<300*7}

TEATRUL © NATIONAL
CL U J

B C U/ Ciuj-Näpoca |
... ... > Caet 1
 Dramaturgii, teatrele, criticii, prin eforturile lor creatoare
comune, trebuie să asigure ca in această stagiune să avem noi
spectacole care să placă publicului prin bogăția conținutului lor
de idei, prin frumusețea și forța lor artistică, spectacole vii,
atrăgătoare, interesante, adevărate evenimente emoționante ale
vieții culturale a țării noastre.
Scânteia nr, 2770 din 18 Sepitenib:’■? 1953.

1
COMITETUL DE REDACȚIE:
Olimpia Arghi*
Constanța Constantinascu
Nioolae Luchian.

Apare sub îngrijirea Secretariatului literar al Teatrului Național

Schițele de decor de pictorul scenograf Mircea Matc'aboji
 O nouă stagiune
Mihail Rwu
Directorul Teatrului Național

Când se deschide o nouă stagiune într’un teatru, tot colectivul

capătă ca prin farmec puteri noui de muncă. Puteri nesecătuite
apar în toamna fiecărui an. Ai impresia că în anul care a trecut
n’a fost o stagiune istovitoare, cu o serie de premiere grele, cu
activitate susținută de ieșiri în fabrici și la sate.
Colectivul privește cu încredere în forțele sale cortina care
se ridică pentru prima oară în această stagiune. Cortina se ri­
dică, inimile noastre bat mai puternic, iar pe scenă și în culise
începe o activitate încordată sub semnul victoriilor viitoare.
Iată ce înseamnă o stagiune nouă pentru teatru. Iată ce în­
seamnă pentru muncitorii teatrului, această zi mare: deschiderea
stagiunii.
Dar dacă numai cei care lucrează în teatru ar fi atât de ne­
răbdători să înceapă munca, nu am realiza nimic și am lipsi
teatrul de cea mai importantă caracteristică a sa: caracterul
popular.
Intr’adevăr oamenii muncii se pregătesc și ei pentru acest
eveniment. Fabricile discută viitoarea activitate a teatrului,
facultățile deasemenea, intelectualii din toate ramurile de activi­
tate își pun în familiile lor problema abonamentului pe care îl
vor lua. Orașul freamătă în preajma deschiderii stagiunii. Șî
din ce în ce mai mult, cu cât înaintăm în timp în construirea
socialismului în țara noastră, deschiderea teatrului va deveni un
eveniment, o sărbătoare.
încrederea și așteptarea publicului față de teatru, ne obligă
pe noi să răspundem de fiecare etapă a planului nostru. Dacă

3
 nu facem față sarcinilor noastre, răspundem față de Partid și
Guvern, dar și față de popor, publicul nostru.
Ar fi bine să aruncăm o privire acum la începutul stagiunii
1953—1954, asupra sarcinilor pe care Teatrul Național din Cluj
le are de împlinit față de oamenii muncii.
Trăsătura geperală a repertoriului stagiunii actuale e faptul
că se împletesc în el teme variate în lucrări de un înalt nivel
artistic. începem cu un clasic „Intrigă și Iubire“ de Schiller. O
dramă puternică, un bun al literaturii clasice universale, o frescă
a epocii Sturm und Drang-ului din Germania, o temă antidespo-
tică reliefată prin pana măeastră a lui Friederich Schiller.
Urmează „Articolul 19“ de Ștefan Tita și Ionel Țăranu, o
satiră puternică antimonarhică, comedie plină de haz, dernas-
când moravurile regimurilor burghezo-moșierești. Autorii aduc
pe cei mai venali oameni politici burghezi pe scenă bazându-se
pe date istorice.
Această premieră va avea loc în luna Noembrie, iar în
Decembrie va avea loc premiera „Un flăcău din orașul nostru“
de Constantin Simonov. Această piesă a marelui autor dramatic,
nuvelist și poet sovietic, e un exemplu de patriotism împletit cu
poezie a omului sovietic. O piesă de tineret realizată de tineri.
„Cazul Benett“ de Horia Deleanu și Radu Boureanu, a patra
premieră a Teatrului Național din Cluj, este o emoționantă
pagină a istoriei zilelor noastre. De un dramatism real, scrisă
■cu măestrie de autori, dintr’un domeniu pe care nu-1 cu­
noaștem decât din presă, justiția și închisoarea americană. Luna
Ianuarie va adăposti această premieră.
In primele zile ale lui Martie, teatrul va reprezenta una
dintre cele mai dificile piese ale literaturii clasice sovietice:
„Sfârșitul Escadrei“ de Alexandru Corneiciuc. Glorioasa Revoluție
socialistă din Octombrie, urmată de războiul interventionist este
subiectul acestei minunate lucrări.
Din literatura clasică rusă vom juca „Trei surori“ de A. P.
Ct'hov. Societatea burgheză care nu mai are orizont, simte unele
forțe care se pregătesc undeva, dar nu știe de unde poate veni
salvarea omenirii. Cehov oglindește toate aceste frământări pre-
revoluționare.
Penultima piesă a repertoriului nostru este „Tartuffe“ de
Molière. Clasicismul francez a avut ca reprezentant genial prin
comediile sale pe comediantul Molière care a atacat puternic
tcate moravurile omenirii: avariția, falsitatea, prețiozitatea, etc.

4
Sfârșit«] Escadrei de Al. Corneieiuc — tabi, I, (Schiță de decor)
 Tartuffe este demascarea falsei credințe în dumnezeu și a
frazei goale care nu corespunde deloc realităților.
încheierea stagiunii va fi făcută cu piesa „Nepoții Gornistului“
de Sorana Coroamă, după scenariul lui Cezar Petrescu și Mihail
Novicov: o pagină de luptă a poporului nostru pentru libertate.
Acesta e repertoriul Teatrului Național din Cluj. La asta se
mai adaugă și reluările.
In afară de asta, teatrul pregătește să dea din două în două
săptămâni câte un spectacol de estradă, format din selecțiuni
ale repertoriului nostru și în afară de asta de o serie de momente
vesele, dar instructive, din viața întreprinderilor noastre.
Aceste spectacole de estradă se vor da și în fabrici la locul
de producție.
Atunci când ajungem la o întreprindere, ne vom concentra
în momente vesele, focul criticilor în special asupra deficiențelor
întreprinderii respective.
Trebuie spus că în acest an, schimbul de experiență cu
Capitala și alte teatre din țară va fi foarte susținut: vom îm­
prospăta aproape fiecare spectacol, prin schimb cu alte teatre
care au acelaș spectacol, colectivul nostru trimițându-și actorii
noștri să joace în schimb în alte teatre.
Acum câteva cuvinte despre această revistă program. Teatrul
ar dori să avem în special colaborări din afară. Critica publicului
este un mare ajutor. In paginile acestui caet, am dori să avem
părerile spectatorilor. Acelaș lucru s’ar putea spune și despre
scrisorile pe care am dori să le primim, de discuțiile pe care le
dorim.cu oamenii muncii, toate în ajutorul producției noastre.
*
* *

Semnalul s’a dat. . . Cortina se ridică, reflectoarele strălu­

cesc, actorii joacă așa cum n’au mai jucat de mult, publicul
încordat ascultă — iar suflerul — a încremenit în cușcă cu ochii
țintă la acțiunea piesei.
Nu se aude nici un sgomot în afară de glasurile actorilor.
Stagiunea s’a început!

6
 Premierele stagiunii 1953—1954
„Intrigă și Iubire“ de Fr. Schiller.
„Articolul 19“ de Ionel Țăranu și Ștefan Tita.
„Un flăcău din orașul nostru“ de C. Simonov.
„Cazul Benett“ de Radu Boureanu și Horia Deleanu.
„Sfârșitul Escadrei“ de A. Corneiciuc.
„Trei surori“ de A. Cehov.
„Tartuffe“ de Molière.
„Nepoții Gornistului“ de Sorana Coroamă.

In studiu
„Snegurocica“ de Al. Ostrovschi.
„Vlaicu Vodă“ de Al. Davilla.
„Furtuna“ de W. Shakespeare.

1
Sfârșitul Escadrilei de Al. Gorneiciuc — tabi. III. (Schiță de decor).
SW

FRIEDERICH SCHILLER
 Spectacolul „Intrigă și Iubire“
Ion Dinescu
Prim, regisor artistic.

Friederich Schiller, marele clasic german, alături de marele

său contemporan Goethe — e cel mai subiectiv geniu pe care îl
produce curentul „Sturm und Drang“ — curent, care opunea
oprimării exercitate de absolutismul feudal al secolului XVIII -
idealul libertății nelimitate a personalității.
„Amândoi căutăm adevărul — scria Schiller, marelui său
prieten Goethe — tu, în afară, în viață, eu, înăuntru, în fundul
inimii . . . Dacă ochiul e sănătos, el găsește în afară pe creator;
dacă inima e sănătoasă, ea oglindește in interior lumea.“
Curentul „Sturm und Dranr“, care a hiat naștere sub influenta
ideilor avansate ale lui J. J. Rousseau exprimă, în luptele
politice ale Germaniei veacului XVIII — în literatură,
preluarea teoretică a ideilor avansate ale epocii și face din Frie­
derich Schiller adeptul său cel mai convins. De aceia o mare
parte din opera sa literară, în special din prima parte a vieții
sale, capătă un caracter moral și ajută la trezirea conștiinței
sociale a Germanii din acea vreme.
Drama „Intrigă și Iubire“ al cărui titlu original „Luise
Millerin“ va fi schimbat în cel pe care îl poartă astăzi, de către
actorul Ifflan — este scrisă de Schiller în închisoarea din Stutt­
gart, unde îl aruncase disgrația ducelui Karl Eugen de Wiirtten-
burg (1782) și este terminată în 1783 la Bauerbach.
In Ianuarie 1784 piesa este tipărită de editorul Schwan în
Mannheim, iar la 15 Aprilie 1784 are loc prima reprezentație
sub directa conducere artistică a autorului.
lată ce scrie în această privință Streicher, un amic al poe-

10
Intrigă și Iubire de Fr. Schiller — tabi, I. (Schiță <le decor).
tiilui:... „liniștit senin, dar recules în sine, schimbând doar
câteva cuvinte, Schiller așteaptă ridicarea cortinei... In tot
timpul actului I nu i-a scăpat nici un cuvânt, și abia la sfârșitul
acestuia s’a auzit un... „merge bine“ ... finalul a fost jucat cu
atâta pasiune și adevăr încât după căderea cortinei, toți specta­
torii — într’o manieră neobișnuită pe vremea aceia —■ s’au sculat
în picioaie izbucnind în unanime, furtunoase ovații și aplauze.
Poetul a rămas atât de surprins de faptul acesta, încât s’a ridicat
în picioare și s’a închinat spre public. Pe chipul său se vedea
conștiința de a se fi satisfăcut pe sine și mulțumirea că meritele
sale sunt recunoscute și cinstite cu atâta favoare . ..“
Această operă a fost scrisă în perioada când Schiller identi­
fică însemnătatea estetică a teatrului cu scopul său etic, punând
accentul pe importanța ce revine teatrului ca așezământ de
educație cetățenească și morală. Acest fapt este sesizat de
Engels, când afirmă că drama „Intrigă și iubire" este ... „prima
piesă cu tendință din literatura germană .. .“ pentrucă ea nu

Intrigă și Iubire de Fr. Schiller — tabi. III.

scenă din repetiție (Rodiea Damineseu și Vera Mărg’ncîtnu).

rz
H L
"X

W_____

Intrigă și Iubire de Fr. Schiller — tabi. II.

scenă din repetiție (G. Aurelian, Laureat al Premiului de Stat și D. Stanca)-

se mulțumește să exprime numai calitatea sa literară superioară,

ci descoperă cu abilitate — prin crezul politic al autorului său
— realitatea crudă a timpului.
Dealtfel este recunoscut și faptul că dacă din punct de vedere
politic și social, Germania secolului XVIII, nu ne poate servi
decât episoade rușinoase de tiranie, asuprire și desmăț — în
■literatură — după cum tot Engels afirmă: „...se întrezăreau
speranțe în timpuri mai bune. Această epocă rușinoasă, din punct
de vedere politic și social, a fost, în acelaș timp, marea epocă a
literaturii germane ...“
Germania se zbătea în acea vreme într’o mare mizerie. Țara
era pusă la dispoziția unor duci și prinți, care, pentru a-și asi­
gura profituri cât mai însemnate și numai pentru interesele lor,
reușiseră s’o împartă în numeroase stătulețe — cam 300 la
număr — asupra cărora domneau cu toată tirania specifică castei
lor.

13
 Imoralitatea acestor monarhi, ca și aceia a nobililor și a
miniștrilor lor, atinsese aspecte îngrozitoare, iar poporul era
încovoiat sub povara celei mai crunte exploatări.
Deși această epocă se afirmă în istoria celorlalte state ca
o epocă de transformări sociale dintre cele mai importante, cum

14
Intrigă Și Iubire de Fr. Schiller —i tabi. III. (Schiță de decor)
e de pildă epoca revoluțiilor burgheze, în Germania datorită
tocmai configurației politice a statului — fărâmițarea țării și
desbinarea întregului sistem de guvernare — nu dădea posi­
bilitatea aceleiași burghezii, deocamdată — să opună rezistență
tiraniei absolutiste.
Ecourile mișcărilor de eliberare, din afara granițelor, pătrund
și în țară pe diferite căi.
Wurm:... Imi spuneți că domnul maior a desabrobat în­
totdeauna sistemul d-voastră de guvernare; o cred! Principiile
pe care le-a adus de prin universități nu le-am înțeles nici­
odată ... Ce rost au fantasmagoriile astea despre măreția
sufletească (și nobleță personală, Ia o curte unde, suprema
înțelepciune este să știi să te faci, la momentul potrivit și mare
și mic, în acelaș timp. (Act. III. scena I.).
Aceste idei însă destul de izolate, nu pot declanșa nimic atâta
vreme cât poporul este răslețit, fărâmițat și cât puterea celor
mari impresionează până la lașitate pe cei asupriți. Burghezia
e încă destul de slabă și confuză și chiar micile ei svâcnituri se
lovesc de forța clasei dominante.
Luxul și depravarea curților princiare apăsau greu pe gru­
mazul germanului de rând, „Curtea și haremul erau pline de
toate scursorile Italiei. Parisience ușuratece se jucau cu temutul
sceptru și poporul sângera sub jugul capriciilor lor“ . . . (Lady
Milford Tabi. III. sc. III).
Poporul era vândut puterilor europene, ca mercenari, pe bani
grei, cu care își puteau satisface capriciile lor și a curtezanelor
acestora, iar ca răsplată poporul primea gloanțe.
„Ieri au plecat spre America șapte mii de copii ai țării... Ei
sunt prețul tuturor acestor lucruri ...“
„ ... Au ieșit câțiva băeți mai îndrăzneți în fața frontului și
l’au întrebat pe colonel, cât de scump vinde prințul perechea de
oameni . . . Dar milostivul nostru suveran a ordonat să fie adu­
nate toate regimentele în Piața Parăzii și să-i împuște pe în­
drăzneți ...“ (Cameristul. Tabi. IV. Sc. II).
Schiller cunoștea toată această situație.
Pătruns de ideile înaintate ale epocii, tânărul Schiller se
face ecoul acestora într’o literatură și un curent revoluționar
(Sturm und Drang), reușind astfel să intre în conflict cu despotul
însuși, dela care primește o serie nesfârșită de lovituri serioase.
Și dacă în afara acestor relații, care au putut duce — până în
cele din urmă — la un act de răzbunare din partea talentatului

16
Intrigă și Iubire dș Fr Schiller tabi. VII. (Schiță de decor).
poet, se mai adaogă sentimentele sale proprii față de realitatea
timpului său — piesa „Intrigă și Iubire" devine pe drept cuvânt,
nu o dramă burgheză oarecare, ci expresia urii generale împo­
triva despotismului dominant.
Astfel opera lui Schiller devine o piesă cu tendințe.
Mizeria ce decurgea din starea de lucruri a Germanii seco­
lului său, Schiller o face să se oglindească în viața familiei mae­
strului muzicant Miller a cărui fiică Luize, este îndrăgostită de
fiul primului ministru al țării, baronul von Walter. Considerațiuni
de ordin social, prejudecățile de clasă, fac ca dragostea dintre
Luize și tânărul baron Ferdinand să fie obiectul unei diabolice
intrigi făcute de secretarul președintelui, ipocritul Wurm și chiar
de președinte, care vede în această dragoste piedica cea mai se­
rioasă în fața dorinței sale de parvenire . . .
Pentru prima oară burghezia germană se regăsea într’o piesă
de teatru, în care, balanța între verosimilul social și cel psiho­
logic era atât de just construită încât reda expresia cea mai ade­
vărată a unei pagini de istorie, în care autorul însuși a trăit, a
cunoscut și a suferit...

RELUĂRI

„Cei din urmă“ de Maxim Gorchi.

„Othello“ de W. Shakespeare.
„Viață Nouă“ de Miloslav Stehlik.
„Floarea Purpurie“ de I. Carnauhova și /. Brausevici.
„Gaițele“ de Al. Kirițescu.
„Bălcescu“ de Camil Petrescu.
„Pădurea“ de A. N. Ostrovschi.
„Pentru fericirea poporului“ de Aurel Baranga și N. Moraru.

18
Viitoarea premieră

„Articolul 19u
Comedie de Ionel Țăranu și Ștefan Tita
Putem fi din ce în ce mai mândri de dramaturgia originală.
Scriitorii noștri, sub îndemnul Partidului, și urmărind pilda
marei literaturi sovietice, aduc în lumina rampei viața așa cum
este ea, înflorind spre viitorul luminos, în luptă uneori cu for­
mele putrede sau denaturate care trebuiesc înlăturate, sau în-
grijindu-se ca mlădițele tinere să crească.
Valoarea unei opere de artă este hotărîtă de puterea de
demascare a contradicțiilor și a vechiului care nu vrea să moară
împiedecând mersul înainte, în aceiași măsură în care ea, arta,
este întruchiparea năzuințelor spre mai bine.
Părintele teatrului rus, Alexandru N. Ostrovschi, are meritul
de-a fi înscris printre regulile dramaturgiei progresiste principiul
demascării, care dă o lovitură de grație idealismului în drama­
turgie a cărui scop ideologic era măsluirea adevărului despre
om și relațiile lui sociale.
Astăzi, la noi, scriitorii, reluând firul tradițiilor literaturii
de valoare din trecut, reprezentată în dramaturgie de Alecsandri,
Caragiale și alții, care urmau direcția marilor creatori progre­
siști ruși și apuseni, desvoltă moștenirea lor pe linia satirii și
humorului.
O comedie bună, descrețind frunțile spectatorilor, îi face să
vadă limpede minciuna, ipocrizia, cinismul, vanitatea și sădește
optimismul necesar în lupta pentru o lume mai bună.
Scena clujană își face un punct de onoare prin promovarea
literaturii dramatice originale, adăugând la celelalte realizări din

19
stagiunile trecute, spectacolul „Articolul 19“, comedie de Ionel
Țăranu și Ștefan Tita. Această comedie aduce în lumina rampei
unul dintre momentele importante ale epocii dintre cele două răz­
boaie mondiale și anume votarea Constituției din 1923.
Autorii au știut să surprindă și să ilustreze în mod foarte
reușit o trăsătură tipică a tuturor orânduirilor bazate pe exploa­
tare: înșelarea maselor largi printr’o cascadă de cuvinte, care
să ascundă adaptarea banditească la realitățile de atunci. Au­
torii nu au respectat riguros, pe alocuri cronologia evenimen­
telor, dar adevărul faptelor și relațiile dintre ele sunt întru
totul respectate.
Momentul este minunat ales, pentru ca să arate limpede
rolul mârșav de obstrucție socială pe care l-a jucat monarhia
ca șefă a partidelor burghezo-moșierești.
Pentru a preîntâmpina mișcarea revoluționară care își aduna
puteri în sânul maselor de muncitori și țărani săraci, striviți de
mizeria în care trăiau și avînd înaintea ochilor pilda răsturnă­
rilor înfăptuite de revoluția din Octombrie, monarhia și cârdășia
burghezo-moșierească, luase unele măsuri — înfăptuite mișelește
și nici pe jumătate — ca de pildă reforma agrară, votul universal
și legi privitoare la drepturile muncitorilor. Odată valul avântului
revoluționar trecut însă, burghezia și moșierimea erau interesate
să revie asupra acestor măsuri, dacă nu total cel puțin în parte.
In altă ordine de idei se puneau o mulțime de alte probleme care
trebuiau rezolvate. După unire frământările naționalităților con­
locuitoare căpătaseră o acuitate îngrijorătoare. Contradicțiile
din însuși sânul coaliției erau amenințătoare: burghezia avea
interese legate de comerț și industrie și punea în discuție sta­
tutul juridic al proprietății funciare, atât din punctul de vedere
al brațelor de lucru cât și din punctul de vedere al bogățiilor
din subsolul țării. Tendințele de infiltrare ale capitalismului
internațional creiau nemulțumiri în rândul îmbogățiților de
război, nu atât în mod principial, cât în privința înfruptări din
această colaborare. De asemeni, concentrarea capitalului și îm­
pletirea capitalului industrial cu cel bancar, cât și consolidarea
noii faze de evoluție a capitalismului intern, erau probleme la
ordinea zilei. Toate aceste chestiuni cereau o consacrare și o
ajustare conform cu interesele clasei dominante, si asigurarea
țelurilor lor de viitor, între care, premize favorabile pentru în­
frângerea proletariatului național și colaborarea la înfrângerea
proletariatului internațional.

20
 Constituția din 1923 a fost un sprijin puternic în realizarea
acestor scopuri, cel puțin pentru o bună bucată de vreme.
Din aceste puncte de vedere este foarte interesant subiectul
comediei „Articolul 19“, în zilele noastre. Astăzi peste granițele
țărilor de democrație populară, în S.U.A., Anglia, Franța și cele­
lalte state capitaliste, acelaș duh nefast al egoismului, dominației
nelegiuite și cupidității, caută să grupeze forțe pentru a redo­
bândi raiul pierdut, sau să păstreze colțul unde hidra capitalistă
mai stăpânește. Ca și altădată la noi, capitalismul făurește legi
criminale în spiritul lor, dar mincinoase în litera lor. In capul
acestor forțe stau frați de cuget și simțire ca Brătenii, Maniu
și Mihalache. Și aceștia au slugi ca Șeicaru, Voinescu, Hoti-
neanu, Flueraș sau Jumanca. E bine să-i vedem așa cum sunt.
Răsfoind presa vremii și spicuind din desbaterile parlamen­
tare de pe atunci, simți ură și desgust pentru cinismul, venali­
tatea, ipocrizia și desmățul „clasei dominante“ burghezo-moșie-
rești din însăși relatările lor.
Autorii au reușit să transpuie situații și dialoguri autentice,
rânduite în acțiuni scenice, care ne redau imaginea fidelă a unei
epoci de tristă amintire, cu „eroi“ care au fost svârliți pentru
totdeauna de pe scena istoriei.
Subiectul comediei „Articolul 19“, se axează pe existența
deputatului fantomă Gherasim Nicoară, un nume rătăcit pe listele
candidaților guvernamentali printr’o confuzie, candidați pe care
„tehnica“ alegerilor din acea vreme îi va învesti cu demnitatea
de „aleși ai poporului“. In toiul votării constituției, adversarii
politici descoperă că deputatul Gherasim Nicoară nu există și
că își doarme somnul de veci de vre’o cinci ani într’un cimitir
din București. Pe loc se improvizează un deputat Gherasim Ni­
coară pe care „siguranța statului“ îl descoperă totuși ... în
viață.
Toți își dau seama de șarlatanie, dar departe de a fi revoltați,
caută să tragă cât mai multe foloase personale din această si­
tuație. Reprezentantul capitalismului străin, adversarii politici
și gazetarii veroși, se amuză de abilitatea ministrului Costă-
cheanu Mistreț care „dresează“ un nou . . . mameluc pentru in­
stituția din Dealul Patriarhiei.
Realizarea scenică a comediei „Articolul 19“, aduce o con­
tribuție reală la făurirea și consolidarea unei conștiințe socialiste
și — în deosebi — la educarea tineretului care nu a putut cu­
noaște în mod direct viața de atunci.

21
 ȘTEFAN BRABORESCU
actor
decorat cu „Ordimil Muncii cl. III.
 Despre rolul Miller
din piesa „Intrigă și Iubire“
de Fr. Schiller
ȘTEFAN BRABORESCU

Muzicantul Miller din „tragedia burgheză“ a romanticului

Schiller, este de bună seamă un personagiu pozitiv, în măsura
în care acest atribut se poate aplica micului burghez de la sfâr­
șitul veacului al XVIII-lea.
De acest personagiu m’am apropiat cu simpatia cu care te
apropii de un om bun, cu preocupări artistice evidente, cu efuziuni
sincere și pline de humor și în care predomină la o înaltă tensiune
două mari sentimente: ura împotriva orânduirii sociale din acea
vreme, orânduire de opresiune și sugrumare a oricărei libertăți
— și dragostea părintească pentru Luize, unicul său copil.
Ținând seamă de structura spirituală a personagiului, așa
cum se desprinde din însăși conținutul tragediei Schiller-iene,
cum și de aprecierile comentariilor care afirmă că Schiller a
concentrat asupra lui Miller toată forța de caracterizare a micului
burghez german al vremii, cu calitățile lui, dar și cu „coada
lui de filistin“ — am încercat în studiul meu asupra rolului —
să pătrund cât mai adânc în psihologia bătrânului muzicant,,
slujindu-mă bineînțeles pentru aceasta de minunatul sistem a lui
Stanislavski, singurul care ne poate ajuta cu sorți de isbândă
să creiem pe scenă — eliminând orice convenționalism — ade­
vărul pasiunilor, adică adevărata „viață a spiritului omenesc“
după lapidara expresie a genialului om de teatru.

23
 MARIA CUPOEA
artistă
Laureată a Premiului de Stat.
Despre pregătirea ro!u!ui Sofia din piesa
„Cei din urmă“ de M. Gorchi
MARIA CUPCEA

Când mi s’a încredințat rolul Sofia din „Cei din urmă“ de

M. Gorchi, am încercat mai întâi să cunosc viața Sofiei, nu numai
în acțiunea ce se desfășoară pe scenă, dar și în trecutul ei. Am
încercat să înțeleg, dece este atât de lipsită de voință în fața
tiraniei soțului și atât de slabă în fața pornirilor rele ale copiilor
ei. A trebuit să cunosc bine epoca burgheză prerevoluționară în
care se petrece acțiunea. Odată cunoscută această perioadă isto­
rică, am încercat să construiesc tipul acestei femei chinuite,
aproape fără personalitate, pe care disperarea o duce la acel
moment culminant — când drama trece în tragedie — în care
cere iertare copiilor că i-a născut.
Nu mi-a fost ușor să compun acest rol complex în care Sofia
alternează între răul trecutului vicios, de care e covârșită și
între noua viață cinstită pe care o dorește, fără să știe lămurit
cum trebue să fie.
Sofia are pentru fiecare din partenerii ei, altă și altă com­
portare: sentimentul de vinovăție și dragoste, pentru fiica ei in­
firmă; desconsiderare și dispreț pentru bărbatul ei decăzut;
scârbă pentru ginerele ei detracat; milă și îngrijorare pentru
copiii ei mai mici. Din acest mozaic de sentimente și atitudini, a
trebuit să compun personagiul Sofiei.
La fiecare repetiție, adăugam noi și noi amănunte care com­
plectau conturul personagiului.
In cele din urmă, după ce sudasem aceste amănunte, am
simțit că mă identific cu viața Sofiei și că o trăiesc.

2V
GEORGE GHERASIM
actor
 Câteva cuvinte despre rolul
Ermil Șaluparu din piesă „Articolul 19“
GEORGE GHERASIM

Intre actori și spectatori există un raport de colaborare.

Acest raport are ca obiect textul dramatic, care prinde viață în
seara spectacolului pe scenă. In procesul acesta sunt esențiale
două lucruri: exteriorizarea concepției despre rol, ceeace con­
stituie întreaga activitate a actorului și puterea de recepționare
a spectatorului.
Desigur că o creație artistică nu trebuie explicată, ea tre­
buie să găsească nemijlocit drumul către conștiința spectatorului,
totuși cred că nu e lipsit de interes să arăt câteva momente din
realizarea primului meu rol în acest gen pe care îl înfățișez pu­
blicului în spectacolul „Articolul 19“.
Ermil Șaluparu „eroul“ meu este ... fostul director al... „fos­
tului“ ziar „Torentul“. Deși evoluiază într’o comedie, el nu poate
fi absolvit de ceeace a fost odios în existența lui. Spectatorului
trebuie să-i rămână ura pe care ți-o trezește contactul cu unul
dintre stâlpii fostului regim burghezo-moșieresc. Cinismul, ve­
nalitatea și disprețul față de popor, au fost trăsăturile caracte­
ristice ale lui Ermil Șaluparu. Unul dintre făuritorii de tristă
amintire a opiniei publice trebuie adus în fața spectatorilor în
lumina lui adevărată. Pentru mine se punea problema de-a
găsi mijloace de expresie corespunzătoare pentru realizarea
 acestui rol. Din informațiile pe care le-am putut obține, din
răsfoirea revistelor și gazetelor vremii privite în spirit critic
de pe poziția clasei noastre muncitoare, am reușit să trag con­
cluziile necesare realizării rolului Șaluparu, personagiu ce avea
obiceiul să vorbească răstit, arogant, avea pasiunea loviturilor
tari.
încercând șantajul asupra primului ministru I. Viziru, se
vede clar cum se ciocnesc doi excroci de clasă mare:

Viziru: — Domnule Șaluparu!

. Ermil: — Domnule Viziru! . . . V’ați făcut de cap! ... Ați bătut?
... Ați arestat!... Ați schingiuit!... Ați furat voturile?
... Ați măsluit urnele! . . . Adică: ați făcut tot ce
trebuia să faceți ca să obțineți majoritățile pe care
le-ați obținut. In sfârșit ați făcut ce-a făcut amiralul
Cioculescu înaintea voastră, și ce-o să facă Mangâru
și Marinache după voi.

Sper că am reușit să întruchipez ceeace era tipic pentru

epocă, o epocă dispărută pentru totdeauna.
Pentru .mine rolul Ermil Șaluparu punea probleme pe care nu
avusesem încă ocazia să le rezolv, fiind absolut necesară însu­
șirea unui stil complect nou.
Consider o cinste deosebită și o dovadă de prețuire, iniția­
tiva Direcțiunei Teatrului Național din Cluj, de-a ridica și de-a
sprijini tineretul, distribuindu-1 cu curaj în roluri de mare în­
semnătate. ca acela pe care îl are Șaluparu.

23
 Teatrul și viața
IOAN TOMI?A
Secretar literar

Nu este un lucru nou că succesul unui spectacol este decis

de public. Odinioară, în regimul burghez, criticii zeloși ai sa­
cului cu bani, elogiau un spectacol și el totuși cădea. Piesele
bulevardiere nu trezeau în rândurile mai largi ale publicului
spectator interes, rămânând un apanaj închis al unui cerc de
„amatori“ de teatru cu gusturi „rafinate“. Totuși peste capul
guvernanților, sdrobind critica ce defăima, adevărata artă a
fost iubită de popor și a triumfat așa cum s’a întâmplat cu
Caragiale care a rămas și va rămâne un patrimoniu cu care
se mândrește poporul nostru.
Teatrul nou, teatrul realist și numai el, privește într’un
chip nou relațiile sale cu contemporaneitatea și cu oamenii
muncii. Teatrul nu poate să se desvolte decât simțind neîncetat
pulsul vieții. Noul spectator, cu mărețele lui fapte și idei este
marele critic și marele prieten care decide succesul pieselor
noastre. Legătura dintre viață, spectatorul nou și teatru este
condiția de bază în munca unui teatru realist.
Colectivul nostru simte neîncetat necesitatea unei asemenea
legături. O actriță a Teatrului Național, reîntorcându-se delà o
întâlnire cu ceferiștii, mărturisea un gând al său: „teoretic
știam că am — și în general avem — nevoie de a cunoaște foarte
bine tot ce este în jurul nostru, dar poate azi am simțit mai
adânc cât de mult putem să ajutăm lupta pentru construirea
socialismului, jucând bine și cât de mult putem învăța delà
muncitori.“
Mijloacele realiste de interpretare cer o foarte amănunțită

29
cunoaștere a realității. De aceia teatrul organizează — și are inten­
ția să o facă mai mult în stagiunea viitoare — vizite de documen­
tare în uzine și sate, să organizeze întâlniri la cluburi cu pre­
zentarea unor spectacole în întreprinderi pentru oamenii muncii.
Teatrul insistă foarte mult ca actorii să aibă legături per­
sonale cu muncitorii, activiștii culturali, de stat, etc.
Aceste legături sunt un ajutor de neprețuit pentru actori, ei
își îmbogățesc imaginile și astfel drumul de creație realist este
mai ușor. Există o formă de legătură, poate cea mai răspândită
în teatru: cea mai mare parte a colectivului nostru actoricesc
sunt instructori teatrali la echipele sindicale. Această formă de
legătură este foarte utilă și reprezintă un mare ajutor pentru
echipele artistice amatoare.
Legătura cu viața, cu spectatorii, este pentru teatru felul
cel mai important de a măsura calitatea muncii sale. Contempo­
raneitate înseamnă în primul rând un repertoriu actual care
să reflecte ideile înainte ale epocii noastre. In realizarea acestor
idei pe scenă, cuvântul hotărîtor îl are publicul nou. El ne
spune în ce măsură teatrul a reușit să transmită ideile și în
ce măsură spectacolul educă, sau dacă interpretările i-au plăcut
sau nu. Și în stagiunea trecută, dar și mai mult în această
stagiune, teatrul va organiza consfătuiri cu spectatorii. Aceste
consfătuiri sunt de un ajutor neprețuit pentru regisori și actori.
Actorul și regisorul află direct delà spectator în ce măsură a
izbutit. Și spectatorul cu ochiul lui ascuțit, cu gustul lui pre­
tențios vede multe lucruri foarte utile. Teatrul va creia în jurul
său un cerc de „prieteni ai teatrului“ cu care se va strădui să
păstreze relații intime de muncă, care să cunoască toată munca
noastră și să ne ajute.
Teatrul va invita regulat la spectacolele sale activiștii cultu­
rali, care cu părerile lor vor putea să ne ajute foarte mult.
Și la noi, desigur în mai mică măsură, oamenii muncii scriu
scrisori actorilor, unde le împărtășesc părerile lor. Aceste păreri
ori turn ar surveni, bucură pe actori. Ei văd și simt dragostea
și atenția oamenilor muncii și află totodată și de exigența care
crește în fiecare zi față de munca actorului.
Iată câteva forme ale legăturii teatrului cu viața.
Colectivul Teatrului Național din Cluj se va strădui în
această stagiune să facă și mai mult cu ajutorul — poate mai
mare — al activiștilor culturali din uzine și instituții.

30
 Muncitorii ceferiști
despre o piesă în pregătire
MIRCEA SUCHT
actor

Poporul muncitor de pe întinsul patriei noastre își făurește

în clocot și cu dârzenie, o viață fericită. Peste tot răsar tot mai
mulți oameni noi, patrioți înflăcărați în gând și faptă. Faptele >
lor patriotice care dovedesc dragoste și eroism în muncă sunt
nenumărate. Faptele lor răsună în cântece, se oglindesc în
minunate opere de artă, ce vestesc împlinirea viitorului socia­
list.
Teatrul nou — ca o adevărată școală a maselor — scoate
din zi în zi mai mult la iveală, comorile din sufletul poporului,
ca apoi să ajute la formarea și călirea noului om. Pentru acest
măreț țel, tânăra dramaturgie originală, a reușit, călăuzită
de lumina vie a Partidului, să-și împlânte rădăcinile în
solul fertil al realității noastre în transformare. In noile piese
de teatru, sunt aduși pe scenă, oamenii muncii cu viața și
problemele lor, din cele mai diferite ramuri de activitate. Astfel
se promovează un teatru realist strâns legat și iubit de masele
largi populare.
Autorii dramatici — intelectuali de tip nou, educați de Par­
tid — trăesc mult timp în mijlocul muncitorilor, învățând să
cunoască temeinic realitatea, pe care apoi să o poată reflecta
just în operele lor.
In mijlocul muncitorilor și tehnicienilor delà atelierele prin­
cipale C.F.R. Cluj s’a născut noua piesă de teatru „Neamul
Mândrilor“ de Constantin Anatol.
... In după amiaza neobișnuit de luminoasă și caldă pentru
o zi de toamnă, pe poarta atelierelor C.F.R. a intrat delegația
Teatrului Național, oaspeți așteptați la o consfătuire tovără-
șească. Printr’un larg și călduros sprijin din partea Comitetului
de Partid și al muncitorilor delà ateliere, tânărul autor dra­
matic Constantin Anatol, a reușit să oglindească în piesa sa,
un crâmpei din munca și viața muncitorilor feroviari. Cu lu­
crarea încă neterminată, autorul a venit să ceară părerea, celor
care au devenit eroii piesei.
... Orele s’au scurs pe nesimțite, toți cei care ascultau
lectura, au rămas furați de întâmplările deosebit de asemănă­
toare, cu cele pe care le trăiau zi de zi. Abia după ce s’a întors
și ultima filă a caetului, bătrânii muncitori, tehnicieni și
membrii în Comitetul de Partid din ateliere, păstrând pe fețele
lor înseninarea, au început să se frământe nerăbdători, dornici
să-și spună părerile. Ei au recunoscut în personagiile piesei, pe
tovarășii lor de muncă, animați de 'aceleași gânduri: cum să
facă munca mai cu spor și de calitate. Plini de bucurie și-au
exprimat convingerea că piesa „Neamul Mândrilor“ va con­
stitui un ajutor de netăgăduit pentru muncitorii C.F.R.-iști din
întreaga țară. Prin critiche lor tovărășești, i-au dat autorului,
sugestii valoroase, cu scopul de-a îmbogăți și mai mult lu­
crarea. Au arătat că sunt încă multe aspecte din viața și
munca lor, la fel de importante și interesante, care au scăpat
autorului.
însuflețirea tuturor, a fost dovada cea mai bună, că între
muncitorii Atelierelor C.F.R. și actorii Teatrului Național s’a
legat o prietenie pentru vreme îndelungată. Piesa a devenit o
muncă comună, pe care o vor crește cât mai mult și cât mai
bine.

REPERTORIUL PERMANENT
„Cetatea de foc“ de M. Davidoglu.
„O scrisoare pierdută“ de I. L. Caragiale.
„O noapte furtunoasă“ de I. L. Caragiale.
„D’ale carnavalului“ de I. L. Caragiale.
„Othello“ de W. Shakespeare.
„Cei din urmă“ de M. Gorchi.
„Micii burghezi“ de M. Gorchi.
„Fântâna turmelor“ de Lope de Vega.
„Viață Nouă“ de Miloslav Stehlik.
„Bălcescu“ de Camil Petrescu.
„Pentru fericirea poporului“ de N. Morarii și Aurel Baranga.

32