se
administrează corect, cît şi în cazurile în care pedepsele se administrează din
eroare, cel pedepsit răspunde prin revoltă, răzbunare, ură. Cerinţe: administrarea
pedepsei să fie bine gîndită, să corespundă gravităţii faptelor, să ofere şansa
îndreptăţirii; se exclud corecţiile corporale care doar umilesc pe făptuitor.

Ironia (în limba franceză - l’ironie = ridiculizare) este un mod de gîndire şi de

exprimare a unor sense ascunse, subtile. Efectele sunt de ridiculizare, badjocorire.
Ironia este o stare de spirit rezultată dintr-un joc periculos ce ameninţă
securitatea biologică şi psihică a celui ce exprimă şi a celui căuia i se adresează.
Ironia este o descătuşare spirituală a încordăeii şi tensiunii, este un surâs amar al
spiritului. Ironia este, în gîndirea lui Vladimir Jankélévich, “puterea de a jongla cu
esenţele fie pentru a le nega, fie pentru a le recrea”. Ironia este “un surâs al
spiritului ce păstrează mici insule de tragedie”, este “o stare de spirit intrată în
alerta, ce dezvoltă în noi un fel de prudenţă egoistă de a fi imuni la orice fel de
exaltare, ne oferă mijlocul de a nu fi niciodată dezamăgit”, “este una din faptele
pudorii”. Se asociază cu umorul, gluma, satira. Crează divertisment, invită la
reflecţii, atacă şi distruge (16 pag. 15, 28-29, 138). Ironia este un mod spiritual de
dezaprobare. Folosită cu tact, averizează şi invită la reflecţie.

Gluma (în limba slavonă – glumu = vorbă de haz, păcăleală) este o construcţie
mentală care, suprinzînd contradicţiile dintre real şi aparent, provoacă râsul. A
trata cu simulată seriozitae greşelile sau abaterile educatului este o dovadă a
simţului umorului, intermediat pe fină observaţie şi pe inteligenţă. Gluma
inteligentă este dovada unei ţinute elevate a spiritului. Folosirea ei dă bune
rezultate în educaţie, deconectează, relaxează, invită la reflecţie, reduce barierile.
Cerinţe: folosirea glumei în momentele potrivite şi cu persoanele respective; se
exclud glumele deocheate, de prost gust.

C. Metodele de terapie educaţională

C.1. Metode de contracarare

Cînd apar sentimentele unei devieri comportamentale este oportun să se intervină pentru a

preveni stabilizarea lor.

Observaţia este orientată spre tendinţele de deviere comportamentală

(absentism, inapetenţă pentru învăţare, indisciplină, minciună, fraudă, violenţă
etc.)

Sugestia este folosită pentru a decondiţiona tendiţile de deviere, pentru a induce

atitudini contrarii impulsurilor de a comite fapte reprobabile.

Îndemnul este folosit cu tact pentru a avertiza pe cel în pericol de a greşi şi a-l
îndruma în sens dorit.

Supravegherea – directă sau prin intermediul persoanelor apropiate – previne

perserverarea în greşeală.
Anternarea în activităţi. Utilitatea şi atractivitatea activităţilor de joc, loisir,
învăţare, mincă permit canalizarea pozitivă a energiilor şi autocorectarea
defectelor atiiudinale.

Practicarea tehnicilor de relaxare fizică şi psihică are ca efect dentensionarea,

eliberarea de anxietăţi, fobii, obsesii, eliberarea energiilor de activitate tonică.

C.2. Metode corective

În timpul şi după aplicarea sancţiunilor (blam, admonestare, pedepse) se cuvine să se exercite

un discret şi efecient control pentru a constata şi aprecia progresele îndreptării şi, eventual, pentru

schimbarea sancţiunii. În mod constant se fac aprecieri în legătură cu stadiul îndreptării. Psihoterapeuţi

şi educatori iniţiaţi în tehnici terapeutice pot folosi metode speciale corective.

Terapia prin proceduri sugestive desensibilizează individul pentru a avea

încredere în propria persoană, îl eliberează de inhibiţii şi anxiozităţi. Sugestia se
practică în stare de veghe sau în stare de somn hipnotic (hipnoză).

Terapia prin proceduri inductive are rostul de a transfera individului

comportamente care să-l conducă la obţinerea performanţelor în învăţare,
profesiune, rezolvarea conflictelor, renunţarea la practici vicioase, nesănătoase
(fumat, consum de alcool, stupefiante).

Terapia prin proceduri de relaxare fizică şi psihică (training autogen, , relaxare

autohopnotică Coue, tehnici hinduiste, taoiste) este eficientă în lupta cu stresul.

Terapia prin proceduri persuasive (conseliere în situaţii de cumpănă, de indecizie)

acţionează asupra componentelor cognitiv-afectve şi volitive, în special.

Terapia prin proceduri cognitive antrenează individul în analiza, evaluarea,

destructurarea conduitelor greşite şi reconstruirea celor benefice.

Terapia prin proceduri psihanalitice permite sondajul în universul trăirilor

subconştiente şi inconştiente, aducerea acestora în planul gândirii, soluţionarea
conflictelor interioare prin identificare, sublimare, compensare.
Terapia comportamentală/ocupaţională – individuală şi de grup- permite o
reconsiderare a disponibilităţilor adaptative, eliberarea de stările
demobilizatoare: depresii, obsesii, violenţă şi autoviolenţă, renunţarea la vicii
(alimentare, sexuale etc.). Ergoterapia (terapia prin muncă), artterapia (terapia
prin artă) sunt foarte eficiente. Dezbaterile în grupele de întrajutorare sunt
prilejuri de confruntare cu alţii, prilejuri de susţinere şi autosusţinere morală.

Condiţionarea aversivă (supraexersarea unui defect până determină stări de

suprasaturare şi dezgust) condiţionarea operantă(întărirea pozitivă prin
recompensare materială şi morală a progreselor îndreptării), inhibiţia reciprocă
(antrenarea în condiţiile generatoare de anxietăţi, obsesii)- sunt practici de
recondiţionare a comportamentelor deviante, nesănătoase, neproductive,
inestetice.

Psihidrama şi sociodrama, teoritizate şi experimantate de Jacob Moreno, au

efecte spectaculoase în decondiţionare conduitelor deviante şi reconstruirea
fondului cognitiv-afectiv-atitudinal sănătos, benefic, performant. Prin jocul de
improvizare subiecţii îşi exprimă modul de a gândi şi a acţiona prin dialog, gesturi,
mimică, pantomimă.

Se realizează astfel, prin colaborarea grupului, situaţii în care indivizii acţionează,

îşi exprimă opiniile şi atitudinile, se acceptă sau se combat acţiunile. Prin
sugestiile conducătoruluide joc şi ale psihodramatistului se corectează modul
eronat de gândire şi de acţiune practică. Exprimarea prin acţiune şi cuvânt a
conduitelor deviante în situaţiile psihodramatice este un prilej de cunoaştere a
motivelor inadaptării. Retrăirea rolurilor care au declanşat conflicte interioare
permit conştientizarea lor, mobilizarea în depăşirea lor pentru decondiţionare
deprinderilor greşite, pentru recondiţionarea atitudinilor. I se oferă individului
şansa reabilitării în grup şi în faţa propriei conştiinţe.

C.3 Metode reconstructive sunt aceleaşi cu cele din categoria metodelor de

influenţare şi formare pe care le-am prezentat
 VII. EDUCATORUL – COAUTOR AL DEVENIRII

Întrucât educaţia este funcţia esenţială şi permanentă a societăţii, este îndreptăţită situarea

educatorului în centrul reflecţiei despre devenirea umană şi a acţiunii politice de creare a oportunităţilor

sociale de instruire şi educaţie (Aput 4, p.35). Educatorul îndeplineşte roluri multiple. Este agent al

instruirii şi educaţiei, misionar al transmiterii valorilor culturii şi civilizaţiei, răspunzător de calitatea

umană a urmaşilor, animator al transmiterii valorilor culturii şi civilizaţiei, modelator al personalităţii, : al

emancipării, socializării, coautor al formării tinerei generaţii.

Roluri de influenţare şi formare îndeplinesc: persoane (părinţi, învăţători,

profesori, conducători de instituţii, ofiţeri, scriitori, artişti, jurnalişti), colective (de
profesori, prieteni, colegi, rude), organizaţii (culturale, politice, sportive,
profesionale), instituţii (grădiniţă, şcoală, universitate, cabinet psihopedagogic),
comunităţile (etnică, religioasă sau naţiunea) (4, p.36).

Puterea de influenţă a tuturor agenţilor educaţionali asupra indivizilor este

considerabilă, dar, totuşi, rolul şi statutul educatorului profesionst este special
pentru înrâurirea personalităţii în formare: educatoarea la grădiniţă şi în
instituţiile de ocrotire a copiilor, învăţătorul şi profesorul. Aceşti reprezentanţi ai
instituţiilor de învăţământ şi educaţie, aceşti agenţi ai răspunderii şi
responsabilităţii sociale pentru modelarea viitorilor producători şi creatori de
bunuri materiale şi spirituale slujesc interesele comunităţii.