Sunteți pe pagina 1din 5

Curs nr.

1 Muzeologie

Muzeul, muzeologia, muzeograful. Scurt istoric.


Definiția termenilor și a conceptelor

Constituirea de colecții de obiecte diferite, cu semnificații la fel de diferite, este


consemnată încă din antichitate. Templele, sanctuarele, alte locuri sacre găzduiau statui, reliefuri,
obiecte aduse ca ofrandă, arme, daruri diverse, menite a mulțumi sau a obține protec ția unor
divinități. Acestea se aflau, de regulă, în grija unor persoane care administrau locurile respective,
uneori (așa cum s-a întâmplat în Grecia antică, de exemplu) templele dispuneau chiar de încăperi
speciale unde erau depozitate toate ofrandele. Tot acum, unele informații documentare
semnalează și existența unor colecții particulare, constituite îndeosebi din minerale rare, podoabe
din zone exotice, artefacte arheologice frumos ornamentate sau chiar unele rarități sau ciudățenii
zoologice.
În epoca elenistică (323 î.Hr.-3 î.Hr.)- de la moartea lui Alexandru Macedon și până la
cuceritrea Egiptului de către romani, au fost semnalate inițiative privind constituirea unor colecții
de valori. Este cazul binecunoscutului Museion din Alexandria (Museion=locaș al muzeelor), ce
reprezenta de fapt o veritabilă instituție academică din vremea aceea, cu numeroase colecții de
cărți și opere de artă (mai târziu, în Renaștere, Lorenzo Magnificul va numi astfel colecția sa de
artă, stabilind astfel numele de Muzeu pentru colecțiile de valori). Se adaugă și informația
conform căreia, în celebra cetate Pergam (locul unde s-a inventat și fabricat pentru prima dată
pergamentul), regele Athalos a pus bazele unei valoroase colecții de opere de artă, urmașul său
fiind cel care a dispus executarea de copii după acele valoroase lucrări, ce nu puteu fi
achiziționate.
Romanii au fost cei care au preluat acest obicei din epoca elenistică, de a colecționa opere
de artă precum și alte obiecte care pot stârni intereseul și curiozitatea.Sunt incluse aici realizări
ale artei grecești, lucrări originale, dar, mai ales copii realizate în ateliere specializate. Agripa
afirma la Roma că operele de artă sunt un bun public, idee nouă, care va deschide drumul, mai
târziu, colecțiilor publice de artă.
În Evul Mediu, interesul față de colecționarea obiectelor de artă nu s-a manifestat în mod
deosebit, deoarece ele erau considerate, prin prisma noilor orientări religioase, ca aparținând
idolatriei sau lumii păcatului. Cu toate acestea, acum, se colecționează obiectele de cult cu
semnificație sacrală, destinate ritualurilor religioase.
Este vorba de relicvarii (cultul moaștelor va căpăta o largă răspândire), broderii și țesături
liturgice, obiecte de ritual din metale prețioase, împodobite cu pietre scumpe, maniscrise miniate,
icoane, obiecte sculptate etc. Cele mai valoroase colecții din acestă categorie se vor afla pe lângă
mănăstirile, catedralele și bisericile mai importante, dar și în unele reședințe nobiliare (ex.: cele
de la Aix – la – Chapelle, de la Monza sau colecția ducelui de Berry din Burgundia etc.)
Este de menționat contribuția esențială adusă de Bizanț, alături de cultura Occidentului
mediaeval, la realizarea creației artistice. Cele două centre renumite: Constantinopolul și Ravenna
sunt considerate centre de prim rang ale ideologiei creștine răsăritene dar și producătoarele și
tazaurizatoarele veritabilelor comori de artă creștină. De aici au plecate spre Orientul creștin
numeroase modele care au stat la baza artei religioase din acest spațiu cultural, modele pe care le
regăsim și în arta religioasă din Țările Române. După anul 1453, când are loc căderea
Constantinopolului, atelierele din răsăritul creștin ortodox vor fi continuatoarele acestor valoroase
tradiții, care se vor constitui, peste timp, ca o importantă contribuție la tezaurul artistic european
și universal.

1
Curs nr. 1 Muzeologie

Începutul muzeografiei moderne este situat în perioada Renșterii. Strălucita perioadă de


cultură umanistă va atrage nu doar intereseul pentru crearea de valori materiale și spirituale, ci și
pentru colecționarea acelora considerate a fi de excepție. Colecții deosebit de importante au fost
realizate în primul rând în Italia, dar și în Franța, Țările de Jos, Spania și Europa Centrală, de
către familii regale princiare sau nobiliare, preocupate de achiziținarea unor astfel de valori
culturale și de artă. Cosimo I Medici a pus bazele Galeriei Uffizi la Floren ța, și, tot aici, nobilul
Lucca Pitti, rivalul familiei Medici, va concentra în palatul care-i poartă numele celebra colecție
de artă italiană și europeană. Și tot aici, la Florența, Giorgio Vassari, a marcat începutul
disciplinei numită ulterior istoria artelor, prin scrierile sale de artă. Apar acum multe colecții în
rândul caselor regale sau nobiliare, care vor deveni renumite dar și foarte valoroase. Se pot
enumera colcțiile cardinalului Alessandro Farnese, în palatul Farnesse, ale familiilor: Sforza,
Barberini sau Borgheze. Se adaugă și cele ale regelui Francisc I al Franței, ale casei de Habsburg
dar și celebrele colecții ale Vaticanului. Până la începutul secolului al XIX-lea, modul de
expunere al acestora urmărea, în principal, aspectul estetic-decorativ.
În secolele următoare, majoritatea familiilor regale vor achiziționa opere de artă, dintre
cele mai diverse în funcție de propriile gusturi. Ele vor fi găzduite în săli, galerii sau alte spații
special amenajate, căpătând statutul de colecții private, inaccesibile publicului.
Odată cu apariția Iluminismului, a clasei burgheziei, dar și cu izbucnirea Revoluției
franceze din anul 1789, se pune problema ca aceste colecții private să devină publice. Astfel, în
anul 1737 colecția Medici este donată Florenței, devenind publică, la fel și Muzeul Capitolin de
la Roma în anul 1734. La Londra British Museum devine public (1753-1757), la Paris Muzeul
Louvre, în anul 1793, iar la Berlin colecția familiei prusace devin eși ea publică în anul 1797.
Odată cu deschiderea muzeelor pentru public se poate vorbi de democratizarea acestora și
dobândirea unor valențe noi, ele devenind astfel, importante spații de cultură, informație și
educație, la care se adaugă ulterior, începând cu secolul al XIX-lea și calitatea de izvoare de
cercetare științifică.
Referitor la muzeele din țara noastră, există informații conform cărora încă din secolele al
XVI-lea –al XVII-lea se semnalează prezența unor picturi de șevalet. În anul 1562, este
menționat un portret în ulei al soției lui Despot Vodă, realizat în manieră venețiană. În anul 1574,
Maria Vallerga, cumnata lui Alexandru al II-lea (care trăia la o mănăstire din Murano), ar fi
intermediat, pentru el, realizarea unor tablouri de către Veronese. Despre realitălie artistice din
Țările Române din secolele următoare, menționează și călătorii străini care au vizitat meleagurile
noastre. Eruditul Martin Strygovski, afirma că a văzut un portret al lui Ștefan cel Mare în iatacul
domnesc al lui Alexandru. Este cunoscut și faptul că Vasile Lupu i-a trimis lui Gheorghe Rakoczi
al Transilvaniei un portret al frumoasei sale fiice, Ruxandra, cu prilejul căsătoriei cu fieul acestuia
Sigismund. În colecția Muzeului de Artă al României se află un portret în ulei al domnitorului
Constantin Brâncoveanu, realizat în anul 1696. El a adus meșteri din Italia pentru împodobirea
palatelor sale de la Mogoșoaia și Potlogi. În anul 1781, Franz Sulzer consemna că la Mogoșoaia a
văzut o galerie de portrete ale voievozilor români, precum și o frumoasă pictură în frescă, în care
era reprezentată călătoria domnului la Constantinopol. Se știe că tot domnitorul Constantin
Brâncoveanu a trimis un grup de tineri boieri să studieze la Veneția, contactul cu aceste centre
importante de cultură fiindu-i familiare. Domnitorul Constantin Mavrocordat, deținea, pe lângă
biblioteca sa celebră, și o colecție de curiozități, o veritabilă modă a epocii.
Constantin Ipsilanti este considerat, în anul 1798, unul dintre primii colecționari din Țările
Române. El a cumpărat de la negustorul Florenville, o valoroasă colecție, pe care, însă, o va
pierde, nereușind să o plătească.

2
Curs nr. 1 Muzeologie

În anul 1790 s-a constituit colecția baronului Brukenthal, primul muzeu din țara
noastră, care a fost deschis pentru public în anul 1817. Secolul al XIX-lea a marcat apariția, atât
în Moldova cât și în Țara Românească, a mai multor colecții ce găzduiau un patrimoniu foarte
divers.
În anul 1833 Carol Vallenstein, primul profesor de desen la liceul Sf. Sava din Bucure ști,
a organizat o expoziție cu lucrările elevilor săi, iar în anul 1837 a deschis primul muzeu ce
conținea: desene, picturi, păsări împăiate, mulaje etc.
Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, s-a înființat în anul 1864, Pinacoteca Statului, cu
opere de artă românească și copii după artiști europeni. În Moldova, la inițiativa pictorului
Panaiteanu Bardassare și a lui Mihail Kogălniceanu, s-a înființat, în anul 1860, o Pinacotecă ce
avea la bază donația colecționarului Vărnav.
Muzeele și colecțiile de artă religioasă, deși cuprindeau un patrimoniu foarte valoros, nu
s-au bucurat o perioadă de timp de o atentă cercetare și popularizare. Pe lângă centrele
mănăstirești funcționau ateliere de lucru unde erau realizate o mare parte dintre aceste obiecte,
ieșite din mâinile unor talentați călugări sau călugărițe.
Multe din vechile centre mănăstirești dețineu broderii, manuscrise, argintării, icoane etc.,
primite ca danii făcute de boierii sau de domnii țărilor române. Astfel de colecții au fost găzduite
de mănăstirile: Bistrița – Vâlcea, Tismana, Curtea de Argeș, Dealu, Căldărușani etc. în Țara
Românească, dar și de Putna, Neamț, Secu, Sucevița, Moldovița, Dragomirna, Trei Ierarhi din
Iași, în Moldova sau cele de la Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului etc.
O colecție foarte importantă este și cea găzduită de Institutul Batthyaneum din Alba Iulia,
înființată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea la inițiativa episcopului Batthyani,
considerată una dintre cele mai vechi colecții ecleziale din România. În afară de bibliotecă ea
conține și o valoroasă colecție de statui romane, de artefacte arheologice, numismatică și
mineralogie.
Multe dintre bunurile culturale din secolele trecute nu s-au păstrat, iar cele păstrate au fost
salvate de tainițele și ascunzișurile protectoare din cadrul lăcașurilor de cult.
În scopul de a ocroti aceste bunuri și de a le feri de pieire, Alexandru Odobescu le-a
adunat, constituind în anul 1864, fondul patrimonial al Muzeului Național de Antichități.
Majoritatea proveneau de la mănăstirile din Țara Românească. A fost sprijinit în acest demers de
către domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Fondul creat, a stat mai târziu, la baza actualei secții de
artă veche românească a Muzeului Național de Artă din București. Era considerat cel mai valoros
fond științific pentru istoria artei din acea perioadă.
Muzeologia românească se lovește, din păcate, de o lacună în privința istoricului
colecțiilor și muzeelor de artă religioasă din România. Se consideră a fi o obligație, atât
științifică cât și morală, a generației actuale de muzeografi din unitățile de cult care dețin
patrimoniu cultural național, să efectueze cercetări istorico-documentare pentru a întocmi și
publica studii referitoare la istoricul colecțiilor pe care le administrează. Țara noastră este în urmă
față de centrele ecleziale occidentale, care se mândresc cu frumusețea și valoarea patrimoniul
deținut de atâtea generații, atât față de cei interesați de informațiile științifice, dar și față de
vizitatori.
Apariția colecțiilor va determina și apariția preocupărilor pentru crearea de spații
favorabile pentru depozitarea patrimoniului, dar și desemnarea unor persoane care să gestioneze
și să răspundă de patrimoniul muzeului. Treptat normele vor fi din ce în ce mai știin țific
elaborate. Se formează acum acea categorie de specialiști-cercetători care se orientează spre
studierea patrimoniului, publicarea rezultatelor în lucrări de specialitate precum și spre

3
Curs nr. 1 Muzeologie

valorificarea patrimoniului respectiv prin metode și modalități specifice. Astfel se pun bazele
științelor numite în zilele noastre muzeologie și muzeografie.
Muzeologia este o disaciplină aplicativă care studiază funcțiile muzeului, definind scopul,
atribuițiile, principiile de activitate, modalitățile științifice prin care patrimoniul unui muzeu este
pus în valoare pentru a-și putea îndeplini funcțiile pentru care un muzeu sau o colec ție există.
Altfel spus, muzeologia este știința care arată cum trebuie să fie organizat și să funcționeze un
muzeu pentru ca atribuțiile sale principale (constituirea, ocrotirea, studierea și valorificarea
complexă a patrimoniului) să fie îndeplinite la cei mai înalți parametri științifici. În zilele noastre,
muzeologia a devenit o disciplină obligatorie pentru toți cei care lucrează într-o instituție de acest
profil și, în acest sens, în toate țările unde există importante colecții muzeale se organizează
cursuri de formare și de pregătire a personalului de specialitate. Este deci o disciplină cu un
pronunțat caracter aplicativ, practic.
Muzeografia este o disciplină conexă muzeologiei. Ea studiază istoria, evoluția,
descrierea marilor colecții muzeale din lume, evoluția raporturilor dintre instituția muzeală și
societatea trecută, prezentă sau viitoare. Este o disciplină cu un pronunțat caracter istoric. Pentru
a se înlătura confuzia între cei doi termenicare mai există și astăzi, se pot folosi ca repere cele
două întrebări la care răspund fiecare: muzeologia răspunde la întrebarea cum trebuie să fie un
muzeu, iar muzeografia la întrebarea ce a fost și ce este un muzeu.
Definiția muzeului, a acestei instituții care gestionează tezaure de valori materiale și
culturale, este astăzi unanim acceptată de către toate instituțiile muzeale din lume și a fost
elaborată și aprobată, prin consesn de către toți specialiștii, fiind oficializată de Comisia
Internațională a Muzeelor – I.C.O.M. I.C.O.M este una dintre comisiile specializate ale
U.N.E.S.C.O, ce coordonează principial și metodologic, activitatea muzeelor din țările afiliate,
prin comisiile pe domenii de specialitate și prin hotărârile luate în cadrul congreselor sale. Ele se
organizează din 4 în 4 ani, în diverse mari centre culturale din lume, prilej de realizare a evaluării
situației muzeelor, asupra obiectivelor prioritare raportate la perspectivele de evoluție a societății.
Definiția muzeului dată de acest for internațional este: muzeul este o instituție permanentă, cu
scop nelucrativ, deschisă publicului, în serviciul societății și al dezvoltării sale, care
achiziționează, conservă, cercetează, comunică și expune rezultatele cercetărilor, în scopul
educației și al plăcerii estetice. Muzeele sunt mărturii tangibile ale vieții oamenilor și ale
mediului ambient.
Toate muzeele din lume funcționează pe baza unor legi specifice, beneficiind de un statut
și un regim juridic potrivit cu scopul acestora.
Iată că, muzeelor le revine o serie de atribuții importante privind ocrotirea patrimoniului
deținut, studierea lui, dar și punerea în valoare prin mijloace specifice și, nu în ultimul rând,
atribuții referitoare la educația publicului în formarea gustului, cunoașterea și respectarea
valorilor naționale și universale.
Conform definiției dată de I.C.O.M. se poate stabili și identificarea atribuțiilor specifice
ocupației de muzeograf. El este, alături de conservator și restaurator, principalul specialist din
cadrul unui muzeu. Muzeograful are nu doar o pregătire universitară, de regulă foarte diversă, ci
beneficiază și de o pregătire de specialitate în cadrul căria el dobândește cunoștințe și
competențe specifice potrivit standardelor profesionale naționale și internaționale. În țara
noastră, instituția acreditată să pregătească specialiști pentru complexele activități din muzee este
Centrul pentru Formare, Educație Permanată și Management în Domeniul Culturii, instituție care
funcționează pe lângă Ministerul Culturii și Cultelor. Pregătirea se încheie cu acordarea de
diplome de competență în domeniile de specialitate muzeală pe baza cărora se poate desfășura

4
Curs nr. 1 Muzeologie

activitatea în muzeele și colecțiile din România. Cunoștințele teoretice și practice ale


muzeografilor se reînoiesc din 3 în 3 ani, după absolvirea programelor de bază.

S-ar putea să vă placă și