Spațiul românesc și politica de cruciadă târzie, de la Mircea cel Bătrân la

Mihai Viteazul

Domnitorii români s-au implicat în politica de cruciadă târzie pentru menținerea

identității culturale, religioase și statale. Evoluția statelor medievale românești în secolele XIV –
XVI a fost influențată de tendințele hegemonice ale puterilor vecine: Regatul Ungariei și cel al
Poloniei, Cnezatul Moscovei și cel al Lituaniei și Statul Otoman.
Moldova și Țara Românească s-au aflat sub suzeranitatea Imperiului Otoman, dar se
bucurau de autonomie internă, stabilită prin intermediul capitulațiilor. Transilvania este și ea,
între anii 1541 și 1699, principat autonom sub suzeranitate otomană.

Mircea cel Bătrân

Prin acțiuni diplomatice, Mircea cel Bătrân a încercat să contracareze tendințele hegemonice ale
Regatului Poloniei și ale Regatului Ungariei. A încheiat tratatul cu Polonia semnat la Radom
(1389) și ratificat la Lublin (1390), care avea un caracter antiungar, și tratatul semnat cu regele
Ungariei Sigismund de Luxemburg la Brașov (1395), care a reprezentat prima alianță
antiotomană.
Principalele acțiuni militare au fost îndreptate împotriva otomanilor. Lupta de la Rovine (1395)
împotriva turcilor se încheie cu victoria lui Mircea cel Bătrân, care îndepărtează pericolul
otoman și se aliază statelor creștine, în vederea constituirii unui front comun. Mircea cel Bătrân
participă la campania de la Nicopole (1396), alături de forțele creștine occidentale, împotriva
turcilor. Deși forțele creștine sunt înfrânte, Țara Românească rămâne un factor important în
cruciadele târzii. La sfârșitul domniei lui Mircea cel Bătrân, în urma capitulației încheiate cu
otomanii se păstrează autonomia internă și este recunoscută suzeranitatea otomană.

Alexandru cel Bun

Pe plan intern, Alexandru cel Bun a asigurat stabilitate și a organizat principalele instituții. Pe
plan extern, și-a orientat politica spre Țara Românească și Polonia. În anul 1402 a încheiat un
tratat cu Polonia, pentru a stopa dorința lui Sigismund de Luxemburg de a restabili suzeranitatea
asupra Moldovei. A respins atacul otoman din 1420.

Iancu de Hunedoara
În politica sa externă, Iancu de Hunedoara a avut două obiective majore: participarea la
cruciadele târzii și atragerea țărilor române în frontul antiotoman. În anul 1443, cu sprijinul
Poloniei și al Ungariei, Iancu de Hundedoara a organizat „Campania cea lungă“, în care victoria
a fost de partea creștinilor. La sfârșitul anului 1444 Iancu de Hunedoara a participat la o nouă
cruciadă la sud de Dunăre, dar de această dată forțele creștine au fost înfrânte la Varna. În fața
expansiunii turcilor spre Europa, Iancu a reușit să obțină victoria de la Belgrad (1456), oprind
ofensiva otomană spre Europa. Considerând deosebită această victorie, Papa Calixt al III-lea l-a
numit atunci „atletul cel mai puternic al lui Hristos“.
Vlad Țepeș
A organizat mai multe campanii la sud de Dunăre (1461 – 1462), totodată refuzând plata
tributului. În 1462, sultanul Mahomed al II-lea a răspuns printr-o ofensivă de proporții. Cum
armata românilor era net inferioară numeric, s-a recurs la tactica pământului pârjolit și la atacul
pe timp de noapte (Târgoviște, 16 – 17 iunie 1462). Armata condusă de Vlad Țepeș a provocat
importante pierderi armatei otomane. Victoria nu a putut fi însă fructificată, Vlad Țepeș fiind
nevoit să se refugieze în Transilvania, sperând într-un sprijin din partea regelui maghiar Matei
Corvin.

Ștefan cel Mare

În politica sa externă, Ștefan cel Mare a avut două obiective: contracararea tendințelor hege-
monice ale Imperiului Otoman, ale Poloniei și Ungariei și implicarea Moldovei în frontul anti-
otoman.
În 1465, Ștefan cel Mare recucerește cetatea Chilia, pe care o deținea Ungaria. În aceste
condiții, regele Ungariei Matei Corvin organizează o campanie în Moldova. Lupta are loc la Baia
(1467) și se sfârșește cu victoria moldovenilor. În anul 1475, Ștefan încheie cu Matei Corvin un
tratat antiotoman pe picior de egalitate.
Întrucât Ștefan cel Mare dorea emanciparea de sub suzeranitatea Imperiului Otoman, ca primă
măsură refuză plata tributului, ceea ce îl determină pe sultan să organizeze campanii militare
împotriva Moldovei. O primă confruntare are loc la Vaslui (1475), unde domnul Moldovei
obține o victorie categorică. O nouă campanie militară condusă de însuși sultanul Mahomed al
II-lea are loc în anul 1476, la Războieni. Armata moldovenilor este înfrântă, dar cetățile nu sunt
cucerite până în anul 1484, când Chilia și Cetatea Albă cad sub asaltul otomanilor. În anul 1486,
Ștefan încheie pace cu Imperiul Otoman, prin care recunoaște suzeranitatea sultanului și reia
plata tributului.
Cu Polonia a încheiat tratatele de la Overchelăuți (1459) și Colomeea (1485), prin care Ștefan
recunoștea suzeranitatea Poloniei. Un alt tratat cu Polonia s-a încheiat după victoria lui Ștefan de
la Codrii Cosminului (1497), prin care se înlătura suzeranitatea polonă.

Mihai Viteazul
Încă de la preluarea tronului, Mihai Viteazul era hotărât să implice Țara Românească în frontul
antiotoman alături de puterile creștine occidentale. Astfel, aderă la Liga Sfântă și încheie tratatul
de la Alba Iulia (1595) cu principele Transilvaniei Sigismund Bathory și tratatul de la Mănăstirea
Dealu (1598) cu împăratul Imperiului Habsburgic, Rudolf al II-lea.
Lupta antiotomană a fost declanșată în noiembrie 1594 prin uciderea la București a creditorilor
levantini, după care Mihai atacă cetățile turcești de la Dunăre: Brăila, Giurgiu, Silistra. În acest
context, armata otomană condusă de Sinan Pașa pătrunde în Țara Românească. Mihai învinge
armata otomană la Călugăreni (august 1595), însă turcii cuceresc orașele București și Târgoviște.
Mihai își reface armata, eliberează cele două orașe și obține o victorie strălucită la Giurgiu
(1595). În anul 1596, Mihai încheie pace cu Poarta și-i recunoaște suzeranitatea sultanului. În
urma campaniilor militare din anii 1599 – 1600, reușește să realizeze prima unire politică a
țărilor române, care a însemnat o sporire a puterii politice și militare a lui Mihai Viteazul. Prima
unire politică a durat puțin: Mihai Viteazul a fost ucis la 9 august 1601 de către mercenarii plătiți
de generalul Basta.