Monedă şi Credit 2018 P a g i n a | 170

Capitolul 10
Moneda şi inflaţia

Cuprinsul capitolului
Cuprinsul capitolului
10.1. Conceptul de inflaţie
10.2. Formele inflaţiei
10.3. Cauze şi consecinţe ale inflaţiei
10.4. Deflaţia, dezinflaţia şi hiperinflaţia – forme ale dezechilibrului
monetar
10.5. Inflaţia în România după 1990
Obiective
Obiective
1. Însuşirea noţiunilor fundamentale de inflaţie, deflaţie, dezinflaţie
2. Cunoaşterea formelor inflaţiei, a cauzelor şi consecinţelor sale
3. Înţelegerea mecanismului inflaţiei
4. Cunoaşterea cauzelor inflaţiei în România
Cuvinte-cheie
inflaţie, deflaţie, dezinflaţie, hiperinflaţie, rata inflaţiei, indicele
general al preţurilor, puterea de cumpărare a
banilor
Introducere
inflaţia, o „maladie a banilor” contemporani, este pentru multe ţări o
prezenţă cotidiană. Apărută sporadic
încă din cele mai vechi timpuri, întâlnită tot mai frecvent după Primul
Război Mondial, o dată cu renunţarea la
convertibilitatea bancnotelor în metal preţios, inflaţia a
reprezentat o provocare pentru economişti atât în plan
teoretic (al doctrinelor şi teoriilor, aceştia încercând să-i explice
cauzele, consecinţele şi formele de manifestare),
cât şi în plan practic (al politicilor monetare, ei urmărind găsirea
căilor adecvate de combatere a acesteia)
10.1. Conceptul de inflaţie
Etimologic, termenul de inflaţie provine din limba latină, de la
inflaţia, care înseamnă „a umfla”.
Dacă fenomenul inflaţionist este mai vechi, utilizarea termenului de
inflaţie este destul de recentă, având
mai puţin de două secole şi referindu-se la creşterea abuzivă a
cantităţii de hârtie-monedă în circulaţie
1
.
Afirmaţia că fenomenul inflaţionist a existat – sporadic – de
mai multe secole în urmă pare la prima
vedere surprinzătoare, cunoscut fiind că etalonul aur şi în general
sistemele monetare bazate pe monede cu valoare
ntrinsecă nu se caracterizau prin prezenţa inflaţiei, având în vedere
mecanismele specifice de autoreglare a masei
monetare în circulaţie. Totuşi asemenea episoade inflaţioniste au
existat, dar numai în momentele în care,
temporar, sistemele monetare s-au îndepărtat de metalul preţios,
în perioade de război sau criză, sistându-se
convertibilitatea.
Explicaţia lipsei inflaţiei în condiţiile monedelor cu valoare
intrinsecă sau în cazul convertibilităţii
bancnotelor în aur ţine de posibilitatea resorbirii excesului de monedă
în circulaţie (exemplificată în figura 1), faţă
de situaţia banilor de hârtie contemporani, neconvertibili, care, deşi în
exces, rămân în circulaţie, consecinţa fiind
creşterea preţurilor.
Figura nr. 1 – Mecanismul regulator al masei monetare în circulaţie,
dispărut odată cu renunţarea la
convertibilitatea bancnotelor în aur
Inflaţia este un dezechilibru monetar, exces de bani fără valoare
proprie în circulaţie, peste nevoile
economiei, manifestat prin creşterea generalizată, continuă şi
autosusţinută a nivelului mediu al preţurilor pe o
perioadă îndelungată.
Atunci când fenomenele inflaţioniste sunt minore şi parţiale, sunt
numite tensiuni inflaţioniste
2
.
Creşterea preţului unui singur bun sau chiar creşterea temporară,
pentru o perioadă scurtă, a majorităţii
preţurilor (de exemplu variaţiile sezoniere ale preţurilor) nu înseamnă
inflaţie. Pe de altă parte, chiar în perioade
de inflaţie nu toate preţurile cresc la fel de repede, iar pentru unele
produse este posibilă chiar scăderea preţurilor.
Autoîntreţinerea şi autoagravarea inflaţiei se explică prin reacţia
pe care o avem în faţa creşterii
preţurilor:
 anticipând creşterea preţurilor, populaţia creşte cererea de bunuri şi
servicii;
 anticipând pierderea puterii de cumpărare, populaţia
detezaurizează moneda (transformă moneda
pasivă în monedă activă);
 anticipând creşterea preţurilor, agenţii economici îşi pot creşte
stocul de materii prime, materiale etc.,
crescând cererea globală;
 anticipând o creştere a preţurilor în perioada imediat
următoare, agenţii economici pot decide să
păstreze temporar producţia realizată (pentru a o vinde în scurt timp
mai scump), determinând astfel o
scădere a ofertei globale.
Din perspectiva impactului său în economie, inflaţia a fost asemănată
cu un impozit, întrucât:
 ca şi impozitul, inflaţia reduce venitul, scăzând consumul şi
economiile; pierderea în cazul unei
inflaţii de 10% este exact aceeaşi ca în cazul unui impozit de 10%;
 ca şi impozitul, inflaţia influenţează preţul bunurilor şi serviciilor.
Rata inflaţiei este definită ca rata de creştere a nivelului preţurilor
într-o economie într-o perioadă dată.
Măsurarea creşterii nivelului mediu al preţurilor se face cu
ajutorul indicilor convenţionali; alegerea
acestora este însă dificilă, întrucât ei reflectă imperfect mişcarea
preţurilor.
Formula generică de calcul al ratei inflaţiei este
Inflaţia este un dezechilibru monetar, exces de bani fără valoare
proprie în circulaţie, peste nevoile
Inflaţia este un dezechilibru monetar, exces de bani fără valoare
proprie în circulaţie, peste nevoile economiei, manifestat prin
creşterea generalizată, continuă şi autosusţinută a nivelului mediu al
preţurilor pe o perioadă îndelungată.
Atunci când fenomenele inflaţioniste sunt minore şi parţiale, sunt
numite tensiuni inflaţioniste2. Creşterea preţului unui singur bun sau
chiar creşterea temporară, pentru o perioadă scurtă, a majorităţii
preţurilor (de exemplu variaţiile sezoniere ale preţurilor) nu înseamnă
inflaţie. Pe de altă parte, chiar în perioade de inflaţie nu toate preţurile
cresc la fel de repede, iar pentru unele produse este posibilă chiar
scăderea preţurilor. Autoîntreţinerea şi autoagravarea inflaţiei se
explică prin reacţia pe care o avem în faţa creşterii preţurilor:

 anticipând creşterea preţurilor, populaţia creşte cererea de bunuri

şi servicii;
 anticipând pierderea puterii de cumpărare, populaţia
detezaurizează moneda (transformă moneda pasivă în monedă
activă);
 anticipând creşterea preţurilor, agenţii economici îşi pot creşte
stocul de materii prime, materiale etc., crescând cererea globală;
 anticipând o creştere a preţurilor în perioada imediat
următoare, agenţii economici pot decide să păstreze temporar
producţia realizată (pentru a o vinde în scurt timp mai scump),
determinând astfel o scădere a ofertei globale.
Din perspectiva impactului său în economie, inflaţia a fost asemănată
cu un impozit, întrucât:
 ca şi impozitul, inflaţia reduce venitul, scăzând consumul şi
economiile; pierderea în cazul unei inflaţii de 10% este exact
aceeaşi ca în cazul unui impozit de 10%;  ca şi impozitul, inflaţia
influenţează preţul bunurilor şi serviciilor.
Rata inflaţiei este definită ca rata de creştere a nivelului preţurilor
într-o economie într-o perioadă dată. Măsurarea creşterii nivelului
mediu al preţurilor se face cu ajutorul indicilor convenţionali;
alegerea acestora este însă dificilă, întrucât ei reflectă imperfect
mişcarea preţurilor. Formula generică de calcul al ratei inflaţiei este
10.2. Formele inflaţiei Inflaţia poate fi clasificată după diferite
criterii. 1. În funcţie de ritmul de creştere a preţurilor, identificăm4: a)
inflaţie moderată (târâtoare sau lentă), când ritmul de creştere a
preţurilor este de 2-3% pe an5; b) inflaţie medie (declarată), dacă
creşterea preţurilor este de până la 15-20% anual; c) inflaţie
galopantă, cu un ritm anual de creştere a preţurilor de peste 25%; d)
hiperinflaţie, când rata medie lunară a inflaţiei este peste 50%. 2. În
funcţie de anticipările (aşteptările) pieţei, există: a) inflaţie anticipată
– este aşteptată de actorii pieţei, care acţionează în consecinţă; b)
inflaţie neanticipată – nefiind aşteptată de participanţii la piaţă,
afectează economiile, producţia şi forţa de muncă, redistribuie în mod
arbitrar averea între indivizi, îi poate avantaja de debitori sau pe
creditori, după cum este mai mare sau mai mică decât inflaţia
anticipată. 3. În funcţie de tipul de mecanism de funcţionare a pieţei,
întâlnim: a) inflaţie deschisă – excesul de cerere, dezechilibrul dintre
cererea şi oferta de bunuri şi servicii are drept consecinţă imediată
creşterea preţurilor şi a salariilor; b) inflaţie reprimată – apare atunci
când intervenţia autorităţilor împiedică creşterea preţurilor şi a
salariilor, acţiunea statului vizând practic reprimarea excesului de
cerere; cauzele rămân, şi tensiunile se vor manifesta imediat ce
sunt înlăturate restricţiile impuse, echilibrul realizându-se tot prin
creşteri de preţuri şi salarii. 4. În funcţie de principalele cauze,
există: a) inflaţie prin costuri. Denumirea sugerează că baza apariţiei
inflaţiei o reprezintă modificările în oferta globală, pe fundalul unei
concurenţe reduse, care tolerează o creştere excesivă, nejustificată a
costurilor de producţie (în primul rând a cheltuielilor cu salariile, dar
şi a celor cu materii prime6, a celor financiare şi fiscale), care se
reflectă în preţuri; b) inflaţie prin cerere. Este rezultat al unui
exces durabil al cererii globale de bunuri şi servicii faţă de oferta
(inelastică) disponibilă pe piaţă. Dezechilibrul poate să însemne: 1)
exces de cerere, ca urmare a creşterii ofertei de monedă generate de
creşterea cheltuielilor publice în condiţiile deficitului bugetar sau de
creşterea cheltuielilor persoanelor fizice, fie ca o consecinţă a creşterii
salariilor, fie ca urmare a detezaurizării sau chiar pe bază de credit; 2)
ofertă insuficientă, determinată de lipsa capitalurilor, a
capacităţilor de producţie sau de inelasticitatea producţiei, care nu
poate creşte atât de rapid încât să satisfacă cererea în creştere etc. c)
inflaţie structurală. Are drept cauză dezechilibre structurale din
economia reală, ca urmare a creşterilor disproporţionate în anumite
segmente ale economiei;
10.3. Cauze şi consecinţe ale inflaţiei
Trebuie să facem distincţie între cauzele inflaţiei şi simptomele
inflaţiei. Astfel, de exemplu, de cele mai multe ori, creşterea preţurilor
nu cauzează inflaţie; creşterea preţurilor este un simptom al inflaţiei.
Cauza inflaţiei în acest caz ar putea fi un dezechilibru între cerere şi
ofertă, care s-a manifestat prin creşterea preţurilor. De fapt, aceasta
este cauza fundamentală a inflaţiei: dezechilibrul dintre cerere şi
ofertă, creşterea excesivă a cererii faţă de ofertă, cantitatea de bunuri
şi servicii existentă pe piaţă fiind insuficientă faţă de cea necesară
(cerută) şi, în consecinţă, preţurile cresc. În cazul invers, când
oferta este mai mare decât cererea, tendinţa ar fi de scădere a
preţurilor. Explicaţia clasică pentru inflaţie este că „sunt prea mulţi
bani pentru prea puţine bunuri”. Afirmaţia lui Milton Friedman,
devenită faimoasă, „inflaţia este întotdeauna şi pretutindeni un
fenomen monetar şi poate fi produsă numai printr-o creştere mai
rapidă a banilor faţă de producţie”8, sugerează originea inflaţiei:
creşterea cantităţii de bani în circulaţie într-un ritm alert (o creştere
excesivă), permiţând astfel şi creşterea preţurilor. În acest sens se
argumentează că populaţia nu ar putea cumpăra aceeaşi cantitate de
bunuri şi servicii, în condiţiile creşterii preţurilor, dacă nu ar creşte
oferta de monedă, şi deci inflaţia nu ar putea continua dacă nu ar
creşte şi cantitatea de bani în circulaţie. Însă, chiar în condiţii de
creştere a ofertei de monedă, preţurile nu cresc dacă: a) scade viteza
de circulaţie a banilor (prin transformarea din monedă activă în
monedă pasivă); b) creşte producţia în mod corespunzător; c) într-o
perioadă de recesiune banca centrală creşte oferta de monedă
pentru a încuraja relansarea economică prin creşterea cheltuielilor
vizând reducerea şomajului şi creşterea producţiei. Între alte cauze
ale inflaţiei trebuie să avem în vedere: 1. tipărirea (emisiunea) de
bani fără acoperire, făcută de către stat pentru a face faţă cheltuielilor
sale. Deşi este pe bună dreptate invocată în literatura de specialitate
ca o cauză principală a apariţiei şi menţinerii inflaţiei, în ultimele
decenii tot mai multe bănci centrale – în primul rând cele din ţările
dezvoltate – au conştientizat pericolul şi au renunţat la această
practică. De fapt, în ţările Uniunii Europene (şi în ţările
candidate) trebuie respectate prevederile din Tratatul de la
Maastricht care interzic finanţarea monetară a deficitului bugetar; 2.
emisiunea monetară excesivă, creşterea masei monetare în circulaţie
fără legătură cu creşterea PIB, cu oferta de bunuri şi servicii din
economie, uneori corelată cu deficitele bugetare substanţiale ale unor
state; 3. creaţia monetară excesivă (supracreditarea), numită sugestiv
şi inflaţie de credit. Băncile comerciale dispun de o putere monetară
deloc neglijabilă, prin creaţia de monedă oferind economiei putere de
cumpărare suplimentară, care poate găsi sau nu corespondent în
bunurile şi serviciile existente pe piaţă;
4. dezordinea monetară internaţională9. Deficitul balanţei de plăţi
a SUA a avut drept consecinţă creşterea substanţială a deţinerilor
de dolari în întreaga lume, iar pieţele eurovalutelor au contribuit şi ele
la alimentarea inflaţiei. Pe fundalul unei lichidităţi excesive din anii
1980 şi începutul anilor 1990, poate fi explicabilă într-o anumită
măsură reţinerea SUA de a vota la un moment dat în favoarea unor
noi alocări de DST în cadrul Fondului Monetar Internaţional,
creşterea masei monetare la nivel global (prin crearea de DST) în mod
artificial, pe bază de vot, având potenţial inflaţionist; 5.
detezaurizarea, care, celelalte condiţii menţinându-se constante, are
drept consecinţă transformarea monedei pasive în monedă activă; 6.
creşterea vitezei de circulaţie (circulaţie) a banilor, care,
judecând în termenii specifici teoriei cantitative a banilor, nu ar mai
face necesară prezenţa aceleiaşi cantităţi de monedă în circulaţie
7. creşterea preţurilor provocată de monopoluri, aflate în căutarea de
profituri mai mari; 8. indexarea (creşterea) în mod regulat a
salariilor, sub presiunea sindicatelor, fără legătură cu creşterea
productivităţii muncii. Printr-o asemenea practică, masa monetară
în circulaţie depăşeşte valoarea mărfurilor disponibile pentru consum;
9. dispariţia în mare măsură a concurenţei prin preţ, producătorii
preferând concurenţa prin diferenţierea produselor11, cu consecinţe
asupra creşterii preţurilor; 10. factorii psihologici şi anticipaţiile
inflaţioniste. În acest sens este relevantă preocuparea ţărilor zonei
euro de a introduce bancnote de 1 şi 2 euro în locul actualelor piese
metalice, în dorinţa de a lupta contra inflaţiei. Explicaţia ar fi simplă:
în unele ţări din zona euro, cum ar fi Grecia, consumatorii nu sunt
obişnuiţi cu monede (piese metalice) de mare valoare şi le
cheltuiesc cu prea multă uşurinţă, determinând creşterea inflaţiei12.
Tot astfel se argumentează că procedeul de denominare a monedei
naţionale, tăierea unor zerouri şi obţinerea unei monede „grele”, pe
fundalul dezinflaţiei şi al unei economii stabilizate, este de natură să
contribuie la scăderea mai accentuată a ratei inflaţiei.