Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
unde A0 este valoarea actualizată (în anul de referinţă 0), Tn este valoarea reală
cu n ani înainte de momentul de referinţă (notaţia T semnificând trecutul), iar Vn
este valoarea reală cu n ani după momentul de referinţă (notaţia V semnificând
viitorul).
Dacă n1, actualizarea pe întreaga perioadă cuprinsă între anul 0 şi anul n,
care include deci mai mulţi ani, conduce la următoarele relaţii, obţinute ca serii
continue şi constante de sume :
n
A0 V 1 a V
n 1 a n 1
(2.7)
1 1 a n a
şi
A0 T 1 a T
n 1 a n 1 (2.8)
a
Fondurile necesare unei investiţii pot proveni în principal din trei direcţii :
– fondurile proprii ale organizaţiei;
– credite obţinute de la bănci sau alte instituţii financiare;
30 Utilizarea energiei
– emiterea de noi acţiuni ca urmare a majorării capitalului social al
organizaţiei.
Trebuie precizat faptul că mai există şi variantele investiţiilor în
contrapartidă, prin concesiune sau prin leasing.
În cazul fondurilor proprii, beneficiul trebuie să fie cel puţin egal cu cel
realizat de investiţia existentă. În cazul creditului, beneficiul trebuie să fie cel puţin
egal cu costul creditului (anuitatea plătită). În cazul emiterii de acţiuni, beneficiul
trebuie să fie cel puţin egal cu cheltuielile ocazionate de emiterea şi vânzarea
acţiunilor. Sursa fondurilor este determinată de natura, mărimea şi desfăşurarea în
timp a proiectului respectiv, de conjunctura economică, de influenţa sistemului de
impozitare, de alte cerinţe de finanţare ulterioare, de inflaţie, etc.
Achiziţionarea unor echipamente în sistem de leasing poate constitui o
soluţie avantajoasă şi pentru proiectele de investiţii având ca scop conservare a
energiei.
Sistemul sau codul fiscal, care stabileşte în detaliu modul de impozitare şi
de taxare a oricărei activităţi poate influenţa viabilitatea oricărui proiect de
investiţii. Natura activităţii asociate proiectului de investiţii poate atrage atât o
reducere cât şi o creştere a impozitelor şi taxelor în raport cu media. Obligaţiile
(sarcinile) fiscale trebuie bine cunoscute şi fundamentate înaintea derulării propriu-
zise a proiectului. Trebuie reţinut faptul că atât reducerea cât şi majorarea de
impozit se vor simţi în contabilitatea obiectivului de investiţie începând din anul
următor realizării acestuia.
La prima vedere, inflaţia şi respectiv deflaţia constituie un factor
semnificativ care influenţează orice proiect de investiţii. Considerarea inflaţiei sau
deflaţiei în analiza economico-financiară implică însă o bună cunoaştere a evoluţiei
viitoare a acestui indicator, care are un puternic caracter probabilistic. În lipsa unor
informaţii sigure este preferabilă neglijarea sau escamotarea efectului inflaţiei prin
exprimarea fluxurilor de lichidităţi (cash flow-ului) în monedă constantă sau
cvaziconstantă.
Metodele statistice şi analitice de evaluare a riscului şi a elementelor
neprevăzute sunt cu atât mai precise cu cât durata studiului este mai mică. Durata
perioadei de studiu se alege în funcţie de durata utilă de viaţă a mijloacelor fixe
utilizate. Elementele principale ale oricărei analize economice sunt mărimea şi
eşalonarea în timp a cheltuielilor de capital, a cheltuielilor prilejuite de
desfăşurarea activităţii, a economiilor şi a veniturilor realizate.
În final nu trebuie neglijate aspecte legate de perspectiva unor elemente
potenţial generatoare de perturbaţii de natură financiară precum preţul materiilor
prime, preţul purtătorilor de energie, costul forţei de muncă, rata inflaţiei, rata
dobânzii, etc. Aceşti factori perturbatori nu se află sub controlul investitorului şi
pot avea în orice economie o evoluţie surprinzătoare, greu predictibilă, în special
pe termen lung.
i 1 1 a i
i 1
(2.10)
în care s-au utilizat aceleaşi notaţii ca în relaţia (2.9). În relaţia (2.10), la calculul
celei de a doua sume trebuie avut în vedere sensul axei timpului. Altfel spus,
actualizarea investiţiilor se face în viitor, în timp ce actualizarea cheltuielilor de
operare se face în trecut. Indiferent de momentul considerat pentru actualizare, o
soluţie este economică dacă VNA 0 , iar în cazul comparării mai multor soluţii,
soluţia optimă corespunde condiţiei VNA max .
Pentru evitarea complicaţiilor datorate unor surse de finanţare multiple,
pentru studiile de fezabilitate, investiţiile se pot considera acoperite numai din
fonduri proprii. În acest fel, din relaţiile (2.9) şi (2.10) dispare termenul Ai .
Această ipoteză nu conduce la concluzii eronate deoarece:
– de regulă, cota de investiţii realizată pe bază de credite este limitată;
– dacă o soluţie este economică atunci când este realizată din fonduri
proprii, ea va fi cu atât mai rentabilă când se realizează din credite deoarece, de
regulă, costul capitalului propriu este mai mare decât costul creditelor;
– ipoteza nu modifică relaţia de mărime între veniturile nete actualizate ale
variantelor analizate.
Aplicarea criteriului VNA necesită cunoaşterea graficului de realizare a
investiţiilor atunci când acestea se realizează din fonduri proprii sau când se
percepe dobândă şi pe perioada de graţie în cazul realizării lor prin credite.
Influenţa graficului de realizare a investiţiei asupra venitului net actualizat porneşte
de la faptul că o investiţie se realizează etapizat, de cele mai multe ori diferit de o
repartiţie uniformă în timp. Dacă momentul actualizării investiţiilor este momentul
punerii în funcţiune a obiectivului, valoarea actualizată a investiţiei este :
nr
IA I i 1 a
i
(2.11)
i 1
în care I i este valoarea investiţiei realizată în anul „i” iar n r este durata de
realizare a investiţiei.
Calculul investiţiei actualizate cu relaţia (2.12) este dificil deoarece, în faza
de studii, este necunoscut modul de realizare în timp a investiţiei. De aceea, pentru
simplificare, în calcule se consideră o repartiţie uniformă a investiţiei pe perioada
de realizare a ei :
nr
I
1 a
i
IA (2.12)
nr i 1
nr
unde I este investiţia totală: I I i .
i 1
34 Utilizarea energiei
Erorile introduse de ipoteza repartiţiei uniforme a investiţiilor pe perioada
de realizare sunt cu mult sub cele admise în diversele etape ale analizei economice
şi ipoteza acestei repartiţii poate fi acceptată.
Influenţa capacităţii de producţie instalate apare numai în cazul în care
criteriul VNA este folosit pentru compararea mai multor variante. În această
situaţie, pentru ca variantele să poată fi comparabile, este necesar ca ele să fie
identice (echivalente) din punct de vedere al efectelor. În caz contrar, concluziile
obţinute pot fi false. De regulă, proiectele de investiţii pornesc de la ipoteza
satisfacerii unor cereri impuse, ca urmare, în mod automat, variantele comparate
sunt echivalente din punct de vedere al efectelor utile. În cazul în care variantele
analizate nu sunt echivalente din punct de vedere al efectelor, în unele situaţii este
necesară aducerea lor la echivalenţă. Necesitatea echivalării variantelor, precum şi
metodologia efectivă de echivalare se stabileşte de la caz la caz, în funcţie de
condiţiile concrete.
Influenţa duratei de studiu decurge din condiţia ca variantele să fie
comparate pentru aceiaşi perioadă de activitate (de studiu). În cazul analizei unor
variante cu durate de viaţă diferite, problema se poate rezolva în două moduri :
– considerarea drept durată de studiu a celui mai mic multiplu comun a
duratelor de viaţă a variantelor comparate, cu considerarea investiţiilor de înlocuire
în anul expirării duratelor de viaţă respective;
– considerarea drept perioadă de studiu a duratei de viaţă celei mai scurte
şi considerarea unor investiţii reziduale în celelalte variante.
În concluzie, criteriul venitului net actualizat :
– poate fi folosit pentru estimarea eficienţei economice a unui proiect de
investiţii, constituind criteriul cel mai concludent;
– poate fi folosit pentru compararea mai multor variante de realizare a unui
proiect de investiţie. Pentru ca compararea să fie concludentă, în anumite cazuri,
este necesară echivalarea variantelor din punct de vedere al efectelor utile;
– necesită un volum relativ mare de calcule şi respectarea unor ipoteze
prezentate anterior;
– în unele cazuri particulare se pot utiliza forme simplificate ale criteriului
care să reducă considerabil volumul de calcule. Forma cea mai des utilizată este:
Ir
VNA ki I k c IN C (2.13)
1 a n s
unde k i şi k c sunt coeficienţii de actualizare a investiţiilor, respectiv a
cheltuielilor; I sunt investiţiile, IN sunt încasările anuale, C sunt cheltuielile anuale
de exploatare iar I r este investiţia remanentă sau cheltuielile reziduale.
Coeficienţii k i şi k c se determină cu relaţiile:
1 1 a r 1
n
ki 1 a (2.14)
nr a
Analiza şi evaluarea eficienţei economice 35
kc
1 a 1
ns
(2.15)
1 a n a s
în care CT sunt cheltuielile totale în anul „i” aferente realizării unui proiect de
investiţii, C i sunt cheltuielile de exploatare (exclusiv amortizările); Ai anuităţile
plătite pentru returnarea creditelor şi Ii sunt investiţiile realizate din fonduri proprii,
toate corespunzătoare anului „i”.
În condiţiile în care variantele de realizare ale proiectului de investiţie au
aceleaşi efecte utile, condiţia VNA = MAX este identică cu condiţia CTA = MIN şi
criteriul CTA conduce la aceiaşi ierarhizare a variantelor.
Faţă de criteriul VNA, criteriul CTA prezintă următoarele aspecte
caracteristice:
– este mai simplu, întrucât nu necesită determinarea încasărilor anuale,
respectiv nu necesită estimarea preţurilor de valorificare a efectelor utile;
– poate fi aplicat în analiza unor variante de realizare a unor proiecte de
investiţii pentru care ar fi dificilă definirea unor încasări (de exemplu: variante de
dimensionare hidraulică a unor conducte, variante de dimensionare a unor izolaţii
termice etc.);
– permite doar analiza comparativă a eficienţei unor variante, fără ca să
dea informaţii despre eficienţa economică efectivă a variantelor. De aceea, după o
triere a variantelor, cu criteriul CTA, varianta sau variantele reţinute sunt analizate
din punctul de vedere al eficienţei economice efective printr-un alt criteriu (VNA,
RIR, termen de recuperare etc.);
– pentru ca să conducă la aceleaşi rezultate (la aceiaşi ierarhizare a
variantelor) cu criteriul VNA este necesară echivalarea variantelor din punct de
vedere al efectelor utile.
Observaţie : Dacă în cazul criteriului VNA echivalarea variantelor era
opţională, în funcţie de situaţia concretă, în cazul criteriului CTA echivalarea este
obligatorie indiferent de cazul studiat.
Modul de efectuare al echivalării variantelor depinde esenţial de situaţia
concretă a proiectelor de investiţii. Pot apare două situaţii diferite, şi anume:
36 Utilizarea energiei
a. obiectivul proiectului de investiţii este componentă a unui sistem
existent. În această, situaţie, echivalarea se face la nivelul sistemului, trebuind să
fie îndeplinite două condiţii:
– capacităţile de producţie nominale la nivelul sistemului trebuie să fie
aceleaşi în toate variantele de realizare a proiectului. Echivalarea se face faţă de
varianta cu capacitate nominală de producţie maximă, şi constă în adăugarea la
cheltuielile totale ale celorlalte variante a unor investiţii de echivalare:
I ech M max
c
M c iech (2.17)
c
unde M max este capacitatea nominală de producţie în varianta cu capacitate
maximă, M c este capacitatea de producţie în varianta considerată; iar iech este
investiţia specifică de echivalare. Se poate considera că diferenţa de capacitate
nominală M max M
c c
se instalează fie în unităţi etalon, caracterizate prin
normative, fie în condiţiile medii din sistemul considerat, stabilindu-se astfel
valoarea iech . În cazul unor sisteme cu capacităţi nominale de producţie
excedentare faţă de cerere (cazul actual al SEN din România) nu este necesară
echivalarea variantelor din punctul de vedere al capacităţilor de producţie, şi
I ech 0 . În mod convenţional, investiţiile de echivalare se consideră o singură
dată, şi apar în anul anterior punerii în funcţiune a variantei respective;
– efectele utile anuale trebuie să fie aceleaşi în toate variantele de realizare
a proiectului. Echivalarea se face faţă de varianta cu efectul anual maxim şi constă
la adăugarea în celelalte variante a unor cheltuieli de echivalare:
C ech M max
a
M a cech (2.18)
a
în care M max şi M a sunt efectele anuale în varianta cu efecte anuale maxime,
respectiv în varianta considerată, iar c ech cheltuielile specifice pentru producerea
diferenţei de efecte anuale fie în nişte unităţi etalon cu caracteristici date de
normative, fie în condiţiile medii din sistemul considerat. Cheltuielile de echivalare
apar în fiecare an pe întreaga durată de studiu a proiectului de investiţii.
În cazul analizei proiectelor de investiţii pentru obiective având mai multe
tipuri de efecte utile este necesară echivalarea variantelor pe fiecare tip de efect
util, cheltuielile totale de echivalare vor fi o sumă de cheltuieli de echivalare.
În cazul particular al energiei electrice, cheltuielile de echivalare se
determină cu relaţia:
C ech E max
a
E a bech p B (2.19)
unde E a
max E a
este diferenţa de producţie anuală de energie electrică în
varianta cu producţie maximă şi varianta considerată, bech fiind consumul specific
de combustibil de echivalare (fie în unităţi etalon, fie în condiţiile medii din
sistem), iar p B este preţul combustibilului.
Relaţia (2.19) a fost scrisă în ipoteza că în cheltuielile specifice de
producţie a energiei electrice se consideră doar componenta combustibil.
Analiza şi evaluarea eficienţei economice 37
b. obiectivul proiectului de investiţii este independent (nu face parte dintr-
un sistem). În această situaţie se face o echivalare a variantelor numai după efectele
utile anuale. Aceasta se face prin considerarea unor cheltuieli de echivalare (care
apr în fiecare an, pe întreaga perioadă de studiu) calculate cu relaţia:
a
C ech M max M a pM (2.20)
a a
în care M , M au fost definite anterior, iar p M reprezintă preţul de
max
unde RIR a 0 .
Soluţia ecuaţiei (2.21) rezultă prin încercări dintr-un calcul iterativ,
utilizând fie tabelele de actualizare, fie un program specializat de calculator,
ecuaţia neputând fi rezolvată analitic.
RIR poate fi interpretată ca fiind dobânda procentuală care poate fi
acceptată atât pentru investiţii cât şi pentru fondul de rulment, astfel ca proiectul de
investiţii propus să nu producă pierderi.
Notând cu Fi fluxul de capital în anul „i”:
Fi IN i Ci I i
relaţia (2.21) devine :
F1 F2 Fn
F0 .... 0 (2.22)
1 a 0 1 a 0 2
1 a0 n
sau, notând cu x 1 a 0 , rezultă :
F0 x n F1 x n1 ... Fn 0 (2.23)
Determinarea ratei interne de rentabilitate RIR se reduce la determinarea
rădăcinilor ecuaţiei 2.23. Fiind un polinom de gradul „n”, ecuaţia are rădăcini reale
şi imaginare.
Numărul de soluţii reale depinde de semnele fluxurilor de capital Fi
astfel:
38 Utilizarea energiei
– dacă fluxul F0 0 şi restul fluxurilor F1 ,......Fn 0 , proiectul de
investiţii este caracterizat de o singură rată internă de rentabilitate;
– dacă fluxurile F0 şi Fn sunt negative, restul fluxurilor fiind pozitive,
rata internă de rentabilitate poate avea două valori distincte. Este cazul caracteristic
al unor proiecte de investiţii cu valori importante şi negative ale investiţiilor
reziduale;
– dacă pe parcursul timpului apar mai multe fluxuri de capital negative
(cazul unor investiţii de înlocuire), rata internă de rentabilitate poate avea valori
multiple (mai multe de două). În general, situaţia este foarte rar întâlnită.
Rentabilitatea unui proiect se estimează în raport cu valoarea RIR astfel:
– dacă RIR are o valoare unică, proiectul este rentabil dacă a RIR ;
– dacă RIR are două valori, proiectul este rentabil dacă RIR1 a RIR2 ;
– dacă RIR are valori multiple (mai mult de două valori), domeniile de
rentabilitate se stabilesc de la caz la caz.
Rata internă de rentabilitate se utilizează pentru estimarea eficienţei
economice a unei investiţii. Ea nu poate fi utilizată pentru compararea mai multor
variante întrucât poate conduce la concluzii false.
Determinarea ratei interne de rentabilitate nu necesită cunoaşterea ratei de
actualizare, însă, aprecierea economicităţii unei investiţii face apel la aceasta,
deoarece ea trebuie comparată cu rata internă de rentabilitate.
d. Rata internă de acumulare a capitalului (RIA) este definită de relaţia :
VBA INA CA
Rc (2.24)
IA IA
unde VBA reprezintă venitul brut actualizat (încasări totale actualizate minus
cheltuieli totale de exploatare – fără amortizări – actualizate), iar IA investiţia
actualizată.
Dacă Rc 1 soluţia este eficientă economic, iar dacă Rc 1 , ea este
ineficientă economic. Criteriul ratei interne de acumulare este echivalent criteriului
VNA deoarece:
VBA
Rc 1 (2.25)
IA
corespunde
VBA IA VNA 0 (2.26)
Acest criteriu elimină efectul de scară şi poate fi utilizat în compararea unor
variante care nu sunt echivalente din punct de vedere al efectelor utile. Dă practic
aceleaşi informaţii ca şi criteriul venitului net actualizat relativ vna (randamentul
contabil) :
VNA VBA IA
vna Rc 1 0 (2.27)
IA IA
în care notaţiile au fost definite anterior.
Fie valoarea venitului net actualizat, dat de relaţia:
Analiza şi evaluarea eficienţei economice 39
n
IN i Ci I i
VNA (2.28)
i 1 1 a i
unde INi sunt încasările din anul „i”; Ci - cheltuielile de exploatare din anul „i”
(exclusiv amortizările); iar Ii investiţiile din anul „i”.
e. Durată de recuperare a capitalului n r , se defineşte ca fiind numărul de
ani pentru care se îndeplineşte relaţia:
nr
IN i Ci I i
VNA 0 (2.29)
i 1 1 a i
Definirea duratei de recuperare a capitalului necesită stabilirea unei origini
a timpului. De regulă, convenţia acceptată este de a calcula această durată începând
cu momentul punerii în funcţiune a obiectivului respectiv.
Durata de recuperare a capitalului (în valori actualizate) este durata de
exploatare a obiectivului, la sfârşitul căreia se poate acoperi investiţia iniţială şi
realiza un venit suplimentar corespunzător ratei de actualizare considerate.
Teoretic, decizia de acceptare sau de eliminare a unui proiect de investiţii ar trebui
luată prin compararea duratei de recuperare a capitalului n r cu durata de viaţă a
obiectivului nv . Dacă nr nv , proiectul de investiţii poate fi acceptat, el aducând
venituri actualizate nete, iar dacă nr nv , proiectul trebuie respins, el neaducând
venituri nete pe perioada de viaţă a echipamentului.
În practică, ţinând cont că se lucrează cu un viitor incert, pragul de timp
care conduce la respingerea unui proiect de investiţii se alege empiric, fiind mult
mai redus decât durata de viaţă a obiectivului.
Durata de recuperare a capitalului în valori actualizate este un criteriu des
folosit deoarece:
– este un criteriu simplu de aplicat;
– oferă informaţii având semnificaţie fizică, uşor de înţeles;
– permite atât stabilirea economicităţii unei soluţii cât şi alegerea soluţiei
optime dintr-un şir de soluţii posibile (cu respectarea aceloraşi condiţii de
actualizare);
– permite compararea unor soluţii care nu trebuie să fie în mod obligatoriu
echivalente din punct de vedere al efectelor.
IN
i 1
i Ci I i 0 (2.30)
rc
IN C mediu
(2.33)
I
Se observă că acest criteriu este similar ratei interne de acumulare a
capitalului, cu diferenţa că nu ia în consideraţie actualizarea, respectiv nu ţine cont
de momentele de timp diferite la care apar diversele elemente ale fluxului de
capital (investiţii, încasări, cheltuieli). Din acest motiv criteriul nu poate constitui
un criteriu de acceptare sau de eliminare a unui proiect de investiţii şi nici de
comparare a variantelor. Se foloseşte în cazuri particulare: proiecte de investiţii cu
o rată a randamentului contabil într-un domeniu foarte larg eliminându-se soluţiile
cu valorile foarte reduse ale ratei randamentului contabil.
Rata randamentului contabil şi rata internă de rentabilitate sunt egale în
cazul proiectelor de investiţii cu producţii constante pe o durată de viaţă infinită.
DPG Ci 1 d g
g
g i
1 (2.34)
i 1
d *f
1 t d i
(2.36)
1 i
unde t reprezintă impozitul procentual anual exprimat în monedă constantă, restul
mărimilor fiind definite anterior.
Perioada de rambursare a creditului reprezintă perioada de timp
cuprinsă între prima şi ultima rată de rambursare a creditului. Mărimea şi
eşalonarea în timp a ratelor depinde de condiţiile contractuale. De regulă, creditele
se returnează prin plata unor tranşe fixe pe întreaga perioadă de rambursare, numite
anuităţi:
d 1 d
n
A Ct (2.37)
1 d n 1
în care C t este valoarea totală a creditului; d – dobânda procentuală anuală cu care
a fost acordat creditul; iar n – durata de rambursare a acestuia.
Valoarea totală a creditului este:
Ct C DPG (2.38)
unde C este valoarea efectivă a creditului; iar D PG dobânda totală percepută pe
perioada de graţie.
Anuităţile pot fi exprimate în monedă curentă, caz în care dobânzile
procentuale sunt cele reale, care ţin cont de inflaţie, sau în monedă constantă, caz
în care şi dobânda procentuală se exprimă în monedă constantă. Între anuitatea
plătită în anul „x” în monedă constantă A * şi cea în monedă curentă A există
relaţia
A
A* (2.39)
1 i n
unde A este anuitatea în preţuri constante; A * anuitatea în monedă constantă; i
– rata anuală a inflaţiei; iar n – numărul de ani dintre momentul de referinţă şi
momentul de plată a anuităţii.
Analiza şi evaluarea eficienţei economice 43
Valoarea creditului rambursat C R până la o anumită dată „n” se
determină cu relaţia:
d
C R Ct (2.40)
1 d n 1
iar valoarea ce mai rămâne de rambursat este:
C RR Ct C R
(2.41)
Mărimile C R şi C RR pot fi exprimate în monedă curentă sau în monedă
constantă. Uneori, contractele de credit prevăd indexarea creditelor nerambursabile
exprimate în monedă curentă cu inflaţia, caz în care relaţia de calcul atât a
anuităţilor cât şi a creditelor rambursate şi nerambursate se complică. Pentru a evita
aceste complicaţii, de regulă, în cazul unor economii afectate de o inflaţie cu
evoluţie necontrolată, se lucrează în monedă constantă.
Proiectele de investiţii pot face fie apel la credite internaţionale, la
importuri de echipamente şi materii prime, fie rezultatele producţiei pot fi
exportate. Toate aceste situaţii impun folosirea ratei de schimb valutar. Când aceste
aspecte sunt cotate în diverse valute ele trebuie convertite în aceiaşi valută pentru a
face posibilă compararea efectelor. Pentru compararea economică a variantelor este
necesară conversia tuturor monedelor în care se exprimă diversele cheltuieli şi
venituri într-o valută de referinţă, ceea ce implică:
– alegerea valutei de referinţă;
– stabilirea ratelor de schimb;
– stabilirea metodei de conversie.
Rata oficială de schimb a unei ţări este rata la care Banca Naţională a ţării
respective realizează în mod curent tranzacţiile valutare ale monedei locale,
tranzacţii care pot fi influenţate de politica valutară şi de credite a Băncii Naţionale
respective. Pentru a elimina efectul politicii valutare şi de credite a Băncii
Naţionale, în cazul unor perioade de investiţii cu o perioadă lungă de execuţie, de
rambursare a creditelor externe şi de exploatare se recomandă utilizarea ratei
umbră de schimb valutar, care cu o precizie suficientă poate fi considerată cea de
pe piaţa mondială de valută.
Este posibil ca variaţia în timp a ratelor de schimb valutar să aibă efecte
considerabile asupra proiectului de investiţii, putând schimba esenţial clasificarea
variantelor de execuţie a proiectului respectiv.