Rosencrantz și Guildenstern Sunt Morți – de Tom Stoppard

Traducere – Eugen Gyemant

ACTUL UNU

Doi elisabetani pierd vremea într-un loc fără nici o caracteristică. Sunt bine îmbrăcați –
pălării, mantii, bastoane, etc. Fiecare are o pungă de piele cu bani. Punga lui Guildenstern e
aproape goală. Punga lui Rosencrantz e aproape plină. Motivul: cei doi pariază, în următorul
mod: Guildenstern scaote o monedă din pungă, o aruncă și o lasă să cadă. Rosencrantz o
studiază și anunță „cap” și o bagă în pungă. Procesul se repetă. Fac chestia asta de ceva
vreme. Șirul de „capete” este imposibil, totuși Ros nu e surprins deloc. Din politețe se simte
puțin jenat că îi ia atâția bani prietenului său. Asta ca o notă de caracter. Guil e în schimb cât
se poate de surprins. Nu e deranjat de pierderea banilor, cât de implicații. Surprins, dar fără
panică – să fie aceasta nota lui de caracter.

GUIL stă jos. ROS în picioare (el recuperează monedele).

GUIL aruncă. ROS studiază moneda.

ROS: Cap.

(O ia și o bagă în pungă. Procesul se repetă.)

Cap.

(Din nou.)

ROS: Cap.

(Din nou.)

Cap.

(Din nou.)

Cap.

GUIL (aruncând moneda): Cere o anumită artă să creezi tensiune.

ROS: Cap.

GUIL (mai aruncă una): Deși uneori poate să îți iasă numai prin noroc.

ROS: Cap.

GUIL: Dacă ăsta o fi cuvântul.

1
ROS (se uită la GUIL): Șaptezeci și șase la zero.
(GUIL se ridică, dar nu are unde să meargă. Mai aruncă o monedă peste umăr fără să se uite
la ea, atenția lui fiind captivată de peisaj sau de lipsa lui.)

Cap.

GUIL: Un om mai slab de înger s-ar gândi în clipa asta să-și re-evalueze credința, dacă nu în
altceva, măcar în legea probabilităților.

(Mai aruncă o monedă peste umăr mergând să privească peste rampă.)

ROS: Cap.

(GUIL, studiind marginea scenei, mai aruncă două monede, una câte una, bineînțeles. ROS le
anunță pe amândouă ca fiind „cap”.)

GUIL: Legea probabilităților, după cum a fost formulată, are ceva de-a face cu ideea că dacă
șase maimuțe... dacă șase maimuțe ar fi...

ROS: Oarbe?

GUIL: nu...

ROS: Mute?

GUIL: nu...

ROS: Surde?

GUIL: Da?

ROS: Nu?

GUIL: (mai aruncă o monedă) Stai așa. Legea probabilităților e ceva de genul ăsta – dacă
cineva ar arunca șase maimuțe în aer destul de multă vreme, am vedea că tind să cadă pe
coadă cam tot atât de des ca în...

ROS: Cap. (ridică moneda).

GUIL: Ceea ce la prima vedere nu pare o idee foarte satisfăcătoare, chiar și fără maimuțe.
Adică nu e ceva pe care să pariezi. Mă rog, poate tu da... (Mai aruncă o monedă)

ROS: Cap.

GUIL: Sau nu? (aruncă o monedă).

2
ROS: Cap.

(Din nou.)

ROS: Cap. (se uită la GUIL. Râde jenat.) Deja devine previzibil, nu?

GUIL: Previzibil?

ROS: Păi...

GUIL: Și tensiunea?

ROS: Ce tensiune?

GUIL: Dar există totuși și legea utilității marginale... Simt că vraja e pe cale să se destrame.
(scoate o monedă, o aruncă sus, o prinde, o întoarce și o studiază. I-o aruncă lui Ros. Se
dezumflă.) Asta e, erau șanse jumi-juma... dacă am calculat corect.

ROS: Optzeci și cinci la rând – am bătut recordul!

GUIL: Nu fi absurd.

ROS: Pe puțin!

GUIL: Asta e atunci? Asta e tot?

ROS: Ce?

GUIL: Un record? Atât? Până aici erai gata să mergi?

ROS: Păi...

GUIL: Fără întrebări? Fără o ezitare?

ROS: Păi tu ai dat cu banul.

GUIL: Nici o clipă de îndoială?

ROS: Păi, eu am câștigat, nu?

GUIL: Și dacă pierdeai? Dacă ieșea împotriva ta, de optzeci și cinci de ori, una după alta, uite-
așa?

ROS: De optzeci și cinci de ori la rând? Pajură?

GUIL: Da! Ce ziceai atunci?

3
ROS: Păi... (glumind) Păi în primul rând m-aș uita bine la monedele alea!

GUIL: Mă simt ușurat. Măcar putem să ne bazăm pe interesul material ca fiind un factor de
previzibilitate... Presupun că ăsta se duce ultimul. Ești atât de credul, încât pentru o clipă m-
am gândit că... poate numai eu... (se apropie de el, întinde mâna să îl atingă) Pune mâna.
(Ros îl ia de mână. GUIL îl îmbrățișează.) Dăm cu banul de... (îi dă drumul) Nu e prima oară
când dăm cu banul, nu?

ROS: Nu, nu – tot dăm cu banul de... de când țin minte.

GUIL: De cât timp e asta?

ROS: Nu mai țin minte. Ia uite băi, frate.. De optzeci și cinci de ori!

GUIL: Da?

ROS: O să ne ia ceva să batem recordul ăsta, eu așa zic.

GUIL: Așa zici tu? Asta e tot? N-ai nici o teamă?

ROS: Teamă?

GUIL: (furios, aruncă cu o monedă de pământ) Teamă! Crăpătura care o să-ți inunde creierul
cu lumină!

ROS: Cap... (bagă moneda în pungă).

(GUIL e deprimat. Aruncă o monedă, o lasă să cadă. Se uită la ea, o ridică, i-o aruncă lui ROS,
care o pune în pungă. Mai ia o monedă, o aruncă, o prinde, o întoarce, se uită la ea, i-o
aruncă lui Ros, care o bagă în pungă. GUIL ia a treia monedă, o aruncă, o prinde în mâna
dreaptă, o întoarce, o aruncă din nou în aer, o prinde cu stânga, ridică piciorul stâng, o
aruncă dedesubt, o ia și o întoarce pe frunte. ROS vine, se uită la ea, o pune în pungă.)

ROS: Mă tem...

GUIL: Și eu.

ROS: Mă tem că nu e ziua ta norocoasă.

GUIL: Eu mă tem că e.

ROS: Optzeci și nouă.

GUIL: Trebuie să însemne ceva, altceva decât redistribuția banilor. O listă de explicații
posibile. Unu: Eu fac să se întâmple asta. Înăuntrul meu, unde nu vede nimeni, eu sunt în
esență un om care dă cu banul bani care sunt cap pe ambele părți, pariind eu cu mine ca să
ispășesc un trecut pe care nu mi-l mai amintesc. (Aruncă o monedă către Ros.)

4
ROS: Cap.

GUIL: Doi: timpul s-a oprit și aceeași experiență a unei monede aruncate o singură dată s-a
repetat de nouăzeci de ori... (Aruncă o monedă, se uită la ea, i-o aruncă lui Ros.) Cam greu
de verificat. Trei: intervenție divină. Adică, o răsplată pentru tine, vezi copiii lui Israel, sau
pedeapsă de deasupra pentru mine, vezi femeia lui Lot. Patru: o spectaculoasă răzbunare a
principiului că fiecare monedă individuală aruncată individual (mai aruncă una) are aceleași
șanse să cadă cap sau pajură și, deci, nu ar trebui să surprindă pe nimeni dacă o face absolut
de fiecare dată la fel (e cap. i-o aruncă lui Ros.)

ROS: Eu n-am mai văzut așa ceva!

GUIL: Și silogismul: Unu: el n-a mai văzut așa ceva. Doi: el n-a văzut în viața lui ceva ieșit din
comun. Trei: nu e nimic ieșit din comun. Care e prima chestie de care îți aduci aminte?

ROS: Hm.. stai să vedem... Prima chestie care îmi vine în minte?

GUIL: Nu, prima chestie de care îți aduci aminte.

ROS: Ah. (Pauză.) Nu știu. Era demult.

GUIL: Nu cred că mă înțelegi. Care e prima chestie care vine după toate chestiile pe care le-ai
uitat?

ROS: A, m-am prins. (Pauză.) Am uitat întrebarea.

GUIL: De când ai probleme cu memoria?

ROS: De când mă țin minte.

GUIL: Ești fericit?

ROS: Ce?

GUIL: Mulțumim? Liniștit?

ROS: Să zicem.

GUIL: Și ce vrei să faci acum?

ROS: Nu știu. Tu ce vrei să faci?

GUIL: Nu am nici o dorință. Zero. (Se oprește). A fost un mesager... nu? Au trimis după noi. Al
doilea silogism: unu: probabilitatea e un factor care operează în forțele naturale. Doi,
probabilitatea nu operează aici ca factor. Trei, ne aflăm acum sub influența unor forțe ne-,
sub- sau supra-naturale. Discută. (Ros nu știe ce să spună – acid) Nu așa vehement.

5
ROS: Scuze, n-am... Ce-i cu tine?

GUIL: O abordare științifică în examinarea fenomenelor e un mecanism de apărare împotriva

emoției de frică pură. Te ajută să te ții de ceva cât mai poți. Acum, contradicția la silogismul
anterior: fii atent că e complicat. S-ar putea să ne facă să ne simțim mai bine dacă postulăm,
și tocmai am făcut-o, că sub influența forțelor ne-, sub- sau supra-naturale este probabil ca
legea probabilității să nu opereze ca factor. Dar atunci trebuie să acceptăm că probabilitatea
primei părți nu va opera nici ea ca factor, caz în care legea probabilității va opera ca factor
sub influența forțelor ne-, sub- sau supra-naturale. Și cum evident nu a făcut asta până
acum, putem trage concluzia că nu suntem sub influența unor forțe ne-, sub- sau supra-
naturale de fapt. Cel puțin nu în mod probabil. Ceea ce pentru mine e o mare ușurare. Ceea
ce ar fi foarte bine și frumos, dacă.. Dăm cu banul de nu mai știu când și în tot timpul ăsta nu
cred că vreunul din noi a fost vreodată cu mai mult de două trei monede mai sus sau mai jos
decât celălalt. Sper că nu sună prea surprinzător pentru că încerc să mă agăț tocmai de
faptul că e ceva nesurprinzător. Echilibrul mediu al datului cu banul depinde de o lege, sau
măcar de o tendință, sau să zicem de o probabilitate, sau oricum măcar de o șansă
calculabilă matematic, care ne asigură că nimeni nu își va face lui însuși prea mult sânge rău
pierzând mai mult decât e cazul, și nu își va enerva oponentul câștigând mai mult decât e
cazul. Era frumos când era așa. Exista armonie și siguranță în lume. Soarele răsărea de tot
atâtea ori de câte ori apunea, iar când dădeam cu banul ieșea cap cam de tot atâtea ori de
câte ori ieșea pajură. Dar apoi a venit mesagerul. Am fost chemați. Altceva nimic. Și nouăzeci
și două de monede consecutive au ieșit cap de nouăzeci și două de ori la rând... și în ultimele
trei minute, pe aripile vântului unei zile fără vânt am auzit sunet de instrumente muzicale...

ROS: (în timp ce își taie unghiile) Alt fenomen științific curios este faptul că unghiile cresc și
după ce mori. Și la fel și barba.

GUIL: Ce?

ROS: (tare) Barba!

GUIL: Dar tu nu ești mort.

ROS: N-am spus că încep să crească după moarte! Unghiile cresc și înainte de naștere, dar
barba nu.

GUIL: Ce?

ROS: (strigă) Barba! Ce-i cu tine? (meditativ) Unghiile de la picioare, pe de altă parte, parcă
nu cresc niciodată.

GUIL: Unghiile de la picioare nu cresc niciodată?

ROS: Cresc? Ce chestie – îmi tai unghiile tot timpul. Și de câte ori mă gândesc să le tai, e
timpul să le tai. Ca acum. Totuși, din câte îmi aduc aminte, niciodată nu mi-am tăiat unghiile

6
de la picioare. Ar trebui să îmi fie deja încolăcite pe sub picioare, dar nu se întâmplă asta. Nu
mă gândesc niciodată la ele. Poate mi le tai și mă gândesc la altceva între timp...

GUIL: Tu mai ții minte primul lucru care s-a întâmplat azi-dimineață?

ROS: M-am trezit, probabil. Oh – stai că mi-am amintit – străinezul ăla, ne-a trezit –

GUIL: Un mesager. (se relaxează. Se așează.)

ROS: Mda... cerul era palid, înainte de răsărit. Omul stătea în șa și ne bătea în geam. Strigăte
– Ce-i cu gălăgia asta? Cară-te! – apoi ne-a zis pe nume. Ții minte? Ne-a trezit.

GUIL: Da.

ROS: Am fost chemați.

GUIL: Da.

ROS: De asta suntem aici. (privește în jur, în dubiu, apoi explicația) Călătorim.

GUIL: Da.

ROS: Era ceva urgent – o problemă de maximă urgență, ne-au chemat la curte: chestii
oficiale, fără întrebări. Am aprins lumina-n grajd și ne-am urcat în șa. Să nu ajungem prea
târziu...

GUIL: Pentru ce?

ROS: De un să știu? Încă n-am ajuns.

GUIL: Atunci ce căutăm aici, mă întreb.

ROS: Și bine faci.

GUIL: Ar trebui să mergem.

ROS: Așa ai zice.

GUIL: Ar trebui să mergem...

ROS: Da! Bun. Hai. Unde?

GUIL: Mai departe.

ROS: Ah... Dar în ce direcție? De unde am... de unde am...?

7
GUIL: (luând-o de la capăt) O trezire, un om care stă în șa ne bate în geam, numele noastre
strigate într-un fel de mesaj, o chemare... Un nou record la dat cu banul. Doar nu am fost...
aleși... doar ca să fim abandonați, nu?... să ne găsim singuri drumul... Avem dreptul să ni se
dea niște indicații... aș zice.

ROS: (ascultând) I-auzi!

GUIL: (se ridică) Da.

ROS: Ca o orchestră... (privește în jur, râde jenat, se explică) A sunat ca o... o orchestră. Tobe.

GUIL: Da.

ROS: (se relaxează) Cred că mi s-a părut.

GUIL: „Culorile roșu, albastru și verde sunt adevărate. Culoarea galben este doar o
experiență mistică pe care o simțim din întâmplare, toți în același timp .” Contra-
argumentează.

ROS: Cred că erau niște tunete. Sunau ca tobe...

(La finalul monologului tobele se vor auzi vag)

GUIL: Un om face popas în călătoria dintre un loc și altul într-un al treilea loc fără nume,
caracter, populație sau semnificație, vede un inorog care îi traversează calea și dispare. Este,
în sine, surprinzător, dar sunt precedente cu întâlniri mistice de diverse tipuri sau, mai puțin
extrem, de diverse confesiuni – „Doamne”, spune al doilea om – „cred că visez, mi s-a părut
că văd un inorog.” Moment în care se adaugă o dimensiune care face ca experiența să fie cât
se poate de alarmantă. Un al treilea martor nu mai adaugă nici o dimensiune, înțelegi, ci
doar întinde totul și-l face mai subțire, iar un al patrulea îl face și mai subțire, iar cu cât sunt
mai mulți martori, cu atât devine faptul mai subțire și mai rațional până când e la fel ca
realitatea, numele pe care îl dăm experiențelor banale. „Uite, uite” recită mulțimea „un cal
cu o săgeată în frunte! Probabil cineva l-a confundat cu o căprioară.”

ROS: Știam eu că e o orchestră.

GUIL: (obosit) Știa el că e o orchestră.

ROS: Uite-i că vin!

GUIL: (chiar înainte să intre) Păcat că nu a fost un inorog. Ar fi fost frumos să existe inorogi.

(Intră TRAGEDIENII și ALFRED. Trag o căruță cu recuzită și decoruri.)

ACTORUL: Stați! (se opresc) Un public! (GUIL și ROS se ridică) Nu! Nu vă ridicați! (Se așează la
loc. Actorul îi privește cu drag.) Perfect! Noroc că am trecut pe aici.

8
ROS: Pentru noi?

ACTORUL: Să sperăm. Dar să dăm de doi gentlemeni pe drum – mai bine decât alăturea cu
drumul.

ROS: Nu?

ACTORUL: Bine v-am găsit, și chiar la timp.

ROS: De ce?

ACTORUL: Suntem tot mai ruginiți, ne prindeți în pragul decadenței – mâine pe vremea asta
n-am mai fi știut nimic din cât mai știm. Ce ne făceam atunci? O dădeam pe improvizație.

ROS: Sunteți de la circ?

ACTORUL: Putem să facem circ dacă aveți gusturi din astea, iar timpurile sunt cele care
sunt... Altfel, pentru un clinchet de monede vă facem o selecție de romanțe sângeroase,
pline de cadență și cadavre, piratate din italiană. Și nu e greu să faci un clinchet, chiar și o
singură monedă are muzica ei. (toți fac plecăciuni) Tragedieni, la porunca dumneavoastră.

ROS: Eu sunt Guildenstern, el e Rosencrantz. (Guil îi face semne). Scuze – el e Guildenstern și

eu sunt Rosencrantz.

ACTORUL: Mă bucur. Am avut mai mulți, bineînțeles, dar și calitatea contează. V-am
recunoscut imediat...

ROS: Cine suntem?

ACTORUL: ...ca artiști.

ROS: Credeam că suntem gentlemeni.

ACTORUL: Pentru unii dintre noi arta este spectacolul, pentru alții, patronajul. Sunt două fețe
ale aceleiași monede, sau, să spunem, pentru că suntem atât de mulți, aceeași față a mai
multor monede. (face o plecăciune) Vai, nu aplaudați prea tare, să nu vă juliți în palmă.
Serios, mai încet cu aplauzele, lumea e cam veche...

ROS: Ce specialități aveți?

ACTORUL: Tragedie, domnule. Morți și dezvăluiri, universale și particulare, deznodăminte

neașteptate și inexorabile, melodramă cu travestiți la toate nivelurile inclusiv sugestiv. Vă
transportăm într-o lume de intrigă și iluzie – clauni, dacă aveți gusturi din astea, ucigași – vă
facem fantome și bătălii, la nivel de încăierare gen, eroi, răufăcători, îndrăgostiți chinuiți –
chestii clasice. Vă putem face răpiri și violuri sau amândouă combinate, neveste
necredincioase și fecioare dezonorate – in flagrant, dar costă în plus – intră la realism și sunt
tot felul de condiții. V-am încălzit?

9
ROS: Nu știu ce să spun...

ACTORUL: Nu costă mult să te uiți, și doar puțin mai mult să iei parte la acțiune, dacă aveți
gusturi din astea și vremurile sunt așa cum sunt...

ROS: Cum sunt?

ACTORUL: Nicicum.

ROS: Proaste?

ACTORUL: Infecte. Deci ce plăcere aveți? (către TRAGEDIENI) Domnilor, dezbrăcarea!

(TRAGEDIENII se pun într-un fel de linie) Ia uite! Vedeți ceva ce vă place?

ROS: Ce știu să facă?

ACTORUL: Lăsați-vă imaginația să zburde. Veți fi surprinși.

ROS: Și cât costă?

ACTORUL: Să luați parte?

ROS: Să privesc.

ACTORUL: Ce să privești?

ROS: Un spectacol privat.

ACTORUL: Cât de privat?

ROS: Păi, nu suntem decât doi. Nu e de-ajuns?

ACTORUL: Pentru un public, e dezamăgitor. Pentru voyeuri, e cam media.

ROS: Care e diferența?

ACTORUL: Zece guildeni.

ROS: Zece guildeni!

ACTORUL: Adică opt.

ROS: Împreună?

ACTORUL: Fiecare. Nu cred că mă înțelegeți...

10
ROS: Ce vrei să spui?

ACTORUL: Ce vreau să spun? Șapte.

ROS: Pe unde ați mai fost?

ACTORUL: Pe ici și colo. Niște minore și-au făcut cuibul în oraș și fac deliciul publicului. Ele-s
la modă acum. Dar nu se compară cu repertoriul nostru... ne dedăm la orice, dacă aveți
gusturi din astea... (îl privește pe ROS cu subînțeles, dar el nu înțelege nimic.) Asta e, se naște
un prost la fiecare minut. (TRAGEDIENILOR) Hai-deți! Mai departe! (TRAGEDIENII își iau
poverile și împing căruța)

GUIL: Unde mergeți?

ACTORUL: Sta-ați! (Se opresc). Acasă, domnule.

GUIL: De unde veniți?

ACTORUL: De acasă. Suntem nomazi, domnule. Ne încercăm norocul pe unde îl găsim.

GUIL: Deci a fost doar norocul?

ACTORUL: Norocul?

GUIL: Că ne-ați găsit.

ACTORUL: O da.

GUIL: Norocul, deci.

ACTORUL: Sau soarta.

GUIL: A noastră sau a voastră?

ACTORUL: Cu greu se poate una fără cealaltă.

GUIL: Soarta, deci.

ACTORUL: O da. N-avem nici un control. Diseară jucăm la curte. Sau seara următoare. Sau la
cârciumă. Sau nu.

GUIL: Poate îmi pot folosi influența.

ACTORUL: La cârciumă?

GUIL: La curte. Aș zice că am puțină influență.

11
ACTORUL: Așa ai zice?

GUIL: Mai am puțină influență.

ACTORUL: Mai ai?

(GUIL îl apucă violent pe actor)

GUIL: Am influență! (actorul nu se opune. GUIL se liniștește.) Spuneai ceva – despre luat
parte la acțiune...

ACTORUL: Spuneam! Spuneam! Ești mai iute ca prietenul tău... (în secret) Auzi aici, pentru un
pumn de guildeni, se face că am pentru voi spectacolul privat și necenzurat al Răpirii
Sabinelor – mă rog, mai exact a Sabinei – Alfred! – sau mai exact a lui Alfred ( peste umăr) Ia-
ți fusta, Alfred – (băiatul începe să se îmbrace în femeie) iar pentru opt puteți participa. Pe
oricare dintre roluri. Sau amândoi pentru zece. (GUIL încearcă să scape, actorul îl ține de
mânecă) cu bisuri. (GUIL îl împinge pe actor. Actorul, resemnat.) Dă-ți jos fusta, Alfred...
(Alfred se dezbracă din hainele de femeie).

GUIL: Putea să fie... Nu trebuia să fie obscen... Ar fi putut să fie... ceva special, o pasăre
nemaivăzută, care se coboară pe umărul meu... putea fi și un pitic surdomut pe marginea
drumului, care să ne arate pe unde să o luăm... eram pregătit. Dar e asta, nu? Fără enigmă,
fără demnitate, nimic clasic, grav, numai asta – un pornograf comic și niște prostituate...

ACTORUL: (făcând o plecăciune cu pălăria. Trist) Trebuia să ne prindeți în vremuri mai bune.
Eram puriști pe-atunci. Hai-deți! Mai departe! (Pornesc.)

ROS: (s-a prins între timp) Scuzați-mă!

ACTORUL: Sta-ați! (se opresc.) A-al-l-fred! (Alfred reîncepe să se îmbrace în femeie.)

ROS: Deci nu sunteți... exclusiv... actori, deci?

ACTORUL: Suntem inclusiv actori, domnule.

ROS: Deci faceți... panarame?

ACTORUL: Spectacole, domnule.

ROS: Da, da, sigur. Se câștigă mai bine așa, nu?

ACTORUL: Avem mai multă activitate, domnule.

ROS: Vremurile fiind cum sunt.

ACTORUL: Da.

12
ROS: Nicicum.

ACTORUL: Complet.

ROS: Știți, nici nu știam..

ACTORUL: Nu..

ROS: Adică... auzisem... dar n-am știut că chiar...

ACTORUL: Nu.

ROS: Adică... ce faceți mai exact?

ACTORUL: Toate chestiile obișnuite, mai mult sau mai puțin, doar că pe dos. Facem pe scenă
lucrurile care de obicei se întâmplă în afara ei. Ceea ce e într-un fel coerent, dacă te gândești
la toate ieșirile ca fiind intrări către un alt loc.

ROS: Mda, deci.. nu sunt neapărat genul care... dar mai stați puțin, unde vă grăbiți.. stați
puțin și mai spuneți-ne din lucrurile pe care vi le cer oamenii să le faceți...

(Actorul se întoarce cu spatele)

ACTORUL: Hai-deți! Mai departe!

ROS: Stați o secundă! (actorii se întorc și îl privesc fără expresie)

Bine, de acord... m-ar interesa oarecum... să văd cam ce... (cu curaj) Ce puteți face pentru
asta? (aruncă o monedă pe jos între ei. Actorul scuipă către monedă.)

ACTORUL: Lăsați-o acolo. Poate la drumul de întoarcere vom fi suficient de disperați ca să

acceptăm. (TRAGEDIENII se bat să culeagă moneda, ACTORUL îi desparte.) Hai! Mai departe!
(Alfred e pe jumătate îmbrăcat. Actorul îl lovește.) Tu ce crezi că faci aici?

ROS: Destrăbălaților! Să vă fie rușine! Las că vedeți voi, vă denunțăm la poliție – perverșilor!

(Actorii sunt pe cale să plece. GUIL a rămas detașat.)

GUIL: Vreți să punem un pariu?

ACTORUL: Sta-ați! (ACTORII par interesați. ACTORUL vine în față.) La ce fel de pariu vă
gândiți? (GUIL se apropie, pune piciorul pe moneda de pe jos.)

GUIL: Dublu sau nimic.

ACTORUL: Bine.. cap. (GUIL ridică piciorul. ACTORUL se apleacă. TRAGEDIENII se adună în jur.
Ușurare și felicitări. ACTORUL ridică moneda. GUIL îi aruncă încă una.)

13
GUIL: Din nou? (Unii TRAGEDIENI sunt pentru, alții împotrivă. ACTORUL dă din cap și aruncă
moneda.) Cap. (e cap. o ridică.) Din nou. (GUIL aruncă moneda.)

ACTORUL: Cap. (e cap. Actorul ridică moneda. Are două monede. Aruncă una.)

GUIL: Cap. (e cap. GUIL o ridică. Aruncă imediat.)

ACTORUL: (ezită o secundă) Pajură. (dar e cap. GUIL o ridică. Actorul aruncă cealaltă monedă
ca plată pentru că a pierdut. GUIL nu o ridică. Pune piciorul pe ea.)

GUIL: Cap.

Actorul: Nu! (Pauză. TRAGEDIENII se opun) Nu le plac șansele.

GUIL: După șase la rând? Eu aș zice că șansele sunt în favoarea voastră.

ACTORUL: Nu.

GUIL: (ridică piciorul, se apleacă. Ia moneda, o privește) Aveai dreptate – cap. (O aruncă, o
prinde pe mână.) Pun pariu că e cap.

ACTORUL: Nu.

GUIL: (dezvăluie moneda) Corect din nou. (Din nou) Pun pariu că e cap.

ACTORUL: Nu.

GUIL: (dezvăluie moneda) Și din nou. (Din nou) Pun pariu pe cap.

ACTORUL: Nu! (se întoarce, TRAGEDIENII la fel ca el. GUIL se apropie.)

GUIL: Vă vine să credeți? (se relaxează. Zâmbește.) Punem pariu că de două ori anul nașterii
mele e număr par?

ACTORUL: Anul nașterii...

GUIL: Dacă nu aveți încredere, nu puneți pariu.

ACTORUL: Tu ai avea încredere în mine?

GUIL: Pune pariu atunci.

ACTORUL: Nașterea mea?

GUIL: Dacă iese impar câștigi.

ACTORUL: Bine. (Actorii se apropie)

14
GUIL: Bun. Anul nașterii tale. Dublează-l. Numere pare câștig, impar câștigi tu. (Liniște. Un
suspin de la TRAGEDIENI – realizează că orice număr dublat e par. Apoi mare scandal. Apoi
liniște.)

ACTORUL: N-avem bani.

GUIL: Păi atunci ce aveți? (Actorul îl aduce fără să spună nimic pe Alfred.) Știți vreo piesă
bună?

ACTORUL: Piese?

ROS: (încercând să ajute, lingușitor) Panarame..

GUIL: Nu ziceați că sunteți actori?

ACTORUL: O. A, ba da, suntem. Suntem. Nu înțelegeam...

GUIL: Ați pierdut. Deci – poate o tragedie greacă? Cunoașteți tragedii ale antichității, nu?
Marile omucideri clasice? Matri, patri, fratri, sorrori, uxori și, bineînțeles...

ROS: Sushi...

GUIL: Sui-cid - nu? Fecioare care se îndrăgostesc de zei...

ROS: Și vice-versa...

GUIL: E genul vostru, nu?

ACTORUL: Păi nu prea, nu. Noi suntem mai mult din școala sânge, dragoste și retorică.

GUIL: Bine, atunci alegeți voi. Dacă aveți ce alege dintre ele.

ACTORUL: E greu să le desparți, domnule – bine, putem face sânge și dragoste fără retorică,
și putem face sânge și retorică fără dragoste, și putem să le facem pe toate în același timp
sau consecutiv, dar nu putem face dragoste și retorică fără sânge. Sângele e obligatoriu –
toate-s cu sânge, mă înțelegeți?

GUIL: Asta vrea să vadă lumea?

ACTORUL: Asta știm să facem. (mică pauză. GUIL îi pune mâna blând lui Alfred pe umăr.)

GUIL: Mulțumim, vă căutăm noi.

ACTORUL: Hai-deți! Treizeci-șiopt!

ROS: Poziția?

15
ACTORUL: Ce anume?

ROS: Unul din... tablouri?

ACTORUL: Nu, domnule.

ROS: Oh.

ACTORUL: (către TRAGEDIENI, care descarcă căruța) Intrări aici și aici.

GUIL: Și? Tu nu te schimbi în costum?

ACTORUL: Eu nu mă schimb niciodată, domnule.

GUIL: Tot timpul în personaj, nu?

ACTORUL: Exact. (Pauză.)

GUIL: Nu trebuie să îți intri în... rol?

ACTORUL: Sunt în rol.

GUIL: Dar dacă ești în rol... nu ai cum să îți intri în rol... nu?

ACTORUL: Sunt de la început.

GUIL: Dar nici nu a început. Bine... ne mai vedem noi.

ACTORUL: O să vă fac cu mâna.

(ROS se apropie. Vrea să îl facă pe actor să se dea la o parte, dar actorul nu se mișcă.)

ROS: Mă scuzați. (Pauză. Actorul ridică piciorul. Stătea pe moneda lui GUIL. ROS pune piciorul
pe monedă. Zâmbește.) Mulțumesc. (Actorul pleacă. ROS se apleacă după monedă.)

GUIL: Hai.

ROS: Ia uite – ce noroc.

GUIL: Ce?

ROS: Era pajură. (îi aruncă moneda lui GUIL care o prinde. În același timp, se schimbă lumina
de la exterior la interior.)
INTRĂ OFELIA alarmată, urmată de HAMLET – pantomimă. IES. INTRĂ CLAUDIUS și
GERTRUDE)

16
CLAUDIUS: Bine ai venit, dragă Rosencrantz... (îi întinde mâna lui GUIL, iar ROS face o
plecăciune – GUIL face o plecăciune grăbită și întârziată.) ...și Guildenstern. (îi întinde mâna
lui ROS, iar GUIL face plecăciunea – ROS încă se îndreaptă de la plecăciune și până să se
îndrepte mai face o plecăciune. Cu capul plecat, se sucește să se uite după GUIL.) Pe lângă
dorul de-a vă revedea, nevoia mea de ajutorul vostru mă-ndeamnă să vă chem în mare
grabă. Ați auzit poate că prințul nostru este întrucâtva schimbat, astfel că nici pe dinafară,
nici pe dinăuntru nu mai seamănă cu ceea ce era. Sau cu ce-ar trebui să fie. Altceva decât
moartea tatălui său, care să-l fi dus atât de departe de buna-nțelegere cu sine însuși, nu-mi
pot imagina. Vă rog din suflet pe amândoi, ca vechi prieteni din copilărie ai prințului și-
obișnuiți cu vârsta și purtarea lui să mai rămâneți aici la curtea noastră o vreme, ca
purtându-I companie să îl atrageți către plăceri și să aflați atât cât veți putea, ce rău ascuns
anume-l copleșește, ca dezvelindu-l, să-i găsim un leac.

GERTRUDE: Dragi.. gentlemeni... (amândoi fac o plecăciune) Mi-a vorbit mult de voi și sunt
încredințată că nu există doi oameni pe această lume care să-i fie mai dragi. Dacă veți fi atât
de buni cu noi să mai rămâneți pe la noi o vreme pentru-a ne ajuta în ceea ce vă cerem,
vizita voastră va fi răsplătită cu mulțumiri cum numai regii își amintesc să dăruiască.

ROS: Maiestățile voastre ar putea, prin puterea suverană pe care o aveți asupra noastră, să
ne cereți să vă servim, sub formă de poruncă, nu rugăminte.

GUIL: De bună voie, însă, amândoi vă stăm la picioare, așteptând porunca.

CLAUDIUS: Mulțumesc, Rosencrantz (întorcându-se spre ROS, care nu e pe fază, în timp pe

GUIL face o plecăciune.) Bunule Guildenstern (întorcându-se spre GUIL care face o dublă
plecăciune).

GERTRUDE: (corectându-l) Mulțumim, Guildenstern (întorcându-se spre ROS, care face o

plecăciune în timp ce GUIL verifică dacă să mai facă sau o altă plecăciune) ... și bunule
Rosencratz. (Întorcându-se la GUIL, amândoi se ridică – GUIL mai verifică o dată și mai face o
plecăciune.) Și vă implor să mergeți imediat la fiul meu, cel mult schimbat. Mergeți câțiva
dintre voi și duceți-i pe acești gentlemeni la Hamlet.

GUIL: Să facă cerul ca prezența și practicile noastre să-i placă și să-i folosească.

GERTRUDE: Amin! (intră POLONIUS.)

POLONIUS: Stăpâne, ambasadorii se întorc din Norvegia cu vești bune. Se pare că armatele
pe care le adunau nu erau destinate împotriva noastră, ci doar a polonezilor, așa că ne cer
voie să treacă pe aici în drumul lor.

CLAUDIUS: Ai fost întotdeauna un tată de vești bune.

POLONIUS: Am fost, stăpâne? Vă asigur că pentru mine datoria este la fel de importantă ca
propriul meu suflet, ambele închinate lui Dumnezeu și bunului meu Rege. Și, dacă nasu-mi
de copoi mai e în stare să adulmece vreo urmă, cred că am găsit cauza pentru care Hamlet a
devenit așa lunatic.

17
CLAUDIUS: I-auzi, iubita mea, Polonius spune c-a găsit motivul pentru tulburarea fiului
nostru, Hamlet.

GERTRUDE: Mă îndoiesc că-i altul decât cel evident – moartea tatălui său și nunta noastră
mult prea timpurie.

POLONIUS: Stăpâne, doamnă, să mă apuc acum să postulez

Ce este-un rege, ce e datoria, de ce e ziua zi și noaptea noapte, timpul timp,
Ar fi să pierdem timp și zi și noapte. Pe scurt, cum vorba scurtă e cea mai elocventă,
Fără înflorituri și multe-alte zorzoane, am să fiu scurt. Hamlet e nebun.
Sau, altfel spus, bolnav. Căci ce e nebunia altceva decât a fi nebun?

GERTRUDE: Mai repede, și fără atâtea-nflorituri.

POLONIUS: Doamnă, vă jur că nu e nici o-nfloritură. Că e nebun, e-adevărat: e-adevărat că-i

trist. Nu-i cea mai fericită exprimare. Dar gata, fără-nflorituri. Să acceptăm atunci că e
nebun. Rămâne doar de văzut care este cauza acestui efect – sau mai bine zis, defect. Efect,
defect. Înțelegeți? În fine. Rămânem la atât, dar mai rămâne o rămășită. Eu am o fiică. O am
cât e a mea. Iar fiica mea, cuminte, mi-a dat astea. Ascultați: (citește o scrisoare)
„Celestei, prea divinei mele Ofelia – la sânul tău...” – urâtă frază „la sânul tău”, foarte
nereușită – „la sânu-ți alb..”

GERTRUDE: Vine de la Hamlet?

POLONIUS: Stați o clipă, doamnă. „La sânu-ți..” poate-ar fi fost mai bine „la sânul tău cel
alb”.. în fine. Înțelegeți.

CLAUDIUS: Dar cum a primit ea dragostea lui?

POLONIUS: Ce credeți despre mine?

CLAUDIUS: Că ești un om loial și de onoare.

POLONIUS: Credeți că aș putea să-ndur ca fiica mea să intre în asemenea afaceri periculoase,
iar eu să stau și să mă uit ca mutu, de parc-aș fi un scăunel sau un birou, pe care ei să-și scrie
versurile șchioape? Nu, domnule. Eu mi-am luat fiica de-o aripă și i-am spus: „Lord Hamlet e
un prinț, nu e de nasul tău.” Și i-am poruncit să se închidă-n camera ei și să nu primească
nimic de la el, ceea ce ea a făcut, ceea ce l-a făcut pe el să cadă mai întâi în post negru, apoi
în veghe, apoi în slăbiciune, apoi în reverie, apoi în furie și apoi în nebunia în care se
bălăcește acum și pe care o deplângem.

CLAUDIUS: (lui Gertrude) Crezi că-i așa?

GERTRUDE: Ar putea fi.

18
POLONIUS: (plesnindu-se peste cap și umeri) Luați-mi acesta de pe-aceștia dacă e altfel. Am
să vă demonstrez, iar dacă nu-i așa, să nu mai fiu secretar de stat, și-n schimb să am o fermă
și să mă plimb cu căruța. Veniți cu mine.

(Ies, ROS și GUIL rămân în urmă.)

ROS: Vreau acasă.

GUIL: Nu-i lăsa să te amețească.

ROS: Simt că mă depășește situația asta...

GUIL: Nu mai e mult și o să fim din nou acasă...

ROS: E prea mult... Țin minte...

GUIL: Da?

ROS: Țin minte că nu erau atâtea întrebări.

GUIL: Au fost tot timpul întrebări. S-au schimbat numai întrebările.

ROS: Răspunsuri, da. Erau răspunsuri la toate lucrurile.

GUIL: Nu mai ții minte.

ROS: Țin minte – că puteam ține minte cum mă cheamă - și pe tine. Puteam ține minte cum
mă cheamă. Erau răspunsuri oriunde te uitai. Lumea știa cine sunt eu și dacă nu știau le
spuneam. Gata. M-am săturat.

GUIL: Nu te mai văicări atâta. Nu am venit aici să ne boteze. Putem spune că avem noroc.
Puteau să ne lase să căutăm ca proștii prin tot dicționarul onomastic. Măcar avem
alternativă.

ROS: Bine, de acum înainte...

GUIL: Dar nu și libertatea de a alege.

ROS: M-ai făcut de râs cu ăștia.

GUIL: Și eu am fost la fel de ridicol.

ROS: Nu vreau decât puțină consecvență!

GUIL: Dă-ne nouă astăzi masca noastră cea de toate zilele..

19
ROS: Vreau acasă. Pe unde am venit? Mi-am pierdut simțul orientării. (deodată se
conectează). Nu suntem datori nimănui.

GUIL: Nu mai avem cum să plecăm. Cea mai mică acțiune a ta declanșează alta în altă parte și
e declanșată de o alta. Trebuie să fim pe fază. Să călcăm cu grijă, să urmăm instrucțiunile. O
să fie bine.

ROS: Cât timp?

GUIL: Până se derulează evenimentele. E o logică în funcțiune – totul e stabilit dinainte, nu-ți
fă griji. Bucură-te de ce se întâmplă. Relaxează-te. Să te lași luat de mână și condus, ca și
când ai fi din nou copil, chiar fără inocență – e ca un premiu, o bucată în plus de copilărie
când te așteptai mai puțin, ca un premiu pentru că ai fost bun, o compensație pentru
premiul pe care nu l-ai primit niciodată – mă contrazic?

ROS: Nu mai țin minte. Ce informații avem?

GUIL: Ni s-au dat ordine. Transformarea lui Hamlet. Ce îți aduci aminte?

ROS: Păi, e schimbat, nu? Exteriorul și interiorul nu mai seamănă...

GUIL: Să-l atragem la plăceri – să aflăm ce-l supără.

ROS: Ceva mai mult decât moartea tatălui său.

GUIL: Vorbește tot timpul despre noi – nu sunt pe lume doi oameni care să-i fie mai dragi.

ROS: Îl înveselim – aflăm care e faza.

GUIL: Exact, totul e să pui întrebările potrivite și să te trădezi cât mai puțin. E un joc.

ROS: Și după aia putem pleca?

GUIL: Și primim o răsplată cum numai regii își amintesc să dăruiască.

ROS: Asta îmi place cum sună. Oare ce-a vrut să spună că își amintesc?

GUIL: Că nu-și uită prietenii.

ROS: Ai în cap o cifră?

GUIL: Greu de spus... dacă unii regi sunt amnezici, ceilalți sunt... opusul, oricare ar fi...

ROS: Da.. dar..

GUIL: Elefantini?

20
ROS: Nu cât timp își aduce aminte... de ce sumă își aduce aminte?

GUIL: Memorie... are memorie bună, o răsplată memorabilă.

ROS: Ce tot vorbești acolo?

GUIL: Vorbe, vorbe, vorbe. E tot ce avem. (Pauză).

ROS: N-ar trebui să facem ceva constructiv?

GUIL: La ce te gândești?... O piramidă umană, nu prea înaltă și nu prea ascuțită?

ROS: Am putea să mergem.

GUIL: Unde?

ROS: După el.

GUIL: De ce? Ne-au pus aici – dacă începem să ne mișcăm, o să fugim unii după alții toată
noaptea.

ROS: Ce interesant! Mă simt ca un spectator – oribil. Singurul lucru care o face de suportat
este credința irațională că o să apară cineva interesant în câteva clipe...

GUIL: Vezi pe cineva?

ROS: Nu. Tu?

GUIL: Nu. Ce tortură – să fii ținut în suspans, fără să ți se ofere vreodată soluția... (Pauză) Nu
prea avem exercițiul.

ROS: Putem să jucăm întrebări.

GUIL: La ce ne-ar folosi?

ROS: Exercițiu!

GUIL: Afirmație! Unu-zero.

ROS: Ai trișat!

GUIL: Cum?

ROS: Încă nu începusem.

GUIL: Afirmație. Doi-zero.

21
ROS: Se pune și asta?

GUIL: Ce?

ROS: Se pune și asta?

GUIL: Fault! Fără repetiții. Trei-zero. Primul game...

ROS: Eu nu joc dacă faci așa.

GUIL: Cine servește?

ROS: Ha?

GUIL: Fault! Fără onomatopee. Zero-unu.

ROS: Cine e la rând?

GUIL: De ce?

ROS: De ce nu?

GUIL: Dar pentru ce?

ROS: Fault! Fără sinonime! Unu egal.

GUIL: Cum naiba ai reușit să egalezi?

ROS: Fault! Fără retorică. Doi la unu.

GUIL: La atât am ajuns?

ROS: Nu te-ai prins?

GUIL: Cu mine vorbești?

ROS: Cu cine altcineva?

GUIL: Ce?

ROS: De unde să știu?

GUIL: De ce întrebi?

ROS: Vorbești serios?

GUIL: Asta nu e retorică?

22
ROS: Nu.

GUIL: Afirmație! Doi egal. Game point.

ROS: Ce-i cu tine azi?

GUIL: Când?

ROS: Ce?

GUIL: Ești surd?

ROS: Sunt mort?

GUIL: Da sau nu?

ROS: Avem de ales?

GUIL: Există Dumnezeu?

ROS: Fault! N-are legătură cu întrebarea. Trei la doi, game unu la unu.

GUIL: Cum te cheamă?

ROS: Pe tine cum te cheamă?

GUIL: Eu te-am întrebat primul.

ROS: Afirmație. Unu zero.

GUIL: Cum te cheamă acasă?

ROS: Pe tine cum te cheamă?

GUIL: Acasă?

ROS: Te cheamă altfel acasă?

GUIL: Acasă unde?

ROS: N-ai casă?

GUIL: De ce întrebi?

ROS: Unde bați?

23
GUIL: (cu emfază) Cum te cheamă?!

ROS: Repetiție. Doi-zero. Match point la mine.

GUIL: (luându-l de guler) CINE TE CREZI?

ROS: Retorică! Game și match! (Pauză). Unde o să se termine?

GUIL: Aceasta e întrebarea.

ROS: Toate sunt întrebări.

GUIL: Crezi că contează?

ROS: Pentru tine contează?

GUIL: De ce ar conta?

ROS: Ce contează de ce?

GUIL: Contează de ce contează?

ROS: Pentru tine ce contează? (Pauză.)

GUIL: Nu contează.

ROS: Cât e scorul?

GUIL: Care sunt regulile?

(Intră HAMLET, citind o carte. GUIL îl observă înainte să dispară)

GUIL: Rosencrantz!

ROS: Ce? (HAMLET iese. Ei încep să zâmbească.)

GUIL: Ia! Ce zici?

ROS: Șmecher!

GUIL: Natural?

ROS: Instinctiv.

GUIL: Te-ai lămurit?

ROS: Jos pălăria.

24
GUIL: Bate palma. (își strâng mâinile.)

ROS: Acum să te vedem pe tine – Guil...!

GUIL: Stai, încă nu – ia-mă pe nepregătite.

ROS: Corect. (se separă. Pauză. Aparte lui GUIL) Gata?

GUIL: Ești idiot?

ROS: Scuze. (Pauză.)

GUIL: (brusc) Guildenstern!

ROS: (se sperie) Ce? (apoi șocat, dezamăgit, GUIL dezgustat.)

GUIL: N-am cerut decât puțină consecvență...

(Pauză)

ROS: Ăla cine a fost?

GUIL: Nu-l cunoști?

ROS: El mă cunoaște?

GUIL: Nu te-a văzut.

ROS: Nici eu nu l-am văzut pe el.

GUIL: O să vedem. Abia l-am recunoscut, era schimbat.

ROS: Vizibil?

GUIL: Transformat.

ROS: Cum ți-ai dat seama?

GUIL: Pe dinăuntru și pe dinafară.

ROS: Am văzut.

GUIL: Nu era el însuși.

ROS: Era schimbat.

GUIL: Am văzut. Care-i problema?

25
ROS: A mea?

GUIL: A lui.

ROS: Să aflăm. Cum?

GUIL: Întrebări și răspunsuri. Metodele vechi sunt cele mai bune.

ROS: E afectat.

GUIL: Tu întrebi, eu răspund.

ROS: Nu e el însuși.

GUIL: Eu sunt el. (Pauză).

ROS: Și eu cine sunt?

GUIL: Tu ești tu.

ROS: Și el e tu?

GUIL: Absolut deloc.

ROS: Și ești afectat?

GUIL: Asta e ideea. Ești gata?

ROS: Hai să recapitulăm.

GUIL: Sunt afectat.

ROS: Văd.

GUIL: Află ce mă afectează.

ROS: Corect.

GUIL: Întrebări și răspunsuri.

ROS: Cum să încep?

GUIL: Adresează-mi-te.

ROS: Dragă Guildenstern!

26
GUIL: (trist) Ai uitat – așa-i?

ROS: Dragă Rosencrantz!

GUIL: (controlându-se cu greu) Nu sunt sigur că mă înțelegi. Ceea ce încercăm să facem este
ipoteza în care eu răspund pentru el, în timp ce tu mă întrebi întrebări.

ROS: Ah! Ești gata?

GUIL: Știi ce ai de făcut?

ROS: Ce?

GUIL: Ești retardat?

ROS: Poftim?

GUIL: Ești surd?

ROS: Ai zis ceva?

GUIL: Nu acum...

ROS: Afirmație.

GUIL: (zbiară) Nu acum! (Pauză.) Dacă aveam vreun dubiu, sau vreo speranță, s-a risipit. Ce
am putea avea noi în comun în afară de situația în care ne aflăm? (pauză.) Poate o să mai
treacă pe aici.

ROS: Să plecăm?

GUIL: De ce?

(Pauză.)

ROS: (Se ridică. Pocnește din degete.) O! M-am prins – tu te prefaci că ești el, iar eu te întreb
lucruri!

GUIL: (sec) Bravo.

ROS: M-ai amețit puțin adineauri.

GUIL: Am văzut.

ROS: Cum să încep?

GUIL: Întră în vorbă.

27
ROS: Prea nobil Lord!

GUIL: Dragul meu Rosencrantz! (Pauză.)

ROS: Deci eu mă prefac că sunt tu?

GUIL: Categoric nu. Dacă vrei. Continuăm?

ROS: Întrebări și răspunsuri.

GUIL: Exact.

ROS: Exact. Prea nobil Lord!

GUIL: Dragă... puștiule!

ROS: Cum mai ești?

GUIL: Afectat.

ROS: Serios? Cum așa?

GUIL: Sunt schimbat.

ROS: Pe dinăuntru sau pe dinafară?

GUIL: Și și.

ROS: Am înțeles. (Pauză.) Nimic nou deocamdată.

GUIL: Du-te-n detalii. Sondează. Tatonează contextul, stabilește situația.

ROS: Și zi așa... unchiul tău e regele Danemarcei?

GUIL: Și tata înaintea lui.

ROS: Păi și...

GUIL: Hai, întreabă.

ROS: Stai să înțeleg. Tatăl tău a fost regele. Tu erai singurul fiu. Tatăl tău moare. Ești major.
Unchiul tău devine rege.

GUIL: Mda.

ROS: Neortodox.

28
GUIL: Mi-am luat o țeapă.

ROS: Fără îndoială. Unde erai?

GUIL: În Germania.

ROS: Uzurpare, deci.

GUIL: Mi-a luat fața.

ROS: Apropos.

GUIL: Sigur.

ROS: Nu vreau să fiu indiscret.

GUIL: E de domeniul public.

ROS: S-a însurat cu maică-ta.

GUIL: M-a fentat. (Pauză.)

ROS: (Lugubru) Încă mai era cald răposatul.

GUIL: Și ea la fel.

ROS: Extraordinar.

GUIL: Indecent.

ROS: Cam pe fugă.

GUIL: Suspicios.

ROS: Te pune pe gânduri.

GUIL: Să nu te gândești că nu m-am gândit.

ROS: Cu fratele soțului...

GUIL: Erau apropiați.

ROS: S-a dus la el...

GUIL: Prea apropiați...

29
ROS: ...pentru consolare.

GUIL: Situația arată rău.

ROS: Se cam potrivește.

GUIL: Incest și adulter.

ROS: Ai merge atât de departe?

GUIL: Niciodată.

ROS: În concluzie: tatăl tău, pe care îl iubești, moare, tu ești moștenitorul, vii acasă și
descoperi că nici nu s-a răcit cadavrul și fratele lui mai tânăr s-a și cocoțat pe tronul și în
patul lui, jignind astfel atât practica legală, cât și pe cea naturală. Acum, de ce te porți în felul
acesta neobișnuit mai exact?

GUIL: Nu-mi pot imagina. (Pauză). Dar toate astea sunt cunoscute tuturor, sunt de domeniul
public. Și totuși ne-a chemat. Iar noi am venit.

ROS: (atent) I-auzi! Muzică...

GUIL: Suntem aici.

ROS: ...ca o orchestră – mi s-a părut că am auzit o orchestră.

GUIL: Rosencrantz...

ROS: (absent) Ce? (Pauză)

GUIL: Guildenstern...

ROS: (iritat de repetiție) Ce?

GUIL: Chiar nu faci nici o diferență?

ROS: (se întoarce prostește) Ce? (Pauză.)

GUIL: Du-te și vezi dacă e acolo.

ROS: Cine?

GUIL: Acolo.

ROS: (se duce, se uită, se întoarce, raportează formal). Da.

GUIL: Ce face?

30
(ROS repetă mișcarea).

ROS: Vorbește.

GUIL: Singur? (Ros pornește să se uite. GUIL îl întrerupe nerăbdător.) E singur?

ROS: Nu.

GUIL: Atunci nu vorbește singur, nu?

ROS: Vorbește, dar nu e singur... Vine încoace, cred. Să plecăm?

(Intră HAMLET, cu spatele, vorbind, urmat de POLONIUS.)

POLONIUS: Mă recunoașteți, domnule?

HAMLET: Sigur. Ești un negustor de pește.

POLONIUS: Vai, nu, domnule.

HAMLET: Măcar de-ai fi la fel de cinstit.

POLONIUS: Cinstit, my lord?

HAMLET: Da, domnule. Să fii cinstit în ziua de azi înseamnă să fii unul din zece mii.

POLONIUS: Așa e, my lord.

HAMLET: Căci dacă soarele naște viermi într-un câine mort – n-ai o fată?

POLONIUS: Am o fată...

HAMLET: N-o lăsa să stea în soare.

POLONIUS: Tot cu gândul la fata mea... E dus săracu! Ce citiți, domnule?

HAMLET: Vorbe, vorbe, vorbe.

POLONIUS: Și despre ce e vorba?

HAMLET: Între cine și cine?

POLONIUS: Despre ce citiți.

31
HAMLET: Bârfe, domnule. Cică bătrânii ar fi zbârciți, cu ochii urduroși, că sunt complet idioți
și le atârnă pieile pe ei. Lucruri care nu cred că ar trebui să apară publicate... pentru că tu
însuți, domnule, ai putea fi la fel de bătrân ca mine, dacă ai da înapoi, ca racul.

POLONIUS: Dacă e nebunie, e o nebunie cu metodă. Nu vreți să ieșiți puțin din atmosfera
asta, Stăpâne?

HAMLET: Poate-n mormânt.

POLONIUS: Da, într-adevăr, în mormânt cam ieși din atmosferă. Stăpâne, dați-mi voie să îmi
iau rămas bun.

HAMLET: N-ai putea să îmi iei ceva de care aș vrea mai mult să mă despart – decât de viața
mea, decât de viața mea, decât de viața...

POLONIUS: Multă sănătate, stăpâne. (lui ROS) Veniți la Prințul Hamlet? E acolo.

ROS: (lui POLONIUS) Toate cele bune, domnule. (POLONIUS iese.)

GUIL: (lui Hamlet) Prea nobil Lord!

ROS: Prea nobilul meu Lord!

HAMLET: Prietenii mei dragi! Ce mai faci, Guildenstern? (vine cu brațele deschise la ROS,
GUIL face plecăciunea. HAMLET se corectează. Tot lui ROS) Ah Rosencrantz! (râd cu toții de
greșeală. Hamlet îi ia de după gât pe amândoi.) Cum mai sunteți, băieți?

ACTUL DOI

ROS: Nicicum.

GUIL: Fericiți că nu suntem prea fericiți.

HAMLET: Ce vești?

ROS: Nimic, my lord, doar că lumea s-a făcut mai cinstită.

HAMLET: Atunci sfârșitul lumii e aproape. Ce i-ați făcut Soartei, de v-a trimis la închisoare?

GUIL: La închisoare, my lord?

HAMLET: Danemarca e o închisoare.

ROS: Atunci întreaga lume e una.

HAMLET: Și încă cum! Cu coridoare, carcere și camere de tortură, din care Danemarca e cea
mai rea.

32
ROS: Nouă nu ni se pare.

HAMLET: Atunci pentru voi nu e; căci nu e nimic bun sau rău pe lume pe care să nu-l facem
noi să fie așa. Pentru mine e o închisoare.

ROS: Poate e prea strâmtă pentru ambiția dumneavoastră.

HAMLET: Vai de mine, aș putea fi închis într-o coajă de nucă și m-aș simți un rege al
nemărginirii, dacă nu aș visa urât. Ce faceți la Elsinore?

GUIL: În vizită.

HAMLET: Sărac cum sunt, sunt sărac și în mulțumiri. Vă mulțumesc. Haideți, fiți sinceri. Ați
fost chemați?

GUIL: Păi... ce să spunem, my lord?

HAMLET: Deci ați fost chemați. Știu că Regele și Regina v-au chemat.

ROS: Cu ce scop, my lord?

HAMLET: Asta voi trebuie să îmi spuneți.

ROS: (lui GUIL) Tu ce spui?

HAMLET: Hei, hei, vă văd.

GUIL: Da my lord, am fost chemați.

HAMLET: Am să vă spun de ce. De la o vreme – nu știu de ce – mi-am pierdut toată voioșia,

am renunțat la obișnuitele exerciții; și într-adevăr, sufletul meu e-atât de apăsat, încât
pământul nu îmi pare decât un promontoriu sterp; acest minunat baldachin – văzduhul –
priviți, acest mândru firmament nu-mi pare altceva decât un amestec pestilențial de miasme.
Ce minunată lucrare e omul! Ce nobilă-i este rațiunea! Cât de infinite îi sunt facultățile, cât
de admirabile și de expresive mișcările! Cât de asemenea unui înger, cât de asemenea unui
zeu! Frumusețea lumii! Și totuși, pentru mine, ce este-această chintesență a țărânii? Nu,
domnii mei, omul nu-mi place.

GUIL: Atunci înseamnă că actorii pe care i-am întâlnit venind încoace nu o să vă înveselească.
(intră TRAGEDIENII) Au venit actorii.

HAMLET: Domnilor, sunteți bineveniți la Elsinore. Hai, dați-mi mâinile. (le ia mâinile) Oamenii
se așteaptă să fie primiți cu pompă și ceremonie. Am să mă conformez acestei mode, ca să
nu credeți că entuziasmul la vederea acestor actori ar fi un semn că mă bucur mai mult de
venirea lor decât de a voastră. Sunteți bineveniți. Dar unchiul care mi-e tată și mama care
mi-e mătușă se înșală.

33
GUIL: În ce sens, domnul meu?

HAMLET: Eu sunt nebun numai de la nord-nord vest; când bate vântul dinspre sud știu să
deosebesc o scândură de-un fierăstrău. (POLONIUS intră)

POLONIUS: Fiți bineveniți, domnilor.

HAMLET: (lui ROS) Ai grijă, Guildenstern (nesigur către GUIL) și tu la fel; pe-aici pereții au
urechi. Pruncul acesta bătrân vine să ne anunțe...

POLONIUS: Vai, domnul meu! Vin să vă anunț...

HAMLET: ...că au venit actorii.

POLONIUS: Au venit actorii!

HAMLET: Ce v-am spus?

Ies Hamlet și Polonius.

(ROS și GUIL meditează. Amândoi se tem să vorbească primii)

GUIL: Hm?

ROS: Da?

GUIL: Ce?

ROS: Credeam că tu..

GUIL: Nu.

ROS: A.

(Pauză.)

GUIL: Cred că putem zice că am făcut niște pași înainte.

ROS: Zici?

GUIL: Cred că putem zice asta.

ROS: Cred că putem zice că ne-a făcut să părem complet ridicoli.

GUIL: Am jucat-o cam la risc, e adevărat.

34
ROS: (reproș) „Întrebări și răspunsuri. Metodele vechi sunt cele mai bune”! Ne-a făcut praf. A
fost tot timpul în avantaj.

GUIL: Ne-a prins pe picior greșit o dată sau de două ori, poate, dar eu zic că am făcut
progrese.

ROS: (simplu) Ne-a spart.

GUIL: A ieșit, poate, puțin în avantaj.

ROS: Douăzeci și șapte la trei! A ieșit puțin în avantaj? Ne-a omorât.

GUIL: Păi cum, totuși, eschivele noastre!...

ROS: O, da, eschivele noastre au fost superbe. „Ați fost chemați?” zice. „Stăpâne, da, am fost
chemați...” Nici nu mai știam cum mă cheamă.

GUIL: A avut șase retorice...

ROS: Chiar că întrebări și răspunsuri. Douăzeci și șapte de întrebări în zece minute, și a

răspuns la trei. Tot așteptam să sondezi. „Când o să înceapă sondeze?” mă tot întrebam.

GUIL: ...și două repetiții.

ROS: DACĂ am avut amândoi împreună o întrebare în avantaj.

GUIL: Dar i-am stabilit simptomele, nu?

ROS: Jumătate din ce a spus însemna altceva, și cealaltă jumătate nu însemna nimic.

GUIL: Ambiție frustrată – o stare de doliu, ăsta e diagnosticul meu.

ROS: Șase retorice și două repetiții, asta înseamnă nouăsprezece, din care am răspuns la
cinșpe. Și ce-am obținut în schimb? E deprimat!... Danemarca e o închisoare și vrea să
locuiască într-o nucă; ceva silogisme despre natura ambiției, care n-au mai ajuns la cazuri
concrete și în sfârșit o întrebare directă care ar fi putut duce undeva, și a dus de fapt la
marea revelație că poate face diferența dintre o scândură și un fierăstrău. (Pauză.)

GUIL: Când baate vântul dinspre sud.

ROS: Și e vreme senină.

GUIL: Și când nu e, nu poate.

ROS: E la mila elementelor. (își linge un deget și îl ridică, cu fața la public) Încoace e dinspre
sud? (se uită amândoi la public).

35
GUIL: Nu arată ca dinspre sud. De ce-ai crede asta?

ROS: N-am zis că cred asta. Din partea mea poate fi dinspre nord la fel de bine.

GUIL: Mie nu mi s-ar fi părut.

ROS: Nu știu, dacă începi acum să fii dogmatic...

GUIL: Stai puțin – noi am venit aproximativ dinspre sud, dacă e să ne luăm după o hartă
aproximativă.

ROS: A, m-am prins. Păi, pe unde am venit? (GUIL privește vag în jur) Cam de acolo
aproximativ.

GUIL: (își drege glasul) Dimineața soarele ar trebui să fie la răsărit. Cred că putem afirma
asta.

ROS: Că e dimineață?

GUIL: Dacă e, și dacă soarele e acolo (la dreapta cum stă cu fața la public) de exemplu, atunci
asta (în față) ar fi dinspre nord. Pe de altă parte, dacă nu e dimineață și soarele e acolo ( la
stânga) ...asta.. tot dinspre nord ar fi. Ca să formulăm altfel, dacă am venit de acolo (din
față) și e dimineață, soarele ar fi acolo (la stânga), și dacă de fapt e acolo (la dreapta) și e tot
dimineață, înseamnă că am venit de acolo (din spate), iar dacă acolo e dinspre sud (la
stânga) și soarele e acolo (în față), atunci e după-masă.
Totuși, dacă nu e nici unul din cazurile astea...

ROS: De ce nu te duci să te uiți?

GUIL: Pragmatism?! – asta e tot ce ai de oferit? Nu pare că ai nici un fel de concepție despre
locul tău în lume! N-o să găsești răspunsul scris pe o hârtie sau în cadranul unui compas –
asta îți zic sigur. (Pauză.) Oricum, așa departe în nord n-ai cum să-ți dai seama niciodată –
probabil s-a și întunecat deja.

ROS: Nu sugerez decât că poziția soarelui, dacă nu s-a întunecat, ne-ar da o idee oarecare
despre oră; sau, alternativ, ceasul, dacă funcționează, ți-ar da o idee oarecare despre poziția
soarelui. Nu mai țin minte pe care vrem să o stabilim.

GUIL: Eu încerc să stabilesc direcția vântului.

ROS: Nu e nici un vânt. Curent, da.

GUIL: În cazul ăsta, originea. Să îl urmărim până la sursă și ne va da o idee aproximativă pe

unde am venit – ceea ce ne-ar da o idee aproximativă unde e sudul, pentru un studiu mai
aprofundat.

ROS: Vine din podea. (studiază podeaua) Ăsta nu are cum să fie sudul, nu?

36
GUIL: Aia nu e o direcție. Linge-ți degetul și fâțâie-l prin aer. (ROS analizează distanța până
la picior)

ROS: Nu, cred că trebuie să mi-l lingi tu. (Pauză.)

GUIL: Sunt gata să las toată povestea baltă.

ROS: Sau ți l-aș putea linge eu ție, bineînțeles.

GUIL: Nu, mulțumesc.

ROS: Dacă vrei, ți-l fâțâi prin aer tot eu.

GUIL: Ești idiot?

ROS: Doar prietenos.

GUIL: Poate intră dracului cineva. Asta tot așteptăm, până la urmă. În viață. (Pauză.)

ROS: Poate s-au îmbulzit toți să intre și s-au călcat în picioare la intrare și au murit. Ia strigă-
le ceva. Ceva provocator. Să îi intrigăm.

GUIL: S-au pornit anumite mecanisme și au ritmul lor, la care suntem... condamnați. Fiecare
mișcare e dictată de una anterioară – ăsta e sensul ordinii. Dacă începem să fim arbitrari, o
să fie un haos; cel puțin, să sperăm că așa e. Pentru că dacă am ajunge numai să intuim, sau
să bănuim chiar, că spontaneitatea noastră nu e decât parte din ordinea lor, abia atunci am fi
pierduți. (se așază) Un chinez din dinastia Tang și, deci, un filosof – a visat că e un fluture, iar
din acel moment n-a mai putut fi sigur că nu e de fapt un fluture care visează că e un filosof
chinez. Invidiază-l, în dubla sa certitudine. (O pauză lungă. ROS sare în picioare și urlă la
public)

ROS: Incendiu!

GUIL: (sare în picioare) Unde?

ROS: Nu, stai liniștit. Făceam numai o demonstrație de cât de prost poate fi folosită
libertatea de exprimare. Ca să dovedesc că există. (se uită cu dezgust la public – apoi în alte
direcții – apoi din nou la public) Nici o mișcare. Ar merita să ardă, până nu le mai rămân
decât pantofii.

(ROS scoate o monedă. O aruncă, o prinde. Se uită la ea. O pune la loc.)

GUIL: Ce era?

ROS: Ce?

37
GUIL: Cap sau pajură?

ROS: A. Nu m-am uitat.

GUIL: Ba da, te-ai uitat.

ROS: Da? (scoate o monedă, se uită la ea.) Mda... parcă îmi amintesc ceva.

GUIL: Care e ultimul lucru pe care ți-l amintești?

ROS: Nu vreau să-mi aduc aminte.

GUIL: Traversăm podurile atunci când le-ntâlnim și le ardem în spatele nostru. Și singurul
lucru care rămâne din drumul nostru e amintirea fumului, și presupunerea că la un moment
dat am lăcrimat.

(ROS se apropie fericit cu o monedă în mână. O acoperă cu cealaltă mână și îi întinde lui GUIL
pumnii să ghicească. GUIL se gândește, alege mâna stângă, ROS o deschide și e goală.)

ROS: Nu. (Procesul se repetă. GUIL alege mâna stângă din nou. ROS o deschide și e goală.)
Dublu bluff! (Procesul se repetă – GUIL atinge o mână, apoi rapid pe cealaltă. ROS arată din
greșeală că amândouă sunt goale. ROS râde, apoi se oprește, se uită în spate în partea
stângă, se pipăie pe buzunare, confuz.)

(intră POLONIUS cu TRAGEDIENII și HAMLET)

POLONIUS: Veniți, domnilor.

HAMLET: Urmați-l, prieteni. Mâine vom asculta o piesă. (Actorului) Ce zici, prieten vechi?
Puteți juca „Uciderea lui Gonzago”?

ACTORUL: Da, my lord.

HAMLET: Asta vom vedea mâine seară. Poți la nevoie să înveți un monolog de vreo
douăsprezece sau șaisprezece versuri, pe care să-l strecurăm în piesă?

ACTORUL: Da, my lord.

HAMLET: Foarte bine. Urmați-l pe acest domn, și nu vă bateți joc de el prea tare. (lui
Polonius) My lord, spuneați c-ați fost actor în tinerețe!

POLONIUS: Am fost, în studenție, și unii spun că nu eram rău deloc.

HAMLET: Ce ați jucat?

POLONIUS: Îl jucam pe Iulius Cezar. Mă ucideau în Capitoliu. Brutus mă înjunghea.

38
HAMLET: Ce brută să ucidă în capitală cogeamite vițelul. (lui ROS și GUIL) Dragii mei prieteni,
vă las pentru seara asta. Sunteți bineveniți la Elsinore.

ROS: Da, my lord. (Hamlet și Polonius ies).

GUIL: Deci ne-ați ajuns din urmă.

ACTORUL: (cu răceală) Încă nu, domnule.

GUIL: Ai grijă cu limba aia, sau pun să ți-o taie și să arunce restul, ca o privighetoare la un
banchet roman.

ACTORUL: Mi-ați luat vorba din gură.

GUIL: O să rămâi fără cuvinte.

ROS: O să ți se-ncurce limba.

GUIL: Ca mutu la poarta nouă.

ROS: Ca o privighetoare la un banchet roman.

GUIL: O să ți se facă praf dicția.

ROS: O să-ți tăiem replicile.

GUIL: O să faci pantomimă.

ROS: Și pauze dramatice.

GUIL: N-o să-ți mai găsești limba.

ROS: Te-ai lins pe bot.

GUIL: Să simți gustul lacrimilor tale.

ROS: La micul dejun.

GUIL: N-o să simți diferența.

ROS: Nici n-o să fie nici o diferență.

GUIL: O să-ți luăm vorba din gură.

ROS: O să te-ajungem din urmă.

GUIL: O să te-ajungem din urmă.

39
ACTORUL: Încă nu. (Acru) Ne-ați abandonat.

GUIL: Ah! Uitasem – erați pe cale să dați un mic spectacol pentru noi la marginea drumului.
Cum a ieșit?

ACTORUL: Prost. N-a fost nimeni să scrie de rău.

GUIL: Mda, îmi pare rău că v-am ratat. Sper că n-ați lăsat ceva pe dinafară – mi-e groază să
mă gândesc că am uitat să pierd vreo parte.

ACTORUL: Nu aveți cum să înțelegeți, domnilor, cum e să porți hainele pe care nu le-a purtat
nimeni vreodată, să vorbești cum nu a vorbit cineva vreodată, să juri iubire de sub peruci în
cuplete rimate, să ucizi și să fii ucis cu săbii de lemn, profesiuni de credință zvârlite în gol
odată cu promisiuni de răzbunare – și fiecare gest, fiecare poză, să dispară în atmosfera
complet depopulată. Nu înțelegeți?! Suntem actori – suntem inversul oamenilor! Gândiți-vă,
în capul vostru, acum, gândiți-vă la cel mai... intim... secret... personal lucru pe care l-ați
făcut vreodată având siguranța că nu vă vede nimeni... Vă gândiți? Acum gândiți-vă că v-am
văzut EU!

ROS: (sare în sus, prefăcându-se și apărându-se nebunește) Nu-i adevărat! Minți! (Se oprește
și își revine, chicotește și se așază.)

ACTORUL: Suntem actori... Ne-am sacrificat identitățile, încrezători în convenția profesiei

noastre, că cineva va fi acolo să ne vadă. Dar apoi, treptat, nu a mai fost nimeni. Am rămas
singuri. (liniște. Apoi GUIL începe să aplaude ironic)

GUIL: Superb – de-ar putea acești ochi să plângă!... Cam tari metaforele. Nu e o critică – doar
o problemă de gust. Și iată-vă aici. Păi eu zic că ați putea să ne fiți datori. N-aveți de unde ști
cui datorați faptul că performați la curte.

ROS: Contăm pe voi să îl scoateți din apele lui. Voi sunteți plăcerile la care o să-l atragem – și
prin asta nu mă refer la mizeriile voastre obișnuite. Nu poți trata un prinț ca pe un om cu
dorințe perverse normale. Așa că să îi dați un spectacol potrivit pentru întreaga familie, sau
puteți fi siguri că o să jucați la cârciumă în noaptea asta.

GUIL: Sau mâine noapte.

ROS: Sau deloc.

ACTORUL: Avem deja o intrare aici. Și am avut întotdeauna.

GUIL: Ați mai jucat pentru el?

ACTORUL: Da, domnule.

ROS: Și ce-i place?

40
ACTORUL: Chestiile clasice.

ROS: Depravatul.

GUIL: Ce-o să jucați?

ACTORUL: „Uciderea lui Gonzago”.

GUIL: Plin de cadență și cadavre.

ACTORUL: Piratată din italiană...

ROS: Despre ce e?

ACTORUL: Despre un Rege și o Regină...

GUIL: Escapism! Și mai ce?

ACTORUL: Sânge...

GUIL: Dragoste și retorică.

ACTORUL: Da. (pornește spre ieșire).

GUIL: Unde pleci?

ACTORUL: Pot să vin și să plec unde vreau.

GUIL: E clar că știi pe unde se vine și se pleacă pe aici.

ACTORUL: Am mai fost pe aici.

GUIL: Noi încă ne orientăm.

ACTORUL: Să nu vă pierdeți capul.

GUIL: Vorbiți din experiență?

ACTORUL: Precedent.

GUIL: Deci ați mai fost pe-aici.

ACTORUL: Și știu de unde bate vântul.

GUIL: Operăm pe mai multe niveluri, ha?! Foarte dibace! Mă gândesc că îți vine natural, fiind
de profesie, vreau să zic. Adevărul e că... ne place compania voastră, în lipsa uneia mai bune.

41
Am fost lăsați așa de mult la cheremul propriilor noastre gânduri – încât, după o vreme
începi să te bucuri de nesiguranța de a fi lăsat la cheremul gândurilor altuia.

ACTORUL: Nesiguranța este starea normală. Nu sunteți speciali. (vrea din nou să plece)

GUIL: Dar pentru Dumnezeu ce-ar trebui să facem aici?

ACTORUL: Să vă relaxați. Să reacționați. Asta fac oamenii. Nu poți să treci prin viață punând
veșnic totul sub semnul întrebării.

GUIL: Dar nu înțelegem ce se întâmplă sau ce trebuie să facem. Nu știm cum să ne purtăm și
ce să facem cu mâinile.

ACTORUL: Purtați-vă firesc. Știți măcar de ce sunteți aici.

GUIL: Știm numai ce ni se spune, și și asta e foarte puțin. Și din câte știm noi, poate nici
măcar nu e adevărat.

ACTORUL: Din câte poate ști oricine, nimic nu e. Totul trebuie luat pe încredere; adevărul
este numai ceea ce este luat drept adevărat. Este moneda de schimb a celor vii. Poate nu e
nimic în spatele ei, dar n-are nici o importanță, câtă vreme i se dă valoarea cuvenită. Toți
acționăm pe baza unor presupuneri. Voi ce presupuneți?

ROS: Hamlet nu e el însuși, pe dinăuntru sau pe dinafară. Trebuie să iscodim ce-l afectează.

GUIL: Nu trădează prea mult.

ACTORUL: Destul de neobișnuit în zilele noastre.

GUIL: E... melancolic.

ACTORUL: Melancolic?

ROS: Nebun.

ACTORUL: Cum e nebun?

ROS: Ăăă. (lui GUIL) Cum e nebun?

GUIL: Mai mult depresiv, să zicem.

ACTORUL: Melancolic.

GUIL: Cu toane.

ROS: Are multe toane.

42
ACTORUL: De depresie?

GUIL: Și nebunie. Și totuși.

ROS: Exact.

GUIL: De exemplu.

ROS: Vorbește singur, ceea ce ar putea fi nebunie.

GUIL: Dacă nu ar vorbi cu sens, ceea ce face.

ROS: Ceea ce sugerează opusul.

ACTORUL: A ce? (mică pauză.)

GUIL: Cred că m-am prins. Un om care vorbește singur cu sens nu e mai nebun decât un om
care vorbește cu alții fără sens.

ROS: Sau la fel de nebun.

GUIL: Sau la fel de nebun.

ROS: Iar el le face pe amândouă.

GUIL: Deci..

ROS: Sănătos de legat. (Pauză.)

ACTORUL: De ce?

GUIL: Ăăă.. (lui ROS) De ce?

ROS: Exact.

GUIL: Exact ce?

ROS: Exact de ce.

GUIL: Exact de ce ce?

ROS: Ce?

GUIL: De ce?

ROS: De ce ce, mai exact?

43
GUIL: De ce este nebun?!

ROS: Nu știu!

ACTORUL: Bătrânul zice că e-ndrăgostit de fiica lui.

ROS: (scârbit) Doamne Dumnezeule! Suntem complet depășiți de situație.

ACTORUL: Nu, nu, nu – nu are nici o fiică – bătrânul zice că e-ndrăgostit de fiica lui.

ROS: Bătrânul?!

ACTORUL: Hamlet, îndrăgostit de fiica bătrânului, așa zice bătrânul.

ROS: Aaa! Începe să se clarifice! Iubire neîmpărtășită! (Actorul vrea să iasă)

GUIL: (fascist) Nu iese nimeni din încăperea asta! (Pauză) fără o scuză bună.

ACTORUL: De ce nu?

GUIL: Toată brambureala asta e mult prea arbitrară – simt că îmi pierd controlul. Din
momentul ăsta rațiunea decide!

ACTORUL: Eu am un monolog de învățat.

GUIL: Poți să treci! (Actorul iese. ROS duce mâinile la gură și strigă în partea opusă)

ROS: Următorul! (Nu vine nimeni)

GUIL: Ce credeai că o să se întâmple?

ROS: Că ceva.. cineva.. nimic. Ți-e foame?

GUIL: Nu, ție?

ROS: Nu. Ții minte moneda aia?

GUIL: Nu.

ROS: Cred că am pierdut-o.

GUIL: Ce monedă?

ROS: Nu mai țin bine minte. (Pauză.)

GUIL: A, moneda aia... ești deștept.

44
ROS: Nu mai țin minte cum am făcut.

GUIL: probabil e un talent înnăscut.

ROS: Da, o să mă angajez la circ.

GUIL: Mai fă-o o dată. (mică pauză)

ROS: Nu ne permitem.

GUIL: Da, trebuie să ne gândim la viitor.

ROS: Așa e normal.

GUIL: Să ai unul. Oameni au unul tot timpul... și acum... și acum... și acum...

ROS: Și tot așa la infinit. Mă rog, nu la infinit presupun. (Pauză.) Te gândești vreodată că de
fapt ești mort, într-un sicriu undeva cu un capac deasupra?

GUIL: Nu.

ROS: Nici eu de fapt... E o prostie să te deprime așa ceva. Adică noi ne gândim la asta ca și
când am fi vii într-un sicriu, dar uităm să luăm în considerare faptul că suntem morți... ceea
ce ar trebui să facă o diferență... nu? Adică, nici n-ai ști că ești într-un sicriu, nu? Ar fi ca și
când ai dormi într-un sicriu. Nu că mi-ar plăcea să dorm într-un sicriu, adică nu fără aer – te-
ai trezi mort. Și-atunci? Unde ai fi? În afară de sicriu. Asta e partea care nu îmi place, sincer.
De asta nu mă gândesc la asta... Pentru că ai fi total lipsit de ajutor, nu? Îndesat în sicriu așa,
adică trebuie să stai acolo pentru totdeauna. Chiar și așa, dacă luăm în considerare faptul că
ești mort, chiar... întreabă-te, dacă te-aș întreba direct – O să te bag într-un sicriu, ce preferi,
să fii viu sau mort? Normal, ai prefera să fii viu. Viața într-un sicriu e mai bună decât fără
viață complet. Cred. Măcar ai mai avea o șansă. Ai putea să stai acolo să te gândești – păi,
măcar nu sunt mort! Dintr-o clipă în alta o să vină cineva să bată în capac și o să-mi zică să
ies. (bătând în podea) „Băi, zi să-ți zic! Ieși afară!”

GUIL: Taci odată, idiotule! (Pauză.)

ROS: Eu nu mi-aș pune probleme din astea, în locul tău. N-ar face decât să te deprime.
(Pauză.) Eternitatea e o chestie groaznică. Adică, mai durează mult? (se ridică) Nu le pasă.
Nu contăm. Putem să tăcem din gură până ne facem verzi la față, tot n-o să vină.

GUIL: Albaștri, roșii.

ROS: Un creștin, un musulman și un evreu se întâlnesc într-o trăsură... „Silverstein!” strigă

evreul, „Cine e prietenul tău?”...„Îl cheamă Abdalah”, răspunde musulmanul, „dar nu e
prietenul meu, dă-l dracului de convertit!” (Se duce la culise și dă cu mâna și picioarele în
pantaloni) Hai gata! Știm că sunteți aici! Ziceți ceva! (Pauză.) N-avem nici un control. Absolut

45
nici unul... Un Hindus, un Buddhist și un îmblânzitor de lei se întâlnesc într-un circ pe
frontiera Indo-Chineză. (clachează) Ăștia își bat joc de noi! Știi ceva? Eu nu mai suport! Pe
viitor, să știți că am luat notă. Bine! Atunci stați dracului afară. Nu mai intră nimeni. Vă
interzic să intrați! (nu intră nimeni.) Așa mai merge... (Imediat, din spatele lui intră o
procesiune mare – Claudius, Gertrude, Polonius, Ofelia.)

GERTRUDE: V-a primit bine?

ROS: Întru totul ca un gentleman.

GUIL: Dar se vedea că face eforturi pentru a fi bine dispus.

ROS: Zgârcit cu întrebările, dar la ale noastre prea generos în răspunsuri.

GERTRUDE: L-ați îmbiat la vreo plăcere?

ROS: Doamnă, s-a întâmplat că pe drum încoace

Ne-am întâlnit cu o trupă de actori: i-am spus de-aceștia
Și-n el a apărut un soi de bucurie când ne-a auzit.
Sunt aici pe la curte și, dacă am înțeles bine,
Au ordine să joace pentru el în seara asta.

POLONIUS: E prea adevărat

Iar el m-a implorat să vă invit pe Majestățile voastre
La spectacol.

CLAUDIUS: Cu toată inima și mă bucură nespus

Să aud că e în toane bune.
Bunilor domni, mai îndemnați-l încă
Și-mpingeți-l către aceste plăceri.

ROS: Așa vom face, my lord.

CLAUDIUS: Dulce Gertrude, lasă-ne și tu,

Căci am trimis ca Hamlet să fie adus încoace
Astfel ca aici, ca din întâmplare, să o-ntâlnească pe Ofelia.

GERTRUDE: Mă duc. Cât despre tine, Ofelia, cât mi-aș dori ca frumusețea ta
Să fie cauza tulburării lui Hamlet. Poate că bunătatea ta îl va însenina la loc.

OFELIA: Așa să fie, doamnă. (Ies Claudius și Gertrude)

POLONIUS: Ofelia, plimbă-te pe-aici – mai grațios. Citește cartea asta. Astfel, poziția ta pare
mai firească. Îl aud venind. Să ne retragem. (Ies POLONIUS și OFELIA)

ROS: N-ar sta o clipă în loc. Du-te vino, du-te vino, sar la noi din toate direcțiile.

46
GUIL: Nimic nu-ți convine.

ROS: Tot pe picior de plecare... Noi de ce nu putem să mergem?

GUIL: Ce contează?

ROS: Eu mă duc. (Își trage haina pe el. GUIL îl ignoră. Fără încredere, ROS se duce către
culise. Se uită afară și se întoarce repede.) Vine.

GUIL: Ce face?

ROS: Nimic.

GUIL: Ceva face.

ROS: Merge.

GUIL: În mâini?

ROS: Nu, pe picioare.

GUIL: Gol pușcă?

ROS: Complet îmbrăcat.

GUIL: Vinde vată pe băț?

ROS: Nu părea.

GUIL: Poate te înșeli?

ROS: Nu cred. (Pauză.)

GUIL: Să mor eu dacă știu cum să ne băgăm în vorbă. (HAMLET intră, ezită, nu știe dacă e
mai bine sau mai rău să își facă singur felul. ROS și GUIL îl privesc.)

ROS: În orice caz, s-ar putea zice că asta putea fi o ocazie... puteam să îl... abordăm... Da,
chiar mi se pare o ocazie bună... Ceva în genul unei interpelări informale directe... om la
om... de la obraz... Ia auzi aici, care e povestea... genul ăsta. Da. Da, acum am putea să luăm
taurul de coarne, ca să zic așa... Calul de dar, etc. (se apropie de Hamlet, dar îl lasă curajul.
Se întoarce.) Suntem timizi, asta e problema. În așa hal că cedăm personalității lor...

(intră Ofelia cu o carte de rugăciuni.)

HAMLET: Nimfă, în orizontul privirii tale fie-mi toate păcatele ținute minte.

OFELIA: Bunule domn, cum vă mai simțiți zilele astea?

47
HAMLET: Vă mulțumesc, bine. Bine. Bine.

OFELIA: My lord, mi-ați dăruit câteva lucruri pe care voiam de mult să vi le înapoiez.

HAMLET: Eu? Nu v-am dat nimic.

OFELIA: My lord, știți bine că mi-ați dat. Luați-le înapoi.

HAMLET: Ești cinstită?

OFELIA: My lord?

HAMLET: Ești frumoasă?

OFELIA: Ce vreți să spuneți?

HAMLET: Că dacă ești frumoasă și cinstită, cinstea ta nu ar trebui să stea de vorbă cu

frumusețea ta. Te-am iubit odată.

OFELIA: Într-adevăr, my lord, așa m-ați făcut să cred.

HAMLET: Nu trebuia să mă crezi. Nu te-am iubit.

OFELIA: Cu atât mai rău că v-am dat crezare.

HAMLET: Du-te la mănăstire! Unde e tatăl tău?

OFELIA: Acasă.

HAMLET: Spune-i să-nchidă ușa bine. Să facă pe prostul doar la el acasă! Adio! ( ies HAMLET
și OFELIA)

ROS: Parcă am fi la gară!

GUIL: Impresionant. Da, credeam că abordarea ta informală directă avea să pună capăt
întregii povești. Dacă pot să fac o sugestie – taci odată și stai jos. (intră o figură feminină,
aparent REGINA. ROS se duce în spatele ei, îi pune mâinile la ochi și spune cu frivolitate
disperată)

ROS: Ghici cine?!

ACTORUL: (intrând) Alfred!

(ROS ia mâinile și vede că îl ținea pe ALFRED îmbrăcat în femeie și cu perucă. ROS pleacă,
vrea să treacă pe lângă ACTOR, care nu se dă la o parte.)

48
ROS: Mă scuzați. (Actorul ridică piciorul. ROS se apleacă și pune palma pe jos. ACTORUL
coboară piciorul. ROS urlă și se trage la o parte.)

ACTORUL: Îmi cer scuze.

GUIL: (lui ROS) Ce-a făcut?

ACTORUL: Am călcat.

ROS: M-a călcat pe mână.

GUIL: Ți-ai pus mâna sub piciorul lui?

ROS: Am...

GUIL: De ce?

ROS: M-am gândit că.. (îl apucă pe GUIL) Nu mă lăsa singur! (Sare la fugă spre o ieșire. Intră
un tragedian îmbrăcat ca REGE, ROS se sperie, fuge spre altă ieșire, dar alt tragedian intră,
iar ROS se retrage spre mijlocul scenei. ACTORUL aplaudă sec.)

ACTORUL: Bine. Haideți, avem treabă.

GUIL: Ce faceți?

ACTORUL: Repetiția în costume. Acum, dacă sunteți drăguți să vă dați la o parte... merci.
(TRAGEDIENILOR) Toată lumea e gata? Și hai, vă implor, țineți minte ce aveți de făcut. (lui
ROS și GUIL) Tot timpul folosim cam aceleași costume și ăștia uită tot timpul în ce piesă joacă
de data asta... Nu te mai scobi în nas, Alfred. Reginele o fac prin puterea minții... O, Doamne,
hai las-o baltă. Dă-i ei peruca. (Alfred schimbă costumul cu ACTRIȚA REGINĂ) Bun. Liniște!
Hai să-i dăm bice!

REGELE ACTOR: De treizeci de ori carul lui Phoebus înfocat...

ACTORUL: Nu, nu, nu! Mai întâi pantomima, inepta voastră majestate! (lui ROS și GUIL) N-au
mai jucat de mult, dar se încălzesc tot timpul când se ajunge la crime – scoate poezia din ei.

GUIL: Drăguț.

ACTORUL: Nu e nimic mai neconvingător, decât o moarte neconvingătoare.

GUIL: Sunt sigur.

ACTORUL: (bate din palme) Actul Unu – hai cu mișcarea.

(Pantomimă. Muzică. REGELE ACTOR și REGINA ACTRIȚĂ se îmbrățișează.)

49
GUIL: Pantomima la ce folosește?

ACTORUL: Eu sper să facă povestea puțin mai ușor de înțeles. Suntem condamnați la un
limbaj care compensează în obscuritate ceea ce îi lipsește în stil.

(continuă pantomima. Intră UCIGAȘUL - ALFRED, ia coroana de pe capul REGELUI care

doarme și o sărută. Scoate otrava și i-o toarnă în ureche. REGELE moare în convulsii.)

ROS: Ăsta cine a fost?

ACTORUL: Fratele regelui și unchiul prințului.

GUIL: N-a fost prea fratern.

ACTORUL: Nici prea unchiular, după cum veți vedea.

(se întoarce Regina, îl găsește pe rege mort. Intră UCIGAȘUL din nou, o consolează, îi dă
cadouri. Ea acceptă până la urmă. Se termină pantomima. Intră OFELIA, urmată de HAMLET
isteric)

HAMLET: Du-te la mănăstire! (ea cade la picioarele lui plângând) Nu vor mai fi căsătorii! Cei
care au apucat să se căsătorească vor trăi. Afară de unul! (Ofeliei) Du-te la mănăstire. Hai.
(iese. Ofelia plânge. Pauză.)

REGELE ACTOR: De treizeci de ori carul lui Phoebus înfocat...

(intră CLUADIUS cu POLONIUS și se duc la OFELIA, o ridică. TRAGEDIENII fac plecăciuni.)

CLAUDIUS: Iubire? Nu de asta suferă el,

Iar ce spunea, chiar dacă imperfect ca stil,
Nu sună-a nebunie. E ceva-n el
Ce-l face să întoarcă-n sine gândurile astea melancolice
Și nu mă îndoiesc că-atunci când se vor lămuri
Vom fi-n pericol. Ceea ce, pentru-a preveni,
Suntem determinați să îl trimitem cât mai urgent în Anglia...

(CLAUDIUS, POLONIUS și OFELIA ies. ACTORUL continuă, bătând din palme ca să adune
atenția.)

ACTORUL: Domnilor! Nu vă simt că sunteți acolo. Sunteți varză. (lui GUIL) Dumneavoastră ce
credeți?

GUIL: Ce-ar trebui să credem?

ACTORUL: (TRAGEDIENILOR) Nu trece!

ROS: Mie nu mi se pare că arăta a iubire.

50
GUIL: Deci trebuie să o luăm iar de la zero...

ACTORUL: (TRAGEDIENILOR) Ați fost praf.

ROS: (lui GUIL) Va fi haos la premieră.

GUIL: Dă-te mai așa, noi suntem spectatori.

ACTORUL: Actul doi! La locuri!

GUIL: Nu s-a terminat?

ACTORUL: Ăla e sfârșit? Cu practic toată lumea încă pe picioare? Doamne, nu – nici morți.

GUIL: Cum să o iau pe asta?

ACTORUL: Culcat. Există un plan care se desfășoară în orice operă de artă – trebuie să știți
asta. Lucrurile trebuie să se deruleze către o concluzie estetică, logică și morală.

GUIL: Și care-i asta, în cazul de față?

ACTORUL: E-ntotdeauna aceeași – ne îndreptăm tot timpul spre punctul în care toți cei care
sunt însemnați să moară, mor.

GUIL: Însemnați?

ACTORUL: Între „pedeapsa binemeritată” și „ironie tragică” avem un spectru larg să ne

exercităm talentul. La modul general, lucrurile au mers cam cât de departe pot ele merge
atunci când s-a ajuns cam cât de rău s-ar fi putut ajunge. (zâmbește.)

GUIL: Și cine decide?

ACTORUL: Să decidă? E scris. Sigur, nu ad-literam. Mă refer la tradiția orală. Ca să zic așa.
Vedeți, suntem tragedieni. Urmăm indicațiile – nu există nici o libertate de alegere. Cei răi
sfârșesc prost, cei buni trist. Asta e tragedia. (urlând) La locuri!

(Continuă pantomima – o scenă pasionată sexuală între REGINA ACTRIȚĂ și ALFRED.)

ACTORUL: Dă-i! După ce și-a ucis fratele și i-a luat de nevastă soția, otrăvitorul se urcă pe
tron! Aici îl vedem pe el și pe regina lui cum se lasă pradă desfrâului! Ea nici nu știe că
bărbatul pe care-l ține în brațe este de fapt...

ROS: Hei, stați puțin, ce-i asta?! Nu puteți face așa ceva!

ACTORUL: De ce?

51
ROS: Hai, serios, oamenii vin aici să vadă ceva de calitate, nu mizerii din astea gratuite
sordide.

ACTORUL: Greșești – ba fix de asta vin! Crimă, seducție și incest – ce-ai vrea să facem –
bancuri?

ROS: Vreau o poveste ca lumea, cu început, mijloc și sfârșit.

ACTORUL: (lui GUIL) Și tu?

GUIL: Eu aș prefera să fie o oglindă a vremurilor noastre, dacă se poate.

ACTORUL: Cum vreți. (Actorilor) Hai gata, ia gata! V-ați tăvălit destul. (lui GUIL) Urmez eu
imediat. Lucianus, nepotul regelui! Hai! (Pantomimă cu scena Hamlet-Gertrude. Polonius –
Actorul REGE – ucis de după perdea). Lucianus, nepotul regelui... uzurpat de unchiul său și
distrus de căsătoria incestuoasă a mamei sale... își pierde uzul rațiunii... aruncând curtea în
haos și trecând de la o stare la alta – ba amară melancolie, ba demență neînfrânată... de la
gânduri de sinucidere (o poză) la omucidere (îl ucide pe POLONIUS)... o confruntă în sfârșit
pe mama sa într-o scenă de o provocatoare ambiguitate, o imploră să se căiască și să
retracteze. Regele, măcinat de culpabilitate și teamă, se hotărăște să scape de nepot,
trimițându-l în Anglia – îl încredințează celor doi complici zâmbitori ai săi – curtenii spioni –
dându-le o scrisoare pe care să o ducă la curtea Angliei. Merg cu corabia și se prezintă la
Regele Angliei (actorul REGE). Dar unde este Prințul? Chiar așa. A dispărut peste noapte,
răpit de pirați. Da, chiar așa e piesa. Iar soarta și viclenia a făcut ca în mâinile celor doi să se
afle acum o scrisoare care le asigură moartea! Trădători uciși cu propria armă? Victime ale
zeilor? Nu vom ști niciodată! Cunoașteți piesa?

GUIL: Nu.

ACTORUL: Un abator. Opt cadavre cu totul. Scoate ce e mai bun din noi.

GUIL: Eh.. ce știți voi despre moarte..

ACTORUL: E tot ce știm. Putem să murim cum vreți voi. Eroic, comic, ironic, încet, brusc,
distins, șarmant sau de la mare înălțime. Talentul meu e puțin mai general. Eu extrag
semnificația din melodramă, o semnificație pe care de fapt nu o conține. Dar uneori, din
toată această materie, o mică rază de lumină evadează și, privită din unghiul potrivit, poate
sparge carapacea mortalității.

ROS: Numai asta știu să facă? Să moară?

ACTORUL: Nu nu, și ucid superb. De fapt, unii dintre ei ucid mai bine decât mor. Restul mor
mai bine decât ucid. Suntem o echipă.

ROS: Și care-i care?

ACTORUL: Contează?

52
GUIL: (cu teamă și deriziune) Actorii! Mașiniștii melodramelor ieftine! Asta nu e moarte!
Urlați și vă înecați și cădeți în genunchi, dar nu aduce moartea în casa nimănui – nu te ia prin
surprindere și nu-ți șoptește în ureche „într-o zi asta o să ți se întâmple ție”. Muriți de atâtea
ori.. Cum să mai creadă lumea în moartea voastră?

ACTORUL: Din contră, e singura moarte în care cred. Sunt spălați pe creier. Am avut odată un
actor care era condamnat la spânzurătoare pentru că furase o oaie sau un țap, nu mai țin
minte exact – și mi-au dat voie să-l spânzurăm în spectacol – am schimbat puțin acțiunea,
dar mă gândeam că o să fie de efect – și n-o să mă credeți, pur și simplu nu era convingător!
A fost imposibil să creăm iluzia realității – și cu de-ăștia cu care nu te încurci – râdeau,
comentau, aruncau cu alune – a fost un dezastru! Nu știu, se smiorcăia, complet ieșit din
personaj... Nu mai încerc niciodată. (Se întoarce la pantomimă.) Publicul știe ce vrea, și ăsta
e singurul lucru în care e pregătit să creadă.

GUIL: Nu, nu, nu... e total greșit... nu ai cum să joci moartea. N-are nici o legătură cu a vedea
cum se întâmplă – nu e cu gâfâieli și sânge și dezmembrări – nu asta o face să fie moarte. Ci
faptul că un om nu mai apare – atât – acum îl vezi, acum nu-l mai vezi – ăsta e singurul lucru
real. O ieșire, nespectaculoasă, neanunțată, o dispariție.

(ROS începe să aplaude încet.) HEBLU

(Apoi mult zgomot. Strigăte „Regele se ridică!” „Piesa s-a terminat!” „Lumină, lumină!”

(Un răsărit de soare. ROS și GUIL singuri în scenă. Se odihnesc. ROS privește spre public)

ROS: Deci ăsta e Răsăritul. Cred că putem postula asta.

GUIL: Nu postulez nimic.

ROS: Nu, e în regulă. Ăla e soarele. Răsăritul.

GUIL: Unde?

ROS: M-am uitat când a răsărit.

GUIL: Nu... era deja lumină de la început, dar tu ai deschis ochii foarte foarte încet și de asta
ți s-a părut că răsare soarele.

ROS: Ești numai prejudecăți.

GUIL: Am mai fost păcălit altădată.

ROS: (privind spre public) Deja vu.

GUIL: Așteaptă să vadă ce o să facem.

53
ROS: (cu satisfacție) Răsăritul...

GUIL: Stai să vezi, cum facem o mișcare o să sară pe noi din toate direcțiile, să strige la noi
tot felul de instrucțiuni obscure, să ne amețească cu tot felul de remarci ridicole și să ne-
ncurce numele. (ROS vrea să protesteze, dar abia deschide gura că:)

CLAUDIUS: (intră grăbit) O, Guildenstern! (intră GERTRUDE. Sunt puțin disperați) Prieteni, fiți
buni și ajutați-ne: Hamlet cuprins de nebunie l-a ucis pe Polonius. Căutați-l; vorbiți frumos cu
el și-aduceți trupul în capelă. Vă rog să vă grăbiți. Vino, Gertrude, ne vom chema prietenii cei
mai înțelepți și le vom da de știre ce dorim să facem.

Intră OFELIA.

OFELIA: Dar unde e frumoasa regină a Danemarcei?

GERTRUDE: Ce.. vrei să spui, Ofelia?

(Ofelia o privește, își dă seama că a făcut o greșeală. Fredonează un cântec.)

OFELIA: Cine e iubitul tău?
Cum ai să-l mai recunoști?
Ieri umbla cu bățu-n sus
Azi e în pământ...

GERTRUDE: Ce e cu cântecul acesta, copila mea?

OFELIA: Ați spus ceva? Nu, vă, rog, ascultați:

(cântă) Numai bățul se mai vede
Iese din pământ.
A murit, doamnă.
Numai bățul se mai vede.

GERTRUDE: Vai, Ofelia...

OFELIA: Nu, vă rog. Nu mai vorbiți peste mine.

(cântă) alb e giulgiul ca zăpada...

GERTRUDE: (lui Claudius) Doamne, iubitul meu, vezi...

OFELIA: (cântând) Și e plin de flori;

Dar la groapa lui
Nimeni nu plângea.

CLAUDIUS: Cum vă simțiți, frumoasă domnișoară?

OFELIA: Mulțumesc lui Dumnezeu, bine! Se spune că bufnițele au fost înainte fiicele celor
plecați. Doamne.. știm ce suntem, dar nu știm ce putem deveni. Dumnezeu să vă aibă în
pază..

54
CLAUDIUS: E cu gândul la tatăl ei.

OFELIA: Să nu mai vorbim despre asta. Dar dacă vă întreabă el ce înseamnă asta, spuneți-i
atât:
(cântă) Mâine-i Sfântul Valentin
Dis de dimineață
La fereastra-ți iată vin
Ca să-ți fiu mireasă.
S-a sculat, s-a îmbrăcat,
I-a deschis îndată.
Fata-n casă a intrat,
Dar n-a mai ieșit fată.

CLAUDIUS: Vai, Ofelia...

OFELIA: Chiar că vai, într-adevăr, așa am zis și eu.

(cântă) Vai vai, vai vai, vai ce urât,

Așa sunt toți băieții.

Nu mai sfârșesc ce-au început

Ți-o trag și-apoi... nu mai știu rima.

Ieri spuneai că-ți voi fi mireasă. Azi ce s-a întâmplat?

Iar el răspunde: Așa aș fi făcut, mă jur, de nu-mi cădeai în pat.

CLAUDIUS: De când e în starea asta?

OFELIA: Eu totuși sper că totul va fi bine. Trebuie să fim răbdători. Dar când mă gândesc că
acum o să-l pună în pământ, îmi vine să plâng. Eu vă mulțumesc pentru sfaturile bune. Să
vină trăsura! Noapte bună, doamnelor. Noapte bună, scumpele mele doamne. Uite, nu-mă-
uita. Ca să nu mă uiți. Și pentru tine rozmarin. Câteva pentru tine... Și câteva și pentru mine!
Aș fi vrut să vă pot da niște violete.. Dar s-au uscat toate când a murit tata. Lumea spune că a
avut un sfârșit bun. Noapte bună doamnelor, noapte bună. (Iese. Ies și Claudius și Gertrude).

(ROS și GUIL rămân tăcuți).

GUIL: Mda...

ROS: Cam..

GUIL: Cam da.

ROS: Mda... Mda.. Căutați-l... (Pauză.) Etcetera.

55
GUIL: Exact.

ROS: Mda. Păi, e și ăsta un pas înainte.

GUIL: Aveai ceva cu el?

ROS: Cu cine?

GUIL: Doamne Sfinte, sper că pentru noi o să fie vărsate mai multe lacrimi!...

ROS: Păi e un pas înainte, nu? Ceva pozitiv. Să-l căutăm. (Se uită în jur, fără să-și miște
picioarele) De unde să începem?... (Face un pas către culise, dar se oprește.)

GUIL: Da, uite un pas în direcția bună.

ROS: Zici? Ar putea fi oriunde.

GUIL: Bine, tu ia-o pe acolo, eu o iau pe aici.

ROS: Corect. (Pornesc în direcții opuse. ROS se oprește.) Nu. (GUIL se oprește.) Tu ia-o pe aici,
eu o iau pe acolo.

GUIL: Corect. (fac schimb. Se opresc.)

ROS: Stai o clipă. (GUIL se oprește.) Mai bine rămânem împreună. Ar putea fi violent.

GUIL: Corect. Vin cu tine. (GUIL se duce la ROS. Vor să plece. ROS se oprește.)

ROS: Nu, vin eu cu tine...

GUIL: Corect. (Se întorc, merg spre culise în partea opusă. ROS se oprește. GUIL se oprește.)

ROS: Vin cu tine, în direcția mea.

GUIL: Corect. (se întorc în partea opusă. ROS se oprește. GUIL se oprește.)

ROS: M-am gândit la ceva. Dacă plecăm amândoi, poate vine aici. Ar fi o mare tâmpenie, nu?

GUIL: Chiar că. Stau eu, tu du-te.

ROS: Corect. (pornește spre mijlocul scenei.) Auzi? (GUIL virează și merge mai departe spre
ROS, care pornește spre spatele scenei. Se intersectează. ROS se oprește.) M-am gândit la
ceva. (GUIL se oprește) Mai bine rămânem împreună. Ar putea fi violent.

GUIL: Corect. (revin la pozițiile inițiale). Mda, cel puțin facem progrese. (Pauză.)

56
ROS: Sigur, s-ar putea să nu vină.

GUIL: Eh, o să vină.

ROS: Am avea de dat tot felul de explicații...

GUIL: O să vină. Stai liniștit, crede-mă pe cuvânt – (ROS îl vede. Îngrozit.)

ROS: Vine!

GUIL: Ce face?

ROS: Merge.

GUIL: Singur?

ROS: Nu.

GUIL: Cine e cu el?

ROS: Bătrânu.

GUIL: Și el merge?!

ROS: Nu.

GUIL: Nu merge?

ROS: Nu.

GUIL: Ah. Dacă asta nu-i o ocazie să-mi zici mie țuțu. Să cadă în capcană!

ROS: Ce capcană?

GUIL: Tu stai acolo. Nu-l lăsa să treacă! (se poziționează ca să păzească culisa. GUIL își scoate
cureaua. ROS face la fel. Leagă curelele între ele și le țin strâns. Lui ROS îi alunecă pantalonii.
HAMLET intră din partea cealaltă, cărând cadavrul lui POLONIUS. ROS și GUIL se țin de curea,
îl privesc înmărmuriți. HAMLET iese, cărând cadavrul. Cei doi relaxează mâinile.)

ROS: Mamă, asta a fost la mustață.

GUIL: Incredibil. Am scăpat.

(Își desfac curelele. ROS își trage în sus pantalonii.)

ROS: (făcând câțiva pași spre ieșirea lui Hamlet) Era mort.

57
GUIL: Sigur că era mort!

ROS: (se întoarce la GUIL) De tot.

GUIL: Dacă ești mort, ești mort. (ROS tace. Pauză.) Poate se întoarce tot pe aici. (ROS începe
să-și scoată cureaua.) Nu, nu nu! Dacă nici din experiență nu putem învăța, ce ne mai
rămâne? (ROS se oprește. Pauză.)

ROS: Ia strigă-l.

GUIL: Parcă am mai trecut odată prin asta.

ROS: (strigă) Hamlet!

GUIL: Nu fi absurd.

ROS: (strigă) Lord Hamlet! (Hamlet intră.) My lord, putem schimba o vorbă?

HAMLET: Chiar și istoria întreagă.

ROS: Regele...

HAMLET: Ce-i cu el?

GUIL: E foarte tulburat...

HAMLET: De băutură?

ROS: Nu, nu, de nervi.

HAMLET: Atunci ar fi mai bine să vorbiți cu un doctor. Dacă i-aș administra eu medicația, s-ar
putea să devină și mai tulburat.

GUIL: Domnule, doamna..

ROS: Regina...

GUIL: Ne-a trimis la dumneavoastră.

HAMLET: Bine-ați venit.

GUIL: Domnule, dacă putem vorbi serios o clipă.

HAMLET: Nu pot. Nu sunt întreg la minte.

ROS: Domnule, mama dumneavoastră este uimită de comportamentul dumneavoastră.

58
HAMLET: Ce fiu minunat, să își uimească mama! Vreți să cântați pentru mine puțin la fluier?

ROS: Domnule, nu pot.

HAMLET: Vă rog.

ROS: Credeți-mă, nu mă pricep.

HAMLET: Insist.

ROS: Dar chiar nu știu să cânt.

HAMLET: E la fel de ușor cum e să minți. Hai. (Ros încearcă să cânte.)

ROS: nu pot să scot nici un sunet, my lord.

HAMLET: Și crezi că mă poți face pe mine să cânt?

GUIL: Ce-ați făcut, my lord, cu cadavrul?

HAMLET: L-am amestecat cu țărâna cu care se înrudește.

ROS: Spuneți-ne unde e, ca să îl luăm de-acolo să-l ducem la capelă.

HAMLET: Să nu credeți.

ROS: Ce să credem?

HAMLET: Că-mi puteți citi gândurile cum vi le pot citi eu pe-ale voastre. Și ce fel de răspuns
ar putea da un prinț la întrebările unui burețel?

ROS: Mă luați drept un burete, my lord?

HAMLET: Da, my lord, unul care suge recompensele și poruncile regelui. Dar astfel de supuși
sunt cei care-i aduc Regelui cel mai mare serviciu în final. Îi ține, ca o maimuță, în colțul gurii
– primii băgați în gură, ultimii înghițiți. Dacă are nevoie de informațiile dumneavoastră, nu
trebuie decât să vă stoarcă și sunteți din nou uscat, domnule Burete.

ROS: Nu vă înțeleg, my lord.

HAMLET: Mă bucur: vorba dulce mult aduce, dar nu întotdeauna cui trebuie.

ROS: My lord, trebuie să ne spuneți unde este cadavrul și să veniți cu noi la Rege.

HAMLET: Cadavrul este cu Regele, dar Regele nu este cu cadavrul. Regele este un lucru...

GUIL: ..un lucru, my lord?..

59
HAMLET: ..de nimic. Duceți-mă la el. (Hamlet pornește spre culise. Ei merg cu el să-l
păzească. Înainte să iasă, Hamlet face o plecăciune. ROS și GUIL fac și ei plecăciuni, fără să
știe de ce. Se uită în jur, dar nu intră nimeni. CLAUDIUS intră din spatele lor, cu GERTRUDE.
Când vorbește se sperie amândoi și sar cu un dublu prag.

CLAUDIUS: Ce faceți? Ce s-a întâmplat?

ROS: Nu vrea să ne spună, my lord, unde e cadavrul.

CAUDIUS: Dar el unde e?

ROS: (ezitare de o secundă) Afară, my lord. Așteaptă sub pază porunca dumneavoastră.

CLAUDIUS: Aduceți-l aici. (Asta îl lovește pe ROS între ochi, dar nu se vede decât în ochi. Ezită
o secundă. Apoi se întoarce spre GUIL.)

ROS: O! Aduceți-l pe prinț aici. (din nou o fracțiune de secundă în care ROS e mândru. GUIL e
blocat și trădat. Guil deschide gura și o închide la loc. Situația e salvată. HAMLET apare.

CLAUDIUS: Hai, Hamlet, unde e Polonius?

HAMLET: La cină.

CLAUDIUS: La cină? Unde?

HAMLET: Nu unde mănâncă, ci unde e mâncat. La un congres de viermi politici. Folosești

viermele care-a mâncat dintr-un rege ca să prinzi peștele care a mâncat viermele.

CLAUDIUS: Ce tot spui?

HAMLET: Nimic. Doar despre cum poate trece un rege prin mațele unui milog.

CLAUDIUS: Unde e Polonius?!

HAMLET: În ceruri. Trimiteți să-l vadă. Și dacă nu-l găsesc acolo, căutați-l dumneavoastră în
partea cealaltă. Dar dacă nu-l găsiți nici acolo, încercați la etaj, pe coridor. (Claudius îl apucă
de braț și îl scoate afară.) Nu vă grăbiți, vă așteaptă! (lui Claudius) La revedere, mamă.

CLAUDIUS: Sunt tatăl tău, Hamlet.

HAMLET: Mamă! Tata și mama sunt soț și soție, soțul și soția sunt un singur trup, deci,
mamă. (lui Gertrude) La revedere, mătușă!

iese cu CLAUDIUS și GERTRUDE.

ROS: Mda, bun așa. Deci...?

60
GUIL: (nu se mișcă) Și totuși.. nu pare suficient. Am trecut prin toate astea. Și totuși, asta e
totul? Și de ce noi? Putea fi oricine altcineva. N-am contribuit cu nimic.

ROS: A fost o încercare grea, dar au terminat cu noi.

GUIL: Ce-au terminat?

ROS: Nu zic că am înțeles ceva. Sincer, nici nu mă interesează. Dacă nu vor să ne spună,
treaba lor. Din partea mea, eu mă bucur că l-am văzut pentru ultima dată (se schimbă la
față. Îl vede pe Hamlet).

GUIL: Știam eu că n-am scăpat...

ROS: Ce mai poate fi?!

GUIL: O să ne trimită cu el în Anglia. Ce face?

ROS: Vorbește.

GUIL: Singur? E singur?

ROS: Nu, e cu un soldat.

GUIL: Deci nu vorbește singur?

ROS: Ba da, dar nu e singur. Mergem?

GUIL: unde?

ROS: Oriunde.

GUIL: De ce?

ROS: O să ne pună să stăm pe aici degeaba până murim. O să se schimbe și vremea... Nici
primăvara asta nu poate ține o veșnicie.

HAMLET: (intră cu ACTORUL REGE) Bunule domn, ce armate sunt astea?

ACTORUL REGE: Sunt ale Norvegiei, domnule.

HAMLET: Unde se duc?

ACTORUL REGE: Să lupte pe undeva prin Polonia.

HAMLET: Cine le comandă, domnule?

61
ACTORUL REGE: Nepotul regelui Norvegiei, Fortinbras.

ROS: Vine frigul. Vara n-o să țină mult.

GUIL: Parcă ar fi toamnă.

ROS: Nu sunt frunze...

GUIL: Ce legătură are toamna cu frunzele? Toamnă e când ziua se-ngălbenește pe la

margini.. Vine îngălbenirea după noi, ascultă ce-ți spun. Galben și ruginiu și nuanțe brune și
aurii colorând marginile simțurilor noastre... ocru și ambră, sienna și pergament ne filtrează
lumina. Poate la vremea asta, din întâmplare, cad și frunze. Ieri era albastru, ca fumul.

ROS: (ascultând) Iar se aude. (se aude sunetul orchestrei actorilor)

HAMLET: Vă mulțumesc, domnule.

ACTORUL REGE: Domnul să fie cu dumneavoastră.

ROS: Doriți să mergem, my lord?

HAMLET: Vin și eu imediat. Mergeți voi înainte. (ROS se întoarce la GUIL. GUIL nu se uită la
HAMLET.)

GUIL: Tot acolo e?

ROS: Da.

GUIL: Ce face? (ROS se uită peste umăr)

ROS: Vorbește.

GUIL: Singur?

ROS: Da. A zis că putem să plecăm. Jur.

GUIL: Vreau să știu unde mă aflu. Și dacă nu știu, îmi place totuși să știu că nu știu. Dacă
plecăm, n-o să știm niciodată.

ROS: Ce n-o să știm?

GUIL: Dacă ne mai întoarcem.

ROS: Dar nu vrem să ne întoarcem.

GUIL: Asta e foarte posibil, dar vrem să plecăm?

62
ROS: O să fim liberi.

GUIL: Nu știu. E același cer.

ROS: Am ajuns până aici. Și-n plus, încă se mai poate întâmpla orice. (Ies.) HEBLU

ACTUL TREI

Întuneric. Sunete de valuri.

GUIL: Ești acolo?

ROS: Unde?

GUIL: (amar) Un început de vis... (Pauză.)

ROS: Tu ești?

GUIL: Da.

ROS: De unde știi?

GUIL: Hai dă-o dracului!

ROS: Deci nu e încă gata?

GUIL: Păi... tot aici suntem, nu?

ROS: Da? Eu nu văd nimic.

GUIL: Dar poți să gândești, nu?

ROS: Cred..

GUIL: Poți să vorbești.

ROS: Ce să spun?

GUIL: Nu-i nevoie. Poți să simți, nu?

ROS: Ah! Mai am niște viață în mine!

GUIL: Ce simți?

63
ROS: Un picior. Da, îmi simt piciorul.

GUIL: Cum se simte?

ROS: Mort.

GUIL: Mort?

ROS: Nu simt nimic!

GUIL: Pișcă-te! (țipă imediat)

ROS: Scuze.

GUIL: E bine că am clarificat-o și pe asta...

(Pauză mai lungă: se aude marea. Lemnul corabiei, vântul printre pânze, strigăte de marinari
cu instrucțiuni nautice)

ROS: Suntem într-o barcă. (Pauză.) E întuneric, nu?

GUIL: Dacă e noapte, n-aș zice.

ROS: Nu, nu dacă e noapte.

GUIL: Dacă e zi, da, e cam întuneric. (Pauză.)

ROS: Mda, e cam întuneric ca să fie zi.

GUIL: Am ajuns prin nord, sigur.

ROS: Sigur Ros?

GUIL: ... Foarte proastă glumă.

ROS: E din traducere. (se aprinde o lumină, de către HAMLET.) Cred că se luminează.

GUIL: Dacă e noapte, nu pare.

ROS: Așa departe în nord...

GUIL: Numai dacă am luat-o aiurea.

ROS: Aiurea... Da, e mai lumină ca înainte. O să se-ntunece în curând. Așa e în nord. Probabil
o să ne ia somnul. (cască și se întinde)

GUIL: Obosit?

64
ROS: Nu... Nu cred că mi-ar plăcea pe aici. Dormi toată noaptea, ziua nu vezi nimic...
eschimoșii ăia cred că au o viață foarte liniștită.

GUIL: Care?

ROS: Ce?

GUIL: A, am crezut că... Mi-am pierdut orice capacitate de neîncredere. Cred că nu mai am
nici cea mai mică fărâmă de scepticism. (Pauză.)

ROS: Păi, să ne dezmorțim puțin picioarele?

GUIL: N-am chef să-mi dezmorțesc picioarele.

ROS: Ți le dezmorțesc eu dacă vrei.

GUIL: Nu.

ROS: Sau ni le putem dezmorți reciproc. Așa nici nu mai trebuie să mergem niciunde.

GUIL: Nu, poate intră cineva.

ROS: Unde?

GUIL: Aici.

ROS: Aici unde?

GUIL: pe punte.

(ROS se gândește puțin, apoi dă cu palma în podea.)

ROS: Faine scânduri.

GUIL: Da, și mie îmi plac bărcile. Îmi place că sunt autosuficiente. Nu trebuie să te gândești
pe unde să o iei, sau dacă să o iei pe undeva – nici nu se pune problema pentru că ești într-o
barcă, înțelegi? Cred că o să-mi petrec tot restul vieții pe o barcă.

ROS: Foarte sănătos. (ROS trage aer în piept cu speranță, dă aerul afară plictisit. GUIL se
ridică, se uită la public.)

GUIL: Când ești într-o barcă, ești liber. O vreme. Relativ.

ROS: Cum e?

GUIL: Tulbure. (ROS vine lângă el. Se uită amândoi la public.)

65
ROS: Cred că mi se face rău.

GUIL: Liber să te miști, să vorbești, să perorezi, și totuși. Nu ne-au dat drumul. Misiunea
noastră are un singur scop, plutirea noastră nu e decât șansa trecătoare de a privi dintr-un
alt unghi același drum: o clipă, în care să facem o glumă, o observație, și totuși în final
ajungem la același singur fapt de nestrămutat – că noi, Rosencrantz și Guildenstern, îl ducem
pe Hamlet în Anglia.

ROS: Vezi că e aici.

GUIL: Ce face?

ROS: Doarme.

GUIL: Ce bine de el.

ROS: Ce?

GUIL: Că poate să doarmă.

ROS: Ce bine de el.

GUIL: Ne-a luat.

ROS: Doarme.

GUIL: Și-a făcut treaba.

ROS: Ne-a luat.

GUIL: Iar noi am rămas cu nimic. Dă-ne nouă astăzi replica noastră cea de toate zilele.

ROS: Și acum?

GUIL: Cum adică?

ROS: Păi, nu se întâmplă nimic.

GUIL: Suntem într-o barcă.

ROS: Văd.

GUIL: Și ce vrei? Facem și noi ce putem cu niște frânturi de informații... ne facem drum
printre indicații pe jumătate uitate pe care abia le putem deosebi de propriile instincte.

66
(ROS bagă o mână în pungă, apoi ambele mâini la spate, apoi arată pumnii strânși. GUIL
atinge unul. ROS îl deschide și e o monedă. I-o dă lui GUIL. Bagă mâna înapoi în pungă, apoi
ambele mâini la spate, apoi arată pumnii. GUIL atinge unul. ROS deschide pumnul și e o
monedă. I-o dă lui GUIL. Din nou. Din nou. GUIL deja disperat să piardă. Din nou. GUIL atinge
o mână, se răzgândește, o atinge pe cealaltă, ROS le deschide din greșeală pe amândouă și
vedem că are monede în ambele.)

GUIL: Aveai monede în ambele mâini.

ROS: (jenat) Da.

GUIL: De fiecare dată?

ROS: Da.

GUIL: Care e sensul?

ROS: Voiam să te fac fericit. (Pauză.)

GUIL: Cât ți-a dat?

ROS: Cine?

GUIL: Regele. Ne-a dat bani.

ROS: Ție cât ți-a dat?

GUIL: Eu te-am întrebat primul.

ROS: Eu am primit la fel cât tine.

GUIL: Nu cred că făcea vreo diferență.

ROS: Ție cât ți-a dat?

GUIL: Tot atâta.

ROS: De unde știi?

GUIL: Tocmai mi-ai spus – tu de unde știi?

ROS: Nu făcea diferență.

GUIL: Nici dacă putea.

ROS: Ceea ce nu a putut niciodată.

67
GUIL: Nu era sigur nici măcar dacă ne-a confundat sau nu.

ROS: Fără să ne confunde.

GUIL: De ce nu zici și tu ceva original?! Nici nu-i de mirare că toată povestea stagnează! Nu
mă contrazici niciodată – doar repeți ce-am zis eu în altă ordine.

ROS: Nu-mi vine nimic original. Sunt bun numai de susținere.

GUIL: M-am săturat să conduc eu.

ROS: (umil) Poate e din cauza personalității tale dominante. Of.. ce-o să se-ntâmple cu noi?
(GUIL îl consolează blând)

GUIL: Nu plânge... e în regulă... hai... hai, o să am grijă să fie bine.

ROS: Dar n-avem nici un colțișor de unde să o apucăm, suntem ai nimănui.

GUIL: Suntem pe drum spre Anglia – îl ducem pe Hamlet acolo.

ROS: De ce?

GUIL: De ce? N-ai fost atent?

ROS: Când? Nici nu știm ce-o să facem când ajungem.

GUIL: Îl ducem la rege.

ROS: O să fie acolo?

GUIL: Nu – la regele Angliei.

ROS: Ne așteaptă?

GUIL: Nu.

ROS: Nici n-o să știe ce vrem de la el. Ce-o să-i spunem?

GUIL: Avem o scrisoare. Ții minte scrisoarea.

ROS: Da?

GUIL: Totul se explică în scrisoare. Pe asta ne bazăm.

ROS: Asta e tot?

GUIL: Ce?

68
ROS: Îl ducem pe Hamlet la regele englez, îi dăm scrisoarea – și după aia ce?

GUIL: Poate scrie ceva în scrisoare ca să ne mai dea de lucru puțin.

ROS: Și dacă nu?

GUIL: Atunci asta e. Am terminat.

ROS: În coadă de pește?

GUIL: Da. (Pauză.)

ROS: Cine e regele ăsta al Angliei?

GUIL: Depinde când ajungem.

ROS: Oare ce scrie?

GUIL: Eh... politețuri, declarații de loialitate. Cer tot felul de favoruri, datorii vechi. Promisiuni
obscure și amenințări voalate... Diplomație. Cele bune familiei.

ROS: Și despre Hamlet?

GUIL: A, da.

ROS: Și despre noi – toată povestea?

GUIL: Așa aș zice. (Pauză.)

ROS: Deci avem o scrisoare care explică totul.

GUIL: Exact. (ROS se pleznește peste buzunare.) Ce-ai pățit?

ROS: Scrisoarea.

GUIL: N-o mai ai?

ROS: O mai am? (caută disperat) Unde puteam să o pun?

GUIL: Sper că n-ai pierdut-o.

ROS: Ba așa cred.

GUIL: Ce ciudat... parcă mie mi-o dăduse. (ROS se uită la el cu speranță).

ROS: Poate așa a fost.

69
GUIL: Dar păreai așa sigur că la tine nu era.

ROS: Păi la mine nu era!

GUIL: Dar dacă mi-a dat-o mie, atunci n-ar avea nici un sens să fie la tine, caz în care chiar nu
văd ce e așa mare problemă că nu e la tine.

ROS: Recunosc că e cam confuzant.

GUIL: Iar o ia totul razna... Barca, noaptea, senzația de izolare și nesiguranță... toate astea ne
fac să ne pierdem concentrarea. Nu trebuie să ne pierdem controlul. Fii atent. Deci. Ori ai
pierdut scrisoarea, ori nu era la tine din start, caz în care regele nici nu ți-a dat-o ție, caz în
care mi-a dat-o mie, caz în care aș fi pus-o în buzunarul din haină, caz în care (scoate
scrisoarea) ...va fi... aici. (își zâmbesc unul altuia) Să nu ne mai desconcentrăm așa. (ROS îi ia
scrisoarea)

ROS: Acum că am găsit-o, de ce o căutam?

GUIL: Credeam că s-a pierdut.

ROS: Atât?

GUIL: Da. (Se dezumflă)

ROS: S-a dus tensiunea.

GUIL: Ce tensiune?

ROS: Care a fost ultimul lucru pe care l-am spus înainte să o luăm pe arătură?

GUIL: Când?

ROS: Nu mai știu.

GUIL: Ce dezastru! Nu ajungem niciunde.

ROS: Nici măcar în Anglia. Oricum nu cred în asta.

GUIL: În ce?

ROS: În Anglia.

GUIL: E doar o conspirație a cartografilor?

ROS: Adică nu cred! N-am nici o imagine. Încerc să îmi imaginez că ajungem, poate un mic
port... drumuri... locuitorii ne arată pe unde să mergem... cai pe drum... călărim o zi sau o

70
săptămână și apoi un palat și regele englez... asta ar fi calea logică... Dar mintea mea rămâne
goală. Nu. Alunecăm de pe hartă.

GUIL: Da... Da... Dar nu crezi nimic niciodată până nu se întâmplă. Și toate se întâmplă. Nu?

ROS: Plutim prin timp, ne agățăm de fire de paie. Dar la ce-i e bună o cărămidă unui om care
se îneacă?

GUIL: Nu te lăsa.. nu mai avem mult.

ROS: Am putea la fel de bine să fim morți. Crezi că moartea ar putea fi o barcă?

GUIL: Nu, nu, nu... Moartea nu e. Înțelegi? Moartea e negația supremă. A nu fi. Nu poți să nu
fii într-o barcă.

ROS: Mie mi s-a întâmplat frecvent să nu fiu într-o barcă.

GUIL: Nu, nu, nu – tu ai fost nu în barcă.

ROS: mai bine aș fi mort. Aș putea să sar din barcă. Asta le-ar încurca treburile. (disperat,
furios) Bine! Nu punem întrebări, nu avem îndoieli. Doar executăm. Dar undeva trebuie să
tragem o linie și aș vrea să se ia notă de faptul că nu am încredere în Anglia. Mulțumesc. (se
mai gândește) Chiar dacă e adevărat, n-o să fie decât altă aiureală.

GUIL: Nu văd de ce.

ROS: Nici n-o să știm ce spunem – ce-o să spunem?

GUIL: Spunem – Maiestatea voastră, am ajuns.

ROS: (regal) Și cine sunteți?

GUIL: Suntem Rosencrantz și Guildenstern.

ROS: N-am auzit niciodată.

GUIL: Păi nu suntem foarte importanți...

ROS: (regal și nasol) Ce încercați să faceți?

GUIL: Avem instrucțiuni...

ROS: I-auzi..

GUIL: Stai să termin. Venim din Danemarca...

ROS: Și ce vreți?

71
GUIL: Nimic – îl aducem pe Hamlet...

ROS: Ăsta cine e?

GUIL: (iritat) Hai că pe ăsta îl știi...

ROS: Îl știu chiar foarte bine și nu vreau să am de-a face cu el.

GUIL: Dar...

ROS: Veniți aici așa, pe nepusă-masă și vreți să iau în grijă toți psihopații, așa, fără nici o...

GUIL: Avem o scrisoare... (ROS înhață scrisoarea și o deschide)

ROS: (eficient) Aha.. aha.. mda, se pare că povestea voastră se susține – e un ordin direct de
la regele Danemarcei ca, din diverse motive, inclusiv binele Danemarcei și al Angliei, la citirea
acestei scrisori, fără întârziere, să îi tăiem capul lui Hamlet...!

(GUIL înhață scrisoarea. ROS ia un dublu prag, o înhață la loc, GUIL o înhață până la
jumătate. O citesc împreună și separat. Pauză.)

ROS: Apune soarele. O să se-ntunece.

GUIL: Crezi?

ROS: Nu, făceam conversație. (Pauză.) Dar suntem prietenii lui.

GUIL: De unde știi?

ROS: Am crescut împreună de mici.

GUIL: Asta spun ei.

ROS: Dar pe asta ne bazam.

GUIL: Da și nu. Hai să păstrăm proporțiile. Să zicem, dacă vrei, că o să îl omoare. Păi.. e om, e
muritor, moartea vine pentru toată lumea, etcetera și, deci, ar fi murit oricum, mai devreme
sau mai târziu. Sau din perspectivă socială – e doar un om între mulți alții, pierderea este
complet rațională și nu deranjează cu nimic. Și până la urmă, ce e așa de groaznic la moarte?
Cum spunea Socrate atât de filosofic, din moment ce nu știm ce e moartea, e ilogic să te temi
de ea. Poate e... foarte drăguță. Sigur este o eliberare de poverile vieții și, pentru cei
religioși, o răsplată și un loc de odihnă. Sau din altă perspectivă – suntem oameni mărunți,
nu cunoaștem toate ițele poveștii, sunt mecanisme în alte mecanisme, etcetera – ar fi o
aroganță să ne băgăm în treburile sorții sau chiar ale regilor. În concluzie, cel mai bine nu
facem nimic. Lipește la loc scrisoarea – așa. N-o să observe nimeni sigiliul rupt.

72
ROS: Dar care e rostul?

GUIL: Nu apela la logică.

ROS: Nu ne-a făcut nimic.

GUIL: Nici la justiție.

ROS: E groaznic.

GUIL: Putea fi mai rău. Deja mi se părea că e. (râde. În spatele lor s-a trezit Hamlet.)

ROS: Cum văd eu lucrurile, noi, Rosencrantz și Guildenstern, crescuți cu el de mici, treziți de
un om călare, suntem chemați și venim și ni se poruncește să aflăm ce îl supără și să îl
atragem la plăceri, ca de pildă o piesă care, din nefericire cum se întâmplă până la urmă, e
abandonată în confuzie din cauza unor nuanțe din afara spectrului nostru de competență – și
care, printre alte cauze, rezultă în, printre alte efecte, o înaltă, ca să nu spunem ucigașă
agitație în Hamlet, pe care, în consecință, îl escortăm, pentru binele lui, în Anglia. Bun. Cam
asta e.

(Hamlet stinge lumina. Heblu. Hamlet se apropie de ROS și GUIL, care dorm, scoate
scrisoarea și o ia, pune altă scrisoare în locul ei și se retrage. Vine dimineața.)

(se aude muzica TRAGEDIENILOR. Apar TRAGEDIENII din niște butoaie, cântând).

ACTORUL: Ah! Ia uite, toți în aceeași barcă! (bate în butoaie) Hai, toată lumea afară! (lui
ROS) Unde suntem?

ROS: Pe drum.

ACTORUL: Sigur, n-am ajuns încă.

ROS: Asta era barca pentru Anglia?

ACTORUL: Habar n-am. Oricum nu cred că suntem foarte populari în Anglia. Al-l-fred! ( iese și
Alfred dintr-un butoi)

GUIL: Voi ce căutați aici?

ACTORUL: Călătorim. Vă bucurați să ne vedeți? Văd că ați scăpat cu bine până acum.

GUIL: Și voi?

ACTORUL: În dizgrație. Piesa noastră l-a jignit pe rege.

GUIL: Da.

73
ACTORUL: Mda, am fost cam lipsiți de tact.

ROS: Dar era o piesă foarte bună oricum.

ACTORUL: Nici nu începusem bine – chiar devenea interesantă când au oprit-o. (cu privirea
spre Hamlet) Ce bine-o mai duce..

GUIL: Ce făceați acolo?

ACTORUL: Ne ascundeam. A trebuit să fugim așa cum eram.

ROS: Călători clandestini.

ACTORUL: Evident – n-am fost nici plătiți, iar banii pe care îi aveam i-am pierdut la pariuri.
Viața e un pariu cu șanse foarte proaste – dacă te-ar întreba cineva înainte, nu l-ai face. Știați
că orice număr dublat e par?

ROS: Da?

ACTORUL: În fiecare zi înveți ceva nou. Sigur, te costă. Dar ce să facem, mergem mai departe.
Știți ce se întâmplă cu actorii bătrâni?

ROS: Ce?

ACTORUL: Nimic. Joacă mai departe. Vă surprinde?

GUIL: Ce?

ACTORUL: Vă surprinde că ne vedeți?

GUIL: Știam eu că n-am scăpat.

ACTORUL: Piesa nu se poate termina cu aproape toată lumea încă vie. Cum vi se pare până
acum?

GUIL: N-am prea înțeles nimic.

ACTORUL: Cu el ați vorbit?

ROS: Posibil.

GUIL: Dar n-ar însemna nimic.

ROS: Dar e posibil.

GUIL: Inutil.

74
ROS: Dar e permis.

GUIL: Permis, da. Nu e interzis. Nu s-au stabilit limite. Deocamdată am obținut sau ne-am
trezit cu o eliberare, cel puțin pe moment. Spontaneitatea pare să își spună cuvântul astăzi.
Putem trage o gură de aer, ne putem relaxa. Putem face ce vrem și să spunem ce vrem cui
vrem, fără restricții.

ROS: Dar în niște limite, bineînțeles.

GUIL: Bineînțeles între niște limite. (Hamlet se apropie de rampă și se uită la public. Ceilalți îl
privesc, dar nu vorbesc. Hamlet își drege glasul și trage o flegmă. O clipă mai târziu duce
mâna repede la ochi și se șterge. Se întoarce în spate.)

ROS: Are o înclinație pentru introspecție și filosofie. Nu înseamnă că e nebun. Nu înseamnă

că nu e. De multe ori nu înseamnă nimic. Ceea ce poate sau nu să fie o formă de nebunie.

GUIL: Totul se rezumă la simptome până la urmă. Răspunsuri în doi peri, aluzii mistice,
confundă lumea, se ceartă cu mă-sa și cu tac-su, chestii din astea; dă de înțeles că vrea să se
sinucidă, renunță la obișnuitele exerciții, pierderea chefului, sugestia claustrofobiei, ca să nu
mai vorbim de senzația de a fi prizonier; invocări de cămile, cameleoni, claponi, balene,
nevăstuici, scânduri, fierăstraie – ghicitori, întorsături de frază și eschive; amnezie, paranoia,
miopie, visat cu ochii deschiși, halucinații; înjunghierea celor în vârstă, vorbit urât cu părinții,
insultat iubita, prezentarea în public fără șapcă, cu genunchii strâmbi și fără ciorapi,
suspinând ca un școlar bolnav de dragoste, ceea ce la vârsta lui e cam exagerat.

ROS: Și vorbit singur.

GUIL: Și vorbit singur. Așa. Și? În rest? Ați înțeles ceva?

ROS: El e Actorul.

GUIL: Piesa lui l-a jignit pe rege...

ROS: ...pe rege...

GUIL: ...care poruncește să fie arestat...

ROS: ...să fie arestat...

GUIL: ...așa că fuge în Anglia...

ROS: Și pe corabie se întâlnește cu...

GUIL: Guildenstern și Rosencrantz, care îl duc pe Hamlet...

ROS: ...care și el l-a jignit pe rege...

75
GUIL: ...și l-a omorât pe Polonius...

ROS: ...l-a jignit în diverse feluri pe rege...

GUIL: ...în Anglia. (Pauză.) Cam asta e. (Ros sare în picioare)

ROS: Întâmplări! N-avem decât întâmplări. Doamne, e așa de mult să vrem puțină acțiune
coerentă?! (Și la replică, atacă PIRAȚII. Sunete și strigăte. „Pirații!” Hamlet scoate sabia.
GUIL și ROS și ACTORUL scot săbii, se ciocnesc. HAOS)

ROS: (scoate capul dintr-un butoi.) S-au cărat. A fost cât pe ce. Wow, nu mi s-a mai întâmplat
niciodată să gândesc așa rapid. (Ies și GUIL și ACTORUL din câte un butoi. Se uită în jur.) Dar
unde e...? (ACTORUL își scoate pălăria, ca la înmormântare.)

ACTORUL: Iată-ne din nou singuri, pe cont propriu.

GUIL: Cum adică? Unde s-a dus?

ACTORUL: A dispărut.

GUIL: Unde?

ACTORUL: Mda, am avut noroc chior. Dacă ăsta e cuvântul.

ROS: Chior?

ACTORUL: Noroc.

ROS: Crezi că a rămas chior?

ACTORUL: Cine poate ști?

GUIL: Nu se mai întoarce, nu?

ACTORUL: Nu prea cred.

ROS: Deci e mort. E mort din câte putem ști noi.

ACTORUL: Sau noi, din câte știe el.

GUIL: Dar nu se poate... Trebuie să... Avem o scrisoare... Mergem în Anglia la rege cu o
scrisoare...

ACTORUL: Mda, asta e sigur. Vă felicit pentru lipsa de ambiguitate a situației.

GUIL: Nu înțelegi – scrisoarea... aveam instrucțiuni... Acum nu mai are nici un sens.

76
ACTORUL: Pirații puteau să se întâmple oricui. Livrați scrisoarea și gata. O să trimită
ambasadori din Anglia să explice...

GUIL: Fără el nimic nu mai are nici un sens...

ACTORUL: Ei, hai...

GUIL: Aveam nevoie de Hamlet ca să fim eliberați!

ACTORUL: Hai hai...

GUIL: Acum ce să facem?

ACTORUL: Asta. (se culcă.)

ROS: Salvați din nou...

GUIL: Salvați pentru ce?

ROS: Apune soarele. O să se-ntunece. Dacă ăla e apusul. Dacă nu am...

GUIL: Taci odată! M-am săturat! Crezi că ne ajută la ceva acuma conversația?

ROS: (rănit, dorind cu disperare să îl îmbuneze) Pun.. pun pariu pe toți banii mei că anul
nașterii mele dublat e număr impar.

GUIL: (gemând) Nu-u..

ROS: Al nașterii tale atunci!

GUIL: (îl lovește. frânt) Am ajuns așa departe, dar momentumul nostru ne-a copleșit.
Mergem agale către eternitate, fără posibilitatea de a schimba ceva sau speranța unei
explicații.

ROS: Fii fericit – dacă nici măcar nu ești fericit, ce rost are să supraviețuiești? O să fie bine. O
să mergem mai departe.

GUIL: Unde?

ROS: În Anglia.

GUIL: Anglia! E o fundătură. Nici nu cred că există.

ROS: Dăm raportul și gata. Am scăpat.

GUIL: Nu-mi vine a crede. Un țărm, un port, coborâm și întrebăm pe cineva – Regele unde e?
– și ne zice, mergeți pe drumul ăla, faceți prima la stânga și... nu-mi vine a crede!

77
ROS: Da, nu sună foarte plauzibil.

GUIL: Și chiar dacă ajungem să vorbim cu el, ce spunem?

ROS: Spunem – am ajuns!

GUIL: (regal) Și cine sunteți?

ROS: Suntem Guildenstern și Rosencrantz.

GUIL: Care-i care?

ROS: Păi, eu sunt.. tu ești...

GUIL: Ce vreți?

ROS: Păi, îl aduceam pe Hamlet – dar niște pirați...

GUIL: Nu înțeleg nimic. Cine sunt toți ăștia, ce legătură are cu mine?

ROS: Avem o scrisoare...

GUIL: (I-o înhață, o deschide) O scrisoare, da, așa e. Asta da... o scrisoare... (citește) „Cum
Anglia e tributarul fidel al Danemarcei... cum dragostea dintre noi trebuie să înflorească,
etcetera... la aflarea conținutului acestei scrisori, trebuie fără întârziere ca purtătorii,
Rosencrantz și Guildenstern, să fie executați fără împărtășanie...” (prag dublu. Ros înhață
scrisoarea. GUIL î înhață la loc. Ros o înhață la mijloc. O citesc împreună.)

(Actorul se ridică în picioare, se duce la un butoi și îl lovește cu piciorul și strigă în el.)

ACTORUL: Au plecat – s-a terminat! (Unul după altul actorii ies din butoi)

GUIL: Unde am greșit noi a fost când ne-am suit pe o barcă. Ne mișcăm, da, ne schimbăm
direcția, dar mișcarea noastră e conținută într-una mai mare care ne duce inexorabil ca
vântul și curentul...

ROS: Ne-au copt-o. De la început. Cine-ar fi crezut că eram așa de importanți?

GUIL: Dar de ce? Totul pentru asta? Cine suntem noi ca totul să se adune în bietele noastre
morți? (Actorului) Cine suntem noi?

ACTORUL: Sunteți Rosencrantz și Guildenstern. E destul.

GUIL: Nu – nu e destul. Să nu ți se zică nimic, să ajungi aici, și tot să nu ți se dea nici o

explicație...

78
ACTORUL: Din ce știm noi, toate se termină cu moartea.

GUIL: Din ce știți voi.. Actori! (Smulge un pumnal de la centura actorului și i-l pune la gât.) Eu
vorbesc despre moarte – și tu nu ai trăit niciodată asta. Nu poți să o joci. Mori de o mie de
ori – dar niciodată cu intensitatea care stoarce afară viața... și sângele nu îngheață-n inima
nimănui. Pentru că în chiar clipa în care mori știi că ai să apari cu altă pălărie. Dar după
moarte nu se ridică nimeni – nu sunt aplauze – numai liniște și niște haine la mâna a doua.
Asta e moartea. (și împinge lama până la mâner. ACTORUL se prinde de gât, cade în
genunchi. În timp ce moare, GUIL isteric amenință cu cuțitul pe ceilalți TRAGEDIENI.
ACTORUL moare. TRAGEDIENII aplaudă. ACTORUL se ridică, se scutură.)

ACTORUL: Eh, mulțumesc, nu e nevoie. A fost destul de jos. (lui GUIL) Ce credeai? Vezi, asta e
moartea credibilă – asta se așteaptă să vadă.

ROS: Ah, bravo! Foarte tare! M-ați păcălit cu totul – nu te-a păcălit total? (aplaudă.) Bis! Bis!

ACTORUL: Avem moarte pentru toate ocaziile! Moarte prin spânzurare, convulsii, febră,
incizie, executare, asfixiere și malnutriție! Masacre climaterice, prin otrăvire și prin lamă de
oțel! Morți duble prin duel! Haideți! (ALFRED moare otrăvit; ACTORUL, cu o sabie, îl omoară
pe REGE și se duelează cu UCIGAȘUL, dând și primind o rană.)

GUIL: Nu, nu... nu pentru noi. Moartea nu e romantică, moartea nu e nimic. Moartea nu e. E
absența și nimic mai mult... timpul care nu se mai întoarce, o gaură pe care nu o vezi, iar
când trece vântul prin ea, nu face nici un zgomot... (lumina se stinge încet. Nu se mai văd
decât ROS și GUIL, aplauzele lui ROS mor încet.)

ROS: Deci asta e? Apune soarele. Sau se ridică pământul, cum mai spune noua teorie la
modă. Nu că ar conta. (Pauză.) Despre ce a fost vorba? Când a început? (Pauză.) Nu puteam
să stăm acasă? Eram tineri... Mai aveam zile.. (Pauză.) N-am făcut nimic! N-am făcut nimic
nimănui. Am făcut?

GUIL: Nu mai țin minte. Rosen..? Guil...? (dispare. Scena se luminează. La curte Hamlet,
Gertrude, Claudius, Laertes(?) morți. Ultima scenă din „Hamlet”. ACTORUL – HORAȚIO îl ține
pe Hamlet. ROS și GUIL sunt acum doi AMBASADORI din Anglia)

AMBASADORII: În fața noastră nu e decât măcel;

Iară solia noastră din Anglia vine prea târziu.
Urechile care-ar fi putut să ne-audă nu mai aud
Mesajul că porunca a fost împlinită, iar
Rosencrantz și Guildenstern sunt morți.
Cine-are să ne răsplătească pentru drum?

HORAȚIO: Nu el, nici dacă-ar mai avut viață să o facă: Nu el a dat porunca morții lor. Dar
dacă tot ați venit în această zi, voi din războaiele cu polonezii, iar voi din Anglia – dați ordin
ca aceste trupuri să fie ridicate pe o scenă înaltă și supuse privirii; iar eu voi povesti
oamenilor cum s-a ajuns aici: vezi auzi de fapte nefirești și sângeroase, judecăți greșite, și

79
crime întâmplătoare, scopuri greșite care s-au întors asupra celui care le-a pus la cale:
Despre toate astea, am să vă povestesc. (se întunecă și vorbele sunt acoperite de muzică.)

SFÂRȘIT.

80