1.

Formarea pieței mondiale și a economiei mondiale

Economia mondială este rezultatul unui întreg proces evolutiv , al dezvoltării schimbului reciproc de activităţi de
la forme inferioare, la forme superioare, de la simplu la complex.
Până aproape de prima revoluţie industrială din anul 1857, secolul al XVIII- lea - al XIX- lea. acest schimb
reciproc de activităţi s-a desfăşurat preponderent la nivelul microeconomic, vorbim asadar despre o economie un
caracter închis ce avea drept principal scop autoconsumul.
La sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea situaţia avea să se schimbe semnificativ : a)
marile descoperiri geografice şi b) cuceririle coloniale, vor atrage în circuitul economic şi al schimbului reciproc de
activităţi, teritorii noi şi resurse naturale foarte importante. (în mod special cele 2 americi) ce au favorizat comerţul
internaţional.Sfera economică şi geografică se va extinde considerabil astfel încât putem numi secolul al XVI-lea ca
fiind secolul apariţiei pieţei mondiale.
Piaţa mondială= este în primul rând o noţiune economică şi nu geografică, ce cuprinde mai multe subpieţe ce
interacţionează şi formează această piaţă unde preţul se formează în egală măsură datorită unor factori economici,
cât şi unor factori extraeconomici; această piaţă având ca principală caracteristică diversitatea (eterogenitatea).
Constituirea pieţei mondiale a dus la o dinamizare accentuată a activităţii economice la nivelul microeconomic.
Principala formă de organizare este manufactura, care funcţioneză pe baza unor importuri (de regulă din surse
externe), apoi apar filialele în coloniile deţinute de patroni. Momentul apariţiei manufacturilor (anii 1600-
Olanda. Dezvoltarea manufacturilor şi apariţia marilor manufacturi au făcut ca economia închisă sa lase locul unei
economii deschise, a unei economii orientate cu precădere către piaţă. D.p.d.v. structural, se acumulează treptat
premisele pentru a se realiza saltul de la nivelul microeconomic la nivelul macroeconomic.
Economia mondială reprezintă acel stadiu al schimbului reciproc, când în virtutea diviziunii muncii la nivel
mondial sunt implicaţi, în mod obiectiv, majoritatea agenţilor economici de pe glob.
Conceptul de economie mondială este unul pluridimensional:
→ dimensiunea tehnico-economică dată de existenţa unor diversităţi de factori de producţie.
→ dimensiunea geografică sau geo-politică, generată de existenţa a peste 193 de state independente + teritorii
dependente + a societăţilor transnaţionale.
→ dimensiunea politico-diplomatică, dată de capacitatea de negociere de soluţionarea diferendelor şi fiind generată
de existenţa statelor naţionale, a grupărilor de state, a instituţiilor mondiale (ex: ONU).Piaţa mondială şi dezvoltarea
ei vor contribui din plin la acest lucru. Încă nu putem vb de ec mond deoareace: a) manufacturile deşi dezvoltate nu
pun stăpânire pe producţie; b) puterea politică era fărâmiţată; c) extinderea spaţial-geografică a schimbului ec nu
avea la bază elemente ec, rel de genul MF-bani, ci era un jaf de tip colonial.

2 . Caracteristici ale economiei mondiale

Principalele caracteristici ale economiei mondiale sunt:
● celulele de bază ale economiei mondiale sunt economiile nationale;
● diversitatea sau eterogenitatea- este dată de numărul mare de economii naţionale- unitare;
 ● apariţia unor multitudini de contradicţii care se modifică de la o etapă la alta;
● creşterea gradului de interdependenţă, ajungându-se la constituirea unui sistem de interdependenţe care
stă la baza funcţionării economiei mondiale;
● accentuarea regionalizării pieţelor;
● diversificarea centrelor de putere, ceea ce determină accentuarea tendinţei de multipolaritate la scară
planetară;
● tendinţa de instituţionalizare;
● tendinţa de internaţionalizare, reflectată în dezvoltarea schimburilor internaţionale de bunuri sau servicii şi
capitaluri mai repede decât Produsul Intern Brut (PIB) sau chiar decât producţia industrială a unor ţări. Această
tendinţă s-a materializat şi în diversificarea tehnicilor şi a metodelor de participare la circuitul economic
mondial, dar şi în liberalizarea politicilor economice internaţionale. De fapt, competitivitatea unor companii
naţionale nu mai depinde de ec.naţ ci de participarea lor la ec mond, de raportarea lor la acest sistem al
schimburilor pe plan mondial.

2. Diviziunea internaţională a muncii şi specializarea internaţională în producţie

- principalul factor constitutiv al EM
Diviziunea internaţionala a muncii= reprezintă expresia sintetică a tuturor tendinţelor de specializare
internaţională în vederea participării la circuitul economic mondial.
Specializarea internaţională are drept scop adaptarea potenţialului naţional dintr-un domeniu sau altul la
caracteristicile cererii de pe piaţa mondială. Specializarea internaţională este determinată de o multitudine de
factori:
- specializarea în diferite producţii primare este influenţată cu precădere de o serie de factori naturali,
geogtafici. Această specializare este specifică ţărilor în dezvoltare.
- specializarea în produse manufacturate (industriale, prelucrate), este specifică ţărilor dezvoltate si depinde în
mod hotărâtor de un complex de factori tehnico-economici precum:
- nivelul aparatului de producţie;
- pregătirea, calitatea specializării forţei de muncă;
- disponibilităţile de capital;
- tradiţiile, etc
Dinamica specializări internaţionale a fost determinată atât de factori economici cât şi extraeconomici. De-a lungul
timpului, dinamica specializării internaţionale nu a fost întotdeauna aceeaşi, aşa cum diferite au fost şi obiectivele
unora sau altora dintre ţările lumii ce au vizat un tip sau altul de specializare. Dinamica specializarii va naste mereu
polemici (dialog N-S; tari dezv – tari in curs de dezv), det de factorii ec, dar si de cei politici, sau strategici, generati
de sist conjunctural, la nivel planetar.
Există trei tipuri de specializare internaţională:
- specializare inter-sectorială; materii prime minerale - produse prelucrate; produse
 agroalimentare - produse prelucrate; materii prime minerale - produse agroalimentare;
construcţii industriale şi edificii social-culturale - produse industriale sau de bază
- specializare inter-ramură; se realizează între ţări ce se află în poziţie simetrică unele faţă de
altele atât în ce priveşte sectoarele economice, cât şi în ce priveşte ramurile şi subramurile
industriale. maşini şi utilaje - produse chimice: produse chimice - bunuri industriale de
consum; bunuri industriale de consum-maşini şi utilaje
- specializare intra-ramură. partenerii schimbă între ei produse ale aceloraşi ramuri
prelucrătoare, aceste produse deosebindu-se unele de altele prin tipo-dimensiuni: gabarite,
profile, caracteristici de funcţionalitate în raport cu mediul de exploatare, procedee
tehnologice, modele, estetică, gust etc.
Actualul model al specializării internaţionale este unul foarte deosebit de eterogen (la baza piramidei
specializării internaţionale se află ţările în curs de dezvoltare, caracterizate printr-o specializare unilaterală
concentrată pe 1 maxim 2 produse primare. Tarile in curs de dezvoltare in marea lor majoritate sunt cele care
si-au cucerit relativ recent independenta si suveranitatea – prin orientarea catre un anumit tip de
specializare , urmaresc folosirea propriilor resurse financiare absolut necesare functionarii economiei lor ca
entitati de sine statatoare . Pe o treapta superioara – tarile in dezv/ mediu dezv, unde specializarea incepe sa
fie mai diversificata – alaturi de produsele primare aparand si cele manufacturate.
La varf – tarile dezvoltate, specializarea vizand dom de varf ale ind, cele de mare productiv (agric,
servicii)
Tarile dezvoltate prin orientarea catre un tip sau altul de specializare urmaresc cresterea cotelor de piata , a
marjelor de influenta , cu alte cuvinte consolidarea statutului lor de mari puteri economice-
4. Circuitul economic mondial: fluxurile cu mărfuri corporale, fluxurile cu servicii şi
fluxurile financiare internaţionale
Circuitul economic mondial= reprezintă totalitatea fluxurilor economice internaţionale privite nu ca o
simplă sumă aritmetică, ci în strânsa lor interdependenţă.
Caracteristicile fluxurilor sunt:
- eterogenitatea- participarea la circuitul economic mondial nu este egală; (state–ec.naţ, grupări
integraţioniste şi corporaţii transnaţionale)
- circuitul economic mondial are caracter universal şi dinamic; - asistăm la producerea unor
schimbări determinate de dinamica la nivelul centrelor de putere-multipolaritatea în exercitarea puterii la nivel
planetar (mai multe centre de putere)
- accentuarea instituţionalizării atât la nivel bilateral, cât şi internaţional; (dinamica la nivelul
acordurilor)
- diversificarea continuă a mijloacelor, tehnicilor şi instrumentelor de participare la circuitul economic
mondial;
- creşterea influenţei impactului societăţilor transnaţionale.
a. Fluxurile de mărfuri corporale - (materiile prime şi produse prelucrate); = reprezintă
componenta tradiţională a circuitului economic mondial, iar principala caracteristică a acestei categorii de
fluxuri o reprezintă schimbarea raportului dintre comerţul cu produse de bază şi cel cu produse prelucrate,
caracteristică ce a determinat deteriorarea raportului de schimb în defavoarea ţărilor în dezvoltare (fenomen
 numit şi „foarfece al preţurilor”- decalaj in diferite preturi). Tendinţe: componenta tradiţională (nu mai este
cea principală); asistăm la o accentuare a protecţionismului netarifar, de la Acordul de la Washington -dintre
SUA şi MB există 2 categorii de măsuri ale protecţionismului: 1 – tarifare (vamale), 2 – netarifare
(nevamale). Toate statele dezv de azi, şi-au bazat evoluţia ascendentă pe protecţionism, cu toate că astăzi se
declară pt nonprotecţionism! Astazi se produce în lume mai mult decât se poate consuma! De unde şi nevoia
ţărilor dezv de a ajuta dezv ţărilor slab dezv pt crearea de noi pieţe care să absoarbă aceste plusuri de prod.
SUA reprez. principalul promotor al liberalizării comerţului, respectiv, al scăderii tx vamale (tx tarifare),
care se “văd”. Măsurile de protecţie netarifare sunt mai puţin “vizibile” şi mai greu de definit de promotorii
liberalismului comerţ internaţional.
b. Fluxurile internaţionale cu servicii
Principalele categori de servicii sunt:
Servicii sub formă de bunuri;
Servicii sub formă de prestaţii complementare care însotesc bunurile;
Servicii care se substituie bunurilor materiale;
Servicii fără legatură cu alte bunuri.
Există 2 viziuni asupra viitorului: una a SUA şi una a Europei: Teoria Europeană: o societate ce se axează pe
centralismul sectorului serviciilor – Herman Kant;
Teoria SUA: o societate postindustrială cu o preponderenţă a sectorului serviciilor, dar, punerea pe prim plan
a unei tehnologii intelectuale bazate pe utilizarea informaţiei şi a cunoaşterii – Daniel Bell (considerat ca utopic de
specialişti)
Dezvoltarea sectorului serviciilor şi preponderenţa acestuia în structura economiilor ţărilor dezvoltate a
determinat apariţia termenului de societate post-industrială.
c. Fluxurile financiare internaţionale= reprezintă acele mişcări de valori economice care se exprimă şi se
realizează prin mijloace de plată şi de credit. Una dintre principalele trăsături ale secolului al XX-lea o reprezintă
formarea unei ,,economii financiare” prin aceasta înţelegându-se o economie decuplată de cea reală care până la
acel moment generase în exclusivitate totalitatea fluxurilor financiare. Astăzi prin fluxurile financiare internaţionale
înţelegem transferul de fonduri financiare de la un agent economic dintr-o ţară la un altul dintr-o altă ţară, fără a se
declanşa în acelaşi timp o mişcare în sens invers de bunuri şi servicii. Fluxurile financiare internationale , le
depasesc ca importanta pe cele comerciale . In acelasi timp analizand raportul dintre dinamica si volumul
comertului international si evolutia rezervei de valute convertibile si aur , intaietate au primele .In cosecinta putem
spune ca asistam la o diminuare continua a lichiditatii internationale . De asemenea asistam la o crestere accentuata
a rolului pietelor de capital , concomitent cu atribuirea unui nou rol atribuit pentru bancile comerciale
internationale.Pt a se ajunge la economia financiară de azi s-au parcurs 3 etape:-etp I : din momentul apariţiei
monedei si a schimburilor comerciale internationale până la jumătatea sec XIX – s-a caracterizat in principal prin
faptul ca fluxurile financiare le însoţeau pe cele de mărfuri fiind un fel de contrapartidă a acestora , prin ele
stinganduse practic creantele.- etp a-II-a : Prima jumat. a sec XX se caracterizeaza in primul rand prin
separarea intre fluxurile financiare şi cele de mărfuri ( comerciale ), primele fie precedandule , fie urmandule pe cele
din a II –a categorie .In aceasta etapa asistam la apariţia şi dezvoltarea unor produse şi servicii financiare noi, cum
ar fi : creditele bancare internationale , platile la termen ; aparitia unor tehnici si instrumente care inlocuiesc cu
desavarsire moneda si nu in ultimul rand la aparitia primelor miscari de capital cu caracter de investitii
internationale .-etp a-III-a - In a II-a jumatate a sec. XX si pana astazi . Aparitia europieţelor , adica aparitia unor
piete financiare pure , fara nici o legatura cu operatiunile comerciale in care dominante sunt miscarile de capitaluri .
In realitate se produce o trecere de la economia fluxurilor financiare la o economie a stocurilor financiare ,
tranzitie generata in principal de trecerea la cursuri monetare flotante si de ectinderea afacerilor bursiere . In acelasi
timp vom asista la o crestere a deficiturilor nationale si la finantarea lor intr-o masura din ce in ce mai mare din
surse private .
 5. Procesul de adâncire a interdependențelor în economia mondială
Avand in vedere faptul ca nici o tara, nici o economie, indiferent cat de bogata sau de puternica ar fi, nu
mai poate functiona izolat si in consecinta nu se mai poate sustrage de la mondializarea productiei sau a
schimburilor. Această realitate se traduce prin faptul că competitivitatea unei economii naţionale, a unei
organizaţii integraţioniste sau corporaţii transnaţionale, depinde de gradul de participare la circuitul economic
mondial.
Intr-un astfel de context, sistemul de interdependente este determinant pentru dinamica producerii
progresului tehnic, iar procesul de adancire al interdependentelor este vital pentru functionarea economiei
mondiale.
In acelasi timp insa, adancirea interdependentelor in contextul eterogenitatii – pe care o regasim la
nivelul economiei mondiale – determina o serie de efecte contradictorii care reprezinta principalele
probleme aflate in centrul disputelor internationale.
O prima problema aflata in dezbatere la nivel international, vizeaza masura in care adancirea
interdependentelor este benefica in egala masura pentru toate statele lumii. Este evident ca adancirea
interdependentelor da posibilitatea unei tari sa aiba acces la resurse noi, rare sau inexistente pe teritoriul acesteia
si in acelasi timp faciliteaza semnificativ accesul la cele mai noi si cele mai performante si eficiente realizari ale
progresului tehnico-stiintific. In acelasi timp aceste consecinte determinate de adancirea interdependentelor nu
determina in mod automat o crestere spectaculoasa a productiei nationale.
O a doua problema aflata in dezbatere la nivel international, se refera la masura in care procesul de
adancire a interdependentelor este compatibil cu idealul de dreptate sociala la nivel national. In urma
adancirii interdependentelor o colectivitate nationala in medie se afla in castig. In acelasi timp insa adancirea
interdependentelor determina modificari si diferente semnificative la nivelul grupurilor sociale care compun
respectiva colectivitate nationala. In lipsa unor actiuni corective sau in cazul imposibilitatii aplicarii unor astfel de
actiuni putem asista la diferentieri semnificative a veniturilor grupurilor sociale ce compun respectiva colectivitate
nationala.
O a treia problema aflata in dezbatere la nivel international, se refera la masura in care procesul de
adancire a interdependentelor poate sa determine ritmul de schimbare imposibil de realizat. Este cat se
poate de clar ca adancirea interdependentelor tinde sa impuna diferitelor economii viteze de adaptare puternic
comandate de ritmul de evolutie al celor mai performante economii. In consecinta ne putem afla in situatia in care
la fel ca intr-o cursa foarte grea o serie de competitori se pot detasa semnificativ de restul plutonului.
O a patra problema aflata in dezbatere la nivel international, vizeaza masura in care procesul de
adancire a interdependentelor se poate transforma intr-un factor de crestere al vulnerabilitatii unei
economii nationale. In contextul adancirii interdependentelor un fenomen fie el pozitiv sau negativ, care se
produce intr-o anumita zona a globului va determina consecinte mai mari sau mai mici, mai devreme sau mai
tarziu asupra economiei mondiale in general.
In concluzie, a pleda astazi impotriva procesului de adancire a interdependentelor este o utopie (un
nonsens). Fara acest proces, veniturile nationale ale tarilor lumii ar inregistra drastice diminuari. La fel de
adevarat insa, este faptul ca adancirea interdependentelor constituie principala provocare pentru toate statele
lumii.

6.Tipologia puterii
O prima clasificare a puterii a realizat-o Herodot, care identifica 3 tipuri de putere : puterea unuia singur;
puterea unui grup; puterea maselor.
Orice tip de analiza a puterii ridica cel puţin 3 probleme :
- cui aparţine puterea?
- în ce scop e folosită puterea?
 - care sunt instrumentele prin care se exercită puterea?
Există mai multe criterii de clasif a puterii dar, 2 sunt mai importante; Max Weber clasifică puterea:
►putere carismatică – puterea care se exercită prin raportarea la o transcendenţă şi se prelevalează de acea
transcendenţă pentru a cere o supunere motivată
►puterea tradiţională – se materializează în elemente ale trecutului, în situaţii prezente prin unul sau mai
multe personaje care deţin puterea ca moştenitori
►puterea raţională – forma de manifestare a puterii actuale, respectiv dominaţia adevărului înţeles ca o
reflectare a realului şi ca o stipulare a unei acţiuni individuale sau colective, juste şi eficace, care asigură tuturor
dreptul la libertate şi egalitate
Puterea la nivel Mondial
Principalele surse ale puterii sunt:controlul asupra securităţii;producţiei;creditului; cunoaşterii;
izvoarelor de informaţii; credintelor (ideilor)
Analiza puterii ne trimite obligatoriu la noţiunea de stat, recunoscut la nivelul sec XX ca şi formă
normală de organizare a unei comunităţi ( colectivitati ) stabilite pe un teritoriu.
Pt statele moderne sunt propuse 5 câmpuri complementare prin care se poate defini puterea:
- puterea fizică (ceea ce reprez. potenţialul material – res.naturale, sol, subsol, natură);
- puterea economică;
- puterea politică;
- puterea militară;
- puterea sistemului naţional de valori (puterea civilizaţiei);
Principala tipologie a puterii cuprinde:
- puterea regională; - puterea mondială; - superputerea
- regionala – capacitatea unui stat de a juca un rol important intr-o anumita regiune de pe glob ;
- mondiala –capacitatea unui stat de a juca un rol hotarator pe mai multe planuri la nivel mondial ;
- superputere – reprezentata de statul care dispune de pluridimensionalitatea puterii si care se presupune ca
are capacitatea de a initia si de a coordona anumite politici la scara planetara , de a contribui la gestionarea si
solutionarea unor situatii de criza la nivel mondial sau a unor conflicte la nivel regional .
De-a lungul timpului identificam mai multe etape in dinamica manifestarii exercitarii puterii :
- dupa al II –lea razboi mondial , intr-o prima etapa puterea politica si cea militara se aflau intr-un echilibru
relativ stabil , pentru ca ulterior puterea militara sa fie subordonata celei politice .Practic o perioada relativ
indelungata de timp puterea militara a reprezentat principalul criteriu in masurarea puterii , ea determinand fie
ascensiunea , fie declinul marilor puteri .O repetare a istoriei in contextul actual ar fi deosebit de periculoasa .
Aceasta ar insemna o creştere spectaculoasa a cheltuielilor cu înarmarea , care fara indoiala ar produce mari deficite
si ar prejudia dezvoltarea industriei civile si pe de altă parte ar determina apariţia unui nou pol de putere
transnational si foarte greu controlabil . In plus , in prezent , costul proiectarii unui astfel de nivel al puterii militare
ar depasi in mod cert posibilitatile care si le permite orice tara sau economie indiferent cat de bogata sau puternica
ar fi .
7. Multipolaritatea în economia mondială
Multipolaritatea :
Dpdv juridic este o stare de drept comun ce corespunde egalitatii in ceea ce priveste suveranitatea, capacitatea
juridica si potentialul de a participa la negocieri si la activitatea institutiilor internationale.
Dpdv politic se tine cont de existenta unui numar mare de state, de diversitatea acestora, de existenta unor poli
multipli ce duc la o diversitate, la imposibilitatea de a stabili reglementari comune si cai de acord deplin in relatiile
internationale.
Puterea este un concept fundamental care presupune : tarie, forta, capacitate, putere-dominatie, potential,
autoritate.
 Centrul de putere este nucleul ce concentreaza pirghiile si mijloacele cele mai importante ale deciziei.
Procesul de globalizare nu anuleaza caracterul de polarizare, ci aduce mari transformari in ceea ce priveste
repartizarea centrelor de putere si relatiile dintre acestea.
Caracterul multipolar al economieie mondiale reiese din existenta a 8 poli sau centre « de mare semnificatie
economica » sau dupa Richard Nixon –fostul presedinte SUA sunt 5 poli de putere.Oricum, in jurul marilor
superputeri graviteaza alti poli de crestere economica reprezentati de puterile regionale.
Noua ordine internationala va cunoaste numeroase centre ale puterii atit in cadrul regiunilor cit si printre ele. Pacea
va fi mentinuta prin 2 cai : dominatie sau echilibru.
Astazi lumea este dominata de SUA, UE si Japonia dar trebuie facuta o reevaluare a raporturilor Nord-Sud.
Majoritatea elitelor lumii nu mai consideră modelul american ca, unicul şi modelul ideal de dezvoltare economică,
socială şi politică. Un singur stat (SUA), nu mai are capacitatea să asigure securitatea globală.Abordarea
diferitelor fenomene (în plan economic, social, politic) începe să se diferenţieze considerabil la nivelul ţărilor
dezvoltate şi mai ales, la nivelul ţărilor în curs de dezvoltare.Treptat, partea din venitul mondial, deţinută de SUA
a început să scadă, ca urmare a apariţiei unor noi centre de putere (Japonia, UE) sau a unor ţări în dezvoltare ce
câştigă cote de piaţă semnificative.Fenomenul de pierdere de viteză apare şi în economia americană şi se
materializează fie într-o lentoare a creşterii economice, fie în pierderea supremaţiei într-un domeniu sau altul.Ne
aflăm în situaţia în care, asistăm la o dinamică accentuată a tendinţei de multipolaritate, determinată în egală
măsură de faptul că apar noi ţări în care combinarea factorilor de producţie determină acceeaşi eficienţă şi în unele
cazuri chiar mai mare decât la nivelul economiei americane, iar pe de altă parte, au aparut state şi naţiuni pe care
SUA nu le mai poate controla, nici în cazuri de forţă majoră!
Pe ansamblu, astăzi caracterizarea centrelor de putere la nivel mondial se realizează în plan economic.
Altfel spus, lupta pentru dobândirea statutului de super putere se dă cu precădere în plan economic. În consecinţă,
noua ordine mondială este cu precădere o ordine a banilor şi din această perspectivă oligarhia financiară va deschide
drumul unei noi ere a hiper-individualismului şi a unui materialism fără precedent.
Analizând exercitarea (manifestarea) puterii la nivel mondial putem vorbi despre existenţa a trei etape
distincte în intervalul de timp scurs după cel de-al doilea război mondial:
Prima etapă este cuprinsă între anii 1945-1991- perioadă care a intrat în istorie sub denumirea de „războiul
rece”;
A doua etapă se situează între anii 1991-2008- perioada care este marcată de schimbările din Europa
Centrală şi de Est şi de dinamica de forţe la scară planetară;
A treia etapă începe cu anul 2008 şi este marcată de cea mai puternică criză financiară din istoria economiei
mondiale şi de o recesiune economică în consecinţă.

8. Blocada Berlinului

Decizia lui Stalin de a bloca reconstrucţia Germaniei rămâne una istorică. Concret, ruşii au început să se
amestece în traficul comercial către Berlinul de Vest, iar începând cu 24 iunie 1948 au interzis orice trafic.
(capturarea Berlinului de catre trupele sovietice)
Preşedintele Truman al SUA nu şi-a asumat riscul declanşării unui nou război fiind şi într-un an electoral şi
a luat decizia de a forma un nou pod aerian deasupra Berlinului. Deşi la început această decizie a fost privită cu
scepticism, s-a dovedit a fi o decizie deosebit de inspirată şi a funcţionat un an (mai 1948- iunie 1949), iar punctul
maxim înregistra un trafic de 13.000 de tone/zi. Practic această decizie a schimbat destinul politic al lui Truman care
va câştiga un nou mandat de preşedinte al Statelor Unite, iar pentru europeni era cel ce putea să alunge de la uşă
pericolul sovietic.
Mai mult decât atât în aprilie 1949 se va forma Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.).
 9. Proclamarea R.P. Chineze
Republica Populară Chineză a fost proclamată la 01 octombrie 1949 la Beijing însă administraţia
americană nu va recunoaşte China Comunistă. Washingtonul avea să se răzgândească în anul 1972. În această
situaţie MAO (conducătorul Chinei la acea dată) se va îndrepta către Moscova pentru a obţine finanţarea necesară
transformării Chinei. Va rezulta o înţelegere cu plusuri şi minusuri.
MAO a obţinut suma de 300 de milioane de dolari credite comerciale pe 5 ani însă cu dobânzi considerabile.
A desfiinţat privilegiile Rusiei în porturile din Manciuria precum şi la calea ferată din acea zonă şi în plus Stalin i-a
oferit principalul său spion pe care-l avea în biroul politic al Partidului Comunist Chinez. Cu alte cuvinte, MAO nu
a reuşit să obţină bomba atomică (principalul său obiectiv) şi a fost obligat să accepte înfiinţarea de societăţi mixte.
10. National Security Council ’68
Preşedintele Harry S. Truman a însărcinat Consiliul General să realizeze o reevaluare a politicii americane
în contextul războiului rece. A rezultat un scenariu apocaliptic Rusia potrivit acestui document datorită publicităţii
abia în 1970 urma să-şi impună puterea sa absolută, iar America în consecinţă era nevoită să contractezee această
tentativă prin construcţia unei politici şi a unui sistem economic viabil pretutindeni în “lumea liberă”.
Altfel spus trebuiau realizate alianţe puternice pretudindeni în lume sub conducere americană indiferent care
ar fi fost costurile. Atâta timp cât ruşii nu puteau fi obligat să facă vreo concesie accentul se centra pe creşterea
puterii militare ceea ce însemna un efort financiar considerabil. O astfel de opţiune avea să nu fie deloc pe planul
americanului de rând care peste noapte avea să plătească taxe şi impozite mai mari.

11. Războiul din Coreea. dintre Republica Populară Democrată Coreeană și Republica Coreea
(25 iunie 1950 - 27 iulie 1953), care a antrenat și alte state (SUA, R.P. Chineză). Acesta a fost urmat de un alt
conflict dur, însă mai puțin cunoscut publicului larg – Al doilea război coreean (sau Conflictul coreean de la zona
demilitarizată), 1966-1969. Coreea de Sud a avut drept aliați Națiunile Unite, iar Coreea de Nord a fost sprijinită de
Republica Populară Chineză, cu ajutor militar din partea Uniunii Sovietice.- comunista
Principalul rezultat al acestui război fără învingători constă în faptul că a dat startul unei curse nebune a
înarmării care treptat s-a dovedit că a afectat într-o mai mare măsură Uniunea Sovietică şi a contribuit în mod
semnificativ la căderea comunismului.
Coreea s-a aflat sub dominaţie japoneză din anul 1905 până în anul 1945 când această dominaţie a fost
înlăturată de ruşi şi de americani, coreenii primind instruire militară şi de la unii şi de la ceilalţi. În anul 1948 s-au
format guverne separate iar americanii şi-au retras trupele, preşedintele Harry S. Truman considerând că apărarea
Coreei nu este esenţială. Războiul civil a fost inevitabil, Kim Ir-sen (conducătorul Coreei de Nord) a invadat Sudul
înainte ca dictatorul Syngman Rhee să-şi poată aduna forţele pentru a ataca Nordul. O astfel de situaţie venea cum
nu se poate mai bine pentru noua politică a presedintelui Truman.
Altfel spus era momentul ca America să iasă la rampă, ceea ce s-a şi întâmplat. Consiliul de Securitate al
Natiunilor Unite la presiunea americanilor şi în contextul în care ruşii hotărâseră să părăsească lucrările în semn de
protest pentru nerecunoaşterea Chinei Comuniste a votat pentru intervenţia în Coreea.
Americanii erau convinşi că Rusia (Uniunea Sovietică) nu va interveni pentru că nu-şi dorea cu siguranţă
declanşarea unui nou război mondial. S-a dovedit a fi o estimare corectă însă numai până la un punct.
Mao Zedong şi liderii chinezi erau tot mai convinşi că americanii după ce vor învinge pe comunişti în
Coreea se vor îndrepta spre China. Asta l-a determinat pe conducătorul chinez să ţină trupele de “voluntari” (prima
tranşă a fost 200.000 de oameni- octombrie 1950). Recucerirea Seulului(capitala Coreei de Sud) se va realiza abia
la începutul anului 1951. Chiar dacă americanii făceau faţă acestor noi coordonate ale războiului, acesta devenea din
ce în ce mai popular în SUA. E adevărat că atâta timp cât ruşii nu interveneau direct, devenea tot mai clar că
America n-ar avea cum să piardă acest război. Stalin a furnizat echipament militar Chinei însă la un preţ exorbitant
şi pe de altă parte nu a asigurat aşa cum promisese protecţie aeriană.
 Această politică de risc redus a liderului sovietic se datora faptului că era convins că americanii nu pot să
câştige acest război cu mijloace convenţionale. Mai mult decât atât reţeaua de spionaj sovietică îi certificase faptul
că preşedintele Truman luase decizia să nu folosească bomba atomică.
Negocierile au fost începute de Harry S. Truman şi au fost continuate începând din anul 1953 şi ulterior
finalizate de noul preşedinte de la Casa Albă Dwight David Eisenhower.
În fapt sfârşitul acestui război a însemnat începutul reconstruirii celor două Corei. Altfel spus un război fără
victorie care nu a făcut nimic altceva decât să crească propastia între cele două poluri. Va începe o cursă fără
precedent a înarmărilor, iar Rusia înconjurată de state pro-americane (Turcia, Grecia) trebuie să aloce fonduri din ce
în ce mai mari în loc să se concentreze pe reconstrucţia, pe dezvoltarea ţării. Schimbările de la vârf dintre două
superputeri vor influienţa semnificativ dinamica războiului rece.
Dwight David Eisenhower ia locul lui Truman, iar moartea lui Stalin (15 martie 1953) îl aduce în fruntea
partidului pe Nikita Sergheevici Hruşciov. Va urma o perioadă în care raporturile americano- sovietice se vor
acutiza la maxim.
12. Criza Berlinului
Se realiza la nivelul anilor 1958-1962 şi a fost provocată de Nikita Sergheevici Hruşciov în condiţiile în
care devenise conducătorul suprem în Uniunea Sovietică. Criza a fost provocată de URSS prin ultimatumul prin
care au cerut retragerea forțelor armate ale occidentalilor (americani, britanici și francezi) din Berlinul de Vest, care
a culminat prin împărțirea Berlinului și ridicării Zidului Berlinului.
Pe 04 octombrie 1957 primul sputnic zboară pe o orbită circumterestră timp de 96 de minute. Vor urma alţi
opt marcând fiecare câte un record şi demonstrând că tehnologia spaţială sovietică este cea mai avansată din lume la
acel moment. În acel timp Berlinul reprezenta pentru occident “călcâiul lui Achille”. (Eroul mitologic Ahile este
descris de poetul grec Homer, în Iliada, ca un mare războinic. S-a făcut remarcat în războiul troian, care a durat
zece ani. Singura parte a trupului lui Ahile, care-l făcea vulnerabil în faţa morţii, era călcâiul de care l-a ţinut
mama sa în timpul "botezului" în râu, câlcâiul rămânând astfel uscat.)
Germania de Vest era deja membră a NATO iar ruşii erau foarte des preocupaţi de faptul că aceasta ar putea
intra în posesia armelor nucleare.
Finalizarea acestui conflict prin împărţirea oraşului în două părţi distincte (13 august 1961) s-a realizat in
condiţiile în care poziţia americanilor era serios afectată de faptul că ruşii reuşiseră primul zbor al unui om în spaţiul
cosmic (Yuri Alekseyevich Gagarin) şi pe de altă parte de eşecul, de dezastrul din Golful Porcilor din Cuba.
Ulterior în anul 1969 ruşii aveau să iniţieze un tratat asupra Berlinului (Andrei Kemenici- preşedintele
Uniunii Sovietice) si care se finaliza printr-un acord cvatripartid pe 03 septembrie 1971. Acest moment înseamnă
practic recunoaşterea Republicii Democrate Germania de către Occident, Germania de Vest (Republica Federală
Germania), iar Berlinul înceta să mai fie o ameninţare la adresa păcii mondiale.

13.Criza Cubaneză
Criza cubaneză sau criza rachetelor reprezintă momentul în care războiul rece a fost foarte aproape să se
transforme într-o confruntare nucleară, într-un război mondial, a început pe 14 octombrie 1962 şi s-a încheiat pe
28 noiembrie 1962. Această criză s-a declansat după ce în aprilie 1961 exilaţii cubanezi sprijiniţi de CIA eşuau
lamentabil în încercarea de a-l înlătura pe Fidel Castro.
Pe 14 octombrie 1962 serviciile secrete americane informau că sovieticii construiau baze de lansat proiectile
de rază mijlocie în Cuba.
Pe 23 octombrie 1962 a început carantina Cubei, pe 25 octombrie- vase ruseşti navigând spre Cuba au fost
deturnate, pe 26 octombrie- Nikita Sergheevici Hruşciovi-a telegrafiat lui John Fitzgerald Kennedy pentru a-i
comunica disponibilitatea de a începe negocierile, pe 27 octombrie a cerut public demontarea bazelor americane de
rachete din Turcia şi pe 28 octombrie a făcut de asemenea publică decizia de a demonta şi de a îndepărta toate
armele ofensive sovietice din Cuba, ceea ce se va şi întâmpla până la sfârşitul anului.
 În noiembrie preşedintele John Fitzgerald Kennedy va retrage blocada navală (să se taie rutele de transport
maritim de la și către țara blocată) .şi ulterior americanii îşi vor retrage bazele din Turcia.
Criza cubaneză a reprezentat un moment deosebit de dificil pentru securitatea globală şi în egală măsură a
evidentiat dorinţa comună a SUA şi a Uniunii Sovietice de a evita o confruntare majoră directă.
Din acest moment confruntările aveau să fie transferate spre Vietnam, Etiopia, Somalia, Angola, Mongolia,
Afganistan, etc..

14. Războiul din Vietnam a avut loc între 1 noiembrie 1961 și 30 aprilie 1975 Războiul a fost
purtat între Vietnamul de Nord, sprijinită de China și Uniunea Sovietică, și Vietnamul de Sud,
sprijinită de Statele Unite. Conflictul s-a încheiat cu înfrângerea Vietnamului de Sud și unificarea
țării sub conducere comunistă. Trupele americane s-au retras din Vietnam, războiul fiind considerat
unul dintre marile eșecuri ale politicii externe americane.
Acest război a început în perioada lui John Fitzgerald Kennedy. A fost continuat de Lyndon Johnson şi
încheiat de Nixon. Americanii erau convinşi de rolul pe care-l juca Indochina. Pierderea Vietnamului ar fi putut
antrena un efect de domino, materializat cu prăbuşirea altor state precum: Loos, Cambogia, Thailanda şi chiar
Japonia şi Filipine.
Atunci când preşedintele Kennedy s-a instalat la Casa Albă, în Vietnam nu erau mai mult de 1.500 de
americani dintre care mai puţin de jumătate erau consilieri militari, iar guvernul de la Hanoi (capitala Vietnamului)-
proamerican se menţinea prin sprijinul economic acordat de SUA.
În anul 1963 erau peste 16.000 de consilieri americani şi fusese trimis material de război de ultimă generaţie.
Preşedintele Lyndon Johnson a moştenit un război pe care nu şi l-a dorit şi în toţi cei şase ani în care l-a
administrat s-a bazat pe sprijinul Congresului pentru a-l purta aşa cum a crezut de cuviinţă.
Acest război de o duritate extremă se baza pe două concepţii total diferite: americanii luptau pentru a-i face
pe nord-vietnamezi să renunţe la obiectivele lor şi să se aşeze la masa negocierilor, în timp ce aceştia din urmă
doreau cu orice preţ să reunifice Vietnamul; ceea ce s-a şi întâmplat.
Începând cu anul 1965 în SUA apar mişcările de protest, iar în anul 1968 aceste mişcări se înteţesc în
condiţiile escaladării violenţei interne, a divizării politice şi a dezordinii dintr-o serie de oraşe libere. În anul 1969,
la Casa Albă se instalează preşedintele Richard Milhous Nixon (cunoscut mai ales sub numele de Richard Nixon),
iar politica americană se schimbă fundamental. Programul noului preşedinte al SUA viza retragerea progresivă a
trupelor americane şi acordarea unui sprijin puternic pentru sud-vietnamezi.
Decizia ca soldaţii americani să lupte în Cambogia face ca anii 1960-1970 să reprezinte apogeul mişcărilor
împotriva războiului. Încetarea definitivă a focului va fi anunţată în mod oficial în ianuarie 1973. Americanii
ieşeau din război cu un bilanţ dezastros: - în jur de 60.000 de morţi declaraţi;peste 300.000 răniţi; mai mult de 150
miliarde $ cheltuite.

15. Salt I și Salt II; Acordul de la Helsinki

SALT- Society for Applied Learning Technology (Societatea pentru Tehnologie Aplicată Learning)
A fost semnat de Leonid Brejnev şi Richard Nixon în anul 1972 la Moscova. Acest acord limita
dezvoltarea sistemelor defensive antirachetă nefăcând progrese semnificative nici în privinţa celor ofensive. Au fost
încheiate acorduri de cooperare în domeniul sănătăţii, în domeniul cosmic, iar cele două părţi au convenit asupra
principiilor de bază care urmau să le guverneze relaţiile, inclusiv o declaraţie de principiu în vederea extinderii
cooperării pentru evitarea unor confruntări militare.
De asemenea, acest acord stabilea şi regulile de conduită comună pentru rezolvarea eventualelor situaţii de
criză. În anul 1973 Leonid Brejnev va face prima vizită în SUA, vor fi semnate acorduri referitoare la colaborarea
în domeniul agriculturi, al transporturilor, al cercetării mării şi oceanelor, dar şi un acord general privind
contractele, schimburile şi colaborarea în domeniul ştiinţei, tehnicii, al învăţământului şi al culturii.
 A fost semnat şi un acord referitor la principiile de bază ale tratativelor ulterioare pentru limitarea armelor
strategice ofensive stabilind cadrul pentru negocierile din cadrul SALT 2. După şapte ani de eforturi SALT 2 avea
să fie semnat de James Earl „Jimmy” Carter şi Leonid Brejnev la Viena în anul 1979. Un alt moment important al
acestei perioade în reprezintă iulie 1973, când la Helsinki a avut loc o conferinţă la care au participat 33 de state
inclusiv din NATO, pactul de la Varşovia sau SUA.
A rezultat un acord semnat la 01 august 1975 de Leonid Brejnev şi Gerald Ford din partea celor două
super-puteri, dar şi de alţi şefi de state. Ruşii îşi atinseseră scopul. Pentru acest lucru a trebuit să accepte pentru
prima dată caracterul universal al dreptului omului, precum şi faptul că ideile şi oamenii puteau să circule liber în
Europa.
Adică era pretul pe care trebuia să-l plătească referitor la inviolabilatea frontierelor stabilite în anul 1945

16. Puterea în perioada 1979-1991. A treia perioadă a Războiului Rece

Semne ale sfârşitului destinderii încep să apară din anul 1977. În timpul negocierilor asupra Tratatului
SALT 2(Societatea pentru Tehnologie Aplicată Learning), Helmut Schmidt şi ruşii doreau ca în acest tratat să fie
incluse şi armele destinate scenelor europene.
James Earl „Jimmy” Carter (preşedintele SUA al vremii de atunci) a refuzat categoric. Cancelarul
Germaniei de Vest va ceda, iar sovieticii vor riposta prin instalarea de proiectile SS20 în Europa Centrală şi de Est.
O decizie discutabilă care va avea să fie contrabalansată de NATO prin instalarea în anul 1979 a rachetelor de tip
Cruise şi Pershing II. Fără îndoială că intervenţia sovietică în Afganistan, avea să declanşeze acutizarea relaţiilor
între cele două super-puteri. Concret, un conflict militar în care forţele implicate erau partidul popular democrat din
Afganistan de orientare marxistă şi susţinut de forţele sovietice şi de cealaltă parte rebelii islamişti mujahedini
susţinuţi de SUA, Arabia Saudită şi Pakistan.
Acest război a durat nouă ani într-o desfăşurare aproximativ similară cu cea din Vietnam, Uniunea Sovietică
fiind principalul pedant. În plan politic prăpastia dintre cele două puteri continuă să se adâncească. Astfel, în anul
1980 preşedintele James Earl „Jimmy” Carter a recomandat sportivilor americani să nu participe la Jocurile
Olimpice de la Moscova, iar în anul 1984 Moscova interzicea sportivilor ruşi participarea lor la Jocurile Olimpice
de la Los Angeles.
Preşedintele James Earl „Jimmy” Carter chiar dacă a sporit bugetul militar, a creat o forţă rapidă de
reacţie, a instalat rachetele MX şi a semnat acorduri militare secrete cu China. Pentru faptul că nu a reuşit să facă să
funcţioneze economia americană a fost considerat un preşedinte slab. În consecinţă Ronald Reagan îi va lua locul
la Casa Albă.
Noul preşedinte al SUA va adopta o atitudine relativ simplă faţă de ruşi. El considera că nu are rost să
negocieze, atâta vreme cât Uniunea Sovietică oricum ar fi încălcat acordurile semnate. În viziunea sa singura soluţie
câştigătoare era superioritatea nucleară faţă de Uniunea Sovietică şi lupta împotriva intervenţiilor sovietice în lumea
a treia.
Administraţia Reagan va anunţa că a descoperit acea breşă de vulnerabilitate datorită căreia prima lovitură
nucleară sovietică ar fi devastat SUA. Folosind această ipoteză îndoielnică va promova o politică de creştere
accelerată a cheltuielilor militare pe tot parcursul anilor ’80. În martie 1983 va face publică iniţiativa apărării
strategice, ceea ce a rămas în literatură sub denumirea de “Războiul stelelor”, care concret însemna formarea unui
scut de apărare în spaţiu din spatele căruia SUA ar fi putut lansa prima lovitură nucleară.
În anul 1985 liderul suprem al Uniunii Sovietice devine Mihail Sergheevici Gorbaciov, iar ministru de
externe Eduard Şevardnadze. Acest tandem avea să aducă un nou sistem de lucru intitulat “Noua Gândire
Politică” care avea să devină tot mai popular în lumea occidentală. În esenţă principalele componente ale
acestuia erau:
-confruntarea dintre cele două super-puteri este neproductivă;
 -puterea militară nu garantează securitatea care poate fi atinsă doar prin mijloace politice şi găsirea unor
soluţii comune;
-securitatea unui stat nu poate fi sporită dacă acest lucru se face în detrimentul altui stat;
-conflictul dintre super-puteri în lumea a treia a adus Moscovei puţine avantaje tangibile, însă a contribuit la
sporirea presiunii dintre cele două super-puteri;
-toate statele sunt independente;
-valorile universale comune (drepturile omului, nefolosirea forţei în rezolvarea problemelor politice,
democraţia) ar trebui să reprezinte fundamentul actelor decizionale în politica externă;
-abordarea prin prisma ideologiei de clasă a strategiei de politică externă ar trebui abandonată în favoarea
intereselor comune ale omenirii;
-Uniunea Sovietică reprezintă un stat normal care nu are ca obiectiv stăpânirea lumii şi îşi doreşte să se afle
în relaţii de strânsă cooperare cu toate celelalte state;
Afganistanul constituia un obstacol major în calea acestei noi gândiri politice punând lumea occidentală şi
cea islamică pe poziţii antagonice.
La nivel general Uniunea Sovietică avea probleme vizibile şi a continuat politica de subvenţionare externă,
iar statele est-europene înregistrau datorii din ce în ce mai mari faţă de ea. În plan militar era o deosebire
semnificativă între politica americană dusă de Ronald Reagan şi apoi de George W. Bush şi cea a lui Mihail
Sergheevici Gorbaciov.
În timp ce preşedintele Ronald Reagan, milita pentru iniţiativa apărării strategice, Gorbaciov surprindea pe
toată lumea în ianuarie 1986 când propunea dezactivarea tuturor armelor nucleare până în anul 2000.
În anul 1988 la Oraganizaţia Naţiunilor Unite Mihail Sergheevici Gorbaciov, a făcut public faptul că
Uniunea Sovietică îşi va aduce unilateral efectivele militare, iar trupele sovietice staţionate în Republica Democrată
Germană, Cehoslovacia şi Ungaria vor fi retrase. La acest anunţ în aceeaşi zi şeful statului major va demisiona.
În viziunea optică a acestuia reducerea armamentului convenţional nu va putea fi făcută decât cu condiţia
reciprocităţii americane. În consecinţă Mihail Sergheevici Gorbaciov se vedea angajat într-un joc încordat de mare
miză, cu propria armată. În anul 1989 la Casa Albă se instalează George W. Bush avându-l ca secretar de stat pe
James Baker.
Mihail Sergheevici Gorbaciov va continua să facă o serie de concesii militare fără a primi în schimb nimic
sau aproape nimic. Prin politica sa Mihail Sergheevici Gorbaciov devenea tot mai popular în occident, dar avea tot
mai multe probleme acasă. Deşi şi-a propus obiective generoase, acesta nu a reuşit să găsească soluţiile economice,
financiare pentru a rezolva problemele URSS. În consecinţă, poziţia sa devenea tot mai şubredă în august 1991
avea să se producă o tentativă de lovitură de stat iniţiată de proprii săi oameni. Pentru Mihail Sergheevici
Gorbaciov totul va lua sfârşit în decembrie 1991, când liderii Rusiei, Belorusiei şi Ucrainei s-au întâlnit lângă
Minsc pentru a hotărâ dizolvarea Uniunii Sovietice şi înfiinţarea unei confederaţii deschise pe state independente şi
anume ”Comunitate de State Independente (CSI)”.

17. SUA. Definire și caracteristici ale sistemului economic american

Dezvoltarea SUA a fost influienţată în mod semnificativ de o serie de condiţii istorice favorabile:
nu a cunoscut feudalismul şi a trecut direct la capitalism ceea ce a permis societăţii americane să se dezvolte
încă de la început ca o societate civilă deschisă;
teza de bază a declaraţiei de independenţă este cea a drepturilor inalienabile dăruite de creator tuturor
oamenilor (nu regăsim o ierarhizare în societate);
într-un timp relativ scurt a fost creată o piaţă internă uriaşă care a stimulat din plin creşterea economică;
standardizarea şi producţia de serie mare au apărut încă de timpuriu în SUA fiind practic impuse de talia
vieţii americane;
 într-o perioadă relativ scurtă sistemul şi modul de viaţă americane devin monopolul etalon (principalul
model pentru tinerele generaţii din întreaga lume).
Pentru SUA începutul secolului al XX-lea reprezintă şi începutul expansionismului după sfârşitul celui de-al
doilea război mondial în anul 1948 va iniţia planul Marshall, iar în anul 1949 tot din iniţiativa americanilor va
semna Tratatul Atlanticului de Nord (ia fiinţă NATO). Americanii vor acorda un sprijin financiar şi logistic
Japoniei, restituindu-i acesteia rolul de zid de apărare împotriva expansionismului comunismului în zonă.
Toate acestea erau posibile în contextul în care SUA devenea cea mai bazată ţară după cel de-al doilea
război mondial deţinând 2/3 din rezerva de aur a planetei.
Caracteristicile principale ale modelului american se numără:
- liberalismul;
capitalismul;
libera iniţiativă.
Modelul economic american se individualizează prin:
● preponderenţa proprietăţii care presupune libertatea deplină a indivizilor în procurarea şi utilizarea
fenomenelor de producţie.
● prin motivaţia pentru profit- putându-se vorbi despre un cult al maximizării profitului;
● piaţa şi concurenţa ocupă un loc central în strategia naţională de dezvoltare;
● relaţia guvern-mediu de afaceri este clar stabilită printr-o legislaţie care reglementează modul şi tipul
de intervenţie al statului în economie;
● prin deplina libertate a consumatorului.
America a înţeles încă de timpuriu rolul pe care-l joacă în producerea dezvoltării cercetarii, inovarii . În
consecinţă, regăsim o cooperare eficientă între sectorul public şi privat în acest domeniu în condiţiile în care SUA
continuă să aloce cele mai mari fonduri din lume pentru cercetare şi dezvoltare.
Începutul celui de-al treilea mileniu aduce o multitudine de probleme cu consecinţe majore pentru
economia americană:
● atacurile de la 11 septembrie 2001;
● intervenţia militară în Irak;
● criza imobiliară;
● criza finaciară 2008.
Toate acestea s-au transformat în factori care au pus sub o presiune fără precedent cea mai puternică
economie de pe planetă. Aşa se face că SUA a înregistrat în anul 2008 o creştere de 1,3%, o rată a somajului de
8,5%, o scădere semnificativă a consumului, a producţiei industriale şi a PIB-ului.

18. Japonia în economia mondială. Fatorii determinanți și dimensiunea „miracolului

japonez”
Japonia rămâne în istorie cu cel mai spectaculos model de dezvoltare.
Reprezenta la sfârşitul celui de-al doilea război mondial o ţară înfrântă şi o economie ruinată pentru ca în
anii ‘70 să se plaseze între puterile economice mondiale. O astfel de dinamică fără precedent rămasă în istorie sub
sub denumirea de miracol economic japonez, a fost posibilă în condiţiile unei societăţi care se caracterizează printr-
o serie de particularităţi pe care s-a bazat o strategie fără precedent la nivel mondial.
Japonia cu o forţă de muncă ce la momentul respectiv beneficia de unele dintre cele mai scăzute niveluri de
salarizare, ceea ce ilustra mulţumirea cu puţin poporului nipon, printr-o disciplină împinsă la extrem- ceea ce este
manifestarea spiritului de sacrificiu al japonezilor- şi printr-o cooperare aproape perfectă între patronat şi
angajaţi, ceea ce reprezintă manifestarea plasării binelui colectiv înaintea celui personal, individual şi folosind din
plin ajutorul logistic şi financiar acordat de SUA, pentru Japonia nici un obiectiv economic nu va fi imposibil de
realizat.
 Caracteristicile strategiei japoneze:
● s-a bazat pe un import masiv de tehnologie modernă, licenţe, know-how;
● s-au orientat pe creşterea producţiei industriale, reuşind relativ repede să constituie o piaţă internă
semnificativă;
● regăsim o intervenţie eficientă a statului în economie prin politica creditelor ieftine în vederea
stimulării monopolurilor naţionale şi prin măsuri de reducere a impozitelor pentru companiile corporative japoneze;
● s-a bazat pe o politică foarte eficientă a formării, pregătirii, calificării forţei de muncă.

Japonia (cel de-al doilea centru de putere)

Miracolul japonez reprezintă ascensiunea spectaculoasă a economiei japoneze materializată în plasarea

acestei ţări, începând cu deceniul al şaptelea al mileniului trecut, în poziţia de lider mondial în numeroase
domenii. De exemplu, după cel de-al doilea război mondial în domeniul industriei constructoare de motociclete sau
de automobile Japonia nu reprezenta nimic.
În anii ’70 atât în industria constructoare de automobile cât şi de motociclete, Japonia devine lider
mondial. Aceeaşi situaţie o regăsim şi în alte domenii (în producţia de: casetofoane, telefoane, televizoare; în
construcţia de nave; în producţia de: oţel, cipurilor, robotilor industriali). Companiile japoneze devin jucătorii
principali în producţia de ceasuri, industria de aparatură electrocasnică, în domeniul informatic, pe piaţa
semiconductorilor, în domeniul produselor de consum curent sau al serviciilor. 70% din roboţi industrial la scară
mondială provin din Japonia. În concluzie, Japonia a fost acuzată de-a lungul timpului de protecţionism/dumping,
spionaj industrial cu o politică financiară şi monetară controversată.
Japonia este ţara care a pierdut cel de-al doilea război mondial, dar cu siguranţă la câştigat pe cel economic
care a urmat. În perioada 1992 – 1998, Japonia este ţara cu cea mai mare rezervă valutară din lume.
Problemele financiare la nivelul câpurilor japoneze apar şi ele.

19. Uniunea Europeană în economia mondială - 27 tari, iar Sediul central al Parlamentului
European este la Strasbourg, dar cea mai mare parte a activităţilor comisiilor parlamentare se derulează la
Bruxelles, pe când secretariatul general al instituţiei se află la Luxemburg. Uniunea Europeană a dezvoltat o piață
unică în cadrul unui sistem standardizat și unificat de legi care se aplică tuturor statelor membre. În cadrul Spațiului
Schengen (care include state membre UE și state non-UE) controalele vamale au fost desființate. Politicile UE
sprijină și garantează libera mișcare a persoanelor, bunurilor, serviciilor și a capitalului, au fost emise legi în
domeniul justiției și afacerilor interne și se păstrează politici comune în domeniul comerțului, agriculturii, în
domeniul pescuitului și dezvoltarea regională. A fost înființată de asemenea și o uniune monetară, Zona Euro care
este compusă în prezent din 17 state. Prin Politica Comună pentru afaceri externe și securitate, UE și-a dezvoltat un
rol limitat în relațiile internaționale și de securitate. Au fost înființate și Misiuni Diplomatice Permanente în mai
multe state din lume, iar UE este reprezentată în cadrul Organizației Națiunilor Unite, Organizația Mondială a
Comerțului, G8 și G-20.
Astăzi uniunea Europeană reprezintă cea mai de succes grupare integrationistă fiind rezultatul unui proces
gradual de integrare. Fără indoială actuala configuraţie a Uniunii Europene nu era posibilă fără a se produce
transformările economice, sociale şi politice din Europa Centrală şi de Est de la sfârşitul anilor ’80 şi începutul
anilor ’90 (socialismul).
Sfârşitul comunismului a însemnat un moment neaşteptat în Europa Centrală şi de Est care a marcat
începutul unor transformări majore la nivelul fostelor ţări comuniste (socialiste). Numitorul comun la nivelul tuturor
acestor ţări la constituit dorinţa de schimbare radicală atât în plan politic, social, cât şi economic.
O astfel de schimbare profundă nu putea să fie obţinută decât în urma unui proces foarte complex de reforme
care să cuprindă un spectru foarte larg. Dacă din punct de vedere politic succesele nu au întârziat să apară
materializându-se în:
 ● democratizarea vieţii politice;
● în pluripartitismul;
● în alternanţa la guvernare.
Din punct de vedere economic, schimbarea s-a produs mult mai greu şi mai lent. Toate aceste economii se
confruntau cu grave probleme economice care după schimbările politice mentionate au continuat să se acutizeze.
Concret, în perioada imediat următoare acestor transformări toate aceste economii s-au comprimat în
condiţiile în care acest proces ar fi fost dublat de orientarea către un tip sau altul de specializare eficientă şi de un
proces de restructurare eficient, aceste economii ar fi putut deveni mai flexibile şi mai competitive într-o perioadă
de timp relativ scurtă.
Din păcate însă întărzierea programelor de reformă şi amânarea restructurării aveau să arunce aceste
economii într-o criză semnificativă. Schimbarea structurii proprietăţii se va produce cu o dinamică mult mai lentă
faţă de orizontul de aşteptare şi în plus strategia folosită pentru realizarea acestui obiectiv primordial se va afla în
permanenţă în centrul dezbaterii polemicii politice. Decizia de schimbare radicală s-a materializat în desfiinţarea
Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER)- Pactul de la Varşovia.
Acest grup de ţări ajunseseră să producă la sfârşitul anilor ’90- 1/3 din producţia insustrială mondială şi de
cereale şi deţinea o pondere de 11% din comerţul mondial.
Desfiinţarea şi renunţarea la aceste pieţe, la mijloacele şi tehnicile de piaţă folosite şi reorientarea către noi
piaţe concomitent cu scăderea semnificativă a producţiei industriale au generat o recesiune de proporţii la nivelul
acestor ţări.
Într-un astfel de context, echilibrarea/stabilizarea acestor economii şi găsirea unor soluţii pentru producerea
unor dezvoltări durabile deveneau principalele obiective pentru aceste ţări. În plus de reuşita acestor reforme
depindea consumul şi dinamica sprijinului financiar şi a investiţiilor străine directe absolut necesare relansării
acestor economii.

20. Rusia in economia mondiala

În decembrie  1991 URSS  se  destrăma  iar  Rusia  devenea  principalul  stat  CSI ( ”Comunitate de
State Independente)”. 1992  –1998  s-a  caracterizat  printr-un  mediu  de  afaceri  puţin  dezvoltate  şi  incert,
printr-o deteriorare  a  condiţiilor  de  viaţă  şi  prin  lipsa  reformelor  eficiente.
La   începutul   anului   1997   finanţele   Rusiei   erau   într-o   stare   lamentabilă,   ţara confruntându-se   cu
probleme   financiare   grave,   mergând  până  la  imposibilitatea   plătirii salariilor  şi  pensiilor
(pentru bugetari).
Declinul   Rusiei   sa  accentuat   în  urma  crizei  economice  şi  financiare  din  Asia declanşată  în  anul 
1997  care  a  determinat  o  scădere  semnificativă  a  preţului  petrolului  pe
piaţa  internaţională,  Rusia  fiind  un  important  exportator  de  petrol  a  pierdut  aproximativ  1/3 din 
veniturile  obişnuite  din  tranzacţiile  cu  petrol  la  nivelul  anului  1998.  Deşi  a  exportat  cu 8,9% mai  mult
decât  în  anul  precedent,  a  încasat  cu 24,5% mai  puţin. Pe  de  altă  autorităţile  de  la  Moscova  nu  erau 
capabile  să  colecteze  mai  mult  de  20% din  impozitele  datorate  statului,  salariile  nefiind  plătite 
luni  dea  rândul.  Într-o  asemenea situaţie,  Guvernul  Rusiei  a  încercat  să-şi  acopere  deficitul  bugetar 
prin  împrumuturi  din  ce  în ce  mai  mari,  crescând  sau  acumulând  dobânzi  imense.  Creşterea  datoriilor 
statului  rus  şi ritmul  galopant  al  deficitului  bugetar  au  diminuat  semnificativ  încrederea 
investitorilor  şi  a depozitarilor  în  rubla  rusească.  Prăbuşirea  rublei  a  fost  prevenită  temporar  de 
Banca  Centrală prin  împrumuturi  de  la  FMI. Moştenind  de  la  fosta  URSS  o datorie  de  90 miliarde  de
$, ruşii  au continuat  să  se  împrumute,  ajungând  la  o datorie  externă  de  peste  150 miliarde  $. În  iulie 
1998  Guvernul  rus  a  irosit  peste  4  miliarde  de  $  în  două  săptămâni  încercând să  evite  devalorizarea 
rublei,  în  august  1998  Guvernul  rus  avea  nevoie  de  un  nou  împrumut acordat  de  FMI  pentru  aşi  plăti 
datoriile,  a  refuzat  însă  condiţiile  impuse  de  Fond  şi  a  fost nevoit  să  accepte  devalorizarea  rublei. 
 Concret,  într-o  săptămână  aceasta  şi-a  pierdut  jumătate din  valoare  de  schimb,  foarte  rapid  bursa  de 
acţiuni  si-a  devalorizat  valoarea  totală  a acţiunilor,  scăzând  sub valoarea  iniţială  de  la  deschiderea
bursei  în  1995. Rusia  se  vedea  în  situaţia  de  a  nu-şi  plăti  datoriile,  în  1998  plătind  cam  118  milioane
de  $  din  462  milioane  de  $.  Haosul  financiar  din  vara  anului  1998  a  avut  o  multitudine  de consecinţe 
în  domeniul:  monetar,  fiscal  sau  comercial. 
Situaţia  dificilă  din  Rusia  a  fost influenţată de o serie factori care dus la o criză bugetară de
proporţii şi o creştere foarte periculoasă a datoriei externe şi interne. Printre aceşti factori se numără:
procesul de privatizare care nu a dat nici pe departe rezultatul scontat; o reglementare ineficientă a
vieţii economice; un sistem bancar slab; constituirea unui conglomerat în sectorul industrial, mediu cu o
influenţă nefastă asupra activităţii statului; o componentă socială insuficientă a proiectelor de reformă
economică ce a determinat diminuarea sprijinului popular; un mare dezechilibru în cea ce priveşte
bogăţia; o economie axată mult prea mult pe schimb în natură şi economie subterană . În prima decadă
a mileniului al IIIlea Rusia îşi va schimba semnificativ poziţia şi atitudinea, venirea la Kremlin a
lui Vladimir Putin pare să însemne renaşterea Rusiei.
În  consecinţă  o  astfel  de  lume  ar  fi  una  în  care  nu  ar  exista  decât  un  singur  stăpân,  un singur 
suveran,  o  astfel  de  situaţie  ar  fi  fost  la  fel  de  dăunătoare  pentru  cei  care  fac  parte  din sistem,  dar  şi 
pentru  puterea  suverană  care  se  va  distruge  singură  pe  dinăuntru.  În  viziunea  lui Putin  modelul  unipolar 
nu  numai  că  nu  este  acceptabil  dar  nu  este  nici  realizabil  în  lumea  de astăzi. 
21. China în economia mondială
China reprezinta tara care-si orienteaza politica economica dupa sloganul “o tara doua sisteme”. China a
reusit sa armonizeze centralismul socialist cu liberalismul capitalist. China s-a angajat pe calea dezvoltarii
economiei nationale, acordand o atentie deosebita industrializarii tarii, cresterii productiei agricole, sporirii avutiei
nationale si ridicarii nivelului de trai al populatiei.
Succesul strategiei de dezvoltare a Chinei se bazeaza in egala masura pe deschiderea economica si politica si
evident pe succesele spectaculoase din diferitele domenii de activitate.
Aceasta deschidere in plan economic s-a materializat intr-o crestere a exporturilor si a importurilor in
perioada 1950-1990 de aproximativ 70 de ori, deschidere care in ultimii ani a devenit si mai agresiva aducand
China pe locul 4 in lume in randul exportatorilor si pe locul 3 in lume in randul importatorilor.
Aceeasi politica de deschidere a adus China la nivelul anilor `90 pe locul 2 in lume dupa SUA in privinta
investitiilor straine directe pentru ca astazi, in acest clasament, China sa se situeze pe locul I in lume.
Pentru 2006 China isi propune deschiderea industriei bancare.
D.p.d.v.politic - China este condusa de catre un regim politic considerat autoritar si acuzat pentru represiuni asupra
dizidentilor politici, pentru incalcarea drepturilor omului sau pentru nerespectarea principiilor democratiei.
- a reusit sa rezolve principalele obiective de politica externa. In prezent face parte din
Consiliul de Securitate al ONU fiind unul dintre cei 5 membri permanenti:
- a semnat tratatul de pace cu Japonia;
- a normalizat relatii diplomatice cu SUA care recunosc guvernul chinez ca singurul legal, iar
Taiwanul parte componenta a Chinei;
- au reannoit clauza natiunii celei mai favorizate;
- a semnat declaratia comuna cu Marea Britanie astfel incat din iulie 1997 China isi exercita
din nou puterea asupra Hong-Kong-ului;
- a normalizat relatiile cu Rusia, cu Vietnam si Coreea de Sud.
Avand in vedere constanta procesului de dezvoltare care poate permite sa elimine sincopele si
disfunctionalitatile care se mai inregistreaza si bazandu-se pe un imens potential uman si material, China are
toate sansele sa atace cu succes intr-un orizont de timp apropiat pozitia de lider in economia mondiala (2020).
China reuseste sa se plaseze pe primul loc in lume ca exportator si producator de cereale.
 Alte domenii in care s-a facut progrese spectaculoase:
- domeniul informatic – este lider mondial in productia de componente electronice pentru industria
informatica ;
- industria textila si a confectiilor – azi toate marile companii din lume produc o parte semnificativa in
China
- in turism – China e pe locul 8 in lume si toate estimarile o plaseaza pe primul loc la nivelul anului 2010.

22. Rolul FMI în economia mondială

Fondul Monetar International(FMI –a devenit operational din 1945, in urma acordurilor incheiate in
cadrul conferintei din 1944 de la Bretton-Woods(SUA).Are ca scop finantarea macroeconomiei.Sediul este la
Washington.
FMI are ca scop principal promovarea cooperării monetare internaționale, garantarea stabilității financiare,
facilitarea comerțului internațional, contribuirea la un nivel înalt de ocupare a forței de muncă, la stabilitate
economică și combaterea sărăciei
Obiective principale
● promovarea cooperării monetare internaționale și a stabilității valutare
● stimularea creșterii economice
● asigurarea unui nivel înalt de ocupare a forței de muncă
● acordare de asistență financiară temporară pentru țările care se confruntă cu dezechilibre ale balanțelor
de plăți
Funcții
● monitorizează acțiunile și politicile economice și financiare din țările membre, precum și la nivel
global
● acordă asistență tehnică
● creditarea țărilor membre cu dezechilibre în balanța de plăți

23. Sistemul monetar internațional de la Bretton Woods

• s-a realizat ca urmare a Conferintei de la Bretton Woods, la 1 iulie 1944 la care au participat
delegatii din 44 de state
• este I sistem care a generalizat teoriile si practicile monetare ale timpului
• s-a realizat in conformitate cu raportul de forte existent dupa al II-lea Razboi Mondial
• s-a creat un mecanism efectiv de decontari multilaterale
• a determinat liberalizarea intr-o oarecare masura a miscarilor de capital
• a asigurat pt o perioada de timp necesarul de mijloace de plata si creditare de care aveau nevoie toate
economiile nationale dupa al II-lea Razboi Mondial
• a fost o incercare pozitiva de cooperare internationala intr-o problema nevralgica si de mare imp pt ec
mondiala
• a avut o serie de neajunsuri care trepat au evoluat si au dus la instabilitate fondurilor monetare
internationale
Concluzie : SMI este un ansamblu de reguli care urmareste :
• stabilirea unor principii care sa stea la baza convertibilitatii monedelor
• asigurarea de lichiditati suficiente care sa asigure dinamica corespunzatoare a schimburilor economice
internationale
• constituirea pt toate statele lumii a unor rezerve monetare la care sa se poata apela in cazul aparitiei
unor dezechilibre ale balantei
 • stabilirea unor mecanisme de ajustare rapida a dezechilibrelor financiare de la nivelul unor state
deoarece ar fi afectata economia mondiala
Principiile de la baza sist monetar internat Bretton Woods :
Principiul : etalonul aur-dolar, rolul international al dolarului
Intr-un Sistem Monetar International – un rol esential revine etalonului, adica elementului fundamental de
referinta pentru toate monedele tarilor care fac parte din sistem.
La Conferinta monetara de la Bretton-Woods s-a stabilit ca etalon aurul si dolarul, pentru ca ulterior singurul
etalon al sistemului sa ramana dolarul american. Etalonul are un rol esential intr-un sistem monetar international, si
reprezinta elementul fundamental pentru toate celelalte monede nationale care fac parte din sistem.
Intr-o prima faza, dolarul american era declarat la fel de bun ca si aurul, ulterior el a devenit mai bun decat
aurul care si-a pierdut functia monetara. Rolul international al dolarului consta in faptul ca in moneda nationala a
SUA :
● se constituie rezervele valutare ale altor state,
● se exprima preturile mondiale,
● se deruleaza cea mai mare parte a investitiilor
● se acorda credite externe.
Economia americana, folosind moneda proprie atat pe plan intern cat si pe plan extern, nu va cunoaste
nicioadata restrictiile lipsei de valuta si va putea promova la nivel mondial o politica de expansiune prin intermediul
monedei.
Suspendarea convertibilitatii in aur si faptul ca, dolarul american ramane singurul etalon al
sistemului, determina o multitudine de efecte, si in principal, circularea in afara economiei americane a unei
cantitati tot mai mari de dolari datorita schimburilor internationale.
Principiul universalitatii Acest principiu, care trebuia sa stea la baza functionarii sistemului consta in aceea
ca orice stat, putea sa adere la FMI, deci la sistemul monetar. El nu s-a realizat in mod practic niciodata, o serie de
tari, inclusiv unele cu un vast potential natural, economic si cu rol important in arena internationala (ex. URSS)
neaderand la FMI nu au devenit membre ale sistemului.
Pana la nivelul anilor 60 acest SMI, a functionat ca un fel de club al tarilor capitaliste dezvoltate, in care
pozitia privilegiata a SUA a fost acceptata de celelalte state, deoarece se aflau intr-o perioada de relansare
economica, si de consolidare a unei structuri competitive.
Treptat insa, odata cu intarirea pozitiei economice, odata cu consolidarea procesului de dezvoltare, la nivelul tarilor
dezvoltate, apar din ce in ce mai clar, sfere de interese tot mai diferite; la nivelul anilor 70, divergentele de interese
dintre tarile dezvoltate si tarile in curs de dezvoltare, trec in primul plan, la nivel financiar-monetar;
In consecinta vocatia de universalitate, se dovedeste a fi irealizabila; sistemul fusese creat in anumite conditii, pe
care istoria nu le-a pastrat. Neputinta acestuia de a face fata unor cerinte din ce in ce mai diversificate, avea sa
conduca la la erodarea si ulterior la lichidarea lui.
P. crearea unei rezerve echilibrate de lichiditati.
Respectare acestui principiu urma sa aiba un rol fundamental in asigurarea unui echilibru financiar international, un
rol prioritar revenindu-i FMI prin asigurarea de credite in vederea reechilibrarii balantelor de plati.Respectarea
acestui principiu s-a confruntat in permanenta cu o serie de inconveniente, intr-o prima etapa existand o lipsa acuta
de rezerve,ulterior asistand la un exces inflationist de rezerve in dolari, si in final, la manifestarea unor dezechilibre
uriase. Nerespectarea acestor principii de baza ale SMI au determinat erodarea si in final lichidarea sa.
Principiul : stabilitatea paritatilor si a cursului valutar.
Moneda oricarui stat membru trebuie sa aiba o definitie legala, aceasta fiind la nivelul sistemului
valoarea paritara exprimata intr-o prima faza in aur si dolari, si, ulterior numai in dolari americani. In
acelasi timp, s-a convenit asupra fixitatii cursurilor valutare, adica a raportului in care monedele puteau sa fie
schimbate intre ele. Cursurile nu puteau varia decit cu 1% in raport cu paritatea iar din 1971 se putea cu 2,25%. In
cazul in care aparea o depasire, autoritatile trebuiau sa intervina pe piata prin cumaparari/vinzari de valuta straina.
 La nivelul perioadei 1949-1956 am asistat la o relativa stabilitate a cursurilor valutare, insa presiunile au
inceput sa apara in timp. S-au produs o serie de ajustari ca :
* devalorizarile francului francez din 1957
* revalorizarile marcii vest-germane si a goldenului olandez din 1961.
A urmat o perioada de relativa liniste, insa, odata cu devalorizarea lirei sterline din 1967 si a francului
francez din 1969, am asistat la declansarea unui amplu proces de modificari de curs-
Criza energetica declansata la sfitul 1973 avea sa determine o stare de instabilitate financiar-monetara
internat prelungita

24. Criza asiatică

1997 – Criza asiatică - investitorii străini s-au retras din statele Asiei. Motivul a fost devalorizarea
principalelor valute regionale. Bath-ul, s-a devalorizat masiv în momentul în care Guvernul a hotărât să lase cursul
liber. Având şi o datorie externă uriaşă, Thailanda aproape că a intrat în faliment iar această criză s-arăspândit rapid
în zonă, cuprinzând toată Asia de Sud-Est, inclusiv Japonia. Cele mai afectate ţări au fost Coreea de Sud, Indonezia
şi Thailanda, ţări care au fost ajutate de către FMI prin intermediul unui împrumut în valoare de $40milioane
25. Criza mexicană
1994 - Criza din Mexic - În anii dinaintea acestei crize, economia mexicană a crescut foarte mult, iar în
condiţiile în care cursul valutar era ţinut strict sub control, dezechilibrele economice creşteau foarte repede. Cu ceva
timp înainte de alegeri, Administraţia condusă de preşedintele Carlos Salinas de Gortari a decis să injecteze foarte
mulţi bani în economie, în creşterea salariilor şi pensiilor mărind astfel deficitul bugetar până la un nivel
nesustenabil. Gortari a pierdut alegerile, iar noul preşedinte Ernesto Zedillo a decis că un control strict al cursului
valutar este o greşeală şi, prin urmare, a lăsat moneda naţională să fluctueze liber. Datorită tensiunilor
anterioare acumulate în economie, peso s-a devalorizat cu 80% faţă de dolar în doar o săptămână (de la 4 la 7,2
peso pe $). SUA a intervenit rapid prin cumpărarea de peso direct din piaţă şi prin garantarea unui împrumut
de $50miliarde, situaţia revenind la normal peste trei săptămâni când moneda s-a stabilizat la un nivel de 6
peso/dolar.
26. Criza financiară internaționala
2008 – Actuala criză financiară, monetară şi bancară a început în SUA în trimestrul al II-lea 2008, a ajuns în
trimestrul al III-lea în Europa de Vest, iar în trimestrul al IV-lea ajungând în Europa Centrală şi Europa de Est
şi în final în Asia.
Moduri de manifestare: lipsa lichidităţilor de pe piaţa financiară şi bancară, scăderea semnificativă a
valorilor acţiunilor pe piaţa bursieră, câteva falimente importante in SUA, urmate de câteva în Europa.Oricât de
lungă şi grea a fost, oricare din crizele prin care a trecut economia mondială, s-a reuşit să se treacă peste ea şi să se
înceapă o altă etapă economică pentru ţara, regiunea respectivă sau chiar pentru lumea întreagă. Se speră aceleaşi
perspective şi pentru criza actuală
Se poate afirma că manifestarea crizei pe care o parcurgem îşi are originea în creditele de tip subprime,
denumire sub care se ascund credite imobiliare garantate cu valoarea bunurilor cumpărate, acordate cetăţenilor
americani care nu îndeplineau anumite condiţii de bonitate. Aceste împrumuturi, în sumă de aproximativ 1.200
miliarde de dolari, au fost distribuite cu precădere începând cu anul 2000. Transformate prin mecanismul de titrizare
(securitizare) în obligaţiuni (CDO – Collateralized Debt Obligation), acestea au fost transferate apoi către bănci şi
investitori din lumea întreagă. Atunci când preţurile bunurilor imobiliare au început să scadă, aceste credite nu au
mai putut fi rambursate, antrenând astfel pierderi abisale pentru cumpărătorii de titluri bazate pe creditele de tip
subprime.
Criza financiară şi economică din prezent este, în primul rând, manifestarea unei sincope care însoţeşte, de
aproape fiecare dată, reaşezarea rolurilor politico-economice la nivel mondial. Ea defineşte nu doar schimbarea
regimului de creştere a economiei globale, dar şi răsturnarea, ca importanţă, a motoarelor acestei creşteri.
 Un fond de acoperire este un fond de investiții care colectează capitaluri de la investitori acreditați sau
investitori instituționali și investește într-o varietate de active, adesea cu tehnici complicate de construire a
portofoliului și de gestionare a riscurilor. Fiecare fond de acoperire este construit pentru a profita de anumite
oportunități de piață. Acesta utilizează strategii de investiții diferite și astfel sunt adesea clasificate în funcție de
stilul de investiții.
Securitizarea este un proces prin care un creditor, cum ar fi o bancă, reambalează împrumuturile pe care le
deține (de exemplu ipotecile) în valori mobiliare care pot fi vândute investitorilor. Ulterior, investitorii primesc un
profit generat de împrumuturile subiacente. In contextul bilanturilor bancare, securitizarea este o modalitate de
finantare prin crearea de titluri de valoare, adica valori mobiliare. Aceasta isi are originea in SUA si in ultimii 30 de
ani a luat o amploare deosebita.

Avantajul securitizarii este ca, in comparatie cu finantarea traditionala prin obligatiuni (adica obtinerea de
lichiditati prin asumarea unei datorii pe bilantul bancii, datorie garantata prin creante ipotecare), securitizarea
confera investitorilor o mai mare protectie impotriva riscului de credit. Riscul de credit defineste riscul ca banca sa
nu recupereze un credit acordat clientilor.

26. SOCIETATEA POSTINDUSTRIALA

Dezvoltarea sectorului serviciilor şi preponderenţa acestuia în structura economiilor ţărilor

dezvoltate a determinat apariţia termenului de societate post-industrială. Termenul (conceptul) de societate
post-industrială este folosit în mai multe accepţiuni.
Exemple de accepţiuni:
 Hermann Kant foloseşte noţiunea (termenul) de post-industrial scoţând în evidenţă expansiunea
sectorului serviciilor în structura economiei;
 Termenul de post-industrial în accepţiunea lui Daniel Bell nu se bazează (nu pune în prim-plan)
centralismul sectorului serviciilor. Acesta foloseşte termenul de post-industrial în principal din două motive:
 În primul rând pentru a susţine natura trecătoare a acestor schimbării;
 În al doilea rând pentru a sublinia rolul central al unei tehnologi intelectuale.
În ansamblu, dacă o societate industrială are la bază o tehnologie a maşinii, o societate post-industrială se
bazează pe o tehnologie intelectuală. Daniel Biel vb. Despre o societate postindustriala in care rolul central
va apartine unei tehnologii intelectuale , altfel spus munca si capitalul vor fi inlocuite cu informatia si
cunoasterea .
În consecinţă, dacă munca şi capitalul sunt caracteristicile majore ale societăţii industriale,
informaţia şi cunoaşterea sunt caracteristicile societăţii post-industriale. Într-un asemenea context şi
organizarea socială a unui sector (unei societăţi) industrial (-e) este foarte diferit (-ă) de cea a unui sector
(unei societăţi) post-industrial (-e).
Diferenţa majoră rezultă analizând comparativ realizările celor două tipuri de sectoare (societăţi).
Cunoaşterea reprezintă neîndoielnic un proces social, iar problema costului, a preţului şi în general a
valorii este foarte diferită în raport cu produsele industriale.
De asemenea, o societate post-industrială nu se caracterizează printr-o teorie a valorii muncii, ci
printr-o teorie a valorii cunoaşterii.
În sens tehnic, principala problemă pentru societatea post-industrială este crearea unei
infrastructuri adecvate şi aceasta pentru că în mod clar, o economie de informaţii are un caracter
semnificativ diferit faţă de o economie de bunuri.
În acelaşi timp, în viziunea sociologului american o societate post-industrială nu înlocuieşte pe deplin
o societate industrială, aşa cum aceasta din urmă nu a înlăturat sectoarele agrare ale unei economii.
Concluzie.
În consecinţă este vorba despre o societate cu o structură determinată de noile sale dimensiuni
principale:
 expansiunea sau caracterul central al cunoaşterii teoretice;
 crearea unei tehnologii intelectuale;
 expansiunea unei clase a cunoaşterii;
 trecerea de la preponderenţa producţiei de mărfuri la cea a prestării de servicii;
 modificarea caracterului muncii;
 rolul femeilor (într-o societate industrială în mare parte şi mai cu seamă în perioada iniţială, la nivelul
procesului industrial, femeile au fost de regulă excluse. Munca în sectoarele post-industriale oferă mult mai
multe posibilităţi de muncă pentru femei. Se poate spune că un astfel de tip de societate asigură o bază certă
(sigură) pentru o independenţă economică a femeii.)
 caracterul ştiinţei în curs de schimbare- comunitatea ştiinţifică începând cu secolul al XVII-lea a
format o instituţie unică în societatea umană. A fost revoluţionară în urmărirea adevărului şi deschisă în
privinţa metodelor, procedeelor pe care le-a folosit.
Cu alte cuvinte, o perioadă relativ îndelungată de timp ştiinţa nu a avut de-a face cu birocratizarea cercetării,
cu subordonarea investigaţiilor sale la obiective dirijate (dirijate în primul rând de stat) sau cu testarea
rezultatelor în funcţie de amortizării.
Astăzi lucrurile stau diferit. Dinamica ştiinţei este rezultatul unor factori pe cât de complecşi, pe atât de
diferiţi, antrenând o multitudine de surse (tehnice, financiare, de capital).
 meritocraţia într-o societate post-industrială- în concepţia lui Daniel Bell poziţiile cele mai
importante, cele mai rentabile nu vor fi obţinute în principal în baza unui drept la moştenire, ci mai cu seamă
vor avea la bază educaţia şi valoarea.
 problema lipsurilor- majoritatea teoriilor din secolul al XIX-lea puneau la baza majorităţii
neajunsurilor într-o societate lipsa de bunuri. Este adevărat că şi în viitor va exista incontestabil o lipsă
cronică de bunuri. O societate post-industrială prin natura sa va aduce o nouă categorie de lipsuri care vor
viza informaţiile şi timpul.
 economia informaţiilor- într-o societate industrială la nivelul producătorilor este de preferat o
creştere a concurenţei, în timp ce într-o societate post-industrială dinamica este determinată de accentuarea
cooperării.
Concluzionând, putem spune că o transformare post-industrială înseamnă de fapt o identificare a
forţelor instrumentale, forţe exercitate asupra naturii şi chiar asupra oamenilor.
La nivelul secolului al XIX-lea gânditorii acelei perioade (utopişti, socialişti) credeau că orice mărire a
puteri omului este în mod obligatoriu progresistă, pentru că în mod automat ar fi dus la declinul superstiţiei
sau al religiei. Din păcate o astfel de concepţie s-a dovedit a fi o simplă amăgire.
Felul în care aceste forţe sunt utilizate depinde de valorile unei societăţi, de natură intrisecă a unei clase
privilegiate, de natură deschisă a societăţii, de simţul decenţei sau mai de grabă de absenţa acestuia. Cu alte
cuvinte, o societate post-industrială nu oferă certitudini sau răspunsuri.
E la fel de adevarat că ea determină noi puteri, noi promisiuni, noi constrângeri şi noi întrebări la o
dimensiune pe care nimeni nu a imaginat-o vreodată.
Indiferent care ar fi caracteristicile noii societati in mod cert ea va continua sa fie macinata pe
problema lipsurilor dincolo de lipsa de bunuri , care va continua sa ne urmareasca , ne vom confrunta si cu
cea a informatiilor si a timpului .

27. Provocarile digitalizarii si capitalismul de supraveghere

Capitalismul de supraveghere: termenul a fost inventat si teoretizat de Shoshana Zuboff, in cartea The
Age of Surveillance Capitalism: The Fight for a Human Future at the New Frontier of Power Hardcover –
January 15, 2019, inca netradusa in limba romana: Shoshana Zuboff defineste si caracterizeaza astfel
capitalismul de supraveghere: experienta umana transformata in materie prima pentru predictii
comportamentale, utilizabile in practici comerciale ascunse; o logica economica parazitara in care productia
de marfuri si servicii este subordonata unei noi arhitecturi globale bazata pe modificarea comportamentului
uman; o mutatie necinstita a capitalismului marcata de o concentrare a averii si cunostintelor nemaintalnita
in istorie; o putere “instrumentariana” care isi aroga dominanța asupra societatii si genereaza uimitoare
provocari la adresa democratiei pietei; o miscare care tinde la impunerea unei noi ordini colective bazate pe
totala certitudine (si, implicit, pe eliminarea riscurilor, inclusiv riscul optiunilor umane libere); o expropriere
de drepturi fundamentale si libertati ale omului – ca o lovitura de stat; o aruncare pe fereastra a suveranitatii
poporului.

Aparitia modei “socializarii” virtuale a dus la crearea unui volum gigantic de date si informatii cu caracter
personal, pe care le punem, gratuit si (cvasi)inconstient, la dispozitia marilor corporatii de tehnologie a
informatiei si a cunoasterii, care au permis trecerea de la simpla deformare/deviere a comportamentului
contractual, tinta tehnicilor clasice de marketing, la cvasi-neutralizarea optiunii umane constiente, la re-
modelarea omului obisnuit si la obiectualizarea sa.

Algoritmii care gestioneaza aceste imense baze de date stiu totul despre comportamentul nostru, pentru ca
noi le spunem totul despre noi, cu fiecare gest minor, pe care il facem cand utilizam tehnologia informatiei.
Pentru ca internetul este peste tot si toate programele, aplicatiile, paginile de socializare, portalurile de
vanzari, site-urile de dating etc. creeaza umbre ale noastre, depistabile peste tot si in orice miscare, algoritmii
nu numai ca ne cunosc mai bine decat ne cunoastem noi insine (algoritmii nu au, ca noi, memorie selectiva,
si nu uita), dar pot estima cu precizie infioratoare comportamentul nostru viitor. Corporatiile care detin
aceste enorme baze de date nu comercializeaza nimic palpabil, ci pariuri privitoare la comportamentul nostru
viitor, predictii si anticipatii ale achizitiilor pe care le vom face imediat, curand sau mai tarziu.

Noi doar avem impresia ca socializam, ca obtinem confirmarea valorii proprii, ca impartasim certitudini si ca
suntem mai bogati in informatii, totul gratis si la distanta de un click. Si, in schimbul acestor “gratuitati”, noi
le oferim gratuit acestor corporatii tot ceea ce este important in legatura cu noi. De ce facem asta? Probabil
pentru ca suntem convinsi ca lumea construita de aceste corporatii este o utopie, o lume de basm in care totul
este (si nu doar pare) o magie. Omitem faptul ca realitatea virtuala sau paginile de socializare sunt si o
distopie.

Aceste corporatii reprezinta cel mai frapant tip de proprietari din istorie: detin predictii si miracole,
care sunt de vanzare si care sunt mai eficiente decat orice alte profeții sau acte de prestidigitatie. Clientii
acestor corporatii sunt comerciantii care cumpara predictii comportamentale referitoare la noi, turma,
albinele stupului. A sti cum se va comporta un potential achizitor in legatura cu marfa sau serviciile tale –
acesta este un adevarat Sfant Graal pentru orice comerciant.

Comerciantii cumpara predictii comportamentale (prediction products) de la acesti fraptanti proprietari de

predictii si miracole, iar noi cumparam produsele si serviciile comerciantilor, care sunt fabricate pe baza
cunoasterii si modelarii comportamentului nostru, ne supunem “ghionturilor” date de ei pentru a ne “facilita”
alegerile si ne lasam dominati de creatorii de joc crezand ca achizitiile noastre sunt alegerile/optiunile
noastre. Platim, deci, pentru propria noastra dominație.