„O SCRISOARE PIERDUTĂ”

de I. L. Caragiale

– relația dintre două personaje –

Redactează un eseu, de minimum 400 de cuvinte, în care să evidențiezi relația dintre două
personaje dintr-o comedie studiată, aparținând lui I. L. Caragiale.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- prezentare situației inițiale a celor două personaje, din perspectiva tipologiei în care se încadrează,
a statutului social, psihologic, moral;
- relevarea trăsăturilor celor două personaje, semnificative pentru ilustrarea relației, prin raportarea
la două episoade / secvențe ale textului narativ ales;
- sublinierea a patru elemente ale textului dramatic, semnificative pentru construcția personajelor alese
(de exemplu: temă, acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, construcția subiectului, modalități de
caracterizare, limbaj etc.);

Ion Luca Supranumit de Alexandru Piru „Molière al nostru” și inclus de George Călinescu în
Caragiale – galeria celor patru „mari clasici” ai literaturii române, I. L. Caragiale este, înainte de orice, un
„marele excepțional creator de oameni și de viață, un observator lucid și ironic al societății românești
clasic” al contemporane. Prozator și dramaturg realist, Caragiale se inspiră din lumea burgheză a secolului
comediei al XIX-lea și utilizează cu măiestrie satira și sarcasmul, pentru a ilustra în comediile sale
românești contrastul dintre formă și fond, dintre pretențiile și realitățile unei clase sociale ce trece printr-
un moment favorabil afirmării ei. „O scrisoare pierdută”, „D-ale carnavalului”, „O noapte
furtunoasă” și „Conu Leonida față cu reacțiunea” denotă un spirit de observație necruțător
pentru descifrarea naturii umane și infirmă prejudecata criticului Eugen Lovinescu despre
efemeritatea comediei de moravuri în raport cu cea de caracter – ambițiile și orgoliile, dorința
de avere, privilegii și ascensiune socială nu diferă major în context românesc de la o epocă la
alta. În definitiv, Caragiale „are o dublă intuiție a individului: a categoriei sociale și sufletești.”
(Pompiliu Constantinescu)
Geneză și Reprezentată în premieră pe scena Teatrului Național din București în noiembrie 1884
receptare și receptată cu puternic entuziasm de public, opera literară „O scrisoare pierdută” este o
publică comedie de moravuri, de factură realistă, ce aduce în prim-plan viața publică și privată a
burgheziei aflate la putere. Revendicând drept sursă de inspirație farsa electorală din anul
1883, elaborată minuțios în contextul alegerii Parlamentului convocat cu scopul revizuirii
Constituției, Caragiale optează pentru o formă complexă de artă, cea de tip dramatic, căreia îi
inserează modalități de expresie specifice operei teatrale.
Tematică Tematica piesei conturează viața politică românească de la finalul secolului al XIX-
lea, proiectată pe fundalul moravurilor unei societăți corupte, lipsite de o veritabilă ierarhie a
valorilor și preocupate exclusiv de propriile interese. Caragiale demască minciuna electorală,
ipocrizia, incultura, demagogia și imoralitatea unor personaje – cheie ale politicianismul
autohton, angrenate într-un conflict dramatic permanent și involutiv, ce polarizează orașul de
provincie aflat în pragul alegerilor. Se disting astfel membrii partidului din sfera guvernării,
organizați în jurul prefectului Ștefan Tipătescu, al președintelui organizației locale de partid,
Zaharia Trahanache, și al soției acestuia, Zoe, cărora li se opune gruparea independentă condusă
de Nae Cațavencu, ambițios avocat, proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaților”, aspirant la
fotoliul de deputat.
Titlul Titlul comediei sintetizează contrastul fundamental dintre aparență și esență, drept
coordonată primordială a unei lumi decadente, lipsită de posibilitatea transcendentală și
măcinată de conflicte minore, evocate exagerat și hiperbolizant. Pretinsa luptă pentru putere
politică este artificială și nefundamentată, îmbrăcând de fapt formula unei confruntări de culise,
în care instrumentul șantajului – „o scrisoare pierdută” – constituie pretextul dramatic al
operei. Articolul nehotărât antepus substantivului accentuează nu numai banalitatea întâmplării,
ci și repetabilitatea ei, concretizată în pierderile succesive ale obiectului, ce tensionează gradat
situația conflictuală. De fapt, intersectarea primei scrisori cu o a doua, de la centru, încadrează
întreaga acțiune între două paradigme epistolare, suprarealități ale aleatoriului.
Construcția Fiind destinată reprezentării scenice, creația dramatică impune anumite limite în ceea
subiectului ce privește amploarea temporală și spațială a acțiunii, precum și o construcție riguroasă, în
dramatic spiritul particularităților estetice ale comediei. Indicațiile scenice din debutul piesei plasează
evenimentele „în capitala unui județ de munte, în zilele noastre” și sugerează, prin ambiguitate,
conceptul repetabilității, în spațiu și în timp, a întâmplărilor și a destinelor. La nivel formal,
piesa este structurată în patru acte, cu un număr variabil de scene, iar perspectiva temporală
este preponderent cronologică, perturbată uneori prin tehnica flashbackului.
Personajele Personajele comediilor caragialiene beneficiază de o serie de trăsături ce înlesnesc
comediei încadrarea lor tipologică, Garabet Ibrăileanu observând că dramaturgul este singurul creator
din literatura română capabil să „facă concurență stării civile”. Actanții acestui univers dramatic
se încadrează, în manieră clasică, unor șabloane comice, cu o dominantă de caracter și un
repertoriu fix de trăsături. Criticul Pompiliu Constantinescu, în studiul „Comediile lui
Caragiale”, afirmă existența a nouă tipare caracterologice, dintre care majoritatea sunt ușor
identificabile și în comedia „O scrisoare pierdută”: încornoratul (Trahanache), junele prim și
donjuanul (Tipătescu), cocheta și adulterina (Zoe), tipul politic al demagogului (Cațavencu,
Farfuridi, Brânzovenescu, Dandanache), funcționarul servil cu interese meschine (Pristanda).
Prezentarea Identificat încă din lista cu „Persoanele” din debutul piesei drept „avocat, director-
situației proprietar al ziarului Răcnetul Carpaților, prezident-fondator al Societății enciclopedice-
inițiale a cooperative Aurora Economică Română”, Nae Cațavencu se subordonează tipologiei comice
celor două a politicianistului burghez, fiind exponentul unei adevărate „școli” a discursurilor patriotarde,
personaje motivate prin lipsa de conținut a ideilor vehiculate cu emfază.
(statut social, Caracterizarea directă a protagonistului este apanajul celorlalte personaje ale comediei:
psihologic, pentru prefect, conducătorul opoziției politice este „mizerabilul”, „infamul”, „canalia”, în timp
moral) ce Trahanache îl definește drept „mișelul de Cațavencu”. Încă din incipitul piesei, se desprinde
indirect din gesturi, aluzii, replici și manifestări portretul moral al avocatului, dramaturgul
notând minuțios fiecare aspect revelator. Acestora li se adaugă comicul onomastic, ce
dezvăluie, prin intermediul prenumelui „Nae”, condiția sa de populist, de șantajist păcălit, în
timp ce numele „Cațavencu” permite o dublă interpretare etimologică: originea lui poate fi
identificată în substantivul „cață” (persoană mahalagioaică, rea, cicălitoare), ori în termenul
„cațaveică” (scurtă țărănească prevăzută cu două fețe, asemenea personalității politicianului).
Adversarul său în lupta pentru mandatul în Parlament este Tache Farfuridi, „avocat,
membru al acestor comitete și comiții”, o umbră degradantă a șefului Trahanache, aspirant la
fotoliul de deputat, mereu amânat de alte interese, incult și impulsiv. Caracterizat preponderent
indirect, politicianul sugerează, prin aluzia culinară a numelui său, inferioritate, vulgaritate și
lichelism, făcând parte dintr-un cuplu comic și ridicol, obsedat permanent de trădarea prefectului.
Episodul Un prim episod care reflectă specificul relației dintre cele două personaje este cel al
discursurilor discursurilor electorale, încercări ridicole și degradante de a imita confruntările de idei echitabile
electorale și lucide specifice democrațiilor. Artificiala erudiție a lui Cațavencu contrastează flagrant cu
formularea principiilor sale: „Scopul scuză mijloacele, a zis nemuritorul Gambetta!...” (replică
ce aparține, în realitate, lui Nicollo Machiavelli), „principiul de drept, fiecare cu al său, fiecare
cu treburile sale… oneste bibere…” (începutul stâlcit al unei faimoase maxime latine, o
încercare jalnică de a demonstra cunoașterea limbilor clasice). Incultura rezidă în utilizarea
incorectă semantic a neologismului, în etimologie populară („faliți” – oameni de fală,
„capitaliști” – locuitori ai capitalei), sau în lipsa de proprietate a termenilor („liber-schimbist”,
„travaliu”, „imputare”). Întregul discurs culminează cu o frază memorabilă a lui Cațavencu,
incoerentă și incompatibilă cu principiile logice, dar care s-a impus progresiv în conștiința
colectivă drept un exemplu elocvent al nonsensului și al contradicției între termeni: „Industria
română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire.”
Discursul rostit de candidatul Farfuridi, întrerupt de opoziție cu fluierături și numeroase
comentarii ironice, constituie un triumf al comicului de limbaj, o dovadă incontestabilă a
limitării și imoralității politicianului: „Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc!
dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici
pe colo, și anume în punctele... esențiale...”
Episodul Un alt episod semnificativ, esențial pentru înțelegerea psihologiei personajelor, este
festivității cel din finalul comediei, din timpul festivității organizate în cinstea alegerii în funcția de deputat
a lui Agamemnon Dandanache. Deși dezamăgiți de candidatul impus de la centru, Cațavencu
și Farfuridi, foști rivali, acceptă să participe la sărbătoare, mânați de dorința de a se afla în
preajma celor ce dețin puterea. Lipsit de instrumentul șantajului și amenințat cu demascarea
ilegalităților financiare comise, Cațavencu devine umil, neputincios și acceptă fără împotrivire
condițiile impuse de Zoe Trahanache. În discursurile susținute, cei doi elogiază, demagogic,
victoria democrației în recentele alegeri, cu aceleași fraze pompoase și idei contradictorii („După
lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat!”). Caragiale
conturează finalmente în paranteza regizorală atmosfera de veselie generală: „Toată lumea se
sărută, gravitând în jurul lui Cațavencu și lui Dandanache, care se strâng în brațe, în mijloc.”
Încheiere Minuțios, metodic și profund ancorat în realitățile sociale ale poporului pe care îl
reprezintă, I. L. Caragiale realizează în capodopera „O scrisoare pierdută” un joc intelectual
și estetic ce fascinează spectatorul, o veritabilă „comedie umană”, o radiografie necruțătoare
a viciilor burgheziei românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar totul pornește, așa cum
mărturisește dramaturgul, de la „simț enorm și văz monstruos”.