Sunteți pe pagina 1din 26

CAP.

2 ANALIZA ŞI EVALUAREA EFICIENŢEI


ECONOMICE A PROIECTELOR DE INVESTIŢII
ÎN DOMENIILE PRODUCERII ŞI
CONSUMULUI DE ENERGIE

2.1 Afacere. Concurenţă. Profitabilitate

O afacere este o activitate profitabilă care operează într-un anumit domeniu


(producţie sau servicii) şi dispune la un moment dat de un anumit grup de clienţi.
În cele mai multe cazuri, agenţii economici (întreprinderi, societăţi, companii, etc.)
care desfăşoară activităţile respective concurează în cadrul unei pieţe cu alţi agenţi
economici având acelaşi obiect de activitate.
Pentru ca o afacere să prospere, ea trebuie să ofere clienţilor săi ceea ce
aceştia doresc să cumpere şi să dispună de suficienţi clienţi în raport cu capacitatea
sa de producţie. Activităţile economice profitabile au prin definiţie un caracter
dinamic, care se referă în primul rând la mulţimea clienţilor. Unii dintre clienţii
"arondaţi" unei anumite firme dispar pe cale naturală sau pentru că îşi pierd
interesul pentru produsul sau gama de produse oferite de aceasta şi îşi doresc
altceva. Aceştia din urmă, împreună cu clienţii care apar pe cale naturală, devin
potenţiali clienţi pentru toate firmele concurente pe piaţa respectivă. Ca urmare,
între firmele cu acelaşi profil de activitate se instalează o concurenţă acerbă pentru
atragerea potenţialilor clienţi, al căror număr este proporţional cu profitul realizat.
În al doilea rând, cei mai mulţi agenţi economici au tendinţa naturală să se
extindă şi/sau să-şi diversifice activitatea. Strategia de supravieţuire a oricărei
afaceri presupune menţinerea clienţilor existenţi pentru produsele existente.
Aceasta condiţie se traduce fie prin îmbunătăţirea produselor în vederea creşterii
atractivităţii lor concomitent cu menţinerea preţului fie prin menţinerea
caracteristicilor produselor concomitent cu reducerea preţului acestora sub preţul
practicat de concurenţă. Strategia de dezvoltare a unei afaceri presupune găsirea
unor noi consumatori pentru produsele existente şi/sau a unor noi produse
pentru clienţii existenţi sau noi. Acestea sunt principiile de bază ale
marketingului.
Energia direct utilizabilă rezultă ca efect al cel puţin uneia sau mai multor
transformări succesive ale energiei primare. Ea reprezintă o marfă, în timp ce
distribuirea ei (furnizarea ei la locul consumului final) este un serviciu. Producerea
şi/sau distribuţia energiei direct utilizabile (energia electrică, energia termică,
frigul, energia mecanică, aerul comprimat, etc.) pot constitui, separat sau împreună,
o activitate profitabilă (o afacere).
Aspectul specific energiei direct utilizabile constă în faptul că producţia şi
consumul sunt cvazisimultane, cu excepţia situaţiilor în care acumularea sau
stocarea formei de energie respective este în primul rând tehnic posibilă şi în al
doilea rând economică. Prin urmare, orice contract de furnizare a energiei se
Analiza şi evaluarea eficienţei economice 21
întocmeşte pentru o anumită perioadă şi are ca obiect condiţiile în care energia
urmează să fie furnizată în viitor.
Dacă pentru purtătorii de energie primară există o piaţă mondială bine
structurată, pentru purtătorii de energie direct utilizabilă nu există o piaţă propriu-
zisă nici măcar la nivel naţional. Excepţie face energia electrică, pentru care în
ţările dezvoltate s-a reglementat un cadru care însă este considerat perfectibil.
Experienţa astfel obţinută va permite în final găsirea soluţiilor celor mai potrivite
pentru funcţionarea pieţelor naţionale şi chiar a pieţei comunitare de energie
electrică.
Pentru celelalte tipuri de purtători de energie direct utilizabilă nu se pune
încă problema unui astfel de cadru, deoarece distanţa economică de transport
pentru căldură, frig sau aer comprimat este mult mai mică decât aceea pentru
energia electrică. Prin urmare, consumatorii (clienţii) racordaţi la un sistem
centralizat de alimentare cu căldură, frig sau aer comprimat sunt consumatori
captivi, deoarece marea lor majoritate nu au o altă alternativă de a-şi procura forma
de energie respectivă. În lipsa unor reglementări stricte în favoarea consumatorilor,
furnizorul poate profita de această situaţie în avantajul său. Acesta este de altfel
motivul principal pentru care, în unele ţări dezvoltate din Europa, sistemele
centralizate de alimentare cu energie direct utilizabilă nu sunt prea răspândite.
Aspectul psihologic al acestei probleme constă în faptul că sistemele centralizate
reprezintă o formă de colectivism, inacceptabilă în condiţiile în care
individualismul constitue trăsătura dominantă a comunităţii sau a populaţiei
respective.
Calitatea serviciului de furnizare a energiei direct utilizabile prin
intermediul unui sistem centralizat de alimentare este de obicei legată de mai multe
condiţii :
– continuitatea în alimentare;
– menţinerea constantă a parametrilor de livrare;
– posibilitatea şi limitele în cadrul cărora consumatorul individual poate
regla după dorinţă cantitatea de energie consumată la un moment dat;
– contorizarea şi facturarea individuală a consumului.
Aceste condiţii, precum şi daunele plătite de furnizor în cazul
neîndeplinirii lor, trebuie stipulate cu claritate în contractul de furnizare al energiei
respective. Existenţa în sine a contractului de furnizare nu este însă suficientă
pentru respectarea prevederilor lui. Stabilirea de către furnizor a unor sisteme de
tarifare convenabile cât mai multor categorii de consumatori de energie direct
utilizabilă constitue un mijloc eficient de a atrage noi clienţi.
Producătorii, distribuitorii şi mulţi dintre consumatorii importanţi de
energie sunt organizaţii care funcţionează pe baze comerciale, deci care pot fi
incluse în categoria afacerilor. Ca în oricare altă activitate profitabilă, aceşti agenţi
economici urmăresc maximizarea profitului, minimizarea riscului, consolidarea
poziţiei lor pe piaţa respectivă, etc. Evaluarea profitabilităţii proiectelor de
investiţii din domeniul energiei se va face în acelaşi mod ca pentru oricare alt
domeniu de activitate, chiar dacă energia este o marfă cu un specific aparte.
22 Utilizarea energiei
Analiza economică şi analiza financiară reprezintă instrumentele prin care
orice persoană sau organizaţie încearcă să estimeze efectul de moment şi efectul de
perspectivă al unei investiţii într-o activitate profitabilă.
Analiza financiară urmăreşte să stabilească fezabilitatea financiară şi
comercială a proiectului din punctul de vedere al investitorilor şi finanţatorilor.
Performanţa proiectului în domeniul financiar este exprimată prin diferenţa între
suma tuturor intrărilor (veniturilor) şi suma tuturor ieşirilor de lichidităţi
(cheltuielilor) pe întreaga durată scontată de activitate a acestuia. În categoria
intrărilor sunt incluse şi resursele financiare proprii sau cele obţinute din credite,
iar în categoria ieşirilor sunt incluse şi plăţile făcute pentru returnarea eventualelor
datorii. Intrările şi ieşirile sunt evaluate în condiţiile pieţei, în urma analizei
financiare stabilindu-se beneficiul sau venitul net provenit din activitatea care a
necesitat investiţia. Dacă proiectul de investiţii este realizat de o firmă privată,
deciziile majore au la bază profitabilitatea proiectului, rezultată din analiza
financiară.
Analiza economică evaluează efectele proiectului şi în special
profitabilitatea acestuia la nivel macroeconomic (al economiei naţionale) şi este
elaborată de regulă la cererea guvernului în vederea obţinerii autorizaţiei de
funcţionare, a deschiderii unei linii de credit la o bancă de stat, în vederea
garantării de către stat a unui împrumut extern, etc. Dacă proiectul de investiţii
aparţine unei firme cu capital de stat, analiza economică poate furniza argumentele
decisive pentru deciziile majore, chiar dacă concluziile analizei financiare sunt
negative. Analiza financiară complectează studiul, punând în evidenţă unele
aspecte critice (insuficienţa fondurilor de investiţii, necesitatea unor credite, etc.)
care nu rezultă din analiza economică.
Analiza economică urmăreşte obiectivele politicii guvernului în domeniul
macroeconomic, social, de apărare naţională, etc. Un proiect de investiţie poate fi
justificat în contextul mai larg al economiei naţionale, prin evaluarea impactului
său asupra :
– reducerii importurilor, creşterii exporturilor, ocupării forţei de muncă,
protecţiei mediului, etc.;
– bugetului de stat prin impozite, taxe, accize, subvenţii, credite garantate
de stat, etc.
Analiza financiară şi analiza economică trebuie să însoţească diferitele
variante de realizare a proiectului de investiţii în toate etapele de pregătire a
investiţiei (studiile de oportunitate, de prefezabilitate şi de fezabilitate). Diferenţele
între analizele financiare şi economice efectuate în diversele faze constau în gradul
de precizie diferit acceptat şi anume :
– pentru studiul de oportunitate  30 % ;
– pentru studiul de prefezabilitate  20 % ;
– pentru studiul de fezabilitate  10 %.
Gradul de precizie diferit al analizei financiare este o consecinţă a gradului
diferit de credibilitate al premiselor studiului respectiv, concepţia şi algoritmul de
calcul fiind aceleaşi în toate cazurile.
Analiza şi evaluarea eficienţei economice 23
De regulă, calculele efectuate în analizele financiare şi economice sunt
deterministe, aceasta în condiţiile în care viitorul nu este un lucru sigur.
Previziunilor nu li se pot asocia certitudini, ci doar probabilităţi. Pentru a ţine
seama de incertitudinile şi riscurile aferente estimărilor legate de viitor, în calculele
deterministe se consideră mai multe variante de premise ale studiului, constând
fiecare dintr-un set de ipoteze compatibile, cu ajutorul cărora se acoperă într-o
anumită proporţie întregul câmp al posibilităţilor.
Analiza şi evaluarea economică şi financiară a unui proiect de investiţie
înainte de punerea lui în practică au ca obiectiv estimarea profitabilităţii şi
rentabilităţii acestuia şi reprezintă una dintre premisele succesului în afaceri. Într-o
economie de piaţă, orice agent economic (asociaţie, întreprindere, societate,
companie, regie, etc.) care funcţionează pe baze comerciale trebuie să fie capabil să
identifice ocaziile şi soluţiile optime ale unor investiţii profitabile.
Analiza economică şi financiară a unui proiect de investiţie este un demers
complex, care necesită competenţă şi calificare, în special atunci când ea presupune
cunoaşterea politicii fiscale a statului şi aplicarea corectă a prevederilor sistemului
de impozitare. Studiile de oportunitate, prefezabilitate şi fezabilitate au menirea de
a compara mai multe variante tehnic posibile de realizare a obiectivului de
investiţii şi de a furniza decidentului toate informaţiile necesare alegerii variantei
celei mai convenabile. Stabilirea unuia sau mai multor indicatori de performanţă
economico-financiară asociaţi proiectului dă posibilitatea identificării variantei
care, în condiţiile date, asigură minimizarea efortului financiar, maximizarea
beneficiului, minimizarea riscului, etc.
Analizele economice şi financiare includ de cele mai multe ori comparaţii
între variantele tehnic posibile, accesibile sau disponibile de realizare a unui anumit
scop. Pentru a putea fi comparate, variantele analizate în cadrul acestor studii
trebuie să fie echivalente. Echivalarea soluţiilor de realizare a unui obiectiv de
investiţii presupune în principiu :
– capacităţi egale;
– efecte (producţii şi/sau consumuri) egale;
– durate egale de activitate.
În realitate, în funcţie de tipul indicatorilor de performanţă la care se
recurge în analiză, echivalarea este necesară numai în anumite situaţii şi nu
neapărat sub toate aspectele amintite mai sus.
Decizia finală de realizare sau de nerealizare a obiectivului de
investiţie propus este luată de către investitor sau reprezentantul acestuia, rol
jucat după caz, separat sau împreună, de conducerea executivă a organizaţiei,
de creditor, de ministerul de finanţe, etc. Decizia finală privind o nouă investiţie
ţine seama de politica financiară a investitorului, de interesele sale pe termen
mediu şi lung, de resursele financiare disponibile de contextul economic general în
care urmează să opereze noua investiţie, etc.
24 Utilizarea energiei
2.2. Proiectul de investiţie

Proiectul de investiţie constitue un ansamblu de acţiuni planificate în


vederea demarării unei activităţi profitabile noi sau în vederea eficientizării sau a
extinderii unei activităţi deja existente. Prin acţiunile prevăzute în proiect, resursele
financiare ale investitorului urmează să fie cheltuite pentru achiziţionarea şi
montarea într-un anumit perimetru a unor noi mijloace productive. Utilizarea
acestora în cadrul activităţii respective este menită să genereze beneficii sub formă
de noi lichidităţi pe o perioadă mai lungă de timp.
Realizarea unui proiect de investiţii prezintă în mod normal trei etape
distincte. Etapa preinvestiţională începe din momentul lansării ideii şi durează
până la luarea deciziei privind soluţia de realizare a proiectului. Ea cuprinde
perioada întocmirii analizelor şi studiilor de oportunitate, de prefezabilitate şi de
fezabilitate, care pun în final la dispoziţia decidenţilor toate elementele necesare.
Etapa investiţională începe din momentul luării deciziei şi durează până la punerea
în funcţiune a obiectivului. Ea poate cuprinde procurarea creditului, elaborarea
proiectului tehnic, contractarea echipamentelor şi lucrărilor, pregătirea prealabilă a
personalului, construcţia, montajul şi punerea în funcţiune a obiectivului. Ultima
etapă este etapa operaţională, în care obiectivul funcţionează şi produce efecte
economice.
Analiza financiară este localizată în etapa preinvestiţională. Elementele de
bază ale unei analize financiare sunt componentele principale ale bilanţului
contabil al obiectivului de investiţii, considerate pe o anumită perioadă de timp.
Aceste componente sunt următoarele:
– costurile de capital şi de producţie, atât ca mărime cât şi ca eşalonare în
timp;
– sursa şi costul fondurilor care urmează să fie investite;
– încasările, economiile şi/sau veniturile realizate, atât ca mărime cât şi ca
eşalonare în timp;
– impozitele, taxele şi alte sarcini financiare care revin activităţii respective
conform reglementărilor în vigoare;
– inflaţia sau deflaţia;
– riscuri şi alte elemente nesigure sau impredictibile.
Costurile de capital sau investiţiile efective pot fi clasificate în trei
categorii şi anume:
– investiţii directe, reprezentând resurse financiare cheltuite fie pentru
achiziţionarea unor bunuri materiale (aparate, echipamente, instalaţii, utilaje,
agregate, terenuri, etc.), fie pentru cumpărarea unor bunuri imateriale (brevete,
patente, programe de calcul, know-how, etc.);
– investiţii conexe, reprezentând resurse financiare cheltuite pentru
amenajarea terenului în zona de amplasare a obiectivului de investiţie;
– investiţii colaterale, reprezentând resurse financiare cheltuite pentru
racordarea amplasamentului obiectivului de investiţii la un anume circuit sau la o
Analiza şi evaluarea eficienţei economice 25
anume reţea (gaze naturale, apă potabilă, apă industrială, canalizare, căi ferate,
drumuri, etc.).
Condiţia echivalării variantelor impune alte două categorii de investiţii şi
anume investiţiile de echivalare şi investiţiile de înlocuire. Investiţiile de echivalare
sunt impuse de condiţia instalării aceleaşi capacităţi în toate variantele analizate,
condiţie care decurge din cerinţele planificării interne la nivelul organizaţiei.
Investiţiile de înlocuire apar atunci când durata de viaţă a unei părţi sau a unei
întregi soluţii este mai mică decât durata de activitate scontată a obiectivului de
investiţie.
Bunurile materiale sau imateriale cumpărate constitue capitalul fix şi
urmează să fie utilizate în activitatea respectivă o perioadă mai lungă de timp, care
depăşeşte în orice caz durata unui an. Costurile de capital sunt considerate de către
economişti o categorie de cheltuieli care aduc beneficii pe termen lung.
Capitalul curent sau circulant cuprinde lichidităţi, valori sau bunuri avute
în gestiune sau în custodie o perioadă scurtă de timp în vederea vânzării sau a
transformării lor în lichidităţi prin activităţi de comerţ sau de schimb.
În cazul în care investiţia este asociată unei afaceri şi deci unei activităţi
aflate în curs de desfăşurare, costurile directe de capital pot fi împărţite în alte două
categorii.
Prima categorie este constituită din costurile de capital aferente
dezvoltării afacerii şi include investiţii în noi capacităţi de producţie sau în
activităţi de cercetare-dezvoltare care preced lansarea unor noi produse. Rezultatele
lor asigură fie acoperirea unei cereri sporite de produse existente pe o piaţă în
extindere fie noi produse destinate pieţei existente sau unor noi pieţe.
A doua categorie constă din costurile de capital aferente menţinerii
situaţiei existente. Ele asigură producţia existentă pe seama capacităţilor existente
şi desfacerea ei pe pieţele existente. Cheltuielile de menţinere se împart la rândul
lor în cheltuieli obligatorii şi cheltuieli facultative. Cheltuielile obligatorii au
scopul să asigure organizarea internă a activităţii, buna desfăşurare sau siguranţa
acesteia şi să reducă impactul activităţii respective asupra mediului. Cheltuielile
facultative au prioritate redusă şi impact minor asupra activităţii. O cercetare
realizată în SUA şi Europa de Vest în anii 80 a arătat că măsurile de economisire
a energiei erau incluse în această ultimă categorie de cheltuieli, având deci cea
mai redusă prioritate.
Cheltuielile curente de producţie sunt destinate asigurării resurselor
materiale, financiare şi umane necesare bunei desfăşurări a activităţii curente,
întreţinerii utilajelor şi echipamentelor de producţie, asigurării desfacerii
produselor sau serviciilor, etc. Prin tradiţie, cheltuielile sau costurile de producţie
sunt clasificate în fixe şi variabile. Costurile fixe sunt cele care nu depind de
volumul activităţii desfăşurate (amortizări, reparaţii, dobânzi, chirie, cheltuieli
administrative, asigurări, etc.). Costurile variabile sunt cele care depind în mod
direct de mărimea şi structura producţiei (materii prime şi materiale, energie,
întreţinere, ambalare, etc.).
26 Utilizarea energiei
Distincţia este importantă deoarece ea influenţează mărimea costului
mediu realizat în cazul diverselor niveluri ale activităţii, limita profitului şi preţul
minim de vânzare al produsului sau serviciului. Cheltuielile cu forţa de muncă
(salariile) pot fi considerate ca parte a oricăreia dintre cele două categorii de
cheltuieli, în funcţie de politica organizaţiei, de practica curentă şi de legislaţia în
vigoare.
Condiţia echivalenţei variantelor analizate poate duce uneori la
introducerea unei noi categorii de cheltuieli şi anume cheltuielile de echivalare.
Acestea sunt de obicei cheltuielile aferente bunei desfăşurări a activităţii în
investiţiile de echivalare.
O analiză mai amănunţită arată că şi cheltuielile cu energia includ la rândul
lor o componentă fixă şi una variabilă. Componenta fixă acoperă consumul de mers
în gol al agregatelor, în timp ce componenta variabilă este proporţională cu
producţia realizată. Această clasificare este importantă în cazul proiectelor având
drept obiectiv economia de energie şi aplicate unui proces existent, deoarece în
puţine cazuri sunt influenţate în aceeaşi proporţie ambele componente. Spre
exemplu, îmbunătăţirea izolaţiei termice a unui cuptor influenţează în mai mare
măsură componenta fixă a cheltuielilor cu energia. Recuperarea căldurii la acelaşi
cuptor va influenţa în special componenta variabilă.
În cazurile în care o măsură având drept scop economia de energie
influenţează în mod diferit cele două componente ale cheltuielilor cu energia, este
recomandabilă exprimarea economiilor realizate astfel încât aceasta să nu genereze
confuzie.
O evaluare corectă a costurilor de capital trebuie să includă toate
cheltuielile făcute în vederea realizării obiectivului, inclusiv cele pentru studii,
pentru cercetare-dezvoltare, pentru concepţie, pentru proiectare, pentru punere în
funcţiune, etc. Nu trebuie neglijate nici costurile reziduale de capital (investiţiile
reziduale), care apar la sfârşitul perioadei de activitate a obiectivului de investiţie
şi sunt destinate demontării şi dezafectării obiectivului şi aducerii terenului pe care
s-a desfăşurat activitatea la starea iniţială, în special sub aspectul calităţii mediului
ambiant (sol, apă, aer).
Valoarea remanentă şi valoarea reziduală a mijloacelor fixe care intră în
componenţa obiectivului reprezintă la rândul lor elemente importante, în special
atunci când durata scontată de activitate este mai mică decât durata de viaţă sau de
serviciu a mijloacelor respective. Valoarea remanentă a unui mijloc productiv este
valoarea sa la un moment dat, ulterior punerii în funcţiune a obiectivului de
investiţie în care este integrat. Având deja o anumită perioadă de funcţionare, deci
o anumită uzură fizică şi morală, valoarea mijlocului respectiv este mai mică decât
valoarea sa iniţială. În cazul în care se intenţionează înlocuirea unui mijloc de
producţie vechi cu unul nou şi performant şi vânzarea celui vechi pentru
recuperarea unei părţi din capitalul investit iniţial, valoarea comercială a vechiului
utilaj va fi dictată în ultimă instanţă de piaţă. Valoarea reziduală a unui mijloc
productiv este valoarea sa remanentă la momentul încetării activităţii obiectivului
de investiţii. Valoarea reziduală nu trebuie confundată cu investiţia reziduală.
Analiza şi evaluarea eficienţei economice 27
Un aspect esenţial este momentul în care se cheltuiesc sau se încasează
sumele de bani. Conceptul actualizării valorii banilor este legat nemijlocit de
esenţa capitalismului şi a economiei de piaţă. Eficienţa şi capacitatea de dezvoltare
a capitalismului sunt legate de necesitatea ca orice sumă de bani disponibilă să fie
valorificată în vederea creării de noi valori. În condiţiile capitalismului modern este
de neconceput ca lichidităţile să fie ţinute în afara circuitului productiv sub forma
unor acumulări primitive de capital, singura excepţie bine cunoscută fiind aşa-
numiţii bani negrii, proveniţi din activităţi ilicite.
Lichidităţile disponibile ca atare sunt investite de către posesorii lor fie
direct, fie indirect, prin intermediul băncilor comerciale sau al fondurilor de
investiţii. În ipoteza că investiţiile sunt profitabile, orice sumă de bani investită
aduce un profit anual, cel puţin egal cu dobânda bancară. Pe cale de consecinţă,
valoarea unei sume de bani investite creşte în timp. Economiile şi veniturile
încasate mai devreme vor avea deci o valoare mai mare decât cele realizate sau
încasate mai târziu. Cheltuielile de capital făcute mai devreme vor costa mai mult
decât cele făcute mai târziu. Conceptului de actualizare a valorii banilor i se
asociază un anumit moment în raport cu care se actualizează o sumă de bani şi
este esenţial într-o analiză economico-financiară care se întinde pe o durată mai
mare de timp.
Compararea unor sume de bani disponibile la momente diferite trebuie
făcută atribuindu-se acestor sume valori mai mari sau mai mici decât cele reale,
calculate în funcţie de momentul de referinţă (de actualizare) şi momentul în care
ele apar în contabilitatea organizaţiei. Astfel, coeficientul de actualizare dintr-un an
„n” ulterior anului „0” de referinţă este :
1
C 0,n  (2.1)
1  a  n
Valoarea reală în anul n, notată Vn , devine în anul de referinţă 0 valoarea
actualizată A0 :
Vn
A0  (2.2)
1  a  n
Ipoteza unei actualizări discrete, pe intervale de timp egale cu un an,
corespunde situaţiei din practica contabilă curentă, în care bilanţurile financiare,
care furnizează date pentru fluxurile de fonduri, se întocmesc anual. În calcule
foarte precise, atunci când decalajele între unele fluxuri de fonduri sunt mai mici
decât un an (începutul realizării unui proiect la jumătatea anului; intrarea în
funcţiune de asemenea la jumătatea anului, etc.), actualizările pot fi făcute folosind
exponenţi fracţionari.
Mărimea ratei de actualizare „a” este o valoare foarte importantă pentru
efectuarea calculelor economice. Valoarea acestei rate de actualizare poate fi
stabilită prin politica guvernamentală în cazul economiilor centralizate sau prin
acţiunea pieţei de capital în cazul economiilor de piaţă.
Chiar şi în cazul economiilor de piaţă, guvernul poate interveni stabilind
rate de actualizare reduse pentru a încuraja investiţiile în domenii strategice sau
28 Utilizarea energiei
pentru a creşte gradul de ocupare a forţei de muncă, aspecte dificil de exprimat
direct în fluxurile de fonduri din calculele economice.
În general, o întreprindere face apel la diferite surse de obţinere a capitalului
pentru realizarea unui proiect de investiţie, la care pot contribui fonduri proprii,
creşteri de capital prin emitere de acţiuni sau obligaţiuni şi credite. Pe baza
ponderii fiecăruia dintre acestea poate fi calculat costul mediu al capitalului.
Teoriile economice asociază capitalului, asimilat unei mărfi, costuri
aferente procurării acestuia, diferenţiate după sursa de finanţare. Mărimea ratei de
actualizare la nivel de întreprindere are la bază costul mediu cu care obţine
această întreprindere capitalul necesar realizării proiectului de investiţie. Costul
mediu al capitalului stă deci la baza stabilirii ratei de actualizare.
În economiile în care mecanismele de piaţă funcţionează bine,
nedistorsionat, dacă o anumită activitate prezintă un profit procentual ridicat, atrage
oamenii de afaceri doritori să investească în domeniul respectiv, raportul cerere-
ofertă fiind influenţat în sensul scăderii profitului procentual mediu. Piaţa joacă
rolul de egalizare dinamică a profiturilor procentuale pe întreaga economie, fără
însă ca să se atingă o egalizare perfectă în toate domeniile.
Se pot distinge deci :
– o rată de actualizare medie pe ansamblul economiei, stabilită pe baza
unui cost mediu al capitalului, egal cu dobânda anuală procentuală la depunerile de
capital oferită de băncile foarte sigure, cu un risc practic nul;
– rate de actualizare pe întreprinderi sau domenii de activitate,
determinate pe baza costului mediu al capitalului, calculat pentru condiţiile
concrete ale întreprinderii.
Rata de actualizare mai poate fi :
– aparentă a i , folosită atunci când calculele se fac în monedă curentă
afectată de inflaţie;
– reală a , folosită atunci când calculele se fac în monedă constantă.
Între aceste două valori ale ratei de actualizare există relaţia :
1  ai  1  a 1  i  (2.3)
unde i este rata anuală a inflaţiei. Rata reală de actualizare poate fi scrisă la rândul
ei :
1  a  1  c 1  r 1  s   1  c  r  s (2.4)
unde c este costul capitalului considerat; r este rata riscului în afacere; iar s este
rata de siguranţă.
Rata riscului în afacere este o mărime care cuantifică factorii de risc, atât
cei asociaţi stabilităţii economiei în ansamblu cât şi cei asociaţi unui domeniu
particular de activitate. O regulă generală în acest domeniu stipulează că riscul
acceptat este cu atât mai mic cu cât suma investită este mai mare. Rata specifică a
riscului este :
r  rg  rd (2.5)
Analiza şi evaluarea eficienţei economice 29
unde rg este rata generală a riscului, iar rd diferenţa între rata de risc specifică
domeniului şi cea generală. În mod curent r  1  2,5 % . Rata de siguranţă se
poate considera s  0,5  1 % .
În energetică, datorită duratelor de viaţă foarte mari ale proiectelor de
investiţii, se lucrează cu rata de actualizare medie pe ansamblul economiei, la baza
stabilirii ei stând rata dobânzii reale d la depunerile de capital la băncile foarte
sigure, cu risc practic nul.
Rata dobânzii reale la nivelul ţărilor dezvoltate economic este de ordinul
d  7 9 %.
Pentru sectorul energetic a   7  9   1  2,5   0,5  1  8  12 % .
Este de remarcat faptul că rata reală de actualizare nu are de regulă o
valoare constantă în timp, mărimea ei fiind influenţată de situaţia economică
internă şi internaţională. De aceea, valoarea sa trebuie analizată periodic şi
corectată. Calculele economice se fac pentru valori ale ratei reale de actualizare
într-un domeniu posibil de variaţie, analizând sensibilitatea deciziei la variaţia ratei
de actualizare în domeniul respectiv.
Rata de actualizare este strict pozitivă în cazul valorilor tezaurizabile
(bani). Literatura de specialitate indică şi rate de actualizare negative, întâlnite în
economiile primitive unde moneda de schimb este netezaurizabilă (produsele
agricole, vânat, etc.).
Momentul de referinţă în raport cu care se face actualizarea poate să fie în
urma sau înaintea momentul în care suma apare în cash flow. Principalele formule
de actualizare utilizate în aceste două cazuri sunt :
Vn
 V n 1  a 
n
A0 
1  a  n
(2.6)
A0  Tn 1  a 
n

unde A0 este valoarea actualizată (în anul de referinţă 0), Tn este valoarea reală
cu n ani înainte de momentul de referinţă (notaţia T semnificând trecutul), iar Vn
este valoarea reală cu n ani după momentul de referinţă (notaţia V semnificând
viitorul).
Dacă n1, actualizarea pe întreaga perioadă cuprinsă între anul 0 şi anul n,
care include deci mai mulţi ani, conduce la următoarele relaţii, obţinute ca serii
continue şi constante de sume :
n
A0  V  1  a   V
n 1  a  n  1
(2.7)
1 1  a  n a
şi

A0  T  1  a   T
n 1  a  n  1 (2.8)
a
Fondurile necesare unei investiţii pot proveni în principal din trei direcţii :
– fondurile proprii ale organizaţiei;
– credite obţinute de la bănci sau alte instituţii financiare;
30 Utilizarea energiei
– emiterea de noi acţiuni ca urmare a majorării capitalului social al
organizaţiei.
Trebuie precizat faptul că mai există şi variantele investiţiilor în
contrapartidă, prin concesiune sau prin leasing.
În cazul fondurilor proprii, beneficiul trebuie să fie cel puţin egal cu cel
realizat de investiţia existentă. În cazul creditului, beneficiul trebuie să fie cel puţin
egal cu costul creditului (anuitatea plătită). În cazul emiterii de acţiuni, beneficiul
trebuie să fie cel puţin egal cu cheltuielile ocazionate de emiterea şi vânzarea
acţiunilor. Sursa fondurilor este determinată de natura, mărimea şi desfăşurarea în
timp a proiectului respectiv, de conjunctura economică, de influenţa sistemului de
impozitare, de alte cerinţe de finanţare ulterioare, de inflaţie, etc.
Achiziţionarea unor echipamente în sistem de leasing poate constitui o
soluţie avantajoasă şi pentru proiectele de investiţii având ca scop conservare a
energiei.
Sistemul sau codul fiscal, care stabileşte în detaliu modul de impozitare şi
de taxare a oricărei activităţi poate influenţa viabilitatea oricărui proiect de
investiţii. Natura activităţii asociate proiectului de investiţii poate atrage atât o
reducere cât şi o creştere a impozitelor şi taxelor în raport cu media. Obligaţiile
(sarcinile) fiscale trebuie bine cunoscute şi fundamentate înaintea derulării propriu-
zise a proiectului. Trebuie reţinut faptul că atât reducerea cât şi majorarea de
impozit se vor simţi în contabilitatea obiectivului de investiţie începând din anul
următor realizării acestuia.
La prima vedere, inflaţia şi respectiv deflaţia constituie un factor
semnificativ care influenţează orice proiect de investiţii. Considerarea inflaţiei sau
deflaţiei în analiza economico-financiară implică însă o bună cunoaştere a evoluţiei
viitoare a acestui indicator, care are un puternic caracter probabilistic. În lipsa unor
informaţii sigure este preferabilă neglijarea sau escamotarea efectului inflaţiei prin
exprimarea fluxurilor de lichidităţi (cash flow-ului) în monedă constantă sau
cvaziconstantă.
Metodele statistice şi analitice de evaluare a riscului şi a elementelor
neprevăzute sunt cu atât mai precise cu cât durata studiului este mai mică. Durata
perioadei de studiu se alege în funcţie de durata utilă de viaţă a mijloacelor fixe
utilizate. Elementele principale ale oricărei analize economice sunt mărimea şi
eşalonarea în timp a cheltuielilor de capital, a cheltuielilor prilejuite de
desfăşurarea activităţii, a economiilor şi a veniturilor realizate.
În final nu trebuie neglijate aspecte legate de perspectiva unor elemente
potenţial generatoare de perturbaţii de natură financiară precum preţul materiilor
prime, preţul purtătorilor de energie, costul forţei de muncă, rata inflaţiei, rata
dobânzii, etc. Aceşti factori perturbatori nu se află sub controlul investitorului şi
pot avea în orice economie o evoluţie surprinzătoare, greu predictibilă, în special
pe termen lung.

2.3 Indicatori de performanţă economică


Analiza şi evaluarea eficienţei economice 31
şi financiară utilizaţi pentru evaluarea
proiectelor de investiţie

Investitorul trebuie să stabilească dacă un proiect de investiţii este rentabil


şi dacă beneficiul acestuia este suficient de mare în raport cu alte soluţii de
valorificare a capitalului. În plus, el trebuie să aleagă dintre variantele tehnice de
realizare a proiectului de investiţii aceea variantă care are un efect economic
maxim. Principalii indicatori de performanţă pentru evaluarea eficienţei economice
a unei variante de realizare a unui proiect de investiţii sunt:
a. Indicatori având la bază valori actualizate :
– venitul net actualizat;
– termenul (durata) de recuperare în valori actualizate;
– cheltuielile totale actualizate;
– rata internă de rentabilitate;
– rata internă de acumulare a capitalului.
b. Indicatori având la bază valori neactualizate (indicatori empirici) :
– venitul net neactualizat;
– termenul (durata) de recuperare în valori neactualizate;
– randamentul contabil;
c. Indicatori având la bază analiza costurilor :
– costuri medii şi costuri marginale;
– costul de revenire economic.

2.3.1 Indicatori de performanţă economică


având la bază valori actualizate

Pentru ca rezultatele analizei economice să fie corecte, iar concluziile


obţinute în urma interpretării rezultatelor să fie pertinente, este necesară
respectarea mai multor condiţii.
În primul rând este obligatorie estimarea duratelor de realizare şi de
exploatare a proiectului de investiţii. De asemenea, este absolut necesară estimarea
costurilor de investiţii şi de exploatare pe toată durata de viaţă a echipamentelor.
Bunurile sau serviciile produse în timpul exploatării proiectului de
investiţii trebuie să fie perfect cuantificabile atât în unităţi fizice cât şi în unităţi
valorice, chiar şi atunci când acestea nu sunt destinate să constituie obiectul unei
tranzacţii comerciale.
Calculele se fac de regulă în monedă constantă. O consecinţă directă a
acestei ipoteze o constituie faptul că nu mai este necesară estimarea inflaţiei şi nici
a efectelor ei asupra elementelor de natură economică ce intervin în calcule
(preţuri, costuri de investiţii, rate de actualizare, dobânzi etc.). Acest lucru
simplifică esenţial calculele. În cazul finanţării investiţiilor prin credite, la calculul
anuităţilor, trebuie considerate dobânzile reale şi nu cele aparente (dobânda reală
este cea obţinută în urma eliminării efectului inflaţiei).
32 Utilizarea energiei
Valoarea ratei de actualizare este fie estimată pe baza literaturii de
specialitate, fie impusă de politica organizaţiei analizate sau de normativele în
vigoare. Valorile ratelor de actualizare depind esenţial de sursa de finanţare
(fonduri proprii sau credite). În cazul general al finanţărilor din surse mixte
valoarea ratei de actualizare este stabilită în funcţie de costul mediu al capitalului.
Pentru simplificarea calculelor se lucrează cu o rată unică de actualizare. Această
ipoteză este justificată prin faptul că, dacă investitorul dispune de capital propriu, el
îl poate valorifica pe piaţa financiară sau îşi reduce proporţional creditul luat. Totul
se petrece ca şi cum capitalul disponibil ar fi fost plasat pe piaţa de capital cu
aceiaşi dobândă procentuală care stă la baza determinării ratei de actualizare.
De regulă fiscalitatea nu este luată în consideraţie. Atunci când
considerarea ei conduce la aspecte particulare, acest lucru trebuie specificat şi
analizat pentru fiecare indicator în parte.
Sumele considerate în calcule sunt încasările şi plăţile reale, cheltuielile de
investiţie fiind considerate în momentul în care au fost făcute în cazul utilizării
fondurilor proprii sau prin intermediul anuităţilor în cazul recurgerii la credite,
actualizate în momentul plăţii acestora. Amortismentele se includ în cheltuielile
anuale numai în cazul calculelor costurile de producţie specifice.
Momentului actualizării se poate alege arbitrar de către cel care efectuează
analiza, cu condiţia ca acesta să fie acelaşi pentru toate variantele de realizare a
proiectului considerate.
Ca o consecinţă a cerinţelor anterioare, calculele efectuate sunt calcule
deterministe. În cazul în care există îndoieli asupra valorilor unor mărimi ce
intervin în calcule, se face o analiză de sensibilitate a indicatorului de eficienţă
economică (criteriului economic) respectiv la variaţia mărimilor ale căror valori
sunt incerte.
a. Se numeşte venit net actualizat (VNA) suma algebrică a veniturilor nete
anuale actualizate pe întreaga perioadă de activitate considerată. Forma analitică a
indicatorului depinde esenţial de momentul de referinţă considerat pentru
actualizare.
În cazul considerării drept moment de referinţă a momentului demarării
proiectului de investiţii, venitul net actualizat se defineşte cu relaţia :
n
IN i  Ci  Ai  I i
VNA   (2.9)
i 1 1  a  i
unde IN i sunt încasările efetuate în anul „i”, C i sunt cheltuielile de operare din
anul „i” exclusiv amortismentele, Ai sunt anuităţile plătite în anul „i” pentru
returnarea creditelor luate, I i sunt investiţiile efectuate din fonduri proprii în anul
„i”, a este rata de actualizare considerată iar n este durata de studiu. Durata de timp
pentru care se calculează venitul net actualizat este n  nr  n f , unde n r
reprezintă durata de realizare a investiţiei, care se termină în momentul punerii în
funcţiune a obiectivului, iar n f este durata de activitate scontată (funcţionare) a
obiectivului.
Analiza şi evaluarea eficienţei economice 33
În cazul considerării drept moment de referinţă a momentului începerii
exploatării proiectului de investiţii, venitul net actualizat se determină cu relaţia :
nf
IN i  Ci  Ai nr
VNA     I i 1  a 
i

i 1 1  a  i
i 1
(2.10)
în care s-au utilizat aceleaşi notaţii ca în relaţia (2.9). În relaţia (2.10), la calculul
celei de a doua sume trebuie avut în vedere sensul axei timpului. Altfel spus,
actualizarea investiţiilor se face în viitor, în timp ce actualizarea cheltuielilor de
operare se face în trecut. Indiferent de momentul considerat pentru actualizare, o
soluţie este economică dacă VNA  0 , iar în cazul comparării mai multor soluţii,
soluţia optimă corespunde condiţiei VNA  max .
Pentru evitarea complicaţiilor datorate unor surse de finanţare multiple,
pentru studiile de fezabilitate, investiţiile se pot considera acoperite numai din
fonduri proprii. În acest fel, din relaţiile (2.9) şi (2.10) dispare termenul Ai .
Această ipoteză nu conduce la concluzii eronate deoarece:
– de regulă, cota de investiţii realizată pe bază de credite este limitată;
– dacă o soluţie este economică atunci când este realizată din fonduri
proprii, ea va fi cu atât mai rentabilă când se realizează din credite deoarece, de
regulă, costul capitalului propriu este mai mare decât costul creditelor;
– ipoteza nu modifică relaţia de mărime între veniturile nete actualizate ale
variantelor analizate.
Aplicarea criteriului VNA necesită cunoaşterea graficului de realizare a
investiţiilor atunci când acestea se realizează din fonduri proprii sau când se
percepe dobândă şi pe perioada de graţie în cazul realizării lor prin credite.
Influenţa graficului de realizare a investiţiei asupra venitului net actualizat porneşte
de la faptul că o investiţie se realizează etapizat, de cele mai multe ori diferit de o
repartiţie uniformă în timp. Dacă momentul actualizării investiţiilor este momentul
punerii în funcţiune a obiectivului, valoarea actualizată a investiţiei este :
nr
IA   I i 1  a 
i
(2.11)
i 1
în care I i este valoarea investiţiei realizată în anul „i” iar n r este durata de
realizare a investiţiei.
Calculul investiţiei actualizate cu relaţia (2.12) este dificil deoarece, în faza
de studii, este necunoscut modul de realizare în timp a investiţiei. De aceea, pentru
simplificare, în calcule se consideră o repartiţie uniformă a investiţiei pe perioada
de realizare a ei :
nr
I
 1  a 
i
IA  (2.12)
nr i 1
nr
unde I este investiţia totală: I   I i .
i 1
34 Utilizarea energiei
Erorile introduse de ipoteza repartiţiei uniforme a investiţiilor pe perioada
de realizare sunt cu mult sub cele admise în diversele etape ale analizei economice
şi ipoteza acestei repartiţii poate fi acceptată.
Influenţa capacităţii de producţie instalate apare numai în cazul în care
criteriul VNA este folosit pentru compararea mai multor variante. În această
situaţie, pentru ca variantele să poată fi comparabile, este necesar ca ele să fie
identice (echivalente) din punct de vedere al efectelor. În caz contrar, concluziile
obţinute pot fi false. De regulă, proiectele de investiţii pornesc de la ipoteza
satisfacerii unor cereri impuse, ca urmare, în mod automat, variantele comparate
sunt echivalente din punct de vedere al efectelor utile. În cazul în care variantele
analizate nu sunt echivalente din punct de vedere al efectelor, în unele situaţii este
necesară aducerea lor la echivalenţă. Necesitatea echivalării variantelor, precum şi
metodologia efectivă de echivalare se stabileşte de la caz la caz, în funcţie de
condiţiile concrete.
Influenţa duratei de studiu decurge din condiţia ca variantele să fie
comparate pentru aceiaşi perioadă de activitate (de studiu). În cazul analizei unor
variante cu durate de viaţă diferite, problema se poate rezolva în două moduri :
– considerarea drept durată de studiu a celui mai mic multiplu comun a
duratelor de viaţă a variantelor comparate, cu considerarea investiţiilor de înlocuire
în anul expirării duratelor de viaţă respective;
– considerarea drept perioadă de studiu a duratei de viaţă celei mai scurte
şi considerarea unor investiţii reziduale în celelalte variante.
În concluzie, criteriul venitului net actualizat :
– poate fi folosit pentru estimarea eficienţei economice a unui proiect de
investiţii, constituind criteriul cel mai concludent;
– poate fi folosit pentru compararea mai multor variante de realizare a unui
proiect de investiţie. Pentru ca compararea să fie concludentă, în anumite cazuri,
este necesară echivalarea variantelor din punct de vedere al efectelor utile;
– necesită un volum relativ mare de calcule şi respectarea unor ipoteze
prezentate anterior;
– în unele cazuri particulare se pot utiliza forme simplificate ale criteriului
care să reducă considerabil volumul de calcule. Forma cea mai des utilizată este:
Ir
VNA   ki I  k c  IN  C   (2.13)
1  a  n s
unde k i şi k c sunt coeficienţii de actualizare a investiţiilor, respectiv a
cheltuielilor; I sunt investiţiile, IN sunt încasările anuale, C sunt cheltuielile anuale
de exploatare iar I r este investiţia remanentă sau cheltuielile reziduale.
Coeficienţii k i şi k c se determină cu relaţiile:
1 1  a  r  1
n
ki  1  a  (2.14)
nr a
Analiza şi evaluarea eficienţei economice 35

kc 
1  a   1
ns
(2.15)
1  a  n a s

în care n r este durata de realizare a investiţiei, iar n s durata de studiu, egală cu


durata de viată. Relaţia este aplicabilă în cazul unor producţii constante an de an pe
toată durata de studiu. I r poate fi atât pozitivă, când reprezintă o investiţie
remanentă, cât şi negativă când reprezintă un cost rezidual.
b. Cheltuielile totale actualizate (CTA) este un indicator rezultat prin
simplificarea venitului net actualizat, cu condiţia ca toate variantele analizate fie
sunt echivalente din punct de vedere al efectelor. În caz că ele nu sunt echivalente
iniţial, ele sunt aduse la echivalenţă ulterior prin calculele de echivalare. Astfel:
n
CTi n
Ci  Ai  I i
CTA     =MIN (2.16)
i 1 1  a  i1 1  a  i
i

în care CT sunt cheltuielile totale în anul „i” aferente realizării unui proiect de
investiţii, C i sunt cheltuielile de exploatare (exclusiv amortizările); Ai anuităţile
plătite pentru returnarea creditelor şi Ii sunt investiţiile realizate din fonduri proprii,
toate corespunzătoare anului „i”.
În condiţiile în care variantele de realizare ale proiectului de investiţie au
aceleaşi efecte utile, condiţia VNA = MAX este identică cu condiţia CTA = MIN şi
criteriul CTA conduce la aceiaşi ierarhizare a variantelor.
Faţă de criteriul VNA, criteriul CTA prezintă următoarele aspecte
caracteristice:
– este mai simplu, întrucât nu necesită determinarea încasărilor anuale,
respectiv nu necesită estimarea preţurilor de valorificare a efectelor utile;
– poate fi aplicat în analiza unor variante de realizare a unor proiecte de
investiţii pentru care ar fi dificilă definirea unor încasări (de exemplu: variante de
dimensionare hidraulică a unor conducte, variante de dimensionare a unor izolaţii
termice etc.);
– permite doar analiza comparativă a eficienţei unor variante, fără ca să
dea informaţii despre eficienţa economică efectivă a variantelor. De aceea, după o
triere a variantelor, cu criteriul CTA, varianta sau variantele reţinute sunt analizate
din punctul de vedere al eficienţei economice efective printr-un alt criteriu (VNA,
RIR, termen de recuperare etc.);
– pentru ca să conducă la aceleaşi rezultate (la aceiaşi ierarhizare a
variantelor) cu criteriul VNA este necesară echivalarea variantelor din punct de
vedere al efectelor utile.
Observaţie : Dacă în cazul criteriului VNA echivalarea variantelor era
opţională, în funcţie de situaţia concretă, în cazul criteriului CTA echivalarea este
obligatorie indiferent de cazul studiat.
Modul de efectuare al echivalării variantelor depinde esenţial de situaţia
concretă a proiectelor de investiţii. Pot apare două situaţii diferite, şi anume:
36 Utilizarea energiei
a. obiectivul proiectului de investiţii este componentă a unui sistem
existent. În această, situaţie, echivalarea se face la nivelul sistemului, trebuind să
fie îndeplinite două condiţii:
– capacităţile de producţie nominale la nivelul sistemului trebuie să fie
aceleaşi în toate variantele de realizare a proiectului. Echivalarea se face faţă de
varianta cu capacitate nominală de producţie maximă, şi constă în adăugarea la
cheltuielile totale ale celorlalte variante a unor investiţii de echivalare:

I ech  M max
c
 M c iech  (2.17)
c
unde M max este capacitatea nominală de producţie în varianta cu capacitate
maximă, M c este capacitatea de producţie în varianta considerată; iar iech este
investiţia specifică de echivalare. Se poate considera că diferenţa de capacitate

nominală M max  M
c c

se instalează fie în unităţi etalon, caracterizate prin
normative, fie în condiţiile medii din sistemul considerat, stabilindu-se astfel
valoarea iech . În cazul unor sisteme cu capacităţi nominale de producţie
excedentare faţă de cerere (cazul actual al SEN din România) nu este necesară
echivalarea variantelor din punctul de vedere al capacităţilor de producţie, şi
I ech  0 . În mod convenţional, investiţiile de echivalare se consideră o singură
dată, şi apar în anul anterior punerii în funcţiune a variantei respective;
– efectele utile anuale trebuie să fie aceleaşi în toate variantele de realizare
a proiectului. Echivalarea se face faţă de varianta cu efectul anual maxim şi constă
la adăugarea în celelalte variante a unor cheltuieli de echivalare:
C ech  M max
a
  M a cech  (2.18)
a
în care M max şi M a sunt efectele anuale în varianta cu efecte anuale maxime,
respectiv în varianta considerată, iar c ech cheltuielile specifice pentru producerea
diferenţei de efecte anuale fie în nişte unităţi etalon cu caracteristici date de
normative, fie în condiţiile medii din sistemul considerat. Cheltuielile de echivalare
apar în fiecare an pe întreaga durată de studiu a proiectului de investiţii.
În cazul analizei proiectelor de investiţii pentru obiective având mai multe
tipuri de efecte utile este necesară echivalarea variantelor pe fiecare tip de efect
util, cheltuielile totale de echivalare vor fi o sumă de cheltuieli de echivalare.
În cazul particular al energiei electrice, cheltuielile de echivalare se
determină cu relaţia:
C ech  E max
a
  E a bech p B  (2.19)
unde E a
max E a
 este diferenţa de producţie anuală de energie electrică în
varianta cu producţie maximă şi varianta considerată, bech fiind consumul specific
de combustibil de echivalare (fie în unităţi etalon, fie în condiţiile medii din
sistem), iar p B este preţul combustibilului.
Relaţia (2.19) a fost scrisă în ipoteza că în cheltuielile specifice de
producţie a energiei electrice se consideră doar componenta combustibil.
Analiza şi evaluarea eficienţei economice 37
b. obiectivul proiectului de investiţii este independent (nu face parte dintr-
un sistem). În această situaţie se face o echivalare a variantelor numai după efectele
utile anuale. Aceasta se face prin considerarea unor cheltuieli de echivalare (care
apr în fiecare an, pe întreaga perioadă de studiu) calculate cu relaţia:
a

C ech  M max  M a pM  (2.20)
a a
în care M , M au fost definite anterior, iar p M reprezintă preţul de
max

cumpărare pe piaţă al efectului util respectiv (energie electrică, căldură, produs


fizic etc.).
În cazul particular al energiei electrice, cumpărarea acesteia la un tarif
binom (taxă de putere şi taxă de energie consumată) face în mod indirect şi o
echivalare din punct de vedere al capacităţilor nominale de producţie.
Aplicarea criteriului CTA necesită respectarea tuturor ipotezelor generale şi
a celor particulare definite în cazul VNA, în special cea referitoare la perioada de
studiu, care trebuie să fie aceeaşi în toate variantele. În cazul unor valori pozitive
ale investiţiilor reziduale (valorificare a echipamentelor dezafectate), acestea se
scad din cheltuielile ultimului an, ele reprezentând de fapt un venit.
c. Rata internă de rentabilitate a unei investiţii (RIR) reprezintă acea rată de
actualizare pentru care venitul net actualizat se anulează, respectiv:
ns
IN i  Ci  Ai  I i

i 1 1  a 0  i
0 (2.21)

unde RIR  a 0 .
Soluţia ecuaţiei (2.21) rezultă prin încercări dintr-un calcul iterativ,
utilizând fie tabelele de actualizare, fie un program specializat de calculator,
ecuaţia neputând fi rezolvată analitic.
RIR poate fi interpretată ca fiind dobânda procentuală care poate fi
acceptată atât pentru investiţii cât şi pentru fondul de rulment, astfel ca proiectul de
investiţii propus să nu producă pierderi.
Notând cu Fi fluxul de capital în anul „i”:
Fi  IN i  Ci  I i
relaţia (2.21) devine :
F1 F2 Fn
F0    ....  0 (2.22)
1  a 0   1  a 0  2
1  a0  n
sau, notând cu x  1  a 0 , rezultă :
F0 x n  F1 x n1  ...  Fn  0 (2.23)
Determinarea ratei interne de rentabilitate RIR se reduce la determinarea
rădăcinilor ecuaţiei 2.23. Fiind un polinom de gradul „n”, ecuaţia are rădăcini reale
şi imaginare.
Numărul de soluţii reale depinde de semnele fluxurilor de capital Fi
astfel:
38 Utilizarea energiei
– dacă fluxul F0  0 şi restul fluxurilor F1 ,......Fn  0 , proiectul de
investiţii este caracterizat de o singură rată internă de rentabilitate;
– dacă fluxurile F0 şi Fn sunt negative, restul fluxurilor fiind pozitive,
rata internă de rentabilitate poate avea două valori distincte. Este cazul caracteristic
al unor proiecte de investiţii cu valori importante şi negative ale investiţiilor
reziduale;
– dacă pe parcursul timpului apar mai multe fluxuri de capital negative
(cazul unor investiţii de înlocuire), rata internă de rentabilitate poate avea valori
multiple (mai multe de două). În general, situaţia este foarte rar întâlnită.
Rentabilitatea unui proiect se estimează în raport cu valoarea RIR astfel:
– dacă RIR are o valoare unică, proiectul este rentabil dacă a  RIR ;
– dacă RIR are două valori, proiectul este rentabil dacă RIR1  a  RIR2 ;
– dacă RIR are valori multiple (mai mult de două valori), domeniile de
rentabilitate se stabilesc de la caz la caz.
Rata internă de rentabilitate se utilizează pentru estimarea eficienţei
economice a unei investiţii. Ea nu poate fi utilizată pentru compararea mai multor
variante întrucât poate conduce la concluzii false.
Determinarea ratei interne de rentabilitate nu necesită cunoaşterea ratei de
actualizare, însă, aprecierea economicităţii unei investiţii face apel la aceasta,
deoarece ea trebuie comparată cu rata internă de rentabilitate.
d. Rata internă de acumulare a capitalului (RIA) este definită de relaţia :
VBA INA  CA
Rc   (2.24)
IA IA
unde VBA reprezintă venitul brut actualizat (încasări totale actualizate minus
cheltuieli totale de exploatare – fără amortizări – actualizate), iar IA investiţia
actualizată.
Dacă Rc  1 soluţia este eficientă economic, iar dacă Rc  1 , ea este
ineficientă economic. Criteriul ratei interne de acumulare este echivalent criteriului
VNA deoarece:
VBA
Rc   1 (2.25)
IA
corespunde
VBA  IA  VNA  0 (2.26)
Acest criteriu elimină efectul de scară şi poate fi utilizat în compararea unor
variante care nu sunt echivalente din punct de vedere al efectelor utile. Dă practic
aceleaşi informaţii ca şi criteriul venitului net actualizat relativ vna (randamentul
contabil) :
VNA VBA  IA
vna    Rc  1  0 (2.27)
IA IA
în care notaţiile au fost definite anterior.
Fie valoarea venitului net actualizat, dat de relaţia:
Analiza şi evaluarea eficienţei economice 39
n
IN i  Ci  I i
VNA   (2.28)
i 1 1  a  i
unde INi sunt încasările din anul „i”; Ci - cheltuielile de exploatare din anul „i”
(exclusiv amortizările); iar Ii investiţiile din anul „i”.
e. Durată de recuperare a capitalului n r , se defineşte ca fiind numărul de
ani pentru care se îndeplineşte relaţia:
nr
IN i  Ci  I i
VNA   0 (2.29)
i 1 1  a  i
Definirea duratei de recuperare a capitalului necesită stabilirea unei origini
a timpului. De regulă, convenţia acceptată este de a calcula această durată începând
cu momentul punerii în funcţiune a obiectivului respectiv.
Durata de recuperare a capitalului (în valori actualizate) este durata de
exploatare a obiectivului, la sfârşitul căreia se poate acoperi investiţia iniţială şi
realiza un venit suplimentar corespunzător ratei de actualizare considerate.
Teoretic, decizia de acceptare sau de eliminare a unui proiect de investiţii ar trebui
luată prin compararea duratei de recuperare a capitalului n r cu durata de viaţă a
obiectivului nv . Dacă nr  nv , proiectul de investiţii poate fi acceptat, el aducând
venituri actualizate nete, iar dacă nr  nv , proiectul trebuie respins, el neaducând
venituri nete pe perioada de viaţă a echipamentului.
În practică, ţinând cont că se lucrează cu un viitor incert, pragul de timp
care conduce la respingerea unui proiect de investiţii se alege empiric, fiind mult
mai redus decât durata de viaţă a obiectivului.
Durata de recuperare a capitalului în valori actualizate este un criteriu des
folosit deoarece:
– este un criteriu simplu de aplicat;
– oferă informaţii având semnificaţie fizică, uşor de înţeles;
– permite atât stabilirea economicităţii unei soluţii cât şi alegerea soluţiei
optime dintr-un şir de soluţii posibile (cu respectarea aceloraşi condiţii de
actualizare);
– permite compararea unor soluţii care nu trebuie să fie în mod obligatoriu
echivalente din punct de vedere al efectelor.

2.3.2 Indicatori de performanţă economică


având la bază valori neactualizate

Criteriile empirice de analiză economică nu fac apel la actualizare şi permit


o estimare grosieră dar rapidă a interesului economic pentru un proiect de investiţii.
a. Venitul net neactualizat (VNN) este o mărime care rezultă din relaţia
de definiţie a VNA pentru a = 0. El are o semnificaţie similară cu VNA, cu diferenţa
că valoarea sa reprezintă profitul efectiv (neactualizat) însumat pe durata de
activitate scontată. Atunci când VNN = 0, proiectul de investiţie astfel caracterizat
nu este profitabil dar nici nu produce pierderi. Dacă VNN < 0, atunci sigur proiectul
40 Utilizarea energiei
produce pierderi. În cazul VNN > 0, proiectul produce un profit, a cărui valoare
absolută neactualizată este chiar VNN. Pentru exprimarea ei procentuală se poate
recurge la calculul RIR.
b. Termenul de recuperare a investiţiilor unui proiect este egal cu durata
de exploatare a acestuia care permite ca veniturile realizate să recupereze investiţia
iniţială, adică:
T

  IN
i 1
i  Ci  I i   0 (2.30)

Definiţia termenului de recuperare este asemănătoare definiţiei duratei de


recuperare a capitalului, singura diferenţă constând în faptul că diversele sume nu
mai sunt actualizate. De multe ori, pentru evitarea confuziilor, durata de recuperare
a capitalului este numită termen de recuperare în valori actualizate.
Dacă producţiile anuale pot fi considerate constante (sau puţin variabile) în
timp, termenul de recuperare este:
I
T (2.31)
IN  C
Termenul de recuperare necesită definirea unei origini a timpului, similar
cazului duratei de recuperare a capitalului. De regulă, se consideră drept origine a
timpului momentul punerii în funcţiune a obiectivului respectiv.
Pentru utilizarea termenului de recuperare ca un criteriu pentru admiterea
sau eliminarea unei soluţii necesită stabilirea unui valori de referinţă ( Tr ), numită
de unii autori termen normat de recuperare a investiţiei.
Pentru ca acest criteriu să ofere informaţii coerente, cel puţin într-o primă
aproximaţie, cu criteriul duratei de recuperare a capitalului, timpul de referinţă
trebuie să îndeplinească condiţia T  nv în care nv este durata de viaţă a
proiectului de investiţii. Calculele din literatura de specialitate arată că pentru o
concordanţă cât mai exactă a acestui criteriu cu criteriul duratei de recuperare a
capitalului (termenul de recuperare în valori actualizate) este necesar ca:
1 1
Tr   nv (2.32)
2 3
Astfel, pentru rate de actualizare ridicate şi pentru proiecte de investiţii cu
durate de viaţă ridicate, criteriul termenului de recuperare este coerent cu criteriul
duratei de recuperare a capitalului. De exemplu, un termen normat de recuperare
de 4 ani corespunde unei rate de actualizare a de 0,25 şi unei durate de viaţă de
minim 12 ani; iar un termen normat de recuperare de 6 ani, corespunde unei rate de
actualizare de 0,15 şi unei durate de viaţă de minim 18 ani, etc.
Este un criteriu simplu, iar dacă se respectă condiţiile prezentate anterior
conduce la concluzii coerente cu criteriile bazate pe actualizare. Utilizarea lui este
recomandată pentru o primă triere a unor variante de realizare a unui proiect de
investiţii şi pentru uşurarea deciziei în cazul proiectelor de investiţii cu costuri de
investiţie relativ reduse.
c. Rata randamentului contabil este raportul dintre venitul anual mediu
şi valoarea investiţiei corespunzătoare:
Analiza şi evaluarea eficienţei economice 41

rc 
 IN  C  mediu
(2.33)
I
Se observă că acest criteriu este similar ratei interne de acumulare a
capitalului, cu diferenţa că nu ia în consideraţie actualizarea, respectiv nu ţine cont
de momentele de timp diferite la care apar diversele elemente ale fluxului de
capital (investiţii, încasări, cheltuieli). Din acest motiv criteriul nu poate constitui
un criteriu de acceptare sau de eliminare a unui proiect de investiţii şi nici de
comparare a variantelor. Se foloseşte în cazuri particulare: proiecte de investiţii cu
o rată a randamentului contabil într-un domeniu foarte larg eliminându-se soluţiile
cu valorile foarte reduse ale ratei randamentului contabil.
Rata randamentului contabil şi rata internă de rentabilitate sunt egale în
cazul proiectelor de investiţii cu producţii constante pe o durată de viaţă infinită.

2.3.3 Elemente legate de creditare

Valoarea creditului reprezintă suma totală de bani împrumutată. Data


creditului este data la care se eliberează împrumutul. Acesta poate fi ridicat odată
sau, în cazul cel mai des întâlnit, în mai multe tranşe eşalonate în funcţie de modul
de realizare a proiectului de investiţii.
Perioada de graţie reprezintă un interval de timp în care creditul este
scutit de plata de rate pentru acoperirea creditului şi a dobânzilor aferente. Durata
perioadei de graţie este de regulă perioada de realizare a proiectului de investiţii
(conform principiului - nu încasări, nu plăţi) şi este stabilită prin condiţiile
contractuale. Este posibil ca pe durata perioadei de graţie dobânda procentuală (rata
dobânzii) percepută de bancă să fie mai mică decât cea pentru întregul credit sau
chiar nulă. În cazul unei dobânzi procentuale nenule pe perioada de graţie,
debitorul va fi obligat să plătească o sumă suplimentară faţă de credit şi egală cu:


DPG   Ci 1  d g  
g
g i
1 (2.34)
i 1

unde D PG este dobânda totală datorată pe perioada de graţie, C i este valoarea


creditului ridicat în anul „i”, d g este dobânda procentuală pe perioada de graţie iar
g este numărul de ani ai perioadei de graţie.
Între dobânda procentuală pe perioada de graţie d g şi cea percepută
pentru întregul credit există o relaţie de tipul 0  d g  d . În cazul în care
creditorul nu acordă o perioadă de graţie sau durata acordată acesteia este mai mică
decât durata de realizare a proiectului de investiţii, este probabil ca investitorul să
recurgă la credite secundare, de scurtă durată, pentru acoperirea ratelor şi
dobânzilor aferente creditului principal.
Dobânda procentuală nominală (rata nominală a dobânzii) reprezintă o
valoare procentuală din suma creditată, plătită anual deţinătorului de capital pentru
folosirea temporară (un an) a creditului. Această dobândă procentuală include rata
profitului mediu pe economie, rata de profit a creditorului şi rata riscului (care ţine
42 Utilizarea energiei
cont şi de rata inflaţiei). Atunci când rata inflaţiei nu poate fi apreciată în momentul
contractării creditului, dobânda procentuală poate fi dată în procente din valoarea
creditului exprimată în monedă constantă sau variabilă în timp în funcţie de rata
dobânzii interbancare (LIBOR) sau de rata dobânzii percepute de banca naţională a
ţării respective. De exemplu în România, băncile comerciale au o dobândă
procentuală mai mare cu 5 - 10 procente decât dobânda procentuală percepută de
Banca Naţională a României, asigurându-se astfel împotriva riscului modificării
necontrolate a inflaţiei.
Între valoarea dobânzii procentuale exprimate în monedă constantă d *
şi cea exprimată în monedă curentă d există relaţia:
1  d  1  d *1  i  (2.35)
în care i este rata anuală a inflaţiei.
Dobânzile se scad de regulă din veniturile impozabile, ca urmare valoarea
reală a unei dobânzi procentuale exprimate în monedă constantă după plata taxelor
*
fiscale d f este:

d *f 
1  t  d  i
(2.36)
1 i
unde t reprezintă impozitul procentual anual exprimat în monedă constantă, restul
mărimilor fiind definite anterior.
Perioada de rambursare a creditului reprezintă perioada de timp
cuprinsă între prima şi ultima rată de rambursare a creditului. Mărimea şi
eşalonarea în timp a ratelor depinde de condiţiile contractuale. De regulă, creditele
se returnează prin plata unor tranşe fixe pe întreaga perioadă de rambursare, numite
anuităţi:
d 1  d 
n
A  Ct (2.37)
1  d  n  1
în care C t este valoarea totală a creditului; d – dobânda procentuală anuală cu care
a fost acordat creditul; iar n – durata de rambursare a acestuia.
Valoarea totală a creditului este:
Ct  C  DPG (2.38)
unde C este valoarea efectivă a creditului; iar D PG dobânda totală percepută pe
perioada de graţie.
Anuităţile pot fi exprimate în monedă curentă, caz în care dobânzile
procentuale sunt cele reale, care ţin cont de inflaţie, sau în monedă constantă, caz
în care şi dobânda procentuală se exprimă în monedă constantă. Între anuitatea
plătită în anul „x” în monedă constantă A * şi cea în monedă curentă A există
relaţia
A
A*  (2.39)
1  i  n
unde A este anuitatea în preţuri constante; A * anuitatea în monedă constantă; i
– rata anuală a inflaţiei; iar n – numărul de ani dintre momentul de referinţă şi
momentul de plată a anuităţii.
Analiza şi evaluarea eficienţei economice 43
Valoarea creditului rambursat C R până la o anumită dată „n” se
determină cu relaţia:
d
C R  Ct (2.40)
1  d  n  1
iar valoarea ce mai rămâne de rambursat este:
C RR  Ct  C R
(2.41)
Mărimile C R şi C RR pot fi exprimate în monedă curentă sau în monedă
constantă. Uneori, contractele de credit prevăd indexarea creditelor nerambursabile
exprimate în monedă curentă cu inflaţia, caz în care relaţia de calcul atât a
anuităţilor cât şi a creditelor rambursate şi nerambursate se complică. Pentru a evita
aceste complicaţii, de regulă, în cazul unor economii afectate de o inflaţie cu
evoluţie necontrolată, se lucrează în monedă constantă.
Proiectele de investiţii pot face fie apel la credite internaţionale, la
importuri de echipamente şi materii prime, fie rezultatele producţiei pot fi
exportate. Toate aceste situaţii impun folosirea ratei de schimb valutar. Când aceste
aspecte sunt cotate în diverse valute ele trebuie convertite în aceiaşi valută pentru a
face posibilă compararea efectelor. Pentru compararea economică a variantelor este
necesară conversia tuturor monedelor în care se exprimă diversele cheltuieli şi
venituri într-o valută de referinţă, ceea ce implică:
– alegerea valutei de referinţă;
– stabilirea ratelor de schimb;
– stabilirea metodei de conversie.
Rata oficială de schimb a unei ţări este rata la care Banca Naţională a ţării
respective realizează în mod curent tranzacţiile valutare ale monedei locale,
tranzacţii care pot fi influenţate de politica valutară şi de credite a Băncii Naţionale
respective. Pentru a elimina efectul politicii valutare şi de credite a Băncii
Naţionale, în cazul unor perioade de investiţii cu o perioadă lungă de execuţie, de
rambursare a creditelor externe şi de exploatare se recomandă utilizarea ratei
umbră de schimb valutar, care cu o precizie suficientă poate fi considerată cea de
pe piaţa mondială de valută.
Este posibil ca variaţia în timp a ratelor de schimb valutar să aibă efecte
considerabile asupra proiectului de investiţii, putând schimba esenţial clasificarea
variantelor de execuţie a proiectului respectiv.

2.3.4. Calculele de eficienţă economică şi fiscalitatea

Realizarea unui proiect de investiţii antrenează beneficii şi investitorul va


plăti impozite fiscului. Ca urmare, în cadrul analizelor economice, la stabilirea
fluxurilor de capital trebuie ţinut seama şi de plăţile corespunzătoare impozitelor.
Determinarea valorii impozitelor plătite fiscului se face pornind de la valoarea
beneficiului impozabil, calculat pe baza convenţiilor contabile stabilite prin legile
financiare valabile în ţara respectivă.
44 Utilizarea energiei
Impozitele plătite de către un investitor sunt de natură foarte variată: taxa
pe valoarea adăugată (TVA), impozite locale, impozite plătite fiscului, taxa pe cifra
de afaceri etc.
În literatura de specialitate se face observaţia că taxa pe valoarea adăugată TVA
este, în general, un impozit neutru faţă de problemele de investiţii, calculele de
rentabilitate putând fi făcute fără considerarea TVA. Într-adevăr, întreprinderea
decât colectează TVA-ul suplimentar care, de fapt, este plătit de către clienţii care
cumpără bunurile şi serviciile produse de întreprindere.
Impozitul total plătit de către o întreprindere este de regulă o fracţiune din
beneficiul impozabil (fracţiunea plătită este stabilită prin lege). De regulă
beneficiul impozabil într-un an „i” se determină cu relaţia:
Bi  IN i  Ci  Ami (2.42)
unde IN i sunt încasările corespunzătoare producţiei din anul „i”, C i sunt
cheltuielile de exploatare din anul „i” iar Ami sunt amortismentele plătite în anul
„i” determinate în conformitate cu legislaţia financiară în vigoare.
Încasările şi cheltuielile de exploatare se consideră convenţional în anul în
care se realizează efectiv producţia, respectiv în care se fac consumurile de
exploatare (inclusiv întreţinerile şi reparaţiile) chiar dacă încasările şi plăţile se fac
în alţi ani. Spre exemplu, lucrările de întreţinere realizate în anul 1996, dar plătite
în anul 1997, sunt considerate la calculul beneficiului impozabil pe anul 1996.
În anii în care apar vânzări de active sau valori reziduale negative, această
formulă se corectează prin adăugarea unor valori, respectiv prin scăderea unor
valori. În cazul unui proiect economic justificat global, în anumiţi ani pot apare
pierderi contabile (beneficiul impozabil negativ). În această situaţie impozitele
plătite sunt nule, iar pierderile contabile se scad din beneficiile impozabile ale
anilor următori.
Venitul brut anual realizat după impozitare într-un an „i” este :
VBi  IN i  Ci  IM i (2.43)
unde IN i sunt încasările anuale, Ci sunt cheltuielile anuale de exploatare
(exclusiv amortizările) iar IM i este impozitul plătit anual.
Impozitul plătit anual se determină cu relaţia :
IM i  im Bi (2.44)
în care i m este impozitul procentual plătit, iar Bi beneficiul impozabil realizat în
anul respectiv. În anii în care beneficiul impozabil este negativ sau nul (apar
pierderi contabile), impozitul plătit se consideră „0”. În anii următori anilor cu
pierderi contabile, beneficiile impozabile se reduc cu pierderile contabile din anii
anteriori.
Venitul net actualizat după impozitare :
n
1
VNA*    IN i  Ci  I i  IM i  (2.45)
i 1 1  a  i
Analiza şi evaluarea eficienţei economice 45
unde notaţiile utilizate au fost definite anterior. Se observă, că pentru aceleaşi
condiţii de actualizare (moment de referinţă, rată de actualizare şi durată de studiu)
există relaţia :
VNA*  VNA (2.46)
în care VNA este venitul net actualizat în lipsa impozitului. Similar, se poate scrie
relaţia de calcul pentru determinarea ratei interne de rentabilitate stabilindu-se că
RIR *  RIR (2.47)
În concluzie pentru o rată de actualizare dată, considerarea impozitelor
poate conduce la eliminarea unor proiecte de investiţii al căror venit net actualizat
ar fi fost pozitiv fără considerarea fiscalităţii; respectiv la reţinerea unor soluţii cu
investiţii relativ reduse. Pentru simplificarea calculelor se pune problema dacă nu
este suficientă modificarea valorii ratei de actualizare în vederea utilizării relaţiilor
de calcul fără considerarea impozitelor. În literatura de specialitate se indică relaţia:
a
a*  (2.48)
1  im
unde a este rata de actualizare în condiţiile considerării impozitelor; a * rata de
actualizare în condiţiile în care nu se consideră impozitele; iar i m impozitul
procentual plătit fiscului.
Rata internă de rentabilitate după impozit va fi:
RIR *  1  im  RIR (2.49)
În situaţia unor proiecte la care investiţiile se realizează în totalitate la
începutul perioadei de exploatare, se ajunge practic la aceleaşi rezultate indiferent
dacă se efectuează un calcul corect, cu considerarea impozitării, sau un calcul
simplificat, utilizând rata de actualizare corectată. În cazul analizei unor variante cu
investiţii distribuite diferit în timp, concluziile obţinute prin calculul simplificat
(fără impozit) pentru rata de actualizare a * pot fi altele decât obţinute în cazul
calcului complet (cu impozite) dar pentru rata de actualizare a. La aceleaşi
concluzii se ajunge şi în cazul unor investiţii care apar în diversele variante practic
în acelaşi timp, dar au legi de amortizare diferite.

S-ar putea să vă placă și