Stoicism si Epicureism

Stoicismul reprezintă un curent filosofic apărut. (cca în anul

300) la Atena, având originea în filosofia cinică fondată de
Antisthene, un discipol al lui Socrate. Întemeietorul său este
Zenon din Citium, filosof care a dus o viaţă exemplară. El a fost
discipol al şcolii cinice - curent filosofic postsocratic, întemeiat
de Anthistene, un discipol al acestuia.
Acesta este o fiolosofie raționalistă, recomandând o viață în
conformitate cu legile naturii, pentru a atinge astfel
înțelepciunea și fericirea.
Filozofia stoică este complexă și atinge arii precum metafizica,
astronomia sau gramatica. Totuși, operele acestor 3 mari stoici
s-a concentrat pe ceea ce face filozofia stoică să fie atât de ușor
de înțeles: sfaturi practice și ghidare pentru cei interesați de
starea de bine și fericirE. În conformitate cu logica stoică, orice
cunoaștere își are originea în impresiile reale ale lucrurilor date
de simțuri, care sunt înregistrate de spirit sub forma
percepțiilor. Stoicii îşi impuneau o înaltă ţinută morală, şi aveau
drept modus vivendi acţiunea justă. De asemenea, această
filozofie se concentrează pe educarea omului în direcția
obținerii unei stări de mulțumire, a unei puteri mentale ridicate
și a unui bun auto control.
Deși profunzimile sale sunt complexe, stoicismul nu oferă lumii
teorii complicate despre om, ci se concetrează asupra încercării
de-a-i ajuta pe oameni să depășească emoțiile distructive și să
acționeze asupra a ceea ce ce pot acționa.
Este una dintre cele 4 mari școli de filozofie din Atena
antică.Celelalte 3 sunt Academia lui Plato, Lyceum-ul lui
Aristotel și „Grădina” lui Epicur. Aceasta postula o morală dură,
însă naturală, şi a apărut ca o reacţie faţă de şcoala epicureică -
care avea drept doctrină "obţinerea libertăţii prin lărgirea ariei
plăcerilor, şi limitarea sferei necesităţilor".
Stoicismul promite să asigure o stare de seninătate, de liniște
sufletească, celor care îi urmează învățăturile. Fericirea nu era
asociată cu plăceri externe, nici cu realizări sau evenimente
externe sinelui, ci cu capacitatea individului de a-și păstra
liniștea sufletească, oricare ar fi circumstanțele în care acesta s-
ar afla. Stoicismul este considerat a fi cel mai pragmatic soi de
filozofie, datorită studierii alegerilor de natură pragmatică, a
psihologiei și a impulsurilor umane. Învățătura centrală a
stoicismului este morala derivată din însăși legile naturii.
Acceptarea acestei evidențe compensează durerea și
nefericirea, împacă binele cu răul, viața cu moartea.
"Stoicii pretindeau ca poti râde in saracie, poti fi indiferent in
faţa nedreptatilor şi a ingratitudinii, la pierderea bunurilor, ca şi
a parinţilor şi a amicilor; să privești moartea cu sânge rece, ca
ceva indiferent, care n-ar trebui sa te bucure, nici sa te
întristeze; să nu te lași invins nici de plăceri, nici de durere; să
simți fierul sau focul intr-o parte a corpului, făra sa scoți niciun
oftat, să verși o lacrima; și fantoma asta de virtute și bărbăție
le-a plăcut s-o numească "înțelept" "
Jean de La Bruyère
Principii
-divinitatea este cunoscuta pe cale rationala
-suferintele intaresc spiritul
-sustineau traiul modest
-sustineau implicarea in viata civica
Şcoala stoică a cunoscut mai multe etape:
-stoa veche (300-200 î.Ch) - reprezentată în principal prin
Zenon, şi continuatorii săi direcţi
- perioada de mijloc (200-50 î.Ch) - are ca reprezentant de
seamă pe Poseidonios din Apameia, învăţătorul lui Cicero
- stoa târzie - Printre practicanții faimoși care au popularizat-o
și au îmbogățit-o se află omul politic Seneca, sclavul Epictetus și
unul dintre cei mai luminați împărați romani, Marcus Aurelius.
Scrierile acestora au stârnit un interes major în Renaștere și
apoi din nou în epoca pe care o trăim.
Seneca, de exemplu, cel mai de seamă și totodată cel mai
controversat stoic, vedea în stoicism un ghid practic atât pentru
marile decizii din viața sa, cât și pentru micile obiceiuri din viața
de zi cu zi. El este cel care a contribuit enorm la analiza
psihologică stoică, mai ales prin atenta sa distincție între
impulsurile involuntare și adevăratele emoții (și, mai ales, cum
putem să controlăm aceste impulsuri)

2) școală filosofică numită astfel după numele filosofului Epicur,

fondată de acesta la Atena în jurul anului 306 î.Chr., este axat
pe căutarea fericirii și a înțelepciunii, având ca ultim scop
atingerea ataraxiei, o stare de liniște absolută a spiritului.
Epicureismul susținea că plăcerea este principalul bun în viață.
Prin urmare, Epicur a pledat pentru a trăi în așa fel încât să se
obțină cea mai mare cantitate de plăcere posibilă în timpul
vieții, dar moderat pentru a evita suferința datoriată
suprasolicitării în astfel de plăceri. S-a pus accent pe plăcerile
minții și nu pe plăcerile fizice.Dorințele inutile și, mai ales,
produse artificial, urmau să fie suprimate.
Întrucât viața politică ar putea da naștere unor dorințe care ar
putea perturba virtutea și liniștea sufletească, cum ar fi pofta
de putere sau dorința de faimă, participarea la politică a fost
descurajată.
Mai departe, Epicur a căutat să elimine frica de zei și moarte,
văzând aceste două temeri ca fiind cauzele principale ale
conflictelor în viață. El a pledat activ împotriva iubirii pasionale
și a crezut că este mai bine să se evite căsătoria cu totul.
 Epicureii nu preconizează căutarea cu orice preț a plăcerii, cum
este de multe ori înțeles în mod eronat, ei văd în filosofie
instrumentele esențiale pentru obținerea fericirii
Rolul filosofiei, în accepţiunea lui Epicur, se reduce la fericire,
libertate şi o viaţă lipsită de orice griji ce puteau fi provocate
sau conturate de jocul concursului de împrejurări. Filosofia este
constituită din trei părți: cea canonică, ce expune regulile
adevărului; fizica (din grecescul „physis”, «natură»), care
propune o explicație filosofică a naturii; și morala, care tratează
despre condițiile vieții fericite. Ordinea acestor trei părți este
importantă deoarece ea corespunde sistemului lui Epicur. Etica
este în fapt scopul filosofiei, care are ca fundament fizica: ea
oferă, grație canonicii, cunoașterea naturii, care îi va permite
înțeleptului să fie fericit.
-Adept al teoriei atomiste a lui Democrit, Epicur consideră că nu
există nimic în lume decât atomii şi spaţiul gol, care le permite
acestora să se mişte încontinuu, cu o viteză aproape infinită, şi
că nimic nu se naşte din nimic, nici chiar prin voinţa zeilor.-
Principii:
-separarea de societate
-idealul in viata il reprezinta starea in care nici spiritul nici
sufletul nu sufera
-adepti ai placerii precare
„Prin urmare, constatăm că plăcerea este cel dintâi bun al
nostru, care ne este propriu. O luăm drept punct de plecare al
fiecărei preferinţe şi al fiecărei aversiuni şi ne întoarcem spre ea
apreciind orice bun cu ajutorul afectelor noastre, luate drept
criterii. Deoarece plăcerea este primul dintre bunurile
înnăscute, de aceea nu trebuie să alegem orice fel de plăcere, ci
adesea să renunţăm la multe, când din ele decurge pentru noi o
neplăcere şi mai mare. De multe ori considerăm unele suferinţe
preferabile plăcerilor, dacă suportarea îndelungată a unor
chinuri aduce în cele din urmă o plăcere sporită. De aceea, nu
orice fel de plăcere este de ales, întocmai după cum nu toate
sau orice suferinţă este un rău.“
Epicur
Epicur şi epicureismul sunt subiecte aproape ignorate în
România, într-un moment când interesul pentru acest mare
filosof al Antichităţii este remarcabil în Occident, dovadă
numeroasele studii şi cărţi apărute în ultimele decenii