Sunteți pe pagina 1din 407

1

O PERSPECTIVĂ ASUPRA TEORIILOR COMUNICĂRII

Em Griffin
Traducere* de Georgina Oana Gabor și Cosmin-Constantin Băiaș

*Traducerea realizată după Griffin, E. (1997). A First Look at Communication Theory, 3rd
edition. The McGraw-Hill Companies, Inc.: New York sa.
2

Nota traducătorilor

Traducerea cărții Profesorului Em Griffin, A First Look at Communication Theory este


un eveniment în peisajul științelor comunicării din România. Era de mult scadent un asemenea
proiect, doar că a durat un timp până s-au găsit oamenii care să primească sarcina. Noi am
îndrăznit să o abordăm nu atât din rațiuni personale, cât pentru că am înțeles un fapt
fundamental: nimeni, niciodată, nu va putea egala efortul sintetic al lui Em Griffin, marcat de
originalitatea și căldura stilului său discursiv. Câteodată, prima privire nu se uită niciodată.
Veți observa ca și noi, primii săi cititori „la pas”, că povestea lui Em Griffin nu este doar
o lecție de comunicare. Ea este o călătorie spre propria inimă. În răspunsul pe care fiecare îl
oferă interpelării acestei cărți, el sau ea se (re)găsesc pe sine în actul fundamental al existenței
noastre sociale – comunicarea. E o călătorie care nu presupune nici deplasări ample în spațiu sau
timp, nici vreun efort concentrat de exorcizare. Trebuie doar să doriți a vă lăsa purtați de
curgerea lină a textului lui Em Griffin. Cum nu poate fi egalat, posibilitatea rămasă deschisă a
fost cea a traducerii. Noi suntem primii care, prin nescrierea propriilor noastre cărți de teorii ale
comunicării, comunicăm înțelegerea noastră a imposibilității de a face lumea mai bună în același
fel în care a făcut-o el.
Prin urmare, în și prin actul nostru al traducerii, ne exprimăm admirația necondiționată și
prețuirea sinceră în fața fenomenului Em Griffin, pe care ne-ar fi făcut plăcere să îl cunoaștem
personal. Dincolo de această neîntâlnire, rămâne întâlnirea în și prin discurs. Domnia sa s-a
bucurat de vestea traducerii cărții sale în limba română și ne-a înlesnit comunicarea cu editura
McGraw-Hill Education, care în mod miraculos ne-a oferit dreptul de autor pentru ediția a 3-a a
volumului, din 1997, pentru o sumă simbolică, adică aproape gratuit. Le rămânem recunoscători.
Poate că unii sceptici vor obiecta că nu am tradus ultima ediție, a 10-a apărută în anul
2018, care se bucură de un suport extins și poate fi parcursă parțial pe site-ul
www.afirstlook.com. Preferința noastră este subiectivă. Totuși, în cele două ediții se regăsesc un
număr de 24 de teorii comune. Astfel, considerăm că fundamentele teoretico-metodologice ale
domeniului rămân în picioare. Cititorii noștri vor găsi 33 de teorii, cu una mai mult decât în
ediția curentă; vor face cunoștință cu nu mai puțin de 41 de autori, 34 de bărbați și 7 femei;
probabil vor fi uimiți să descopere că majoritatea lor provin din spațiul american și doar patru
teoreticieni sunt europeni: Aristotel (Grecia), A. Richards (Anglia), R. Barthes (Franța) și E.
Noelle-Neumann (Germania).
Din rațiuni legate de accesul cititorului român la vasta bibliografie consemnată de Em
Griffin în secțiunile finale ale capitolelor sale, intitulată A Second Look, am decis să nu o
consemnăm. Sperăm că această dublă alegere – de a traduce cartea care descrie teoria
comunicării, respectiv a nu consemna bibliografia extinsă la care ea trimite – să semnifice în
cultura noastră o deschidere a cutiei Pandorei în revers, din care prima țâșnește speranța. În
prezent există un număr restrâns de opere fundamentale traduse. Am precizat acest lucru acolo
unde a fost cazul pentru a facilita cititorului contactul cu textul în limba română. Pe urmele
speranței noastre vor rezulta, nădăjduim, eforturi similare de traducere și producere, tot atâtea
alegeri ale celor preocupați de sănătatea și vigoarea domeniului comunicării din România. Cartea
lui Em Griffin este alegerea noastră.
O altă omisiune constă în suplinirea oricărei forme liniare prin cuvinte. Cum filosoful
francez Michel Foucault ne asigura în Cuvintele și lucrurile că se poate, certificăm prin această
traducere că am reușit să transpunem în cuvinte tot ceea ce Em Griffin transmite în forma
tabelelor, diagramelor sau desenelor. Cu excepția caricaturilor, conținutul semnificativ al fiecărui
3

gând exprimat de autor se află transpus în versiunea românească. Ar fi fost într-adevăr imposibil
să obținem dreptul de autor de la fiecare caricaturist. Rațiunea pentru care Em Griffin însuși a
făcut acest lucru rezidă pesemne, pe cât putem intui, în efortul său de a da textului cea mai
prietenoasă formă posibilă. În acest sens, umorul american facilitează efectul scontat de autor în
partea sa de lume, însă nu ar avea un efect similar în cultura noastră. Prin urmare, din nou,
nealegerea noastră este ea însăși o alegere. Prezentându-vă această minunată lucrare despre
teoria comunicării, încadrată de o constantă reflecție etică, vă solicităm nu atât simțul umorului
cât atenția și seriozitatea față de actul ca atare al unui proiect de asemenea anvergură. În aceste
condiții, mâna întinsă a prietenului Em Griffin de peste ocean își va găsi destinatarii. De la
maestrul teoriei comunicării la practica măiastră a comunicării.
4

CUPRINS
PARTEA ÎNTÂI. VEDERE DE ANSAMBLU
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. DISCUȚII PE MARGINEA COMUNICĂRII
CAPITOLUL 2. DISCUȚII PE MARGINEA TEORIILOR
CAPITOLUL 3. CÂNTĂRIND CUVINTELE TEORIEI CONVERGENȚEI
SIMBOLICE A LUI ERNEST BORMANN

PARTEA A DOUA. MESAJELE


MESAJELE VERBALE
CAPITOLUL 4. TEORIA INFORMAȚIEI (Shannon și Weaver)
CAPITOLUL 5. ÎNȚELESUL ÎNȚELESULUI (Richards)
CAPITOLUL 6. GESTIONAREA COORDONATĂ A ÎNȚELESURILOR (Pearce și
Cronen)
CAPITOLUL 7. INTERACȚIONISMUL SIMBOLIC (Mead)
MESAJELE NON-VERBALE
CAPITOLUL 8. TEORIA ÎNCĂLCĂRII AȘTEPTĂRILOR (Burgoon)
CAPITOLUL 9. SEMIOTICA (Barthes)
REFLECȚII ETICE
IMPERATIVUL CATEGORIC AL LUI KANT
PRINCIPIUL VERIDICITĂȚII AL LUI BOK
VOINȚA DIVINĂ A LUI AUGUSTIN

PARTEA A TREIA. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ


PROCESAREA COGNITIVĂ
CAPITOLUL 10. CONSTRUCTIVISMUL (Delia)
DEZVOLTAREA RELAȚIILOR
CAPITOLUL 11. TEORIA PENETRATIEI SOCIALE (Altman & Taylor)
CAPITOLUL 12. TEORIA REDUCERII INCERTITUDINII (Berger)
MENȚINEREA RELAȚIILOR
5

CAPITOLUL 13. PERSPECTIVA INTERACȚIONALĂ (Watzlawick)


CAPITOLUL 14. DIALECTICA RELAȚIONALĂ (Baxter & Montgomery)
INFLUENȚA
CAPITOLUL 15. TEORIA JUDECĂȚII SOCIALE (Sherif)
CAPITOLUL 16. TEORIA DISONANTEI COGNITIVE (Festinger)
CAPITOLUL 17. MODELUL PROBABILITĂȚII DE ELABORARE (Petty &
Cacioppo)
REFLECTII ETICE
ETICA DIALOGICA A LUI BUBER
ALEGEREA SEMNIFICATIVĂ A LUI NILSEN

PARTEA A PATRA. COMUNICAREA ÎN GRUP ȘI COMUNICAREA PUBLICĂ


DECIZIILE LUATE ÎN GRUP
CAPITOLUL 18. GÂNDIREA GREGARĂ (Janis)
CAPITOLUL 19. PERSPECTIVA FUNCȚIONALĂ ASUPRA LUĂRII DECIZIILOR
ÎN GRUP (Hirokawa & Gouran)
COMUNICAREA ORGANIZAȚIONALĂ
CAPITOLUL 20. ABORDAREA ORGANIZAȚIILOR DIN PERSPECTIVA
SISTEMELOR INFORMAȚIONALE (Weick)
CAPITOLUL 21. ABORDAREA ORGANIZAȚIILOR DIN PERSPECTIVA
CULTURALĂ (Geertz și Pacanowsky)
CAPITOLUL 22. ABORDAREA ORGANIZAȚIILOR DIN PERSPECTIVA
TEORIILOR CRITICE ALE COMUNICĂRII
RETORICA PUBLICĂ
CAPITOLUL 23. RETORICA (Aristotel)
CAPITOLUL 24. DRAMATISMUL (Burke)
CAPITOLUL 25. PARADIGMA NARATIVĂ (Fisher)
REFLECȚII ETICE
REGULA DE AUR A LUI ARISTOTEL
PRAGMATISMUL PROFETIC A LUI WEST
6

PARTEA A CINCEA. COMUNICAREA ÎN MASĂ


MIJLOACELE DE COMUNICARE ÎN MASĂ ȘI CULTURA
CAPITOLUL 26. DETERMINISMUL TEHNOLOGIC (McLuhan)
CAPITOLUL 27. TEORIA CULTIVĂRII (Gerbner)
CAPITOLUL 28. STUDIILE CULTURALE (Hall)
EFECTELE MIJLOACELOR DE COMUNICARE ÎN MASĂ
CAPITOLUL 29. FUNCȚIA STABILIRII AGENDEI (McCombs & Shawa)
CAPITOLUL 30. SPIRALA TĂCERII (Noelle-Neumann)
REFLECȚII ETICE
ETICA DISCURSULUI A LUI HABERMAS
ETICA COMUNITARĂ A CREȘTINILOR

PARTEA A ȘASEA. CONTEXTUL CULTURAL


COMUNICAREA INTERCULTURALĂ
CAPITOLUL 31. TEORIA GESTIONARII ANXIETĂȚII/ NESIGURANȚEI
(Gudykunst)
CAPITOLUL 32. TEORIA NEGOCIERII APARENȚELOR (Ting-Toomey)
CAPITOLUL 33. TEORIA CODURILOR ORALE [ETNOGRAFIA COMUNICĂRII]
(Philipsen)
GENUL ȘI COMUNICAREA
CAPITOLUL 34. STILURILE GENOLECTICE (Deborah Tannen)
CAPITOLUL 35. TEORIA GRUPULUI AMUȚIT (Kramarae)
REFLECȚII ETICE
VOCEA DIFERITĂ A LUI GILLIGAN
UNIVERSALISMUL INTERACTIV AL LUI BENHABIB

PARTEA A ȘAPTEA. INTEGRAREA


TEORIA COMUNICĂRII
CAPITOLUL 36. ORDINEA DIN HAOS
ANEXA A. REZUMATELE TEORIILOR
7

ANEXA B. REVISTE ACADEMICE INTERESATE DE TEORIA COMUNICĂRII


ANEXA C. FILME CARE ILUSTREAZĂ TEORIA COMUNICĂRII
8

PARTEA ÎNTÂI
VEDERE DE ANSAMBLU

INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. DISCUȚII PE MARGINEA COMUNICĂRII
CAPITOLUL 2. DISCUȚII PE MARGINEA TEORIILOR
CAPITOLUL 3. CÂNTĂRIND CUVINTELE TEORIEI CONVERGENȚEI SIMBOLICE
A LUI ERNEST BORMANN
9

INTRODUCERE

Aceasta este o carte despre teoriile comunicării. Când spun acest lucru, vă închipui deja
încercând să vă ascundeți un căscat. La ora actuală, numeroși studenți nu reușesc să vadă într-o
teorie mai mult decât obscuritate, plictiseală și irelevanță.
Cei din afara sălilor de curs sunt și mai puțin binevoitori. De pildă, un mecanic aeronaval
l-a apostrofat odată pe un profesor: „Voi, tipul «intelectual» sunteți cu toții o apă și-un pământ.
Mințile voastre sunt atât de îndopate cu teorii încât nu ați ști pe care capăt al unei chei tubulare să
puneți mâna. Orice avion de care v-ați atinge s-ar prăbuși și ar lua foc. «Doctor în filosofie» nu
înseamnă altceva decât «debil în formare»”.
Poate că mecanicul are dreptate. Însă, ironic, pentru a critica studiul teoriilor, el s-a
folosit de propria teorie implicită cu privire la inabilitarea academică. Indiferent dacă ne
recunoaștem sau nu ideile și presupunerile drept teorii, nu putem evita folosirea lor în viața
noastră de fiecare zi.
Creatorii teoriilor pe care le examinăm în această carte nu sunt de acord cu perspectiva
mecanicului, potrivit căreia teoriile ar fi banale și inutile. Precum Kurt Lewin, unul dintre părinții
fondatori ai psihologiei sociale moderne, ei cred că nu există ceva mai practic decât o teorie
bună. Poate că un exemplu legat de o teorie pe care o cunoașteți deja îmi va susține afirmația.
Teoriile ne fac viața mai bună. Gândiți-vă la următoarea situație. Jan se uită la știri
noaptea târziu pe un post local de televiziune și așteaptă cu nerăbdare previziunile
meteorologice. Urmează să se căsătorească în ziua următoare și a plănuit o petrecere în aer liber.
În caz de ploaie, a rezervat o sală de banchet. Însă trebuie să anunțe șeful restaurantului până la
miezul nopții dacă va folosi sau nu sala respectivă. Ce va alege? Înăuntru sau în aer liber?
Un meteorolog zâmbitor îi spune să se aștepte în ziua următoare la o zi însorită, cu o
maximă în jur de 29-30 grade Celsius, însă și cu o mică șansă de ploaie torențială. Jan prinde
curaj, însă de-a lungul anilor s-a învățat să fie mai degrabă sceptică în ce privește previziunile
meteorologilor. E de părere că aceștia ar trebui să petreacă mai puțin timp uitându-se la propriile
instrumente și mai mult timp privind pe fereastră. Totuși, în acest moment dorește mai multe
indicii în privința vremii de a doua zi, așa că schimbă pe canalul meteo pentru a asculta un raport
meteorologic mai detaliat.
Meteorologul de pe canalul meteo arată spre o hartă curentă a vremii. Elementul
dominant pe harta respectivă este o pată gri în formă de semilună cu dinți de fierăstrău, aflată la
300 de kilometri spre nord-vest. Meteorologul o descrie ca fiind „un front atmosferic rece, care
se deplasează cu viteză și e însoțit de un sistem de presiune ridicată”. Jan e tentată să ignore
jargonul tehnic, însă cu numai o oră înainte de a trebui să-i telefoneze șefului de restaurant
pentru a-i spune ce a hotărât, ascultă cu atenție explicațiile meteorologului în ce privește frontul
atmosferic rece.
Pe măsură ce meteorologul continuă să expună previziunile pentru seara zilei următoare,
Jan observă ca linia colțuroasă se mută în sud-est. Cum ascultase cu atenție cuvintele
meteorologului, răsuflă ușurată, anulează rezervarea sălii de banchet și îi spune logodnicului că
orice precipitații ar aduce ziua următoare, ele se vor termina până la prânz. S-ar putea să fie mai
răcoare la petrecere, căci temperatura va scădea spre 20 de grade Celsius, în tot cazul nimeni nu
se va uda.
Jan a luat decizia exclusiv pe baza unei teorii. În realitate, nici un fel de creastă de
fierăstrău nu gonea spre orașul ei. Harta reprezenta pur și simplu un model al vremii pe o
10

suprafață de mii de kilometri pătrați. Jan a avut încredere într-o teorie bine verificată în privința
mișcărilor aerului în atmosferă. Șansele ca ea sa fi luat decizia corectă sunt de 90 %.
Abia în secolul nostru cei preocupați de fenomenele meteorologice au început să
gândească în termeni de mase de aer cu linii de atac precis conturate. Înainte vreme, toată lumea
presupunea ca aerul rece și cel cald se amestecă unul cu altul precum se amestecă apa ce curge
din două robinete într-unul și același vas. În timpul primului război mondial, o persoană foarte
vigilentă pe nume Vilhelm Bjerknes a sugerat că în loc să se amestece, masele distincte de aer se
izbesc una de alta precum armatele pe front, urmând ca masa de aer mai slabă să se retragă în
fața celei cu forță mai mare. În acel moment, meteorologia a făcut un pas uriaș înainte pe drumul
transformării sale într-o știință.
Câteva cunoștințe de baza în privința fronturilor atmosferice reci sunt suficiente pentru a
garanta ca pe Jan și pe oaspeții ei nu îi va ploua la nuntă. Însă teoria meteorologică nu-i oferă
Janei prea multe sfaturi despre cum să dezvolte o relație solidă alături de soțul ei. În tot cazul, o
serie de teorii ale comunicării pe care această carte le prezintă i-ar putea fi Janei de folos de
îndată ce luna de miere se va fi sfârșit.
De exemplu, teoria interacțiunii simbolice descrie modul în care răspunsurile lui Jan la
acțiunile soțului ei vor funcționa ca tot atâtea profeții care se împlinesc pe ele însele, afectând
imaginea soțului despre sine. Atunci când sistemul lor familial se va dezechilibra din pricina
luptelor pentru putere, perspectiva interacțională oferă sfaturi în privința modului cum se poate
reveni la echilibru prin reconfigurarea situației. Teoria diminuării gradului de incertitudine
susține că pe măsură ce Jan își cunoaște soțul mai temeinic, ea se va simți din ce în ce mai
liniștită chiar dacă nu va ști exact tot ce gândește și face acesta în timpul zilei. Teoria dialecticii
relaționale subliniază tensiunea permanentă resimțită de cuplu în timp ce încearcă să-și
echilibreze dorințele înrudite de intimitate și independență. În sfârșit, teoria diferențelor de gen în
stilurile de comunicare a lui Deborah Tannen confirmă că modelele de comunicare în mariajul
celor doi vor fi normale, dacă nu chiar complet satisfăcătoare. (Jan speră că se mărită cu un „bun
ascultător” care o îi va da atenție empatică în perioadele dificile; totuși, e posibil ca soțul ei să
simtă mai degrabă nevoia de a o sfătui cum să rezolve singură o problemă.) Dacă teoria maselor
de aer o ajută pe Jan să aibă o nunta reușită, teoriile comunicării i-ar putea fi de folos în a realiza
o căsnicie fericită.
O călăuză prin peisajul comunicării. Teoriile sunt hărți ale realității. Adevărurile pe
care le descriu pot fi fapte obiective din afara noastră sau înțelesuri subiective dinăuntrul minților
noastre. În ambele cazuri, avem nevoie de teorii care să ne călăuzească pe teren necunoscut. În
acest sens, această carte de teorii seamănă cu un atlas pitoresc care adună laolaltă treizeci și trei
de obiective obligatoriu de vizitat. E genul de ghid de călătorie care prezintă o vedere de aproape
a fiecărui loc. După ce folosiți atlasul pentru a vizita scurt un număr de locuri, s-ar putea să vă
doriți să studiați mai aprofundat o anumită teorie. Dar primul pas este să observați și să apreciați
pur și simplu priveliștea.
Acest atlas de teorii schițează elementele cheie ale procesului comunicării. Capitolele din
partea I vă familiarizează cu natura și întinderea domeniului. Aceste capitole se aseamănă unei
fotografii a pământului realizate din satelit – vă oferă o perspectivă panoramică asupra
procesului comunicării.
În continuarea capitolelor introductive, examinăm domeniul ca atare. Fiecare capitol
prezintă câte o singură teorie pentru a vă ajuta să vă concentrați pe câte o singură teorie la un
moment dat.
11

Capitolele sunt organizate în cinci mari părți: mesajele, comunicarea interpersonală,


comunicarea în grup sau publică, comunicarea de masă și contextul cultural. Partea legată de
mesaje este prima pentru că se ocupă de simbolurile verbale și non-verbale – materialul brut al
comunicării. Apoi, teoriile vor fi clasificate în funcție de contextul principal în care funcționează
fiecare dintre ele. Cum teoriile reprezintă încercări de a răspunde anumitor întrebări umane în
anumite situații de comunicare, e logic să grupăm aceste teorii în funcție de situațiile de
comunicare diferite care generează întrebările respective.
Mulțimea teoriilor despre comunicarea interpersonală are în vedere interacțiunea unu-la-
unu. Următoarea grupă de teorii se ocupă de participarea oamenilor – ce presupune întâlniri față
în față – la evenimente de grup sau publice. Partea legată de comunicarea de masă cuprinde teorii
care cercetează efectele mijloacelor de comunicare în masă electronice sau tipărite. Partea finală
se concentrează asupra culturii, un context atât de ubicuu încât adesea nu reușim să-i înțelegem
influența.
Planul organizațional de mai sus se aseamănă cu cinci bibliorafturi de dosare indexate
separat. Cu toate ca nu există vreo evoluție naturală de la un biblioraft la altul, planul oferă o
modalitate convenabilă de a clasifica și recupera cele treizeci și trei de teorii. De asemenea,
schema e potrivită pentru continuarea împărțirii subiectelor după puncte de interes comune. De
pildă, partea legată de comunicarea interpersonală se împarte în secțiuni referitoare la procesarea
cognitivă, la dezvoltarea relațiilor, la menținerea relațiilor și la influență.
Cum comunicarea nu este o activitate independentă de valori, am adăugat o secțiune de
reflecții de natură etică la sfârșitul fiecărei părți, de la a II-a la a VI-a. Multe dintre cele treizeci și
trei de teorii pe care le prezint au implicații etice. A trata relațiile umane intime ca pe niște
procese mecanice independente de un cadru axiologic ar fi ca și cum am discuta despre
sexualitate folosind reguli de bază care interzic orice referință la dragoste. În linia accentului pe
care textul îl pune pe teorii, prezint scurte schițe a cel puțin două poziții etice în fiecare context
comunicațional. Teoreticienii pe care i-am ales nu se rezumă la a prezenta perspective diferite
asupra modalităților în care ar trebui să comunicăm în contextul respectiv, ci oferă variate
motive pentru care e necesar să acționăm în manieră morală în primul rand.
Capitolul final compară și deosebește teoriile în funcție de premisele lor de bază. Teoriile
comunicării au în comun anumite trăsături, însă există și diferențe importante de care trebuie să
ținem seama. Dacă înțelegem teoriile, vom putea face legături între ele și, în același timp, vom
depista elemente care le diferențiază.
Idei pentru lectură. De cele mai multe ori, cartea prezintă mai mult de o teorie legată de
un anumit subiect. De exemplu, secțiunea despre mesaje verbale prezintă patru perspective
diferite în privința funcționarii cuvintelor. Evitați să presupuneți că una dintre ele trebuie să fie
corectă, iar celelalte false. Mai degrabă, toate sunt de folos în explicarea procesului comunicării.
Așa cum există mai mult de o modalitate eficientă de a prezenta un discurs, orice problemă de
comunicare permite interpretări multiple. Astfel, fiecare dintre acestea poate fi legitimă.
De asemenea, veți constata că s-a făcut un efort continuu pentru a lega fiecare teorie de
autorul ei. E nevoie atât de înțelepciune, cât și de curaj atunci când vine vorba de a înfige cu
succes steagul unei teorii. Într-o manieră similară cu cea a jocului pentru copii numit regele de pe
deal, de îndată ce un teoretician construiește o teorie a comunicării, criticii se vor grăbi să o
dărâme. Nu-i nimic, pentru că adevărul iese la iveală supraviețuind în lupta dură între idei aflate
în competiție. Însă supraviețuitorii merită să-și găsească numele asociate cu creațiile lor.
Există și un al doilea motiv pentru a lega o teorie de autorul său. Mulți dintre
dumneavoastră veți continua studiul comunicării, iar cunoașterea unor nume precum Deetz,
12

Burgoon, Delia, Berger, Fisher și Burke vă va permite să intrați în orice dialog fără a resimți
vreun dezavantaj. Ignorarea numelor teoreticienilor, pe de alta parte, se dovedește un pariu prost
pe termen lung.
Nu neglijați importanța întrebărilor de la sfârșitul fiecărui capitol. Ele se află acolo pentru
a vă ajuta să vă concentrați mai bine asupra elementelor cheie ale teoriei respective. Puteți
răspunde întrebărilor extrăgând informații din text și, în unele cazuri, chiar din textul vieții
dumneavoastră. Cuvintele italizate subliniază termenii pe care va trebui să-i cunoașteți pentru a
înțelege teoria respectivă.
Unora dintre studenți le este teamă să încerce. Precum călătorii care-și dau ochii peste
cap la vederea unei hărți, aceștia au o adevărată fobie față de teoriile care caută să explice
intențiile și comportamentul uman. Mă înduioșează neliniștile și îndoielile lor, însă, mie
personal, teoriile din această carte nu mi-au făcut viața nici mai searbădă, nici mai confuză.
Dimpotrivă, ele o fac mai clară și îmi oferă un sentiment de competență atunci când comunic cu
ceilalți. Sper să reușească același lucru și pentru dumneavoastră.
13

CAPITOLUL 1. DISCUȚII PE MARGINEA TEORIILOR

I-am cunoscut pe Glenn Sparks și pe Marty Medhurst în primul an în care am predat la


Wheaton College. Glenn și Marty erau doi prieteni care s-au înscris la cursul meu de persuasiune
de la nivel licență. După ce au absolvit Wheaton, amândoi s-au înscris la masterate la
Universitatea Northern Illinois. Fiecare a obținut apoi câte un titlu de doctor la două universități
diferite și amândoi sunt acum profesioniști în comunicare recunoscuți la nivel național. Glenn e
cadru didactic la Universitatea Purdue; Marty lucrează pentru Universitatea Texas A & M.
În ciuda pregătirii și intereselor lor similare, Glenn și Marty sunt radical diferiți în ceea ce
privește abordarea comunicării. Glenn își spune cercetător comportamental, în timp ce Marty se
referă la sine ca retoretician. Pregătirea lui Glenn sta în cercetarea empirică; Marty e instruit în
științe umaniste. Glenn face știință; Marty face artă.
Glenn și Marty reprezintă două perspective diferite în cadrul domeniului teoriilor
comunicării. Ernest Bormann, un teoretician de la universitatea din Minnesota, numește teoriile
comunicării „un termen umbrela care denota mulțimea dezbaterilor și analizelor minuțioase,
sistematice și deliberate ale fenomenelor comunicării” [1]. Îmi place această definiție pentru ca e
suficient de cuprinzătoare încât să includă tipurile diferite de abordări precum cele ale lui Glenn
și Marty; în plus, ea acoperă variatele teorii prezentate în această carte.
Pentru a înțelege teoriile ce vă stau în față, trebuie ca mai întâi să sesizați diferența
crucială dintre abordările umaniste și cele științifice ale comunicării. Ca modalitate de a vă
prezenta distincțiile respective, i-am rugat pe Glenn și pe Marty să își concentreze atenția asupra
unui fenomen comunicațional: o reclamă de televiziune.

ARTĂ SAU ȘTIINȚĂ: DOUA PERSPECTIVE ASUPRA UNUI ELEFANT


ÎNOTĂTOR
Pe piața concurențiala a băuturilor răcoritoare, Coca-Cola dietetic rivalizează cu Pepsi
dietetic în încercarea de a atrage atenția publicului. În ediția anterioară a cărții de față, Glenn și
Marty au analizat o reclama la Pepsi dietetic care s-a folosit de supermodelul Cindy Crawford
pentru a reține interesul telespectatorilor. Pentru ediția de față am ales o reclamă la Coca-Cola
dietetică care introduce un model la fel de impresionant: un elefant înotător. Sub titlul,
„Răcoritoare Coca-Cola dietetice împachetate în trompe înotătoare”, redactorul Bob Garfield de
la Vârsta publicității descrie cadrul acțiunii.
Reclama începe cu o cameră de luat vederi subacvatică, care se mută spre stânga de la lujerele
unei plante marine spre o siluetă enormă, întunecată, care înoată periculos spre lentila camerei.
Este oare o caracatiță? Un lamantin? Mătușa Bernice?
O doamne, este un elefant. Un elefant înotător...
Elefantul înoată printr-o lagună spre un ponton viu colorat, unde o femeie suplă și frumoasă bea
Coca-Cola dietetic din sticla nou configurată. Doamna, care are lângă ea pe ponton un coș cu
gheață plin de Coca-Cola dietetic, se întoarce la ziarul ei, ignorând tot mai apropiatul
companion...
Zeița plutitoare a soarelui nu este însă nici obiectul afecțiunii elefantului, nici motivul înaintării
sale nerușinate preț de 200 de metri. El e pe urma băuturii răcoritoare. Întinzându-și trompa
lacom, șterpelește o sticlă din coșul cu gheață, lăsând pe ponton patru arahide umede în schimb
[2].

Glenn: o abordare științifică


14

În calitate de cercetător comportamental, vreau sa înțeleg cauzele comportamentului


uman. Pe măsură ce înțelegerea mea sporește, devin din ce în ce mai capabil să ofer explicații în
privința cauzelor care îi determină pe oameni să acționeze în felul în care o fac. De asemenea,
voi putea face predicții în privința comportamentului uman, înainte ca acesta să aibă loc.
Zona mea particulară de interes o reprezintă efectele mijloacelor de comunicare în masă.
Doresc să descopăr modul în care mesajele mass media influențează ideile, valorile, emoțiile,
atitudinile și comportamentul oamenilor. Așa ca abordarea mea a reclamei la Coca-Cola dietetic
consta în întrebarea: „Ce pot învăța despre efectele publicității din această reclamă?”
Răspunsul la această întrebare nu poate fi aflat vreodată prin simpla dezbatere pe
marginea cuvintelor și imaginilor care apar pe ecran. E adevărat ca o analiză în profunzime ar
putea revela o sumedenie de lucruri interesante legate de conținutul reclamei respective. Iar eu aș
putea chiar specula în privința modului în care ea va influența telespectatorii. Însă instinctul meu
științific nu va fi mulțumit cu simpla speculație.
După ce au identificat o trăsătură particulară a reclamei care poate influența oamenii, cei
mai mulți cercetători vor dori să conceapă o teorie care explică efectul. De exemplu, aș putea
crede că imaginea unui elefant înotător este atât de rară încât va fi deosebit de eficientă în a
reține atenția privitorilor. Dat fiind că majoritatea oamenilor au o reacție emoțională pozitivă față
de elefanți, aș putea prezice, de asemenea, că această creștere a atenției publicului va conduce la
dorința oamenilor de a cumpăra Coca-Cola dietetic. Teoria mea ar prezenta un motiv pentru care
dam atenție lucrurilor neobișnuite și pentru care emoțiile pozitive au drept consecință dorința de
a cumpăra produsul căruia i se face reclamă.
Totuși, a construi o teorie nu este suficient. Alături de alți cercetători, doresc să testez
teoriile mijloacelor de comunicare în masă pentru a afla dacă sunt valide. Poate că aș putea
realiza un studiu pentru a afla dacă reclama atrage, de fapt, mai puternic atenția decât alte
reclame care nu implică imagini bizare precum elefanții înotători. După ce oamenii privesc
reclama, aș verifica ce sortiment de băutură răcoritoare preferă aceștia. Testarea publicului este o
chestiune științifică crucială. Aș putea crede că știu ce înțeles va da publicul reclamei sau cum îl
va influența aceasta din urmă, însă nu știu sigur, până când nu măsor efectiv impactul său.
Ca cercetător al efectelor mijloacelor de comunicare în masă, doresc să văd dincolo de
această reclamă în particular. Mă interesează să găsesc dovezi în sprijinul unor principii generale
valabile pentru mai multe produse publicitare. Aș putea lansa ipoteza potrivit căreia „atenția
sporită față de obiecte care produc emoții plăcute are drept consecință o mai bună persuadare”.
Verificând astfel de principii, cunoașterea noastră a proceselor comunicării poate crește și
progresa în timp.

Marty: o abordare umanistă


Înțelegem cel mai bine această reclamă ca alegorie. O alegorie e o poveste simbolică în
care există atât un înțeles de suprafață (sau evident), cat și unul mai profund (latent).
La suprafață, această reclamă pare destul de simplă: un elefant înoată de-a lungul unei
faleze a oceanului, numai ca să înhațe o sticlă de Coca-Cola dietetic de la o femeie superbă care
face plajă cocoțată pe un ponton plutitor izolat. Călătoria elefantului e secondată de muzica unui
cântec demodat, care întreabă:
Este aceasta dragoste? Da, draga mea.
Oare dragostea mă aduce mai aproape?
Oare dragostea mă aduce înapoi în brațele tale?
15

Elefantul se simte ca acasă în apa oceanului, aproape că dansează pe muzică. Hotărât, își
face drum către ponton, depune patru arahide, apucă o sticla de Coca-Cola dietetic, apoi înoată
înapoi pe sunetele cântecului „Este aceasta dragoste?” În timp ce privim elefantul îndepărtându-
se, auzim un comentariu: „Gustul irezistibil al lui Coca-Cola dietetic”. Logo-ul Coca-Cola
dietetic apare apoi pe ecran cu sloganul: „Aceasta înseamnă răcorire”.
Însă e mai mult în această reclama decât ceea ce observam la o primă vedere. E important
faptul că, din cele nouăsprezece cadre separate care alcătuiesc reclama, elefantul apare în
paisprezece, mult mai multe decât frumoasa care face plajă sau sticla de Coca-Cola dietetic.
Aceasta este o cheie interpretativă crucială, pentru că indică importanța pe care autorii reclamei o
dau elefantului.
Cred că această reclamă este o alegorie despre ceea ce toți „elefanții” (i. e., persoanele
supraponderale) trebuie să facă dacă doresc să atragă atenția (sau chiar dragostea) unei femei
frumoase.
În primul rând, persoanele supraponderale trebuie să dorească în mod cât de poate de
serios ceea ce le lipsește. Acest lucru e simbolizat prin efortul elefantului de a înota pe o
suprafață întinsă de apa pentru a obține ceea ce își dorește. Apa stă între elefant și obiectul
dorinței sale. Pentru a ajunge la obiect trebuie sa înoate: o formă de exercițiu fizic fără de care
obiectul nu poate fi obținut.
În al doilea rând, când elefantul ajunge la ponton, el depune imediat arahidele sale – un
produs alimentar bogat în grăsimi – în schimbul sticlei de Coca-Cola dietetic. În mod clar, acest
lucru simbolizează o nevoie de schimbare a obiceiurilor alimentare ale celui care dorește să
obțină obiectul dorit. E de asemenea o aluzie nu prea subtilă la costul scăzut al unei sticlei de
Coca-Cola dietetic.

Cu toate că atât abordarea științifică a lui Glenn cât și cea umanistă a lui Marty se
concentrează asupra aceleiași imagini a elefantului care înoată în studiului comunicării ele sunt,
totuși, clar distincte în ce privește punctul de plecare, metoda și concluzia. Perspectivele separate
asupra lumii artelor și științelor reflectă premise opuse în privința modalităților de a obține
cunoașterea esenței naturii umane, a întrebărilor legate de valoare sau de a celor legate de scopul
teoriei și al metodelor de cercetare. Restul acestui capitol schițează aceste diferențe.

MODALITĂȚILE CUNOAȘTERII: DESCOPERIREA ADEVĂRULUI VERSUS


CREAREA MULTIPLELOR REALITĂȚI
Cum de cunoaștem ceea ce cunoaștem, dacă într-adevăr cunoaștem ceva? Aceasta e
întrebarea centrală pe care o pune o ramura a filosofiei numita epistemologie. Poate că ați
petrecut deja mai bine de doisprezece ani pe băncile școlii, timp în care ați tot citit, ați scris
proiecte și ați dat teste fără să vă fi întrebat vreodată Ce este adevărul? În orice caz, cu sau fără
studiu aprofundat al chestiunii, cu toții facem, inevitabil, presupuneri despre natura cunoașterii.
Oamenii de știință presupun că Adevărul este unul singur. Există o singură realitate
„acolo undeva, afară” ce așteaptă să fie descoperită cu ajutorul celor cinci simțuri ale vederii,
auzului, pipăitului, gustului și mirosului. Cum datele sensibile brute ale realității sunt accesibile
oricărui observator competent, a vedea înseamnă a crede. Desigur, nici o persoană nu poate ști
totul, însă cercetătorii individuali își pun laolaltă rezultatele și construiesc un corp comun al
cunoașterii modului în care funcționează lumea. Oamenii de știință văd în teoriile lor bune
16

oglinzi ale naturii. Ei sunt încredințați că o dată ce se descoperă un principiu valid, acesta va
continua să fie recunoscut drept adevărat atâta timp cât condițiile rămân relativ aceleași.
Umaniștii caută și ei adevărul, însă ei sunt mult mai nesiguri în privința posibilității de a
revela realitatea obiectivă. De fapt, ei cred că adevărul este în mare parte subiectiv; înțelesul este
profund interpretabil. Umaniști, precum Marty, nu sunt relativiști care asociază semnificații în
mod arbitrar, la cheremul propriilor capricii. Totuși, ei susțin că nu putem vreodată separa pe cel
care cunoaște de ceea ce este cunoscut. Convinși că înțelesul se află în mintea umană, mai
degrabă decât în semnul verbal, umaniștii se simt în largul lor în contextul convingerii că un text
are înțelesuri multiple. Criticii retorici au succes atunci când îi conving pe alții să împărtășească
interpretările lor ale modului în care funcționează un text. În acest sens, „adevărul este o luptă,
nu un statut” [3].

NATURA UMANĂ: DETERMINISM VERSUS LIBER ARBITRU


Una dintre marile dezbateri istorice se învârte în jurul întrebării referitoare la alegerea
umană. Determiniștii dogmatici pretind ca orice mișcare pe care o facem este rezultat al eredității
(„biologia înseamnă destin”), dar și o consecință a influenței mediului înconjurător („plăcerea
vine dinăuntru, durerea vine dinafara”). Pe de alta parte, puriștii liberului arbitru insistă că orice
acțiune umană este, în ultimă instanță, voluntară („Eu sunt stăpânul soartei mele; eu sunt
căpitanul sufletului meu” [4]). Deși puțini teoreticieni ai comunicării se simt în largul lor în
preajma oricăreia dintre extreme, majoritatea tind să se grupeze într-una din aceste două tabere.
Oamenii de știință pun accentul pe forțele care dau formă comportamentului uman; umaniștii se
concentrează asupra alegerilor conștiente ale indivizilor.
Diferența dintre aceste două perspective asupra alegerii transpare inevitabil în limbajele
pe care oamenii le folosesc pentru a-și explica acțiunile. Indivizii care se simt ca niște marionete
trase de sfori vor spune, „A trebuit să...”, în timp ce oamenii care simt că își trag singuri sforile
vor spune „Am hotărât să...”. Primul grup vorbește la diateza pasivă: „Am fost distras de la
studiu de cearta de la masa vecină”. Al doilea grup vorbește la diateza activă: „M-am oprit din
învățat ca să ascult cearta de la masa vecină”.
În același mod, limbajul cercetării reflectă adeseori perspectivele teoreticienilor asupra
naturii umane. Cercetătorii comportamentali descriu de regula conduita umană ca fiind cauzată
de anumite forțe ce se află dincolo de conștiința individului. Explicația nu face apel la raționarea
mentală sau la orice fel de viață interioară, căci vede comportamentul ca pe un rezultat al
legăturilor stimul-răspuns. Cum sugera Glenn, oamenii vor privi un elefant care înoată.
De cealaltă parte, umaniștii sunt înclinați să folosească expresii precum pentru ca să sau
astfel încât, deoarece ei atribuie comportamentului o intenție conștientă. Alegerile lor lingvistice
sugerează că oamenii sunt agenți liberi, că pot decide să răspundă diferit în circumstanțe
identice. De pildă, Marty ar susține că un privitor obez s-ar putea identifica cu elefantul într-o
prima instanță, ca apoi să ia în derâdere imaginea data viitoare. Umanistul consecvent nu va
întreba de ce privitorul a ales un răspuns anume. „Alegerea adevărată își este propria cauza și
propria explicație” [5].
Alegerea umană este, prin urmare, o chestiune problematică pentru cercetătorul
comportamental, deoarece pe măsură ce libertatea individuală crește, predictibilitatea
comportamentului scade. Ca urmare, rădăcinile umanismului sunt amenințate de o perspectivă cu
grad ridicat de limitare asupra libertății umane. Într-o pledoarie pasionată, autorul britanic C. S.
Lewis expune paradoxul de a-i priva pe oameni de libertate și totuși a se aștepta ca ei sa practice
alegerea responsabilă:
17

„Într-un fel de simplificare bolnavicioasă ne așteptăm la virtute și viață spirituală după ce am


înlăturat acea parte a creierului responsabilă de acestea. Râdem de onoare și suntem șocați să
găsim în mijlocul nostru trădători. Îi privăm de funcții vitale și le cerem roadele acestor virtuți”
[6].

CE ESTE MAI VALOROS? OBIECTIVITATEA VERSUS EMANCIPAREA


Când vorbim despre valori, discutăm întrebări de însemnătate relativă. Valorile sunt
semafoarele vieților noastre, priorități care dau direcție celor pe care le gândim, simțim și facem.
Valorile profesionale ale teoreticienilor comunicării reflectă angajamentele pe care aceștia le-au
făcut în ce privește cunoașterea și natura umană. Cum majoritatea reprezentanților științelor
sociale privesc Adevărul ca fiind unul singur, ei pun mare valoare pe obiectivitate. Deoarece cei
mai mulți umaniști cred că abilitatea de a alege separă umanitatea de restul creației, ei pun
valoare pe cercetarea care extinde aria alegerii libere.
Ca cercetător comportamental, Glenn muncește din greu pentru a-și menține
obiectivitatea. El este o persoană cu convingeri morale și spirituale puternice, însă nu dorește ca
valorile lui personale să distorsioneze realitatea umană sau să confunde ceea ce este cu ceea ce el
crede ca ar trebui sa fie. Pe Glenn îl deranjează în mod deosebit să afle că există cercetători care
falsifică rezultatele unui studiu pentru a sprijini o ipoteză chestionabilă. El împărtășește credo-ul
academic al sociologului de la Harvard George Homans, potrivit căruia dovezile vorbesc de la
sine: „Când natura, oricât ar fi de torturată, are o șansă de a spune «nu» – subiectul se numește
știință” [7].
Marty e conștient de propria-i ideologie și nu-i e teamă să-și lase valorile să influențeze
un text de comunicare aflat în atenție. Prin dezvăluirea apelurilor psihologice implicate în
reclama cu elefantul înotător, Marty oferă oamenilor resurse de a rezista mesajului comercial.
Umaniștii pun valoare pe cercetarea relevantă din punct de vedere social, care caută sa elibereze
oamenii de orice fel de opresiune – economică, politică, religioasă, emoțională și așa mai
departe. Ei îi critică pe oamenii de știință detașați, care refuză să își asume responsabilitatea
pentru rezultatele muncii lor. Oricare ar fi scopul – un proiect de a sparge atomul în Manhattan
sau un proiect de cartografiere a genelor umane în Genome, umaniștii insistă că procesul
cunoașterii nu este niciodată neutru.

SCOPUL TEORIEI: LEGE UNIVERSALĂ VERSUS REGULI DE


INTERPRETARE
Chiar dacă Glenn si Marty ar cădea de acord în privința naturii cunoașterii, a măsurii
autonomiei umane și a valorii ultime a cercetării, cuvintele unuia tot ar suna ciudat în auzul
celuilalt și reciproc, pentru că cei doi folosesc vocabulare diferite pentru a atinge scopuri diferite.
Ca cercetător comportamental, Glenn caută să identifice legi universale ale comportamentului
uman care să acopere o varietate de situații. Ca umanist, Marty se străduiește să articuleze acte
unice de interpretare.
Dacă acești doi cercetători ar lucra în design de modă și nu în cercetare academică,
probabil că Glenn ar găsi sau croi o jachetă potrivită pentru multe ocazii, care acoperă bine pe
oricine – o măsură care se potrivește tuturor. Marty ar aplica principiile designului de modă
pentru a crea o jachetă ce vorbește pentru un singur client – un unicat, o creație model. Glenn
construiește și verifică. Marty interpretează și aplică.
Testarea teoriilor este activitatea fundamentală a cercetătorului comportamental. Glenn
începe de la o intuiție în ce privește modul în care lumea funcționează, apoi construiește o
18

ipoteză formulată economic, care îl angajează temporar față de o anumită predicție. Ca cercetător
empiric, el nu va putea vreodată „dovedi” complet că a făcut cel mai bun pariu; poate doar arăta,
prin verificări succesive, că pariul său e profitabil. Predicția și controlul sunt numele jocului.
Umanistul explorează rețeaua de înțelesuri care constituie existența umană. Când Marty
creează cercetare, el nu încearcă să dovedească o teorie. În tot cazul, ar putea folosi teoria
retorică pentru a interpreta textele scrise, vorbite și non-verbale ale vieților oamenilor. Robert
Ivie, fost editor la Quarterly Journal of Speech, sugerează că un critic ar trebui să folosească
teoria în acest mod.
Nu putem realiza criticism retoric al realității sociale fără a ne folosi de o teorie retorică care să
ne călăuzească, spunându-ne la modul general ce să căutăm în practicile sociale, ce să înțelegem
din ele și dacă să le considerăm sau nu importante [8].

METODE DE CERCETARE: EXPERIMENTE, SONDAJE DE OPINIE,


ANALIZA TEXTUALĂ, ETNOGRAFIE
Indiferent dacă sunt orientați spre predicție și control sau spre interpretare și înțelegere,
teoreticienii știu că sarcina necesită cercetare. Un manual popular despre cercetarea în domeniul
comunicării prezintă patru tehnici de bază pentru studiul comunicării [9]. Experimentele și
sondajele de opinie oferă omului de știință modalități cantitative de a verifica o teorie. Analiza
textuală și etnografia oferă instrumente calitative care vin în sprijinul efortului umanistului de a
căuta înțelesuri. O să descriu pe scurt trăsăturile distincte ale fiecărei metode.

1. Experimentele
Pornind de la premisa că, în general, comportamentul uman nu este accidental, un
experimentator încearcă să stabilească o secvență de cauze și efecte prin manipularea sistematică
a unei variabile (numită variabilă independentă) într-o situație strict supravegheată, pentru a
constata efectele acesteia asupra altei variabile (numită variabilă dependentă). De exemplu,
Glenn a sugerat să se arate reclama la Coca-Cola dietetic unui grup de consumatori de băuturi
răcoritoare, pentru a afla dacă atenția față de un stimul vizual atrăgător precum elefantul înotător
influențează răspunsul față de produsul publicitar. Pentru scopul realizării comparației, el ar
putea arăta o reclama mai puțin inovatoare unui grup similar. Pentru a se asigura că a manipulat
cu succes variabila independentă a atenției, s-ar putea folosi de un echipament de laborator
pentru a monitoriza clipirile din ochi, dilatarea pupilelor și direcția privirilor fiecărui subiect.
După ce a arătat reclamele, Glenn ar măsura apoi dorința exprimată față de Coca-Cola
dietetic a fiecărui grup – pe scări atitudinale, prin teste competitive de degustare a Pepsi-ului
dietetic, sau prin comportamentul efectiv al consumatorului în magazine. Dacă privitorii
captivați de imaginea elefantului înotător răspund mai favorabil produsului sponsorului decât
subiecții care au fost expuși unui apel mai puțin inovativ, atunci rolul major al captării atenției în
procesul de persuasiune ar fi verificat.

2. Sondajele de opinie
Folosind chestionarele sau interviurile, adepții sondajelor de opinie se bazează pe
informațiile auto-raportate pentru a descoperi ce gândesc, simt, sau intenționează oamenii să
facă. În 1985, compania Coca-Cola a comis o gafă comercială devenită clasică, modificând
formula de bază pentru a îndepărta gustul familiar înțepător și a-l face mai dulce. Compania a
făcut schimbarea după ce a efectuat o sută de mii de teste de degustare pe persoane care nu
consumau Coca-Cola, însă au neglijat să-și verifice consumatorii loiali. Vânzările au scăzut
19

brusc până când protestele publice au obligat compania să revină la gustul original.
Comercializată astăzi drept „Coca-Cola clasic”, numele ne amintește să nu presupunem automat
că știm cum vor reacționa oamenii. S-ar putea ca un elefant înotător să nu-i farmece. Dacă vrem
să știm, trebuie să întrebăm.
Metodologia sondajelor de opinie folosește, de asemenea, cercetătorilor în validarea
teoriilor. De exemplu, un cercetător ar putea chestiona o mostră reprezentativă de cumpărători
care au achiziționat cutii de câte șase Coca-Cola în săptămâna de după difuzarea reclamei de
bază pe posturile de televiziune. O corelație pozitivă între o amintire vie a reclamei și un raport
al unei alegeri de proporții neobișnuite a Coca-Cola-ului dietetic în locul altor băuturi răcoritoare
fără calorii vor da credibilitate teoriilor despre influența care se concentrează asupra atenției.
Desigur, nu există garanții că aceste cumpărături nu au fost influențate de alte cauze cum ar fi
prima expunere pe raft sau o reducere de preț. Este dificil să susții relații de tip cauza-efect cu
informații corelative. Totuși, spre deosebire de un experiment de laborator puternic controlat, un
sondaj de opinie bine planificat oferă cercetătorului în științele sociale ocazia de a intra în mințile
oamenilor într-o situație „reala” de viață. Există mai puțină rigoare aici decât într-un experiment,
însă mai multă vigoare.

3. Analiza textuală
Scopul analizei textuale este să descrie și să interpreteze caracteristicile unui mesaj. Poate
ca ați observat din analiza lui Marty a reclamei la Coca-Cola dietetic faptul că termenul text nu
se limitează la materialele scrise! Teoreticienii comunicării folosesc acest termen pentru a se
referi la orice expresie intenționat simbolică – verbală sau non-verbală. Critica lui Marty este un
un exemplu contemporan al celei mai vechi tradiții de cercetare din domeniul comunicării –
studiul intensiv al unui mesaj particular fundamentat într-o perspectiva umanistă. Criticismul
retoric este cea mai comună formă de analiză textuală.
Un număr din ce în ce mai mare de cercetători interpretativi nu se mai mulțumesc cu
simpla interpretare a înțelesului intenționat al unui text. Ei vor să expună și să reziste public
ideologiei care constituie infrastructura înțelepciunii acceptate într-o societate sau alta. Cunoscuți
alternativ și sub numele de postmoderni, post-structuraliști, deconstructiviști sau hermeneuți,
acești cercetători resping orice noțiune de adevăr sau sens permanent. Pentru gânditorii
tradiționali, activitatea acestor cercetători se aseamănă celei a unor copii de grădiniță furioși, care
se ocupă cu dărâmatul construcțiilor altora, însă acești cercetători folosesc teoria pentru a
configura un spațiu în care oamenii lipsiți de putere pot fi auziți.
Lana Rakow, o cercetătoare feministă de la Departamentul de Comunicare al
Universității din Wisconsin-Parkside ne-ar cere să avem în vedere condiția femeilor care
urmăresc aproape orice model feminin într-o reclamă de televiziune. Telespectatoarele nu pot
scăpa mecanismului care portretizează suplețea drept ideal erotic inaccesibil, căci sunt continuu
invitate să-și vadă corpul drept „obiect al privirii fetișizante masculine” [10].
Pentru Rakow și pentru alți teoreticieni critici vizavi de „industriile culturale”,
publicitatea reprezintă elementul de bază al opresiunii, căruia trebuie să i se opună rezistență de
către cei care înțeleg că televiziunea impune sensuri spectatorului. Forma lor de analiză textuală
nu este o întreprindere detașată și imparțială; este o unealtă puternică în serviciul unei agende
reformatoare.
Deși lectura lui Marty a reclamei la Coca-Cola dietetic nu pare prea radicală, ea include o
critică socială semnificativă, chiar dacă implicită. Subliniind obsesia culturii noastre pentru
suplețe, ea sugerează că reclama se joacă cu anxietatea spectatorilor față de kilogramele în exces,
20

prin asociație cu pachidermul cel rotund. De fapt, afirmația lui Marty, potrivit căreia reclama a
avut ca țintă spectatorii conștienți de greutatea lor, a fost suficient de subversivă încât să ducă la
dezaprobarea companiei Coca-Cola. Compania și-a manifestat nemulțumirea față de analiza
acestuia, refuzându-mi acordul de a introduce fotografii ale reclamei în această carte. Coca-Cola
dietetic poate fi fără zahăr, însă decizia de a interzice publicarea demonstrează afirmația
umanistă potrivit căreia cunoașterea se petrece mereu într-un context axiologic.

4. Etnografia
În filmul Dansând cu lupii, care a câștigat în 1990 premiul Academiei, Kevin Costner îl
interpretează pe John Dunbar, un locotenent în armată ce locuia singur, în secolul al XIX-lea, pe
câmpiile Dakotei [11]. Cu oarecare anxietate și cu mare nesiguranță, Dunbar își propune să
înțeleagă felul de a fi al tribului Sioux, care locuia la mică distanță. El privește și ascultă cu
atenție, apreciază în mod deosebit totul, și încet încet începe să participe la ritualurile tribului. De
asemenea, face însemnări semnificative. Acesta este demersul etnografic!
Antrolologul de la Princeton Clifford Geertz spune ca etnografia „nu este o știință
experimentală aflată în căutarea unor legi, ci o abordare interpretativă aflată în căutarea
înțelesurilor” [12]. Ca un observator sensibil al peisajului uman, Geertz nu este dispus să-și
impună propriul mod de a gândi în construcția realității așa cum o realizează societatea. El
dorește ca teoria sa a comunicării să se bazeze pe sensurile pe care oamenii dintr-o cultură le
împărtășesc. A-i înțelege corect înseamnă a vedea lucrurile din punctul lor de vedere.
Majoritatea oamenilor privesc de multă vreme publicitatea drept o lume de sine
stătătoare. Un specialist în comunicare ar putea privi reclama la Coca-Cola dietetic ca pe un
artefact al acestei subculturi particulare și ar căuta să înțeleagă rețeaua de semnificații din jurul
creării acestui spot publicitar particular și a altora. Un etnograf ar căuta riturile, ceremoniile,
ritualurile, miturile, legendele, poveștile și folclorul ce reflecta semnificațiile comune și valorile
industriei publicitare. Poate că agenția de publicitate a companiei Coca-Cola ar primi cu dragă
inimă un intern care să fie dispus să-și asume un rol de participant observator.

O PRIVIRE ÎNAINTE: A SUPRAVIEȚUI VERSUS A ÎNFLORI ÎN TENSIUNEA


TEORETICĂ
În acest capitol introductiv am încercat să scot în evidență câteva diferențe semnificative
între perspectiva științifică și cea umanistă. Cu toate că există teoreticieni ai comunicării care
stau cu fundu-n două luntre, în timp ce ideile lor nu se încadrează perfect într-o categorie sau
alta, majoritatea celor treizeci și trei de teorii pe care le prezint în această carte sunt împărțite
egal între categoria artelor și cea a științelor. O înțelegere de bază a distincțiilor vă va ajuta să
înțelegeți încotro se îndreaptă cercetătorii care împărtășesc aceleași vederi și de ce au ales o cale
anume de a ajunge acolo.
Nu ați putut citi până aici fără să fi înțeles că cei care fac știință și cei care fac artă se
privesc reciproc cu anumite precauții. Glenn și Marty întâmpină uneori dificultăți în aprecierea
cercetării celuilalt. În cazul lor, e vorba de o tensiune creativă care îi determină pe fiecare dintre
cei doi să își lărgească orizontul academic. În alte cazuri, susținătorii celor două tradiții aruncă
proiectile în direcția opusă. Capitolul al doilea relatează modul în care acest conflict a influențat
studiul comunicării. Acest rezumat istoric vă va ajuta să înțelegeți de ce doi profesori dintr-unul
și același departament se pot manifesta cu oarecare prudența unul în prezența celuilalt.
21

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ INTELEGETI ESENȚIALUL


1. Comparați abordările lui Glenn Sparks și Marty Medhurst ale reclamei la Coca-Cola dietetic.
Care analiză are mai mult sens pentru dumneavoastră? De ce?
2. Cum diferă oamenii de știință și umaniștii în ce privește răspunsul la întrebarea „Ce este
adevărul?” Care credeți ca este perspectiva cea mai satisfăcătoare?
3. Gândiți-vă la cursurile de comunicare pe care le-ați frecventat. Pe ce perspectivă se baza actul
didactic? Se datora efectul disciplinei ca atare sau orientării profesorului?
4. Cum ar privi un retoretician experimentele, sondajele de opinie, analiza textuală și etnografia
ca metode de cercetare? Cum privesc cercetătorii empirici aceleași metodologii?

Iată douăzeci de întrebări care vă îndrumă în evaluarea a patru metode de cercetare (alese din
Frey, Botan, Friendman și Keeps, Interpreting Communication Research: A Case Study
Approach).

CERCETAREA EXPERIMENTALĂ
Cât de precise sunt ipotezele? Constituie fiecare dintre ele o predicție cauză-efect clar exprimată,
simplă și unică?
Sunt ipotezele interesante sau sunt mai degrabă evidente?
Au fost subiecții repartizați aleator în grupurile experimentale? A avut fiecare persoană studiată
în experiment șanse egale de a fi repartizată unor condiții experimentale diferite?
A fost manipularea variabilei dependente suficient de realistă încât să-i permită cercetătorului să
generalizeze rezultatele obținute dincolo de cadrele acelui experiment particular?
Au fost controlate variabilele externe importante care ar putea falsifica rezultatele? Pot fi
rezultatele cauzate de alte evenimente care au avut loc între momentul în care subiecții au avut
experiența variabilei independente și cel în care au fost măsurați conform variabilei dependente?

CERCETAREA BAZATĂ PE CHESTIONARUL SAU INTERVIUL SONDAJULUI DE


OPINIE
Există vreo părtinire în alegerea mostrei? Ar putea exista diferențe între cei care au participat și
cei care nu au participat la studiu? A fost rata răspunsului suficientă pentru scopul cercetării?
A fost chestionarul sau interviul ales potrivit pentru a răspunde la întrebarea pusă de studiu?
Au fost întrebările exprimate clar? S-au evitat cu succes întrebările care să inducă în eroare?
Li s-a garantat respondenților anonimitatea?
Au primit intervievatorii suficientă instruire? Au avut ei o investigație eficientă?

ANALIZA TEXTUALĂ: CRITICISMUL RETORIC


Au fost alese spre analiză cele mai potrivite texte?
Este cercetătorul sigur ca textele alese sunt complete și corecte? Ce ar fi putut fi lăsat pe dinafară
acestor texte și cum ar putea omisiunile influența rezultatele?
Despre ce tip de criticism retoric e vorba: istoric, neo-aristotelian, generic, feminist, metaforic,
narativ, dramatic, analiza temelor imaginare?
A construit criticul un argument convingător în privința sensului textului?
La o analiză finală, are eseul drept consecință o mai buna înțelegere a persuasiunii umane?

CERCETAREA ETNOGRAFICĂ
22

Ce a justificat alegerea observației sau a interviurilor drept metode adecvate? Au fost observațiile
realizate la fața locului, unde oamenii comunică natural?
Au înregistrat observatorii complet întregul comportament comunicațional relationat cu
întrebările studiului?
Sunt rezultatele descrise în detalii suficient de bogate și de vii („o descriere densă”) încât
cititorul să poată vizualiza comportamentul comunicațional observat și contextul în care a
apărut?
Ce garantează că inferențele sunt fundamentate pe informații, nu impuse sau influențate de
presupunerile a priori ale cercetătorului?
Reușesc rezultatele cercetării să vă „pună în pielea respondenților”, oferindu-vă o imagine mai
clară a modului cum persoanele din grupul studiat acționează, gândesc, vorbesc și/ sau
reacționează unii față de alții?

NOTE
[1] Ernest Bormann, Communication Theory, Sheffield Publishing, Salem, Wis., 1989, p. 25.
[2] Bob Garfield, "Diet Coca-Cola's refreshment packed in swimming trunks," Advertising Age,
July 11, 1994, p. 3.
[3] James Anderson, Communication Theory: Epistemological Foundations, Guilford, New
York, 1996, p. 120. Mulțumesc editorului William Meyer pentru ca mi-a pus la dispoziție
numărul paginilor înainte de publicare.
[4] Poetul William Henley, "Invictus", în The Home Book of Verse, ediția a 9-a, Burton E.
Stevenson (ed.), Holt, Rinehart and Winston, NY, p. 3501.
[5] Anderson, p. 133.
[6] C. S. Lewis, The Abolition of Man, MacMillan, NY, 1944, p. 309.
[7] George C. Homans, The Nature of Social Science, Harcourt, NY, 1967, p. 4.
[8] Robert Ivie, Quarterly Journal of Speech, Vol. 81, 1995, p. 138.
[9] Lawrence Frey, Carl Botan, Paul Friedman și Gary Kreps, Investigating Communication: An
Introduction to Research Methods, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, NJ, 1991.
[10] Lana F. Rakow, "Don't Hate Me Because I'm Beautiful: Feminist Resistance to
Advertising's Irresistible Meaning", Southern Communication Journal, Vol. 57, No. 2, 1992, p.
135.
[11] Dances with Wolves, TIG Productions, 1990.
[12] Clifford Geertz, "Thick Description: Toward an Interpretive Theory of History," The
Interpretation of Culture, Basic Books, NY, 1973, p. 5.
23

CAPITOLUL 2. DISCUȚII PE MARGINEA COMUNICĂRII

Comunicarea este un termen greu de definit. Cele mai multe definiții spun probabil mai
multe despre autorul lor decât despre natura comunicării ca atare.
Gândiți-vă, de pildă, la perspectivele diferite ale celor doi teoreticieni despre care veți citi
în secțiunea dedicată mesajelor verbale. Inginerul Claude Shannon ia o abordare științifică:
„Comunicarea este transmiterea și receptarea informațiilor” [1]. Filosoful I. A. Richards gândește
dintr-o perspectivă umanistă: „Comunicarea este crearea înțelesului” [2]. Cu toate că nu sunt
contradictorii, nici una dintre definiții nu vorbește despre ceea ce-l interesează pe celălalt
teoretician.
Cum domeniul comunicării cuprinde atât perspectivele științifice, cât și pe cele umaniste,
asupra lumii, am ales să adopt o definiție care nu privilegiază una dintre abordări în detrimentul
celeilalte. Îmi place definiția pe care Lawrence Frey, Carl Botan, Paul Friedman și Gary Kreps
au formulat-o în studiul lor referitor la metodele de cercetare. Acești scriitori definesc
comunicarea într-un fel care descrie esența procesului, fără să excludă vreun mod particular de a
examina subiectul: „Comunicarea este organizarea mesajelor cu scopul creării înțelesului” [3].
Această definiție cuprinzătoare privește comunicarea ca pe o activitate intenționată, în
timp ce nu exclude apariția efectelor accidentale. Ea dă importanță egală mesajelor și
înțelesurilor și oferă posibilitatea de a studia atât conținuturi, cât și relații. Limitele domeniului,
așa cum le stabilește această definiție, sunt suficient de cuprinzătoare încât să includă simbolurile
verbale și non-verbale. Cu alte cuvinte, definiția descrie ceea ce cercetătorii în domeniul
comunicării studiază de fapt.
Înțelepciunea populară sugerează că nu știm unde suntem dacă nu știm unde am fost.
Trebuie să avem o idee despre istoria domeniului nostru înainte de a înțelege ce încearcă să
realizeze teoreticienii din această carte. Restul acestui capitol oferă acest context istoric.
Primul vers al cântecului Timpul, interpretat de Alan Parsons Project, declară că „Timpul
continua să curgă precum un râu” [4]. Deoarece un singur râu poate conține mai mulți afluenți și
mai mulți curenți, această metaforă a lanțului de evenimente captează într-un mod reușit istoria
teoriilor și metodologiilor comunicării. În Capitolul 1, ne-am concentrat atenția asupra curentelor
gemene ale științelor și artelor. Aceste diverse puncte de vedere au ieșit la suprafață în studiul
comunicării la începutul anilor 1900; atât artele cât și științele au oscilat între flux și reflux de
atunci încoace.
Întreaga istorie este o interpretare a evenimentelor trecute. Am identificat șapte perioade
importante în istoria teoretică, metodologică și didactică a comunicării pe parcursul secolului XX
– un timp în care fluxul studiilor comunicării a crescut de la dimensiunea unui șiroi la cea a unui
șuvoi. Însă nu vă lăsați surprinși când veți observa că datele celor șapte intervale se suprapun
adeseori. Precum fazele cursului unui râu, aceste perioade sunt dificil de separat.

ANII TIMPURII (1900-1950): ASCENSIUNEA RETORICII


La începutul anilor 1900, profesorii de oratorie din universități erau membri ai
departamentelor de limba engleză. Profesorii de oratorie puneau accentul pe exprimarea orală și
nu rareori erau priviți de sus, ca un fel de „rude sărace”, de cei care studiau și predau literatura.
În încercarea de a dobândi respectul celorlalți și de a crea un domeniu academic propriu, un grup
restrâns de profesori de oratorie au părăsit, în 1914, Consiliul Național al Profesorilor de Limba
Engleză și au înființat Asociația Națională a Profesorilor Universitari de Discurs Public. (Înșiși
profesorii de oratorie întâmpinau probleme în pronunțarea acronimului ANPUDP.) Numele
24

organizației s-a schimbat ulterior în Asociația Americană de Oratorie (AAO). Deși unii profesori
de oratorie continuau să ocupe poziții marginale în departamentele de engleză, până în 1935 mai
mult de 200 de oferte academice ale colegiilor și universităților americane consemnau un
departament separat de oratorie.
Primul număr al revistei aferente noului domeniu, Quarterly Journal of Public Speaking,
a solicitat membrilor ANPUDP să genereze „un cadru mental suficient de științific” [5], iar un
articol ulterior a afirmat că obiectivul principal al organizației este să îi ajute pe membri „să
realizeze cercetare științifică pentru a conveni asupra unor răspunsurilor reale la anumite
întrebări” [6]. Însă pentru cei mai mulți specialiști în oratorie, graba incipientă de a accede la
științificitate pare să fi fost mai degrabă o preocupare pentru respectabilitatea academică în
cadrul universităților decât o dorința de a descoperi legile eficienței oratorice. În afara studiului
specializat al dereglărilor de vorbire cum ar fi bâlbâiala și deformarea vocii, perspectiva
științifică nu a avut un impact major asupra domeniului până după cel de-al doilea război
mondial.
În timpul acestor ani de început, departamentele de oratorie listau cursuri care ofereau
sfaturi practice celor care încercau să influențeze un public prin intermediul discursului, al
interpretărilor orale ale literaturii, al anunțurilor radio, teatrului, al dezbaterilor și discuțiilor la
masa rotundă. Profesorii apelau la un corp de cunoștințe de pe vremea grecilor și a romanilor –
scrierile lui Platon, Aristotel, Cicero și Quintilian constituiau sursele autoritare pentru instrucția
în discurs public.
În ce privește cercetarea științifică, un eseu din 1925 al lui Herbert Wichelns de la
Universitatea Cornell a consacrat criticismul retoric drept unica activitate teoretică adecvată în
cadrul domeniului. El a declarat că, spre deosebire de studiul critic al literaturii, analiza
discursului public „nu se preocupă de permanență, nici de frumos. E preocupată de efecte.
Privește un discurs ca pe un tip de comunicare cu un public anume, iar sarcina sa o constituie
analiza și evaluarea metodei unui orator de a-și împărtăși ideile ascultătorilor săi” [7].
Lucrarea lui Wichelns a consacrat categoriile aristotelice ale apelurilor logice, emoționale
și etice drept modalitatea etalon de evaluare a discursului public. Această metodă neo-
aristoteliană de a realiza criticismul oratoriei a dominat domeniul pentru următoarele câteva
decenii. Retorica era o artă, iar pentru majoritatea profesorilor de oratorie, școliți în umanism,
studiul științific al discursului public cu ajutorul metodologiei cantitative părea un lucru prostesc
și banal. Cât despre analiza retorică a radioului, filmului, televiziunii, aceste mijloace de
comunicare în masă erau ignorate, fiind considerate forme de amuzament care nu aveau
importanța unui discurs politic oficial sau a dezbaterii publice a anumitor subiecte.

COMUNICAREA ȘI ȘTIINȚELE SOCIALE (1930-1960): EFECTELE


MIJLOACELOR DE COMUNICARE ÎN MASĂ
Înaintea celui de-al doilea război mondial, puțini specialiști se refereau la cercetarea lor în
termeni de „cercetare în domeniul comunicării”. Cei care o făceau, foloseau termenul pentru a
descrie studiul științific al efectelor mijloacelor de comunicare în masă și lucrau în departamente
de sociologie, psihologie, științe politice și jurnalism, mai degrabă decât în domeniul oratoriei.
Retoricienii ignorau noile tehnologii ale comunicării în masă precum filmul, radioul și
televiziunea, considerându-le simple forme de amuzament. Însă conflictul armat mondial a creat
o nevoie urgentă de a găsi căi eficiente de a informa, influența și inspira la maxim sprijinul civic
în efortul comun presupus de război.
25

Specialiști de primă mână în științele sociale din toată țara s-au întâlnit la Washington
într-o încercare de a-și uni eforturile pentru a descoperi modul în care mesajele difuzate în masă
influențează ascultătorii. În cartea sa din 1963, The Science of Human Communication, Wilbur
Schramm, directorul Institutului de Cercetare a Comunicării de la Stanford, s-a referit la patru
dintre acești specialiști ca fiind „părinții fondatori” ai cercetării în domeniul comunicării [8].
Fiecare dintre ei a abordat dintr-o perspectivă a științei comportamentale efectele mesajelor
persuasive asupra maselor de public.
Harold Lasswell, specialist în științe politice, a analizat conținutul propagandei naziste
pentru a afla de ce a avut un atât de mare efect asupra multora dintre cei care i-au fost expuși. El
a împărțit procesul comunicării în cinci părți componente: cine spune, ce, prin ce canal, cui și cu
ce efect.
Kurt Lewin a fost un psiholog social care a scăpat din holocaustul lui Hitler. Aversiunea
sa puternică față de stilul de conducere autoritar l-a determinat să studieze prejudecățile și modul
în care grupul influențează deciziile membrilor săi particulari.
Sociologul Paul Lazarsfeld a înființat Biroul de Cercetare Socială Aplicată la
Universitatea Columbia, cu scopul de a atrage fonduri private și guvernamentale. El și-a testat
cele mai noi teorii pe orice problemă economică pe care i-o puneau clienții. Proiectul său Radio
Cercetarea a însemnat un adevărat pionierat în folosirea tehnicilor inedite ale sondajului de
opinie și focus-grupului în scopul măsurării impactului emoțional al difuzării informației în
masă.
Prin intermediul studiilor sale asupra schimbărilor atitudinale, desfășurate la Yale,
psihologul experimental Carl Hovland a testat efectele persuasive ale credibilității sursei
(credibilitatea oratorului), precum și ordinea argumentelor într-un mesaj. Lucrând pentru Armată
în timpul războiului, Hovland a analizat efectul filmelor de propagandă De ce luptăm asupra
moralului soldaților.
Într-un articol din 1959 intitulat „Starea cercetării în domeniul comunicării”, specialistul
în științe sociale Bernard Berelson de la Universitatea din Chicago a declarat că cercetarea în
domeniul comunicării „dispare treptat” [9]. El și-a bazat sumbra concluzie pe faptul că toți cei
patru părinți fondatori pe care îi identificase Schramm s-au pensionat, au murit sau au abandonat
cercetarea în domeniul comunicării. Aprecierea lui Berelson s-a dovedit prea pesimistă, în
principal datorită efortului neostenit al lui Schramm. Pe baza experienței sale în război, când a
ajutat la schițarea ciornelor faimoaselor conversații lângă șemineu ale președintelui Franklin
Roosevelt, Schramm și-a propus sa creeze un „domeniu interdisciplinar” al comunicării,
complementar celor cinci științe sociale consacrate ale psihologiei, sociologiei, științelor politice,
economiei și antropologiei.
Schramm își susținea întreprinderea cu mult talent și experiență. Instruit în limba engleză,
era un jurnalist de succes, scria cronici pentru Saturday Evening Post, cânta la flaut în orchestra
simfonică din Boston, pilota un avion și chiar i s-a oferit un contract pentru a juca baseball. Spre
sfârșitul anilor 1960, Schramm crease primul program doctoral în comunicarea de masă
(Universitatea din Iowa), înființase Institutul de Cercetare în Domeniul Comunicării, după
modelul lui Lazarsfeld (Universitatea din Illinois) și obținuse credibilitate pentru studiul
comunicării prin înființarea unui program similar la una dintre cele mai prestigioase universități
private – Stanford.
Mulți specialiști în comunicare îl consideră pe Schramm drept adevăratul părinte fondator
al domeniului, iar unii sugerează chiar că el ar fi creat în mod deliberat mitul „părinților
fondatori” pentru a împrumuta din credibilitatea respectaților specialiști în științele sociale [10].
26

Oricare ar fi adevărul, e clar că Schramm a antrenat prima generație de cercetători în domeniul


comunicării orientați empiric, în timp ce a evitat orice dialog cu departamentele de oratorie
fundamentate în umanism. Această lipsă de contact a creat un model al dezbinării între artele
retorice și științele comportamentale în interiorul domeniului și, de asemenea, a limitat orice
interes în studiul comunicării interpersonale și de masă. În ciuda indiferenței lui Schramm față de
domeniul mai larg, o parte din propriii săi studenți s-au alăturat departamentelor de oratorie,
cărora le-au adus obolul propriilor metodologii științifice și agende de cercetare. Datorită acestor
specialiști în științele sociale, domeniul nu va mai fi niciodată același.

REVOLUȚIA EMPIRICĂ (1950-1970): TEORII ÎN EPRUBETĂ


În anii 1950, departamentele de oratorie au continuat să promoveze înțelepciunea retorică
antică, potrivit căreia discursul persuasiv implică un orator moral care folosea argumente logice:
„omul bun care vorbește corect” [11]. Însă cadrele didactice mai tinere cu instrucție în științele
sociale nu mai erau dispuse să creadă pe cuvânt acest „adevăr”. Înarmați cu scepticism științific
și noi metode de evaluare a atitudinilor, ei au supus principiile retorice unor teste.
Aristotel, de pildă, scria că ethos-ul reprezintă o combinație între inteligența, caracterul și
bunăvoința unui orator față de publicul său. Profesorii de oratorie orientați empiric au descoperit
ulterior că evaluarea de către un public a „credibilității oratorului” includea într-adevăr factori de
competență (inteligența) și încredere (caracter) [12]. Însă nu au găsit nicio dovadă că publicul
privește bunăvoința sau intențiile pozitive ale oratorului ca trăsături separate de caracterul său.
Cercetătorii interesați de astfel de studii au adoptat termenul de cercetare în domeniul
comunicării pentru a-și distinge munca de cea a analizei textuale istorico-critice a retoricienilor.
În 1950, un grup de specialiști în comunicare au pus bazele a ceea ce constituie astăzi Asociația
Internațională de Comunicare (AIC), o organizație profesională orientată științific, rivală a
Asociației Americane de Oratorie, care avea rădăcini în umanism. Profesorii tradiționali de
oratorie ai acestei epoci i-au acuzat adesea pe cercetătorii în domeniul comunicării că se supun
„legii ciocanului” (lui Maslow). Era o nu prea subtilă aluzie la cei care foloseau instrumente
statistice proaspăt achiziționate indiferent de natura sarcinii ce le stătea în față.
Însă ironia a făcut prea puțin în sensul încetinirii transformării radicale din interiorul
domeniului. Schimbarea a fost fără îndoială grăbită de modelul liniar al comunicării al lui
Shannon și Weaver, apărut la începutul acestei perioade (vezi Capitolul 4). David Berlo, autor al
manualului de comunicare dominant în anii 1960, a redus modelul la patru componente
elementare [13].
Sursa-Mesaj-Canal-Receptor
Modelul său SMCR a oferit un vocabular comun și o modalitate standard de a privi
procesul comunicării.
Cercetătorii empirici au continuat să-și împrumute ideile centrale din alte domenii – în
special din psihologia socială. Într-adevăr, cinci din cele treizeci și trei de teorii din această carte
provin din respectiva ramură specializată a psihologiei. Metodologia lor comună și unitatea
viziunii lor despre lume au conferit cercetătorilor veniți dinspre științele sociale un mai mare
impact asupra domeniului comunicării decât ar putea indica simplul lor număr. În 1969, AAO și-
a schimbat numele în Asociația de Oratorie și Comunicare (AOC). Termenul comunicare din
numele asociației a constituit dovada tacită că abordarea științifică domina domeniul la data
respectivă. La începutul anilor 1960, puține departamente care predau oratoria includeau
cuvântul comunicare în titlu. Până la mijlocul anilor 1970, existau puține astfel de departamente
care nu îl conțineau.
27

TURBULENȚII ANI 1960 (1960-1970): O RAMPA DE LANSARE PENTRU


COMUNICAREA INTERPERSONALĂ
Dacă timpul ar arăta ca un râu ce curge prin domeniul comunicării, decada anilor 1960 ar
putea fi comparată cu o întindere pe zece ani de permanentă adaptare la schimbări continue
impredictibile. Pentru America, a fost timpul confruntărilor legate de drepturile civile,
răzmerițele urbane, amestecul Statelor Unite în Vietnam, grevele din campusurile universitare,
apariția Beatles-ilor, mișcarea hippie, revoluția sexuală, cultura drogurilor și asasinarea
președintelui John F. Kennedy, a fratelui său Bobby, a lui Martin Luther King, Jr. și a lui
Malcolm X. Neliniștea din întreaga țară s-a reflectat și în departamentele de oratorie și
comunicare. Nicăieri n-a fost turbulența resimțită mai intens decât în tranziția abruptă de la
interesul pentru discursul public la preocuparea pentru comunicarea interpersonală.
În 1960, majoritatea membrilor Asociației Americane de Oratorie concepeau încă
oratoria ca pe o artă platformă. Titlurile cursurilor oferite în departamente oglindeau această
imagine mentală: discurs public, interpretare orală, argumentare și dezbatere, persuasiune, istoria
discursului public american și retorica clasică. Chiar studiul comunicării în grupuri mici se
concentra pe discuții și luări de decizii în contextul unei întâlniri organizate. Cursurile de
formare în toate colegiile erau menite să îmbunătățească organizarea mesajelor, să reducă
anxietatea de a vorbi în public și să elimine din acțiunea oratorului expresiile care distrag atenția
precum exclamațiile sau ticurile verbale.
Totuși, pentru mulți profesori și studenți, cele mai frumoase aspecte ale discursului public
formal păreau lipsite de relevanță în lumina luptei brute pentru putere aflate în plină desfășurare
pe străzile din afara sălilor de curs. În fond, cine mai declama discursuri bine argumentate? Cine
mai stătea să le asculte? Până în 1970, majoritatea cadrelor didactice priveau discursul public ca
pe ceva depășit. Astfel că forma departamentelor de comunicare s-a schimbat radical. Gândiți-vă
la următoarele dovezi:
La multe școli, comunicarea interpersonală a înlocuit discursul public, ca și curs obligatoriu
pentru toți studenții. Planul de învățământ se concentra asupra interacțiunilor binare caracterizate
prin conștientizarea reciprocă a individualității celorlalți.
Cei mai buni profesori nu mai predau cursuri de discurs public. Se concentrau în schimb asupra
comunicării non-verbale, a consolidării încrederii, a dezvăluirii de sine, rezolvării conflictelor și a
altor probleme interpersonale. Practicienii științelor comportamentale efectuau cercetarea, în timp
ce umaniștii scriau manualele. Niciunul dintre grupuri nu mai părea interesat de discursul public.
Mișcarea grupul de întâlnire a avut o influență majoră asupra modului în care s-au predat
cursurile despre grupuri. Cunoscută de asemenea drept „instrucție în sensibilitate” sau „psihologie
umanistă”, mișcarea promova împărtășirea deschisă și sinceră a sentimentelor de către membrii
săi unii altora și îi încuraja pe aceștia să ignore convențiile sociale care ar putea bloca deplina
expresivitate.
Persuadarea a devenit un cuvânt ingrat. Atitudinea dominantă în societate, care prescria fiecăruia
să-și rezolve singur problemele sancționa atât individualismul, care nu mai lăsa loc
responsabilității sociale, cât și încercările evidente de a schimba comportamentul altuia.
Etica comunicării și-a schimbat orientarea, de la un interes pentru adevăr la o preocupare pentru
loialitatea față de partenerul de comunicare. Ceea ce se spunea a trecut pe loc secund, lăsând prim
planul modului în care erau spuse lucrurile și felului în care îi afectau cuvintele pe ceilalți.
Relațiile erau mai importante decât conținutul mesajelor.
Popularitatea cursurilor în departamentele de comunicare s-a schimbat semnificativ. Comunicarea
interpersonală și de masă erau pe val. Interpretarea orală, discursul public și istoria nu.
Declamația și arta dramatică aveau o viața proprie și adeseori deveneau departamente separate.
28

Totuși, contrar așteptărilor cercetătorilor empirici aflați pe val, retorica nu a dispărut. După zeci
de ani de rutină neo-aristoteliana, au apărut noi metode de analiză retorică ce garantau nu numai
că retorica va supraviețui, ci chiar că urma să înflorească.

NOILE RETORICI (1965-1980)


Un număr din 1965 al revistei Quarterly Journal of Speech conținea un articol care
folosea categoriile lui Aristotel de logos, pathos și ethos pentru a analiza relația dintre
argumentele discursive și figurile de stil în Anglia secolelor XVII și XVIII [14]. Acest studiu
istorico-critic este remarcabil astăzi numai ca exemplu tipic de cercetare în domeniul oratoriei
între anii 1925 și 1965. Retoricienii erau evident captivi unei unice metode de a analiza un text.
Ceea ce odinioară reprezenta cercetare normală era acum în pericol de exil la periferiile
domeniului.
În același an, cartea lui Edwin Black, Criticismul retoric: Un studiu despre metodă a
lansat o revoltă împotriva cercetării retorice tradiționale, pledând pentru o multitudine de
abordări față de analiza evenimentelor oratorice [15]. Douglas Ehninger a fost numai unul dintre
cercetătorii care s-a grăbit să proclame decesul ortodoxiei retorice: „Dacă eseul-reper din 1925 al
lui Wichelns a însemnat nașterea neo-aristotelianismului, această carte, publicată patruzeci de ani
mai târziu, ar putea foarte bine să dea acestei școli lovitura de grație” [16].
Cum s-a dovedit, s-a înșelat. Categoriile lui Aristotel continuă să ofere o modalitate
folositoare de a analiza un mesaj, oratorul care îl articulează și publicul care îl ascultă (vezi
Capitolul 23). Însă o armată de noi abordări s-a evidențiat curând după ce Black solicitase
apariția unor noi retorici.
Observând mișcările protestatare din anii 1960, criticii retorici au ajuns la aceeași
concluzie ca și cercetătorii comportamentali – că marșurile și grevele publice nu prea au nimic în
comun cu discursurile atent meșteșugite sau cu argumentele bine formate. Numărul
demonstranților și comportamentul lor militant vorbeau mai clar decât orice expresie sau figură
de stil. Articole despre „retorica puterii negrilor”, „retorica confruntării” și alte studii despre
„retorici ale...” au început să apară în revistele de comunicare [17].
Mulți umaniști s-au simțit ofensați de metodele non-artistice de care demonstrații uzau
pentru a capta atenția publicului. Nu e nimic prea subtil într-un pumn ridicat, o obscenitate
strigată în gura mare sau în confiscarea unei clădiri publice. Însă dacă retorica reprezenta într-
adevăr un efort „de a descoperi toate mijloacele disponibile de persuadare” [18], cercetătorii
domeniului au hotărât că nu mai pot ignora tehnicile coercitive ale propagandei sociale sau
modalitățile în care comportamentul non-verbal comunică.
Aceeași logică s-a aplicat influenței televiziunii, filmului și muzicii. Inițial ignorate ca
„simple forme de amuzament”, mijloacele de comunicare în masă dădeau în mod evident contur
culturii populare. Profesorul de limba engleză Marshall McLuhan a captat atenția publică grație
afirmației sale potrivit căreia conținutul televiziunii este aproape nesemnificativ (vezi Capitolul
26). „Mediul (de comunicare în masă) este mesajul”, a anunțat el, iar mii de studenți s-au apucat
să-i verifice afirmația. Argumentele retorice ale lui Aristotel, logos-ul, pathos-ul și ethos-ul
păreau fade în comparație cu entuziasmul de a face parte dintr-o revoluție media.
Până spre sfârșitul anilor 1970, majoritatea specialiștilor în științele comunicării din
Statele Unite ignorase concepția europeană cu privire la legătura dintre comunicare și cultură. Cu
toate că între savanții britanici, francezi, italieni și germani existau diferențe, cei mai mulți
ofereau o analiză marxistă a rolului mijloacelor de comunicare în masă în formarea valorilor
sociale.
29

Cunoscuți ca „teoreticieni critici”, acești filosofi și sociologi umaniști au fost extrem de


critici cu privire la cercetătorii empirici americani care afirmau ca fac știință obiectivă.
Teoreticienii critici luau în zeflemea cercetarea consacrată a mijloacelor de comunicare în masă,
care se pretindea neutră, însă mereu sfârșea servindu-le celor care dețineau puterea politică și
economică. Spre sfârșitul acestei perioade, teoria critică europeană traversase Atlanticul și
furniza retoricienilor americani muniție proaspătă în coliziunile periodice cu reprezentanții
științelor sociale.

ÎN CĂUTAREA UNUI MODEL UNIVERSAL (1970-1980)


În timp ce retoricienii se diversificau în anii 1970, oamenii de știință din domeniul
comunicării încercau să se consolideze. După două decenii de cercetare empirică, se puteau
lauda cu prea puțină cunoaștere în privința procesului comunicării. Mulți suspectau că absența
unei descoperiri științifice majore era pricinuită de absența unei unice mari teorii de care părea să
fie nevoie pentru a concentra eforturile în cercetare.
Fiecare grup de interes în domeniul comunicării izolase și cercetase variabile distincte, pe
care membrii săi le considerau cruciale procesului comunicării. De exemplu, cercetătorii
preocupați de discursul public încercau să identifice cauzele și tratamentul pentru anxietatea
asociată actului oratoric. Cercetătorii preocupați de dinamica grupurilor se concentrau asupra
trăsăturilor și stilurilor unui conducător. Cercetătorii preocupați de mijloacele de comunicare în
masă se concentrau asupra efectelor violenței în televiziune. Cercetătorii preocupați de
persuasiune căutau factorii distincți care determină credibilitatea sursei, în timp ce noua zonă a
comunicării interpersonale acoperea întregul peisaj cu studii despre dezvăluirea de sine,
aprecierea de sine, încredere, semnale non-verbale, rezolvarea conflictelor și multe altele. Exista
prea puțină disciplină în cadrul domeniului.
În cartea sa Structura revoluțiilor științifice, filosoful științei Thomas Kuhn susținea că o
paradigmă sau un model universal este însemnul unei științe mature [19]. Reprezentanții
științelor sociale din departamentele de comunicare erau dureros de conștienți ca nu au atins
statutul respectiv. După ce redefiniseră cu succes domeniul drept „comunicare” și conștienți de
statutul dominant în nou-numitele departamente, nu puteau totuși susține o teorie sau abordare
unificatoare, care să le garanteze respectabilitatea academică printre colegii de la departamentele
de psihologie sau fizică. Astfel, pe parcursul decadei 1970, cercetătorii empirici au urmărit visul
unui model al comunicării universal acceptat.
În ultimă instanță, au eșuat, însă nu din pricină că nu ar fi încercat. La aceeași conferință
sponsorizată de Asociația Americana de Oratorie care a determinat schimbarea numelui
organizației, specialiștii în comunicare au căutat să definească interesul central în cercetare din
cadrul domeniului. Ei au căzut de acord ca obiectul cercetării lor consta în „interacțiunea
simbolică verbală”, iar solicitările de articole în reviste și lucrări la conferințe în următoarea
decadă au subliniat preferința pentru cercetarea orientată spre mesaj.
În încercarea de a cartografia factorii care influențează crearea și interpretarea mesajelor,
scriitorii de manuale ai anilor 1970 au oferit modele ilustrate ale procesului comunicării, fiecare
dintre ele mai complex decât precedentul. Diferitele ilustrări arătau precum tablele de Monopoly,
arcurile de pat, mașinile de spălat, desenele schematice ale circuitelor electrice, diagramele
meciurilor de fotbal, arborii genetici, buclele de feedback furnal-termostat, amibele în proces de
diviziune, cuburile rubice, scările, instalațiile hidraulice și roțile dintre roți. Oricât erau de
fascinante, nici unul dintre modele respective nu a generat un consens în calitate de paradigmă a
procesului de comunicare.
30

Întregul număr din primăvara lui 1977 al revistei Communication Quarterly a prezentat o
dezbatere între avocații a trei tipuri de teorii bazate pe: legi, reguli și sisteme. Din Capitolul 1
știți deja că legile explicative sunt scopul științei, în timp ce regulile interpretative sunt produsul
abordării umaniste. O abordare a sistemelor deschise nu coincide perfect nici uneia dintre
orientări.
Teoria sistemelor refuză să trateze orice conversație ca pe un eveniment izolat.
Teoreticienii care lucrează cu acest model văd un sistem de comunicare uman ca pe o mulțime de
persoane interdependente care lucrează împreună pentru a se adapta unui mediu înconjurător
aflat în schimbare. Teoreticienii sistemelor diferă de teoreticienii regulilor prin faptul că
diminuează rolul indivizilor, în timp ce se concentrează asupra unor modele de relații în cadrul
întregului sistem. Ei se diferențiază, de asemenea, de teoreticienii legilor prin faptul că privesc
un eveniment comunicațional ca fiind mai mult decât suma părților sale.
Dezbaterea, ca activitate co-curriculară, are o lungă și mândră tradiție a excelenței în
domeniul comunicării. Numeroase figuri publice indică instrucția în dezbateri amicale ca fiind
cea mai bună pregătire pentru analiza critică și pentru gândirea independentă. Însă cei care
participă la dezbateri rareori creditează argumentele opozanților lor, în timp ce spectatorii sunt
rareori mișcați de ceea ce aud. Așa s-a întâmplat și cu dezbaterile teoretice din anii 1970.
Campionii sistemelor, regulilor și legilor au aruncat cu roșii unii în alții, în timp ce băgătorii de
seamă prinși în focul luptelor au hotărât că niciun punct de vedere particular cu privire la
comunicare nu este atât de convingător încât să-i devină adepți fideli și să se alăture taberei
respective. Poate că o paradigmă unică nu era, până la urmă, necesară. În timp, căutarea unui
model universal al comunicării a pierdut marea parte din susținerea entuziastă.

FERMENTUL DIN DOMENIU (1980-PREZENT)


Titlul acestei secțiuni e inspirat de un număr special din 1983 al revistei Journal of
Communication, dedicat achiziționării de spațiu discursiv de către cercetătorii comunicării.
Treizeci și cinci de articole distincte au oferit puncte de vedere asupra sănătății cercetării în
domeniul comunicării. Termenul fermentare surprinde cu precizie amestecul de energie
creatoare, dar și de tulburare și neliniște pe care specialiștii în comunicare l-au depistat în acel
moment și care continuă să marcheze domeniul până în ziua de astăzi [20].
Vestea bună e ca departamentele de comunicare din cadrul colegiilor și universităților
sunt mai numeroase ca oricând – în jur de două mii numai în Statele Unite. Ele obțin adesea mai
multe specializări principale și înscrieri mai mari la cursuri decât orice alt departament din
campus. Cu douăzeci și cinci de ani în urmă, studenții au început să se înghesuie la cursurile de
comunicare interpersonală și de masă, apoi au continuat cu noi interese cum ar fi comunicarea
organizațională sau aplicațiile stilurilor de conducere, negocierea conflictelor, publicitatea și
relațiile publice. În 1970, au existat unsprezece mii de absolvenți cu specializarea principală în
comunicare. Până în 1990, rata anuală crescuse la mai mult de cincizeci de mii. În timpul
acelorași două decade, numărul de absolvenți ai departamentelor de sociologie a scăzut de la
treizeci și șase de mii la paisprezece mii pe an.
Cercetătorii în domeniul comunicării au căutat să țină ritmul cu domeniul aflat în
expansiune. În consecință, studenții pot găsi acum rezumate ale cercetării în manuale de
comunicare interpersonală, comunicare organizațională, științe ale comunicării, respectiv pot
consulta termeni în cele patru volume ale Encyclopedia of Communications. De asemenea,
studenții pot localiza, după interesele lor particulare, articole în reviste precum Communication
Theory, Language and Social Interaction și Journal of Social and Personal Relationships, toate
31

lansate după apariția numărului de revistă despre fermentare. Luat în întregul său, conținutul
acestor publicații sugerează cinci tendințe recente în studiul comunicării:
1. Un interes crescut în cercetarea interpretativă – în special studiile culturale și criticile
feministe care caută să demaște și să echilibreze inegalitățile de putere.
2. Sunt tot mai multe studii care folosesc metode etnografice. De pildă, analiza
mijloacelor de comunicare în masă dau acum mai puțină importanță conținutului mesajelor
televizate și se concentrează mai mult asupra modului în care mesajele sunt interpretate de
telespectatori particulari.
3. Au apărut tentative de a penetra „cutia neagra” a minții umane prin modelarea
structurilor mentale și a proceselor cognitive care îndruma comportamentul comunicațional.
4. Cercetarea în zona comunicării interpersonale converge în studiul relațiilor personale.
Persuasiunea și comportamentul de grup au setat agenda în anii 1960 și 1970. Astăzi punctele de
interes sunt relațiile romantice, prietenia și familia.
5. Există o varietate imensă de interese și agende de cercetare în cadrul domeniului
comunicării. Pe vremuri privit drept avantaj, pentru că garanta succesul la ghișeul ofițerului de
stare civilă, acest pluralism le pare multora o dovadă că nu există disciplină în cadrul
domeniului. Fragmentarea a înlocuit fermentarea ca etichetă pe studiile comunicării în anii
1990.
Lipsa de coeziune în cadrul domeniului face dificil ca cei din afara să înțeleagă natura
studiilor comunicării. Într-o perioadă când banii pentru educație sunt limitați, locul nostru în
mediul academic este riscant, dacă decanii colegiilor caută o teorie unificatoare sau metode de
cercetare agreate de toată lumea. Legitimitatea poate fi și mai mult amenințată atunci când
departamentele adoptă o abordare de cafenea a educației, care nu pretinde studenților să
stăpânească un corp comun de cunoștințe [21]. „Nimeni nu știe cine suntem”, e o lamentație care
se aude uneori când se aduna mai mulți profesori de comunicare. Însă ne ferim de întrebarea
sâcâitoare „Oare noi știm cine suntem?” Studiul dumneavoastră actual al teoriilor comunicării vă
oferă momentul propice de a construi un răspuns mulțumitor la acea întrebare referitoare la auto-
identificarea scolastică.

La începutul schițării acestei panorame istorice, am comparat cercetarea în domeniul


comunicării a secolului XX cu un râu cu două curente gemene reprezentând artele și științele.
Observați ca studiile comunicării s-au lărgit de la dimensiunea unei simple șuvițe la cea a unui
fluviu, în timp ce puterea relativă a cercetărilor științifice și umaniste a variat dramatic din trecut
până în prezent. O data cu intensificarea analizelor critice și etnografice din ultima decadă, cele
două abordări diferite ale științelor umaniste și sociale sunt acum în linii mari egale în ce privește
cantitatea interesului pe care îl generează. Însă, că stare de fapt, artele și științele rămân distincte
în evoluția teoriilor și metodologiilor comunicării de-a lungul istoriei domeniului. Numai rareori
cele două curente de studiu s-au amestecat efectiv.
Editorii volumului Handbook of Rhetoric and Communication sunt obligați să tragă
concluzia: „Situația curentă a cunoașterii este de așa natură încât nu putem organiza cercetarea și
teoria privind retorica și comunicarea într-un singur cadru de referință” [22].
Această tensiune dintre cercetătorii comportamentali și retoricieni continuă să fie cauza
fundamentală a fermentarii și fragmentării domeniului.
Cum cercetarea comunicării și studiul retoricii diferă atât de semnificativ și totuși dețin
roluri importante în cadrul domeniului, este crucial să înțelegem cum să evaluăm ambele tipuri
de teorii. Aplicarea criteriilor științifice teoriilor retorice ar fi la fel de nedreaptă precum
32

judecarea teoriilor fundamentate empiric după criterii artistice. În Capitolul 3, vom explora
modalitățile de bază prin care putem identifica o teorie bună în cadrul fiecărei categorii. În mod
surprinzător, ați putea descoperi câteva puncte de legătură, care dau speranță că e posibil ca
afluentul artistic și cel științific în fluviul comunicării să curgă la vale cu aceeași viteza și să
fuzioneze din ce în ce mai mult.

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ INTELEGETI ESENȚIALUL


1. La începutul capitolului, comunicarea a fost definită ca „gestionare a mesajelor cu scopul
creării de înțeles”. Cum reușește să împace această definiție problemele specifice atât artelor, cât
și științelor?
2. Limitele domeniului par să fie atât de fluide încât e greu de spus ce nu studiază specialiștii în
comunicare. Ce preocupări sau activități umane ați exclude din cercetarea în domeniul
comunicării?
3. Din punctul dumneavoastră de vedere, a existat un punct de cotitură în istoria domeniului
comunicării care deține o importanță deosebită?
4. Imaginați-vă vâslind într-o barcă pe râul comunicării. Spre ce parte a râului v-ar conduce
interesele dumneavoastră în comunicare?

NOTE
[1] John Waite Bowers și James J. Bradac, "Contemporary Patterns in Human Communication
Theory," in Handbook of Rhetorical and Communication Theory, Carroll Arnold și John Waite
Bowers (editori), Allyn & Bacon, Boston, 1984, p. 872.
[2] Ibid.
[3] Lawrence Frey, Carl Botan, Paul Friedman, și Gary Kreps, Investigating Communication: An
Introduction to Research Methods, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, N.J., 1991, p. 28.
[4] E. Woolfson și A. Parsons, "Time," Alan Parsons Project, Arista Records, 1980.
[5] J. A. Winans, "The Need for Research," Quarterly Journal of Public Speaking, Vol. 1, 1915,
p. 22.
[6] James O'Neill, "The National Association," Quarterly Journal of Public Speaking, Vol. 1,
1915, pp. 56-57.
[7] Herbert Wichelns, "The Literary Criticism of Oratory," in Methods of Rhetorical Criticism,
B. L. Brock și R. L. Scott (editori), Wayne State University Press, Detroit, 1980, pp. 40-73.
[8] Wilbur Schramm, "Communication Research in the United States" in The Science of Human
Communication, Wilbur Schramm (editor), Basic Books, New York, 1963, pp. 1-16.
[9] Bernard Berelson, "The State of Communication Research," Public Opinion Quarterly, Vol.
23, Nr. 1, 1959, pp. 1-6.
[10] Everett Rogers, A History of Communication Study, Free Press, New York, 1994, capitolele
1 și 12.
[11] Quintilian, Institutio Oratoria [Arta oratorică, 3 vol., Editura Minerva, București, 1974],
Vol. 4, H. E. Butler (traducator), Harvard University, Cambridge, Mass., 1958, p. 356.
[12] James McCroskey, "Scales for the Measurement of Ethos," Speech Monographs, Vol. 33,
1968, pp. 67-72.
[13] David Berlo, The Process of Communication, Holt, Rinehart și Winston, New York, 1960.
[14] J. Donald Ragsdale, "Invention in English 'Stylistic' Rhetorics: 1600-1800," Quarterly
Journal of Speech, Vol. 51, 1965, pp. 164-167.
[15] Edwin Black, Rhetorical Criticism: A Study in Method, Macmillan, New York, 1965.
33

[16] Douglas Ehninger, "Rhetoric and the Critics," Western Journal of Speech, Vol. 29, 1965, p.
230.
[17] Parke Burgess, "The Rhetoric of Black Power: A Moral Demand," Quarterly Journal of
Speech, Vol. 54, 1968, pp. 122-133; Robert Scott și Donald Smith, "The Rhetoric of
Confrontation," Quarterly Journal of Speech, Vol. 55, 1969, pp. 1-8.
[18] Lane Cooper, The Rhetoric of Aristotle, Appleton-Century-Crofts, New York, 1932, p. 6.
[19] Thomas Kuhn, The Structure of Scientific Revolutions [Structura revoluțiilor știintifice,
Editura Humanitas, București, 2008], ediția a 2ia, University of Chicago Press, Chicago, 1970.
[20] "Ferment in the Field," Journal of Communication, Vol. 33, Nr. 3, 1983, și "The Feature of
the Field I and II," Journal of Communication, Vol. 43, Nr. 3 și 4, 1993.
[21] Everett Rogers și Steven Chaffee, "The Past and the Future of Communication Study:
Convergence or Divergence," Journal of Communication, Vol. 43, Nr. 4, 1993, p. 125.
[22] Carroll Arnold și Kenneth Frandsen, "Conceptions of Rhetoric and Communication," in
Handbook of Rhetorical and Communication Theory, Carroll Arnold și John Waite Bowers
(editori), 1984, p. 9.
34

CAPITOLUL 3. CÂNTĂRIND CUVINTELE teoriei convergenței simbolice a lui


Ernest Bormann

În Capitolul 1 ne-am uitat la două abordări diferite ale teoriilor comunicării: cea umanistă
și cea științifică. În Capitolul 2, am urmărit istoria tensiunii dintre retoricieni și cercetătorii
empirici, cu repercusiuni asupra domeniului comunicării. Ambele grupuri întâmpină încă
dificultăți în a înțelege și aprecia valoarea eforturilor celorlalți. Această luptă strânsă la locul de
muncă se aseamănă celei dintre fermierii și crescătorii de vite din filmul muzical al lui Rodgers
și Hammerstein, Oklahoma! Unul dintre cântece îndeamnă la înțelegere și cooperare:
Fermierul și văcarul trebuie sa fie prieteni,
O, fermierul și văcarul trebuie sa fie prieteni,
Unuia îi place să împingă plugul,
Celuilalt îi place să mâne o vacă,
Însă acesta nu e un motiv să nu fie prieteni. [1]
Problema, desigur, e că fermierul și crescătorul de vite vor să împingă un plug sau să
mâne o vită pe aceeași bucată de pământ. Certurile zilnice pe tema gardurilor, apei și a
subvențiilor de la guvern fac dificilă prietenia. Același lucru poate fi spus despre războaiele
pentru teritoriu dintre oamenii de știință și umaniști. Diferențele între modalitățile cunoașterii,
perspectivele asupra naturii umane, valorile, scopurile construcției teoretice și metodele de
cercetare par să garanteze tensiunea și neînțelegerile dintre cele două tabere.
O atitudine prietenoasă între reprezentanții artelor și ai științelor sunt în mod special greu
de obținut atunci când fiecare grup insistă să-și aplice propriile criterii de evaluare rezultatelor
cercetării celor din tabăra adversă. Ca cititori pentru întâia oară ai teoriilor comunicării, puteți cu
ușurință ceda tentației de a greși în același mod. Dacă aveți pregătire în metodele științifice și
judecați valoarea oricărei teorii a comunicării în funcție de capacitatea sa de a prevedea
comportamentul uman, veți respinge automat jumătate din teoriile prezentate în această carte. Pe
de altă parte, dacă v-ați lăsat pătruns de spiritul umanismului și va așteptați ca fiecare teorie să
scoată la lumina înțelesul unui text, veți ignora cu ușurință cealaltă jumătate.
Indiferent ce abordare veți privilegia, nu toate teoriile comunicării, umaniste sau
științifice, sunt la fel de bune. În fiecare caz, unele sunt mai bune decât altele. Precum spectatorii
western-urilor timpurii care-l aveau pe Clint Eastwood în rolul principal, vă veți dori o
modalitate de a le distinge teoriile bune de cele rele și de cele urâte. Cum am inclus în carte teorii
care își au originea atât în arte, cât și în științe, trebuie să aveți două lentile distincte prin care să
priviți tezele lor respective. Acest capitol oferă acea pereche de bifocale. Sper că până la finalul
lecturii vă veți împrieteni cu criteriile diferite pe care le utilizează cercetătorii comportamentali și
retoricienii pentru a cântări realizările și cuvintele colegilor lor.

Studiu de caz: teoria convergenței simbolice a lui Ernest Bormann


Ernest Bormann, profesor la Universitatea din Minnesota, a construit o teorie a
comunicării neobișnuită, prin aceea că se inspiră atât din umanism, cât și din științe. Proiectul a
început ca metodă de criticism retoric, o tradiție îndelung respectată în studiile umaniste.
Bormann a numit metoda respectiva analiza temelor imaginare și a folosit-o pentru a studia un
tip de comunicare care are loc în grupuri restrânse.
Bormann a descoperit curând o legătură între imaginarul dramatic pe care membrii unui
astfel de grup îl folosește în conversațiile în care se angajează și gradul de conștiință și
solidaritate a grupului respectiv. În maniera clasică a științelor sociale, și-a definit termenii și
35

apoi a încropit o ipoteza de tip cauza-efect, despre care el crede, până în prezent, că rămâne în
picioare pentru orice grup, indiferent unde se întâlnesc membrii săi, cine sunt aceștia sau de ce
petrec timp împreună. Mai simplu spus, teoria convergenței simbolice a lui Bormann susține că
„actul de a împărtăși într-un grup teme imaginare creează convergență simbolică” [2].
Unii oameni restricționează sensul termenului imaginar la literatura pentru copii, dorința
sexuală sau la lucrurile „neadevărate”. Bormann, însă, folosește cuvântul pentru a se referi la
„interpretarea creativă și imaginativă a evenimentelor, care împlinește o nevoie psihologică sau
retorică” [3]. În contextul unui grup restrâns, această definiție include orice referință la
evenimente din trecutul grupului respectiv, speculații cu privire la ce s-ar putea întâmpla în
viitor, dar și orice fel de discurs despre lumea din afara grupului. Termenul nu include
comentarii despre acțiuni care au loc „aici și acum” în grupul respectiv. Imaginarul este exprimat
în forma poveștilor, a glumelor, metaforelor și a altor forme imaginative de limbaj care
interpretează sau reinterpretează evenimente familiare. Imaginarul exprimat devine mijlocul de a
împărtăși experiențe comune și de a le investi cu un ton emoțional.
Imaginați-vă un grup de văcari luându-și micul dejun obișnuit într-o sâmbătă dimineață
într-o cafenea din Great Falls, Montana. Unul dintre ei spune o poveste despre un om care ducea
o valiză și care i-a bătut la ușă. „Bună ziua, domnule Clayton Rogers”, a spus străinul. „Sunt de
la guvernul federal și sunt aici să vă ajut”.
Dacă sau nu s-a întâmplat exact așa nu e important. Teoria convergenței simbolice este
interesată de răspunsul unui grup la o astfel de interpelare. A rămas oare replica fără ecou sau a
fost salutată cu un hohot de râs batjocoritor? Oare ceilalți s-ar putea lăsați duși de val,
întrecându-se în a-și spune propriile povești despre amestecul birocratic în viețile oamenilor?
Bormann spune că putem da de urma unei reacții în lanț a fanteziilor atunci când apare o
creștere a energiei într-un grup, un tempo nebătut încă în conversație și în special printr-un
răspuns comun oferit de grup imaginarului respectiv.
Majoritatea fanteziilor nu se înlănțuie. Ele mor din pricina urechilor surde. Însă atunci
când una se aprinde într-un grup, una și aceeași tema imaginară traversează narațiuni multiple.
Poate la acel mic dejun de sâmbătă, eroul ce gestioneaza contul bancar al fiecărui om este un
fermier îndemânatic, în timp ce ticălosul fiecărei povesti este un agent federal zumzăitor. Sau
poate că fiecare imagine reflectă o suspiciune colectivă cu privire la o conspirație a Washington-
ului de a pune mâna pe drepturile lezate ale oamenilor. Oricare ar fi tema imaginată, Bormann
crede ca prin împărtășirea fanteziilor comune, o mulțime oarecare de indivizi se transformă într-
un grup coeziv. El numește acest proces convergența simbolică.
Cu ajutorul convergenței simbolice, indivizii construiesc un sens al comunicării sau o
conștiința de grup. Referința la eu, pe mine, al meu, creează posibilitatea apariției unor pronume
care își asumă aventura colectivă – noi, pe noi, al nostru. Grupurile devin și mai închegate atunci
când împărtășesc un mănunchi de teme imaginare. Alături de neîncrederea în Washington,
grupul adunat la micul dejun în acea sâmbătă ar putea exprima dispreț pentru „lobby-iștii pentru
cauza controlului armelor, care se amestecă în toate” sau pentru „iubitorii mediului înconjurător
care îmbrățișează copaci”. Ar putea, de asemenea, vorbi cu nostalgie despre „bătrânul vest”,
unde indivizi neciopliți își rezolvau singuri problemele. Când aceleiași mulțimi de teme
imaginare reunite i se dă voce în mod repetat în sânul mai multor grupuri, Bormann descrie
perspectiva oamenilor asupra realității sociale în termeni de viziune retorică.
Conceptul de viziune retorică mișcă teoria convergenței simbolice dincolo de contextul
său original legat de grupul restrâns. O viziune retorică coerentă poate fi răspândită și reiterată cu
ajutorul mesajelor difuzate în maniera recurentă prin intermediul mijloacelor de comunicare în
36

masă. Adeseori, un întreg scenariu principal este declanșat de un singur cuvânt-cod, slogan sau
simbol non-verbal. De pildă, simpla mențiune a lui „Waco”, „Ruby Ridge” sau a „actului
referitor la speciile aflate în pericol de dispariție” poate evoca ostilitatea colectivă a fermierilor
față de guvernul federal în orice sâmbătă dimineață. Bormann e convins că teoria convergenței
simbolice explică întâlnirea dintre mințile oamenilor, dar și sensul de comunitate care apare între
bărbații care luau micul dejun la acea masă din cafeneaua din Montana.
Acum că aveți o schiță în miniatură a temelor imaginare și a convergenței simbolice,
haideți să aruncăm o privire înspre criteriile diferite pe care oamenii de știință și umaniștii le
folosesc pentru a aprecia calitatea teoriei lui Bormann. O să începem cu înțelepciunea oamenilor
de știință.

Ce face ca o teorie științifică sa fie una bună?


Teoria convergenței simbolice este credibilă pentru ca împlinește ceea ce un text
fundamental despre metodele de cercetare ale științelor sociale numește „obiectivele gemene ale
cunoașterii științifice”. Teoria explică trecutul și prezentul și face predicții cu privire la viitor.
Oamenii de știință de toate felurile cad de acord în privința altor trei criterii după care se poate
identifica o teorie bună: simplitatea, testabilitatea și utilitatea. Restul acestei secțiuni privește mai
îndeaproape cele cinci exigențe.

Criteriul științific 1: Explicarea informațiilor


O bună teorie științifică explică un eveniment sau un comportament. Filosoful britanic
Karl Popper scrie că „teoriile sunt plase făcute să putem prinde cu ajutorul lor ceea ce numim
lume” [4]. Filosoful științei Abraham Kaplan spune ca teoria este „un mod de a înțelege o
situație inconfortabilă” [5]. O teorie bună face să fie clară o situație altfel întortocheată; ea scoate
ordinea din haos.
Conversațiile în grupuri sunt adesea haotice. Deși un conducător îndeamnă membrii să
„vorbească pe rând” și să „nu devieze de la subiect”, participanții se vor întrerupe unii pe alții
adeseori și se vor depărta de subiect pe variate tangente verbale. Potrivit teoriei convergenței
simbolice, digresiunile colorate și vorbitul zgomotos nu sunt semne ale unui proces care merge
în direcția greșită. Mai degrabă, ele reprezintă dovezi că grupul se încheagă. Așa cum spune
Bormann, „puterea explicativă a analizei lanțului de fantezii stă în capacitatea sa de a da seama
de dezvoltarea, evoluția și declinul dramelor care prind grupuri de persoane și care schimbă
comportamente” [6].
O teorie bună sintetizează informațiile, concentrează atenția asupra esențialului și ne ajută
să ignorăm ceea ce nu e important. Teoria lui Bormann organizează aceste contribuții verbale
într-un întreg coerent. Importanța pe care el o conferă efectului de închegare al fanteziilor
înlănțuite trece dincolo de informația brută. Explică ceea ce se întâmplă.
O teorie bună explică de asemenea de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă. Când Willie
Sutton a fost întrebat de ce jefuiește bănci, banditul din perioada marii depresiuni a replicat,
„pentru ca acolo se țin banii”. E o replica grozavă, însă ca teorie motivațională, îi lipsește puterea
explicativă. Nu există nimic în cuvintele respective care să lumineze procesele interne sau forțele
mediului înconjurător care l-au determinat pe Sutton să spargă un seif în timp ce alții încercau să
spargă bursa.
Teoria convergenței simbolice explică atât procesul, cât și rezultatul său. Bormann
sugerează ca membrii unui grup dau adesea voce fanteziilor ca modalitate de a elibera tensiunea
din grupul respectiv [7]. Atmosfera poate fi încărcată de conflicte interpersonale, grupul ca întreg
37

poate fi frustrat de propria incapacitate de a găsi o soluție bună unei probleme sau poate indivizii
își aduc propria marcă de stres de cum intră pe ușa. Oricare ar fi motivul, o gluma, o poveste sau
o analogie vie oferă o binevenită detensionare. Majorității membrilor unui grup nu îi pasă cum
funcționează lanțurile de fantezii; ea se mulțumește să aibă experiența unei plăcute diversiuni. În
aceeași manieră, puteți fi un orator public priceput fără să înțelegeți de ce publicului îi place ceea
ce spuneți. Însă când parcurgeți un curs de teorii ale comunicării, v-ați pierdut statutul de amator.
Motivul pentru care ceva se întâmplă devine la fel de important ca faptul că se întâmplă.

Criteriul științific 2: Predicția evenimentelor viitoare


O bună teorie științifică face predicții cu privire la ceea ce se va întâmpla. Predicția este
posibilă numai atunci când avem de-a face cu lucruri pe care le putem vedea, auzi, atinge, mirosi
sau gusta în mod repetat. Când observăm că lucrurile se întâmplă în același mod, începem să
vorbim despre legi universale. Pe terenul științelor naturale, rareori ne vom simți stânjeniți.
Obiectele nu au de ales în privința modului în care se comportă.
Științele sociale sunt altă poveste. Deși teoriile despre comportamentul uman își
formulează predicțiile în termeni de cauza-efect, un pic de umilință din partea teoreticianului este
recomandată. Chiar și cea mai bună teorie se limitează la a vorbi în termeni de probabilitate și de
înclinație, nu de certitudine absolută. Aceasta este tipul de putere predictivă slabă pe care
Bormann o revendică pentru teoria sa a convergenței simbolice.
Bormann e convins că viziunile retorice conțin motive care îndeamnă sau obligă
adevărații prozeliți să acționeze conform unei fantezii. Gândiți-vă la ceea ce am aflat despre unul
dintre cei doi bărbați acuzați ca au bombardat clădirea federală din orașul Oklahoma. Elanul anti-
guvernamental al lui Timothy McVeigh a fost reconfirmat de membrii grupului polițienesc,
convins că trebuie să se pregătească pentru un inevitabil conflict armat cu agenții federali.
McVeigh era, de altfel, un avid cititor al romanului Jurnalele lui Turner [8], un roman despre ură
care glorifica superioritatea violentă a albilor în relație cu grupurile minoritare și cu guvernul
federal. Potrivit teoriei convergenței simbolice, când identificăm o populație care se cufundă într-
un imaginar care slavește violența, ne putem aștepta la acțiune propriu-zisă [9]. Însă suntem mult
mai puțin siguri în privința cui, când și unde se angajează în acțiunea respectivă.
Bormann n-a prea avut succes când a încercat sa prevadă momentul în care o fantezie va
capta imaginația unui grup. Membrii mai abili în ale retoricii par să aibă o șansă mai bună la a
stârni scânteia, însă nu există nicio garanție că vorbele lor îi vor inflama pe alții. Chiar atunci
când cineva cu foarte multă imaginație stârnește un lanț de fantezii, el sau ea controlează foarte
puțin direcția în care se va îndrepta conversația. Lanțurile de fantezii par să aibă o viața a lor.
Veți înțelege de ce majoritatea reprezentanților științelor sociale aspiră la mai multă putere de
predicție decât poate teoria lui Bormann să ofere.

Criteriul științific 3: Simplitatea relativă


O bună teorie științifică este cum nu se poate mai simplă. Acum câțiva zeci de ani, un
caricaturist pe nume Rube Goldberg a făcut oamenii să râdă schițând planuri ale unor mașinării
complicate care îndeplineau sarcini simple. Modelul său de „cursa de șoareci îmbunătățită”
include o secvență de cincisprezece pași mecanici declanșati de tragerea unei manivele și
finalizați prin căderea unei colivii de păsări deasupra unui șoricel care mănâncă niște cașcaval.
Modelele lui Goldberg erau distractive pentru că mașinăriile erau inutil de complexe. Tot
așa se poate întâmpla și cu explicațiile; e ușor să te lași prins de grandoarea unei construcții
teoretice. „De ce s-o spui simplu dacă poți s-o spui într-un mod elaborat?” Totuși, regula
38

parcimoniei spune că date fiind două explicații plauzibile ale unuia și aceluiași eveniment,
trebuie să acceptăm versiunea mai simplă.
Profesorii de liceu îi critică adesea pe alții pentru că oferă soluții simple unor întrebări
complexe. Lumea e o junglă și ne grăbim să ne năpustim asupra celor care reduc complexitatea
lumii la un simplu „eu (sunt) Tarzan, tu (ești) Jane”. Însă, din când în când, unii exploratori vor
tăia pisica în două, croind o cale dreaptă spre un adevăr pe care-l vor anunța în termeni simpli,
direcți, conciși. Gândiți-vă la afirmația rezumativă a lui Bormann, pe care am citat-o adineauri:
„Împărtășirea fanteziilor în cadrul grupului creează convergența simbolică” [10]. Simplitatea este
virtutea teoriei sale.

Criteriul științific 4: Ipoteze ce pot fi testate


O bună teorie științifică este testabilă. Dacă o predicție este greșită, trebuie să existe o
modalitate de a-i demonstra eroarea. Unele teorii sunt atât de ambigue încât e imposibil să
imaginezi condiții care să infirme definitiv tezele lor. Dacă nu există o modalitate potențială de a
dovedi falsitatea unei teorii, atunci presupunerea că ea este adevărată a fost făcută pur și simplu
pe ghicite. Un exemplu din copilăria mea mă poate ajuta sa-mi ilustrez punctul de vedere.
Pe vremea când aveam vreo doisprezece ani, aveam un prieten pe nume Mike. Petreceam
mult timp pe strada lui, aruncând cu mingea la coșul de baschet. Panoul era montat într-un garaj
de modă veche pentru o singură mașină ale cărui uși se deschideau în afară precum ușile unui
dulap. Ca să evităm să ne izbim de ele în timpul curselor finalizate cu aruncarea la coș,
deschideam ușile în timpul jocului. Însă cum ele nu puteau parcurge un arc mai mare de nouăzeci
de grade, se extindeau mai bine de un metru în teren de-a lungul liniei de bază.
Într-o zi, Mike m-a anunțat că a dibuit o aruncare care merge la sigur. A luat mingea în
vârful cercului pentru lovituri libere, a alergat către coș, apoi a scurtat-o spre colțul din dreapta.
Când a ajuns la linia de fundal, a aruncat mingea la coș printr-o săritură, arcuind-o fără să vadă
pe deasupra ușii imense. Am fost foarte impresionat că mingea s-a strecurat prin plasă. Când s-a
lăudat că nu ratează niciodată, l-am provocat să puncteze din nou, ceea ce a și făcut. Însă a treia
încercare a fost un rateu – a ratat complet rama coșului.
Înainte ca eu să apuc să fac vreun comentariu specific băieților de liceu, Mike s-a repezit
să-mi spună că încercarea n-a fost „aruncarea lui care merge la sigur”. A pretins că alunecase pe
când o luase la dreapta și că astfel sărise dintr-un loc greșit. Apucând mingea, s-a dus în spatele
ușii și din nou a aruncat orbește la coș. Fsss. Asta, m-a asigurat Mike, a fost lovitura lui care
merge la sigur.
Știam că ceva nu-i în regulă. Curând mi-am dat seama că orice încercare ratată nu era,
prin definiție, fabuloasa lui lovitură fără greș. Însă când mingea se strecura în coș, Mike își
vestea succesul ca dovadă suplimentară cu o sută de procente acuratețe. Acum știu că i-aș fi
putut descoperi cacialmaua îndepărtând plasa coșului, ca să nu audă dacă l-a nimerit. Acest lucru
l-ar fi obligat să declare, din spatele ușii, dacă sau nu încercarea aparținea tipului „fără greș”.
Însă atâta timp cât am jucat după regulile lui, nu era posibil să-i infirm teza. Din păcate, unele
teorii sunt propuse într-o manieră similară. Ele sunt prezentate într-un mod care face imposibil să
le dovedești falsitatea. Ele se sustrag criteriului „fă figura bună sau taci" – nu sunt testabile.
Teoria convergenței simbolice prezintă o vulnerabilitate în acest punct. Cum Bormann
susține că fanteziile împărtășite creează grupuri coezive, sarcina dintâi a cercetătorului empiric
este să măsoare separat variabilele respective. Acest lucru nu este așa de ușor precum pare.
Pentru că multe grupuri au deja o istorie, e dificil de aflat dacă un lanț de fantezii anume este cel
care declanșează o nouă solidaritate printre membrii sau este pur și simplu o reflexie a conștiinței
39

de grup deja existente. Într-adevăr, susținătorii cei mai de seamă ai teoriei par să încurce cele
două variabile, tratând adeseori prezența unui lanț de fantezii drept dovada a coeziunii grupului
respectiv. Observați, de pildă, cum cele două concepte se confundă în pasajul următor: „Pentru
ca o tema imaginară să se înlănțuie, pentru ca o sagă să existe, pentru ca un indiciu simbolic să
exprime un înțeles sau o viziune retorică să evolueze, trebuie să existe o conștiință de grup într-o
comunitate retorică” [11]. Puteți înțelege acum de ce mulți observatori externi privesc teoria
convergenței simbolice ca pe o lovitură la coș care nu ratează niciodată.

Criteriul științific 5: Utilitatea practică


O bună teorie științifică este utilă. Cum unul din scopurile fundamentale ale oricărei
științe este controlul sporit, teoriile științifice ar trebui să ofere ajutor practic. Teoria
convergenței simbolice face acest lucru foarte bine. Bormann și urmașii săi au folosit analiza
temelor imaginare pentru a consilia grupuri restrânse, a îmbunătăți comunicarea organizațională,
a studia piața și a estima opinia publică. Pentru a ilustra valoarea pragmatică a metodologiei,
John Cragan de la Illinois State University și Donald Shields de la Universitatea din Missouri la
St. Louis le cer studenților de la cursurile de cercetare aplicată să analizeze modul în care liceenii
din ultimul an vorbesc despre colegii.
Teoria convergenței simbolice afirmă că majoritatea viziunilor retorice iau forma uneia
dintre următoarele trei analogii principale rivale: o viziune justificată, o viziune socială și o
viziune pragmatică. De regula, liceeni lui Cragan și Shields [12] își vor găsi loc într-una dintre
ele. Candidații potențiali care adera la o viziune justificată sunt interesați de excelența academică
a unei școli, de reputația profesorilor săi și de programele speciale pe care le oferă. Cei care
adoptă o viziune socială văd colegiul ca pe un mod de a pleca de acasă, a-ți face noi prieteni și
de a te alătura altora într-o varietate de activități sociale. Elevii de liceu care cred în viziunea
pragmatică doresc o diploma vandabilă care să îi ajute să obțină o slujbă cât mai bună.
Cunoașterea acestor viziuni distincte îi poate ajuta pe agenții de recrutare să genereze o strategie
convingătoare pentru viitorii absolvenți care apreciază diferit caracterul campusului lor.
În introducerea acestei cărți am citat teza lui Lewin potrivit căreia nu există nimic mai
practic decât o teorie bună. Acest ultim criteriu al utilității sugerează că teoriile științifice care nu
sunt practice nu sunt bune. Vă îndemn ca, pe măsură ce citiți despre teoreticienii care lucrează
dintr-o perspectiva științifică, să faceți din utilitate testul decisiv al fiecărei teorii. Dacă o teorie
oferă sfaturi folositoare, puneți-o în practică; dacă nu oferă nici un sens pragmatic vieților
dumneavoastră, ignorați-o. Doar o precauție trebuie să vă luați, orișicât. Cei mai mulți dintre noi
suntem un pic cam leneși sau neprevăzători. Avem înclinația să considerăm neimportant orice
este greu de înțeles sau orice nu poate fi aplicat în viața noastră chiar acum. Înainte de a respinge
o teorie considerând-o irelevantă, asigurați-vă că o înțelegeți și țineți cont de modul cum s-au
folosit alții de recomandările sale. O să încerc să-mi fac partea prezentând fiecare teorie cât pot
eu de clar și sugerând posibile aplicații.

Ce face ca o teorie umanistă sa fie una bună?


Spre deosebire de oamenii de știință, umaniștii nu dispun, atunci când își evaluează
teoriile, de o mulțime de criterii în cinci puncte, asupra cărora au căzut de acord. Dar cu toate că
nu există un model universal acceptat pentru teoriile orientate artistic, umaniștii recomandă
insistent ca teoriile să îndeplinească unele dintre sau toate funcțiile următoare: să realizeze
înțelegerea, să identifice valori, să fie atractive din punct de vedere estetic, să stimuleze acordul
și să schimbe societatea. Restul acestui capitol examinează aceste idei des menționate.
40

Criteriul umanist 1: O nouă înțelegere a umanului


Cercetarea umanistă este bună atunci când oferă o viziune nouă asupra condiției umane.
Inspirați de o tradiție umanistă, criticii retorici caută să obțină un nou mod de a înțelege omul
analizând activitatea pe care o privesc drept strict umană: interacțiunea simbolică. Să
presupunem, de pildă, că un cercetător umanist ar dori să studieze comunicarea în timp de război.
El sau ea ar începe prin alegerea unuia sau a mai multor texte: discursul lui Lincoln de la
Gettysburg, propaganda nazistă în timpul celui de-al doilea război mondial, scrisorile „Dragă
John” trimise soldaților în Vietnam, comunicatele de presă despre operațiunea climatică Furtuna
în Deșert a generalului Schwartzkopf sau orice alt text care poate clarifica procesul de
comunicare pe timp de război.
După ce a verificat că înregistrarea electronică sau tipărită este exactă, criticul ar
întreprinde o „lectură de aproape” a textului. Aceasta înseamnă o analiză extrem de detaliată a
cuvintelor, imaginilor și ideilor. Criticul trebuie să examineze, de asemenea, contextul istoric
care a influențat crearea mesajului respectiv și modul în care publicul l-a interpretat.
Atunci când o teorie retorică este bună, ea îl ajuta pe critic să înțeleagă un text.
Clasificarea neo-aristoteliană a formelor de argumentare în logice, emoționale și etice, de pildă,
îl poate ajuta pe critic să înțeleagă de ce oamenii încă memorează discursul lui Lincoln de la
Gettysburg. Sau abordarea interpretativă a lui Clifford Geertz ar putea sugera că informarea cu
privire la Furtuna în Deșert a lui Norman Schwartzkopf ar putea reprezenta produsul unei culturi
militare care deține propriile rituri, ritualuri și mituri. Veți citi despre aceste teorii în paginile
care urmează. Dacă ele vă ajută să înțelegeți complexa comunicare ce are loc, atunci ele
îndeplinesc primul criteriu umanist al unei teorii bune.
Unii critici se tem că atunci când ne bazăm pe o teorie retorică, ne vom citi propriile idei
preconcepute în text, în loc să lăsăm cuvintele să vorbească de la sine. Ei sugerează că există
momente când trebuie „să spunem pur și simplu nu” unei teorii. Însă Bormann observă că teoria
retorică funcționează cel mai bine atunci când sugerează modele universale de folosire a
simbolurilor. „O structură explicativă puternică este ceea ce face ca o lucrare de cercetare
umanistă să reziste în timp” [13].
Solicitarea, de către Bormann, a unei structuri explicative puternice în teoria umanistă
este înrudită cu insistența cercetătorului comportamental asupra faptului că teoria explică de ce
oamenii fac ceea ce fac. Însă cele două noțiuni sunt ușor diferite. Știința vrea o explicație
obiectivă; umanismul dorește înțelegerea subiectivă. Klaus Krippendorff de la școala Annenberg
de comunicare a Universității din Pennsylvania ne îndeamnă sa recunoaștem că suntem atât
cauza, cât și consecința a ceea ce observam. Imperativul său auto-referențial pentru construcția
teoretică specifică: „Include-te pe tine însuți drept componentă a propriei tale construcții” [14].
În măsura în care imperativul lui Krippendorff înseamnă abandonarea unei poziții
detașate și liniștite, analiza lui Bormann a temelor imaginare este auto-referențială. În prefața la
cartea sa Forța fanteziei, teoreticianul descrie emoția personală a descoperirii și creației:
„Meditația la materialele pentru cartea mea despre istoria discursului religios și
reformator, desfășurată în același timp în care eram prins de aceste noi și emoționante progrese
în ce privește comunicarea în grup restrâns a dus la unul din acele momente înviorătoare de
iluminare când mi-a devenit clar că forța fanteziei este la fel de mare în comunicarea de masă pe
cât este de mare în interacțiunea în grup restrâns. Reunind descoperirile din zona imaginarului
colectiv cu progresele recente în criticismul retoric mi-am oferit metoda critică: analiza temelor
imaginare ale viziunilor retorice.” [15]
41

Aceasta nu este declarația unui observator detașat. În tot cazul, în măsura în care
imperativul auto-referential cere recunoașterea explicită a faptului că cercetătorii influențează și
sunt influențați de comunicarea pe care o studiază, analiza temelor imaginare rămâne o distracție
de spectator.

Criteriul umanist 2: Clarificarea valorilor


O bună teorie umanistă scoate la lumină valorile umane. Teoreticianul își recunoaște
prompt poziția etică și caută activ să demaște ideologia din spatele mesajului aflat sub
observație. Cum analiza temelor imaginare se bazează pe presupunerea că înțelesul, emoția și
motivarea unei acțiuni sunt clare în conținutul unui mesaj, clarificarea valorilor este un punct tare
special al teoriei convergenței simbolice.
Nu toți umaniștii ocupă același teritoriu moral, însă există valori centrale pe care cei mai
mulți le împărtășesc. De exemplu, umaniștii pun de regulă mare preț pe libertatea individuală.
Klaus Krippendorff vrea să se asigure că dorința cercetătorilor de libertate personală se extinde la
cei pe care îi studiază. Imperativul său etic îl îndreaptă pe teoretician spre „garantarea celorlalți
care apar în construcția ta cu aceeași autonomie pe care o practici construindu-i” [16]. Când
teoreticienii urmează această regulă, monologul lasă loc dialogului.
Mulți umaniști pun la fel de mare valoare pe egalitate ca și pe libertate. Acest angajament
conduce la o continua examinare a relațiilor de putere inerente oricărui act de comunicare.
Teoreticienii critici, în special, insistă că cercetătorii nu mai pot rămâne detașați etic de cei pe
care îi studiază sau de implicațiile politice și economice ale lucrărilor lor. „Nu există un refugiu
sigur de unde, o dată adăpostiți, cercetătorii să poată evita structurile puterii” [17].
Cât despre teoria convergenței simbolice, metoda lui Bormann de analiză a imaginarului
colectiv pare să fie neutră din punct de vedere etic. Totuși, comentariul său în legătură cu
pragmaticienii romantici ai secolului al XIX-lea sugerează că Bormann este o persoană care
aplauda restaurarea visului american de libertate, oportunitățile egale, munca din greu și decența
morală [18]. Cititorii săi vor ajunge probabil la concluzia că el ar simpatiza mai degrabă viziunea
retorică a celor care au participat la marșul afro-american al celor un milion de oameni la
Washington pentru a garanta încrederea în sine, decât cu fanteziile de tip Rambo ale miliției
albilor din Montana.

Criteriul umanist 3: Atractivitatea din punct de vedere estetic


O bună teorie umanistă nu este numai despre artă. Ea este artă. Arta se uită la materiale
vechi într-un fel nou. Forma unei teorii a comunicării poate captiva imaginația unui cititor la fel
de mult ca și conținutul său. Potrivit Barbarei Warnick de la Universitatea din Washington,
criticul retoric poate îndeplini unul sau mai multe din următoarele patru roluri: artist, analist,
public și avocat [19]. Ca artist, sarcina criticului este să stârnească aprecierea.
Scrierile convergenței simbolice pică uneori testul artistic. Cititorii unui articol de revistă
trebuie să sape printr-o propoziție greoaie lungă de mai mult de două sute de cuvinte [20]!
Totuși, dacă Bormann și urmașii săi nu scriu cu luciditatea sau spiritul unui columnist de la
Atlantic sau New Yorker, nu le este teamă să-și susțină ideile fundamentale cu vorbele oamenilor
care fac acest lucru. De pildă, Bormann subliniază importanța fanteziilor cu ajutorul observației
lui Robert Frost potrivit căruia „societatea nu poate imagina lucruri niciodată; trebuie să le vadă
puse în acțiune de către actori sociali” [21].
Chiar atunci când proza convergenței simbolice pare greoaie, mă intrigă descrierile
temelor imaginare care apar în cazul bicicliștilor Harley-Davidson, al mamelor necăsătorite și al
42

Marii cărți a alcoolicilor anonimi. Un analist al literaturii asociației scoate la iveală o viziune
retorică pe care o putem cel mai bine caracteriza prin „a scoate binele din rău”, o expresie fericită
pe care Bormann a introdus-o [22]. E nevoie doar de câteva astfel de întorsături potrivite de frază
pentru a spori capacitatea unei teorii de a deveni atractivă din punct de vedere estetic.

Criteriul umanist 4: Comunitatea de consens


Putem identifica o teorie umanistă bună după cantitatea de sprijin pe care o generează în
interiorul unei comunități de cercetători cu aceleași idei. Interpretarea înțelesurilor este
subiectivă, însă rezonabilitatea cazului unui umanist e decisă, în ultima instanță, de ceilalți
cercetători din domeniu. Acceptul sau respingerea lor este un fapt obiectiv care ajută la
verificarea sau defăimarea judecății unui teoretician.
John Stewart este editorul volumului Punți, nu ziduri – o colecție de articole umaniste de
comunicare interpersonală. Pe măsură ce cartea a progresat până la a șasea ediție, deciziile lui
Stewart de a păstra, a se dispensa sau a adăuga fiecare nouă lucrare teoretică au fost posibile
datorită faptului că cercetarea umanistă „nu este o întreprindere solitară, desfășurată în vid”.
Dimpotrivă, el spune ca e „efortul unei comunități de cercetători care își supun în mod curent
realizările atenției editorilor, referenților și cititorilor” [23].
O teorie retorică poate îndeplini criteriul comunității de consens numai dacă devine
subiect al unei analize extinse. Uneori retoricienii își adresează raționamentele critice exclusiv
unui public alcătuit din „prozeliți” care sunt deja dedicați abordării unui autor. Fostul președinte
al SCA, David Zarefsky avertizează că validitatea retorică poate fi stabilită numai când o lucrare
este dezbătută într-o piață mare de idei. Pentru acest critic retoric de la Universitatea
Northwestern, raționamentele valide diferă de opusele lor prin faptul că
raționamentele valide sunt adresate publicului general alcătuit din cititori critici, nu numai celor
care adera unei anumite „școli” sau perspective... Ele își expun propriul proces de argumentare
verificării. [24]
Din perspectiva verificărilor extensive, Bormann a reușit. Și-a publicat ideile în reviste
importante, deschise cercetării retorice, între care Quarterly Journal of Speech, Communication
Theory și Journal of Communication. Chiar dacă nu toți specialiștii în comunicare consideră
teoria lui valoroasă, marea lor parte sunt de această părere. Când s-a confruntat cu criticii săi,
Bormann a răspuns public și convingător [25].
Analiza temelor imaginare a devenit o metoda clasică de cercetare simbolică. Bazată pe
premisa naturală că oamenii sunt utilizatori de simboluri în general și povestitori în particular,
abordarea echilibrează cu precizie câteva alte teorii din această carte [26]. După cum vedeți,
comunitatea de consens care sprijină teoria lui Bormann este atât largă, cât și articulată.

Criteriul științific 5: Reformarea societății


O bună teorie umanistă generează adeseori schimbarea. Contrar concepției potrivit căreia
putem destitui filosofia socială ca „simplă retorică”, teoreticianul interpretativ este un reformator
care poate influența societatea. Kenneth Gergen, un psiholog social de la liceul Swarthmore,
afirmă că teoria are
capacitatea de a provoca presupozițiile directoare în privința unei culturi, de a pune întrebări
fundamentale cu privire la viața socială contemporană, de a facilita regândirea a ceea ce este „luat
de bun” și, astfel, de a genera alternative noi pentru acțiunea socială. [27]
Analiza temelor imaginare documentează în mod vrednic de încredere viziuni retorice
care conțin motive de a intra în spațiul public, a obține adepți și de a folosi mijloacele de difuzare
43

a informației în masă pentru a răspândi adevărurile acestora. Totuși, teoria convergenței


simbolice nu are o agendă proprie de reformă a societății. Cercetătorii care încearcă să identifice
lanțuri de fantezii vor căuta mai degrabă decât să predice.
Bormann încearcă sa realizeze o schimbare mai modestă. Așa cum am insistat în aceste
prime trei capitole, reprezentanții științelor sociale și umaniștii din domeniul comunicării și-au
urmat mereu calea separat. Bormann își dorește ca lucrurile să stea altfel. El a meșterit o teorie
care înțelege analiza temelor imaginare ca pe „o artă liberală umanizantă, o întreprindere de
cercetare care vizează iluminarea condiției umane” [28]. El este în mod clar un umanist. Însă
teza lui, potrivit căreia împărtășirea fanteziilor (orice ar fi ele) adună oamenii împreună (oricare
ar fi ei) face din teoria convergenței simbolice o teorie generală a comunicării. Clar științifică. În
măsura în care întreprinderea lui Bormann de a pune în comun artele și științele este un model
care încurajează retoricienii și cercetătorii empirici să lucreze în armonie, ea îndeplinește
criteriul de reformare a societății.

Echilibrând balanța: greutăți și măsuri similare


Tabelul de mai jos rezumă criteriile pe care v-am sugerat să le utilizați atunci când
evaluați o teorie a comunicării. Veți descoperi că mă refer adesea la aceste exigențe în secțiunile
critice de la sfârșitul fiecărui capitol. Așa cum vă așteptați, cele treizeci și trei de teorii prezentate
în această carte fac față binișor acestor criterii (altfel nici nu le-aș fi ales). Însă a construi o teorie
este dificil și majoritatea teoriilor au câte un călcâi al lui Ahile care le face vulnerabile criticii.
Toți teoreticienii citați admit cu dragă inimă că teoriile lor au nevoie de o acordare mai fină, iar
mulți dintre ei solicită chiar o intervenție generală.
Pe parcursul acestui capitol v-am îndemnat să folosiți măsuri diferite pentru a cântări
meritele teoriilor științifice și umaniste. Însă o comparație pe orizontală a celor două liste de
criterii din tabelul de mai jos sugerează faptul că s-ar putea ca acele criteriile folosite de umaniști
și respectiv de oamenii de știință să nu fie atât de diferite cum am crezut inițial. Gândiți-vă la
paralele între fiecare din cele cinci puncte:
1. Explicația încearcă să răspundă întrebării de ce? La fel face înțelegerea.
2. Atât predicția cât și clarificarea valorilor sunt demersuri care privesc spre viitor. Prima
propune ce se va întâmpla; a doua, ce ar trebui să se întâmple.
3. Pentru mulți studenți ai cursurilor de teorii ale comunicării, simplitatea este atractivă
din punct de vedere estetic.
4. Testarea ipotezelor este un mijloc de a obține comunitate de consens.
5. O teorie care reformează într-adevăr o parte a lumii este în mod cert extrem de
practică.
Pentru profesorii și studenții la comunicare, paralelele citate deasupra propun ca oamenii
de știință și retoricienii să fie prieteni. Cel puțin, ar putea să respecte convingerile celor din
tabăra opusă. Capitolul 36 revizuiește posibilitatea conectării ideilor comportamentale și retorice,
însă acum ne îndreptăm spre descrierea una câte una a teoriilor individuale ale comunicării. O să
începem cu mesajele verbale: teorii despre cum lucrează cuvintele.

Rezumat al criteriilor cu ajutorul cărora evaluăm teoriile


Teoria științifică
Explicația datelor
Predicții cu privire la viitor
Simplitate relativă
44

Ipoteze testabile
Utilitate practică
Teoria umanistă
Înțelegerea oamenilor
Clarificarea valorilor
Atractivitate estetică
Comunitate de consens
Reformă a societății

Întrebări care vă ajută să vă concentrați asupra esențialului


1. Teoria convergenței simbolice a lui Ernest Bormann are atât trăsături științifice, cât și
umaniste. Pare să fie o teorie științifică mai bună sau una umanistă? De ce?
2. Cum de putem numi bună o teorie științifică, dacă este pasibilă de a se dovedi greșită?
3. Cum putem decide dacă o teorie umanistă oferă o interpretare rezonabilă?
4. Orice teorie prezintă atât avantaje, cât și dezavantaje; nici o teorie nu poate îndeplini fiecare
criteriu calitativ la fel de bine. Din cele zece criterii discutate, care este cel mai important pentru
dumneavoastră?

Note:
[1] Richard Rodgers și Oscar Hammerstein II, "The Farmer and the Cowman," din Oklahoma!,
Rodgers & Hammerstein Library, New York, 1943, pp. 140-142.
[2] Ernest Bormann, Small Group Communication: Theory and Practice, ediția a 3-a, Harper &
Row, New York, 1990, p. 122.
[3] Ernest Bormann, The Force of Fantasy: Restoring the American Dream, Southern Illinois
University, Carbondale, Ill., p. 5.
[4] Karl R. Popper, The Logic of Scientific Discovery [Logica cercetării, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1981], Hutchinson, London, 1959, p. 59.
[5] Abraham Kaplan, The Conduct of Inquiry, Chandler, San Francisco, 1964, p. 295.
[6] Ernest Bormann, "Fantasy and Rhetorical Vision: The Rhetorical Criticism of Social
Reality," Quarterly Journal of Speech, Vol. 58, 1972, p. 399.
[7] Bormann îi atribuie această viziune psihologului de la Harvard Robert Bales. Prezint
categoriile interactive pentru analiza discuțiilor de grup ale lui Bales în introducerea la capitolul
despre decizia de grup. Bales își schimbă conceptul inițial, „indica eliberarea de tensiune” în
„dramatizează”, atunci când descoperă că membrii unui grup folosesc de regulă figuri de stil
verbale pentru a risipi neînțelegerile.
[9] Adrew Macdonald (William Pierce), The Turner Diaries, ediția a 2-a, National Vanguard,
Washington, D.C., 1980.
[10] Ernest Bormann, Small Group Communication, p. 122.
[11] John Cragan și Donald Shields, Symbolic Theories in Applied Communication Research,
Hampton, Cresskil, N.J., p. 42.
[12] Ibid., pp. 40-47.
[13] Ernest Bormann, Communication Theory, Sheffield Publishing Co., Salem, Wis., 1989, p.
214.
[14] Klaus Krippendorff, "The Ethics of Constructing Communication," in Rethinking
Communication, Vol. 1: Paradigm Issues, Brenda Dervin, Lawrence Grossberg, Barbara
O'Keefe, și Ellen Wartella (Editori), Sage, Newbury Park, Calif., 1989, p. 83.
45

[15] Ernest Bormann, The Force of Fantasy, p. ix.


[16] Ibid., p. 88.
[17] William H. Melody și Robert Mansell, "The Debate over Critical vs. Administrative
Research: Circularity or Challenge," Journal of Communication, Vol. 33, Nr. 3, 1983, p. 103.
[18] Ibid., pp. 223-242.
[19] Barbara Warnick, "Left in Consent: What Is the Critic's Role?" Quarterly Journal of
Speech, Vol. 78, 1992, p. 232-237.
[20] Ernest Bormann, John Cragan, și Donald Shields, "In Defense of Symbolic Convergence
Theory: A Look At The Theory and its Criticisms After Two Decades," Communication Theory,
Vol. 4, 1994, p. 274.
[21] From Robert Frost, A Masque of Reason, cited in Ernest Bormann, "Symbolic Convergence
Theory: A Communication Formulation," Journal of Communication, Vol. 35, Nr. 4, 1985, p.
135.
[22] Leigh Arden Ford, "Fetching Good Out of Evil in AA: A Bormannean Fantasy Theme
Analysis of The Big Book of Alcoholics Anonymous," Communication Quarterly, Vol. 37, 1999,
pp. 1-15.
[23] John Stewart, "A Postmodern Look at Traditional Communication Postulates," Western
Journal of Speech Communication, Vol. 55, 1991, p. 374.
[24] David Zarefski, "Approaching Lincoln's Second Inaugural Address," in The Practice of
Rhetorical Criticism, ediția a 2-a, James R. Andrews (editor), Longman, New York, 1990, p. 69.
[25] Bormann, Cragan, și Shields, "In Defense of Symbolic Convergence Theory", pp. 259-294.
[26] Vezi dramatismul lui Burke și paradigma narativa a lui Fisher, Capitolul 24 și 25.
[27] Kenneth Gergen, Toward Transformation in Social Knowledge, Springer-Verlag, New
York, 1982, p. 109.
[28] Ernest Bormann, "Fantasy Theme Analysis and Rhetorical Theory," in The Rhetoric of
Western Thought, ediția a 5-a, James Golden, Goodwin Berquist, și William Coleman (editori),
Kendall/ Hunt, Dubuque, Iowa, 1992, p. 379.
46

PARTEA A DOUA
MESAJELE

__________________________________________________________________

MESAJELE VERBALE
CAPITOLUL 4. TEORIA INFORMAȚIEI (Shannon și Weaver)
CAPITOLUL 5. ÎNȚELESUL ÎNȚELESULUI (Richards)
CAPITOLUL 6. GESTIONAREA COORDONATĂ A ÎNȚELESURILOR (Pearce și
Cronen)
CAPITOLUL 7. INTERACȚIONISMUL SIMBOLIC (Mead)

MESAJELE NON-VERBALE
CAPITOLUL 8. TEORIA ÎNCĂLCĂRII AȘTEPTĂRILOR (Burgoon)
CAPITOLUL 9. SEMIOTICA (Barthes)

REFLECȚII ETICE
IMPERATIVUL CATEGORIC AL LUI KANT
PRINCIPIUL VERIDICITĂȚII AL LUI BOK
VOINȚA DIVINĂ A LUI AUGUSTIN
47

MESAJELE VERBALE

Cele mai multe cuvinte nu au nicio legătură logică cu ideile pe care le reprezintă.
Legătura dintre urmele negre de pe o pagină unde scrie s-o-a-r-e și globul aprins de pe cer este
pur și simplu o convenție între vorbitorii de limba română.
Termenul soare poate fi arbitrar, însă existența ca atare a unui cuvânt care să desemneze
cuptorul solar influențează modul în care privim universul. A ignora corpul divin care domină în
mod atât de evident bolta cerească pare un lucru imposibil, însă lingvistul de la Universitatea din
Chicago, Edward Sapir și studentul său, Benjamin Lee Whorf credeau că, dacă nu am avea un
cuvânt care să descrie soarele, probabil că nu l-am vedea. Ipoteza Sapir-Whorf a relativității
lingvistice afirmă că structura limbii unei culturi dă formă gândurilor și acțiunilor umane [1].
„Lumea reală este în mare măsură construită inconștient pe fundamentul obiceiurilor lingvistice
ale unui grup” [2]. Teoria lor a relativității lingvistice se opune presupunerilor potrivit cărora
toate limbile sunt asemănătoare, iar cuvintele sunt simple mijloace neutre prin care se transmit
înțelesuri.
Gândiți-vă la pronumele personal, persoana a doua singular pe care vorbitorii de limba
engleză îl folosesc pentru a se adresa unei alte persoane. Oricare ar fi relația, americanii folosesc
cuvântul you. Vorbitorii de limba germană sunt obligați să eticheteze relația drept fie formală
(Sie), fie familiară (du). Ei au chiar o ceremonie (Bruderschaft) pentru a sărbători o schimbare în
relație de la Sie la du. Vocabularul japonez obligă un vorbitor să recunoască și mai multe
diferențe relaționale. Limba respectivă oferă zece alternative – toate traduse „tu” în limba
engleză – totuși numai una este adecvată în orice relație dată, în funcție de gen, vârstă și statutul
vorbitorului.
Dacă cei mai mulți observatori ar trage concluzia că vocabularele limbilor engleză,
germană și japoneză reflectă diferențe culturale în modelele relaționale, ipoteza Sapir-Whorf
sugerează că lucrurile se întâmplă exact pe dos. Limba dă structura percepției noastre a realității.
Pe măsură ce copiii învață să vorbească, ei învață de asemenea ce să vadă. Marea parte a lumii
trece neobservată pentru ca este literal neremarcabilă.
Studiul mesajelor verbale este de regulă împărțit în trei discipline separate: sintaxa,
semantica și pragmatica. Așa cum se aplică mesajelor verbale, sintaxa cercetează relația dintre
cuvinte. Cea mai elaborată teorie sintactică îi aparține lingvistului de la MIT Noam Chomsky [3].
Contrar ipotezei lui Sapir și Whorf, gramatica generativă a lui Chomsky susține că abilitatea
oamenilor de a folosi limba este înnăscută, mai degrabă decât învățată. El enumeră o serie de
reguli care transformă structura profundă a propoziției pe care o avem în interior la naștere în
frazele noi pe care le emitem în prezent. Din pricina complexității tehnice a teoriei și influenței
sale scăzute asupra domeniului mai larg al comunicării, nu o să dedic un capitol gramaticii
generative. Modelul transmiterii mesajelor al inginerului Claude Shannon este la fel de tehnic,
însă explicația non-matematică a lui Warren Weaver a făcut-o prietenoasă cu studenții la
comunicare. Capitolul 4 prezintă teoria informației a lui Shannon și Weaver, o cunoscută, deși
controversată descriere a procesului comunicării.
Semantica se preocupă de relația dintre un cuvânt și referința sa. Studiul semanticii pune
întrebarea: „Care este înțelesul acestui cuvânt?” Două tipuri de înțelesuri se află în persoana care
folosește un cuvânt. Denotația este direcția în care arată un cuvânt. Conotația este tonul
emoțional care îl însoțește.
48

Mulți semioticieni privesc capacitatea de a comunica prin cuvinte ca fiind esența


umanității. Ei subliniază că limba oferă oamenilor șansa de a transmite experiența acumulată în
trecut [4]. Cu ajutorul cuvintelor, ne putem învăța copiii care șerpi sunt otrăvitori, le putem
povesti despre oamenii care locuiesc de partea cealaltă a muntelui și îi putem sfătui cum să
trăiască o viață mulțumitoare. Desigur, cuvintele noastre pot avea ca rezultat confuzia în locul
clarității. Precum avertizează vulpea din Micul Prinț al lui Antoine de Saint-Exupery: „Cuvintele
sunt sursa neînțelegerilor” [5]. Nu numai că avem abilitatea unică de a comunica prin simboluri,
dar suntem și singurele creaturi care se pot autoconvinge să intre în bucluc.
Retoricianul britanic I. A. Richards a efectuat un studiu extins despre neînțelegerile
lingvistice. El a tras concluzia că oamenii intră în bucluc atunci când presupun că simbolurile sau
cuvintele au înțelesuri precise. Capitolul 5 descrie cercetarea lui Richards despre înțelesul
înțelesului și prezintă patru remedii pe care Richards le oferă pentru a reduce concepțiile greșite
care apar atunci când oamenii vorbesc unii cu alții.
Pragmatica se preocupă de relația dintre cuvinte și comportament. Teoria gestionării
coordonate a înțelesurilor (GCI) a lui Barnett Pierce și Vernon Cronen sugerează că noi toți
folosim comunicarea pentru a ne coordona acțiunile cu comportamentul celorlalți, a înțelege
interacțiunile respective și a ne reaminti că viața înseamnă mai mult decât momentul prezent.
Pearce și Cronen, ca și Richards, cred că activitatea centrală a existenței umane este
comunicarea. Veți citi despre GCI în Capitolul 6.
Filosoful George Herbert Mead a fost interesat de modul în care punem etichete
oamenilor și acțiunilor în care aceștia se angajează – în special celor în care noi înșine ne
angajăm. Teoria lui a interacțiunii simbolice pretinde că limba este sursa întregii înțelegeri. Și el
a crezut ca oamenii sunt, în primul și cel mai important rând, creaturi care folosesc simboluri.
Capitolul 7 schițează teoria cu bătaie lungă a lui Mead, care leagă limba de percepție, gândire,
conștiință de sine și cultură.
Când citiți următoarele patru capitole, s-ar putea să găsiți folositor să vă gândiți la jocul
parolei ca model al tuturor mesajelor verbale. Parola e un joc de comunicare în care un jucător
încearcă să-și facă partenerul să se gândească la un anumit cuvânt oferindu-i o serie de cuvinte-
indicii: sinonime, adjective sau orice alți termeni care pot genera răspunsul corect.
Teoria sintactică a lui Shannon și Weaver e ca o carte de reguli ale jocului parolei, căci
expune procedurile și regulamentele care guvernează jocul. Teoria semantică a lui Richards oferă
o înțelegere în privința modului în care partenerii ar putea interpreta indiciile verbale pe care le
aud. Când ofer indiciile stradă și mizerie, va răspunde oare partenerul meu cu simbolul pe care îl
am în minte (drum) sau cu un altul (alee)? Teoria gestionarii coordonate a înțelesurilor a lui
Pearce și Cronen și interacționismul simbolic al lui Mead sunt teorii pragmatice care explorează
relațiile dintre cuvintele spuse și modul cum jucătorii acționează unii față de alții. Când
partenerul meu răspunde indiciilor mele istețe cu un cuvânt total nepotrivit (mătură), o să-mi dau
ochii peste cap, o să oftez exasperat și o să jur că nu mă mai joc niciodată? În ciuda diferențelor
dintre ele, toate cele patru teorii din această secțiune ne pot ajuta să înțelegem jocul limbii în care
cu toții suntem parteneri.

NOTE
[1] Paul Kay și Willet Kempton, "What is the Sapir-Whorf Hypothesis?" American
Anthropologist, Vol. 86, 1986, pp. 65-79.
[2] Edward Sapir, "The Status of Linguistics as a Science," in Selected Writings, David
Mandelbaum (editor), University of California, Berkeley, 1951 (1929), p. 160.
49

[3] Noam Chomsky, Syntactic Structures, Mouton, The Hague, 1957; Noam Chomsky, Aspects
of the Theory of Syntax, Massachusetts Institute of Technology, Cambridge, 1965.
[4] Alfred Korzybski, Science and Sanity, ediția a 3-a, International Non-Aristotelian Library,
Lakeville, Conn., 1948.
[5] Antoine de Saint-Exupery, The Little Prince [Micul prinț, Editura Humanitas, București,
2017], Harcourt Brace Jovanovich, San Diego, 1943, p. 67.
50

CAPITOLUL 4. TEORIA INFORMAȚIEI a lui Claude Shannon și Warren Weaver

La sfârșitul anilor 1940, un om de știință de la compania telefonică Bell pe nume Claude


Shannon a creat o teorie matematică a transmiterii de semnale. Așa cum vă puteți aștepta de la un
inginer electronist, obiectivul lui era să obțină maximum de capacitate a liniei cu minimum de
eroare.
Shannon n-a arătat un prea mare interes pentru înțelesul semantic al unui mesaj sau
pentru efectul său pragmatic asupra ascultătorului. Precum fabricanții din ziua de azi ai celor mai
noi tipuri de CD playere, pe el nu îl preocupa dacă canalul transportă muzica lui Beethoven, a
Beatles-ilor sau a lui The Boss. Nu-i păsa dacă ascultătorul preferă ritmul rock-ului sau
contrapunctul lui Bach. Teoria lui își propunea doar să rezolve problemele tehnice ale
transferului cât mai fidel al sunetului.

SOLUȚII TEHNICE PENTRU PROBLEME SOCIALE


Ca rezultat al descoperirilor științifice create de cel de-al doilea război mondial,
americanii erau optimiști că toate problemele sociale pot fi remodelate în termeni mecanici
accesibili soluțiilor inginerești. Shannon era oarecum circumspect în ceea ce privește aplicarea la
scară largă a ecuațiilor lui matematice asupra unor chestiuni semantice și pragmatice ce țineau de
comunicarea interpersonală. Însă, ezitările lui nu au fost împărtășite de către Warren Weaver,
director al fundației Rockefeller, al institutului de cercetări oncologice Sloan-Kettering și
consultant al unui număr de fundații științifice private. Teoria publicată a lui Shannon a fost
combinată cu un eseu interpretativ al lui Weaver, care prezenta teoria informației ca fiind
„excesiv de generală în ce privește domeniul de aplicare, fundamentală în ce privește problemele
pe care le rezolvă și de o simplitate și putere clasică în ce privește rezultatele la care ajunge” [1].
Eseul sugera că oricare ar fi problema de comunicare, reducerea pierderii de informație era
soluția.
Majoritatea celor angajați în domeniul comunicării umane întâmpinau dificultăți în a
urmări matematica din teoria lui Shannon, însă traducerea și comentariile lui Weaver erau ușor
de înțeles. Cum domeniul era pregătit să găzduiască un model al comunicării, iar teoria
informației era acolo ca să împlinească nevoia respectivă, diagrama sa sursa-canal-receptor a
devenit rapid descrierea etalon a ceea ce se întâmplă atunci când o persoană vorbește cu o alta.
Mulți dintre termenii pe care îi folosim astăzi au fost inventați datorită teoriei lui Shannon și
Weaver: fidelitatea mesajului, canale multiple, pierdere de informație, credibilitatea sursei și
feedback.
Deoarece teoria lui Shannon explorează transmiterea electronică a mesajelor, poate părea
potrivit să o discutăm în contextul teoriilor despre mijloacele de difuzare a informației în masă.
Însă cele douăzeci și trei de teoreme ale sale se concentrează asupra sintaxei, relația dintre
cuvinte. Cercetarea ulterioară introducerii teoriei informației contribuie în principal la
dezvoltarea domeniului lingvisticii aplicate. Pentru aceste motive, includ teoria informației în
secțiunea despre mesaje.

UN MODEL LINIAR AL COMUNICĂRII


Cum laboratoarele Bell plăteau cheltuielile cercetării lui Shannon, părea corect ca acesta
să folosească modelul unui telefon pentru a-și explica teoria. Imaginați-vă că aveți o slujbă de
vară într-o tabără localizată departe de civilizație. Absența de câteva săptămâni de lângă partener
51

vă trezește dorința puternică de a „face un efort și a ajunge la el”. Banii, programul de lucru și o
coadă de oameni care doresc să folosească unicul telefon disponibil vă limitează la un apel de
numai trei minute la distanță.
Modelul comunicării al lui Shannon și Weaver (adaptare după Shannon & Weaver,
Teoria matematica a comunicării):

Sursă de informație --mesaj--> Transmițător --semnal--> Sursă de zgomot --semnal


receptat--> Receptor --mesaj--> Destinatar

Shannon v-ar privi ca pe o sursă de informație. Dați voce mesajului dumneavoastră în


receptorul telefonului, care transmite un semnal prin canal, firul telefonului. Semnalul receptat
culege zgomot și paraziți pe parcurs, iar acest semnal alterat este reconvertit în sunet de către
receptor la capătul de destinație al liniei telefonice. Pierderea de informație survine la fiecare pas,
așa încât mesajul receptat diferă de cel pe care l-ați trimis.
Pe parcursul vieții sale, Weaver a aplicat modelul trăsăturilor interpersonale ale
conversației. Creierul dumneavoastră este sursa de informație, vocea este transmițătorul.
Zgomotul poate include o răgușeală, consecință a faptului că ați strigat la copiii din tabără,
sporovăiala în fundal a celor care așteaptă să dea un telefon la rândul lor sau interferența unui
țânțar care vă înțeapă. Semnalul receptat poate fi diminuat de o ureche prea expusă la hard rock,
iar prietenul dumneavoastră este perfect capabil să modifice mesajul pe când acesta înaintează de
la ureche la creier.
Shannon se concentrează asupra centrului tehnic al modelului său. (Va funcționa sistemul
telefonic suficient de bine încât să vă puteți transmite mesajul cu succes?) Weaver se
concentrează asupra relației sursă-destinatar. (Ce se întâmplă între dumneavoastră și prietenul
dumneavoastră?) Însă toți teoreticienii informației împărtășesc obiectivul comun de a maximiza
cantitatea de informație pe care un sistem o poate transporta.

Informația: reducerea incertitudinii


Cei mai mulți dintre noi suntem mulțumiți cu concepția lui Wilbur Schramm potrivit
căreia informația reprezintă pur și simplu ceva ce contează sau ceva ce face o diferență [2].
Shannon, însă, are o definiție tehnică pentru acest cuvânt, care nu echivalează informația cu
ideea de înțeles. El subliniază că „aspectele semantice ale comunicării sunt irelevante din punctul
de vedere al aspectelor inginerești” [3]. Pentru Shannon, informația se referă la oportunitatea de
a reduce incertitudinea. Ne oferă șansa de a reduce entropia.
Shannon a împrumutat ideea de entropie din a doua lege a termodinamicii, care afirmă că
universul se detensionează de la o stare organizată la haos, mișcându-se de la predictibilitate spre
incertitudine. Entropia este dezordine. Cantitatea de informație conținută de un mesaj se măsoară
prin gradul în care acesta combate entropia. Cu cât mesajul este mai puțin previzivil, cu atât el
transportă o cantitate mai mare de informație.
Imaginați-vă dând acel telefon la mare distanță, însă de data aceasta ca răspuns la o
scrisoare usturătoare a prietenului dumneavoastră, care a auzit că aveți un flirt de o vară cu unul
din colegii de muncă. Scrisoarea spune clar: „Sună-mă și spune-mi pur și simplu da, e adevărat
sau nu, nu este – nimic mai mult!” Acea solicitare de sau/ sau înseamnă că nu veți avea nevoie de
cele trei minute, capacitatea canalului liniei telefonice. Dar cum prietenul dumneavoastră cel
suspicios are o șansă egală de a vă anticipa răspunsul, acea unitate de informație îi va reduce
incertitudinea cu 50 %. De fapt, acesta este chiar modul în care teoria definește o unitate
52

(împrumut din unitatea binară) de informație. Este comunicarea care înjumătățește entropia.
Haideți să continuăm povestea preț de câteva alte unități.

Reducerea entropiei unitate cu unitate


La începutul conversației telefonice, admiteți cu sinceritate că aveți sentimente pentru
altcineva. Fostul prieten încalcă regula propusă în scrisoare și cere să afle care dintre cei
șaisprezece colegi potențiali este obiectul afecțiunii dumneavoastră. Conversația poate îngusta
literal alternativele unitate cu unitate.
Prietenul: Persoana aceasta specială face parte din angajații sportivi sau din cei de la bucătărie?
Dumneavoastră: Sportiv. [Reduce entropia la jumătate, până la opt.]
Prietenul: În ce canton locuiește noul tău prieten, Sequoia sau Cherokee?
Dumneavoastră: Sequoia. [Reduce entropia la jumătate, până la patru.]
Prietenul: Este angajat pentru prima dată sau are vechime?
Dumneavoastră: Angajat pentru prima dată. [Reduce entropia la jumătate, până la doi.]
Prietenul: Cel cu părul roșcat sau cel cu părul blond?
Dumneavoastră: Blondul. [Toată incertitudinea a dispărut.]
Înlăturarea întregii incertitudini a necesitat patru unități de informație. Desigur,
conversația ar fi putut fi mai puțin greoaie dacă i-ați fi spus pur și simplu numele celuilalt, dar în
oricare din cazuri patru unități de entropie au fost eliminate.
Dacă această conversație ar avea loc în realitate și dacă ați ține într-adevăr la persoana de
la celălalt capăt al liniei telefonice, ați încerca să strecurați în intervalul de trei minute orice
unitate de explicație inovatoare. Asta înțeleg Shannon și Weaver prin informație. Așa cum îl
folosesc ei, termenul „are legătură nu atât cu ceea ce spuneți efectiv, cât cu ceea ce ați putea
spune” [4]. Preocuparea lor pentru posibilitățile mesajelor a inspirat niște versuri proaste ale
profesorului Don Darnell de la Universitatea din Colorado:
Ce face o persoană este numai unul
Din numeroasele lucruri pe care le-ar fi putut face
Trebuie să știi ce anume respingi
Pentru a aprecia ce alegi. [5]
O conexiune bună pe durata a trei minute oferă multe șanse de-a elabora pe marginea
unui repertoriu extins de mesaje. Dacă lipsa de imaginație sau constrângerile contextuale vă
limitează la câteva clișee previzibile cum ar fi „suntem doar buni prieteni” sau „nu înseamnă
nimic pentru mine”, Shannon, Weaver și probabil fostul dumneavoastră prieten vă vor privi
efortul ca fiind unul neinformativ și redundant.
Există multe lucruri frumoase care pot fi spuse prin intermediul unui canal
comunicațional și care nu se califică drept informație. Poate apelul dumneavoastră telefonic nu a
fost motivat de o criză, ci a fost doar un mod de a-i spune prietenului „Te-am sunat să-ți spun că
te iubesc”. Dacă persoana de la celălalt capăt al firului n-are nici o îndoială că țineți la ea, apelul
este un ritual călduros, mai degrabă decât informație. Dacă destinatarul știe deja ce urmează sau
dacă sursa nu este liberă să aleagă mesajul pe care îl trimite, informația este zero.

Zgomot versus informație


Zgomotul este dușmanul informației. Pentru Shannon și Weaver, zgomotul reprezintă mai
mult decât un sunet sau un parazit iritant de pe linie. El este tot ceea ce se adaugă semnalului fără
intenție din partea sursei. De regulă acest tip de interferență este un produs secundar
neintenționat al situației. În cazul canalelor non-electrice, zgomotul poate fi o pată de tipar,
53

vocalizări inoportune de tipul aaa sau mișcări vizuale care distrag atenția ascultătorului. Exista o
sală de seminar la parterul liceului unde lucrez cu vedere spre o colină inverzită. Prima zi caldă
din luna mai scoate afară la soare o mulțime de oameni. Niciun profesor nu se poate pune cu
priveliștea respectivă; sala este plină de zgomot.
Zgomotul poate fi intenționat. Timp îndelungat, guvernul fostei Uniuni Sovietice a bruiat
vocea difuzărilor americane pentru ca cetățenii săi să nu audă știri din vest. Persoanele care
șicanează încearcă să saboteze cuvintele unui vorbitor pentru a împiedica publicul să ia în
considerare un punct de vedere diferit. Pot chiar produce zgomot pentru a masca sunetele cele
mai deranjante. Acesta este obiectivul lui Muzak. Însă, accidental sau planificat, zgomotul taie
capacitatea de transport a informației, a canalului dintre transmițător și receptor. Shannon descrie
relația printr-o ecuație simplă:
Capacitate canal = Informație + Zgomot [6]
Fiecare canal are o limită superioară fixă în privința informației pe care o transportă.
Chiar atunci când recurgeți la un monolog rapid într-un context lipsit de zgomot, apelul
dumneavoastră de trei minute vă restricționează la folosirea a maximum șase sute de cuvinte.
Însă condițiile sunt departe de a fi ideale. Zgomotul de pe fir și paraziții din mintea ascultătorului
dumneavoastră gelos garantează că multe dintre cuvintele dumneavoastră nu vor fi auzite. Va
trebui să dedicați o porțiune din capacitatea canalului pentru a repeta ideile cheie care, altfel, s-ar
putea pierde.
Modalitatea de a compensa zgomotul este prin creșterea redundanței. Shannon și Weaver
privesc comunicarea ca pe o știință aplicată a menținerii unui echilibru optim între
predictibilitate și incertitudine. Fără o cantitate mare de repetiție, reiterare și reafirmare, un canal
zgomotos va deveni rapid supraîncărcat. Însă prea multă redundanță este ineficientă. Duplicarea
nenecesară ne diminuează șansele de a face afirmații noi, iar publicul nostru, inițial avid, ar putea
deveni plictisit și neatent.

ÎNVĂȚAREA PRIN FEEDBACK


Modelul lui Shannon și Weaver este deficitar în aceea că reprezintă comunicarea ca pe o
curgere de informație unidirecțională. Dacă creșterea sporită a mesageriei vocale și a roboților
care răspund la telefon pot face comunicarea unidirecțională să pară un val al viitorului, ați fi
înțelept să căutați un răspuns devreme în cursul apelului dumneavoastră de trei minute. Pe baza
feedback-ului pe care îl veți primi, veți putea apoi codifica tipul de mesaj adaptat la public pe
care profesorii de oratorie îl considera marca unei comunicări eficiente.
Lucrând independent în cadrul programului laboratorului Bell, omul de știință de la MIT
Norbert Wiener a conceput încercările umane de a controla entropia cu ajutorul feedback-ului
drept perfect paralele cu ceea ce se întâmplă în cazul roboților comunicaționali. În timpul celui
de-al doilea război mondial, el a creat un sistem de alarmă antiaeriană capabil să-și ajusteze
traiectoria viitoare prin reintroducerea rezultatelor activităților trecute. Feedback-ul este un mod
de a introduce învățarea în sistem, ceva ce Shannon și Weaver au ignorat.
Wiener nu îndeplinea rolul tradițional al omului de știință detașat. El privea confuzia
drept un afront personal și îi plăcea să citeze comentariul lui Einstein potrivit căruia „Poate că
Dumnezeu e subtil, dar nu pur și simplu răutacios” [7]. Wiener era convins că oamenii pot folosi
mașinării care gândesc (noi le spunem computere) pentru a combate haosul. Pentru a desemna
domeniul inteligenței artificiale, el a inventat termenul de cibernetică, o transliterație a
cuvântului grecesc pentru „cârmaci” sau „guvernator”. El a fost printre primii care au văzut în
computere oferta unei mari promisiuni către rasa umană, însă s-a temut, de asemenea, că vor fi
54

folosite de cei care dețin puterea pentru a controla oameni mai degrabă decât lucruri. Scurta sa
carte, Folosirea omului de către om, prezintă conceptele esențiale ale teoriei informației, în timp
ce adaugă gânduri despre feedback și etică.
Wiener a observat că sistemele de feedback trebuie ușor banalizate, ca să nu devină prea
sensibile. O interpretare a stării critice a unui psihotic este aceea a unei persoane super-vigilente
care încearcă permanent să se adapteze așteptărilor conflictuale ale tuturor celorlalți. Implicația,
în cazul feedback-ului verbal, este că trebuie să monitorizam efectele cuvintelor noastre, dar să
nu fim terorizați dacă răspunsul pe care îl primim nu corespunde așteptărilor.

APLICAȚII STRICTE ALE TEORIEI INFORMAȚIEI


Cu toate ca modelul matematic al transmiterii de semnale al lui Shannon a ajutat
laboratoarele Bell să rezolve probleme tehnologice, teoria are aplicații limitate în domeniul
comunicării. Teoria informației a facilitat, totuși, un avans modest în studiul redundanței inerente
limbii, o chestiune de sintaxă.
Jurnalistul Wilson Taylor a creat o procedură de operare a propoziției care șterge fiecare
al n-lea cuvânt dintr-un text scris. Încercați să umpleți spațiile goale care înlocuiesc fiecare al
șaptelea cuvânt în următorul pasaj dintr-un roman de aventuri al lui Nero Wolfe:
Am avut timp să introduc o ___ de date despre germinația orhideelor în ___ PC înainte ca Fred să
se ___ la patru și un sfert. Coordonarea ___ făcut ca el să nu dea ___ Wolfe, care se juca de o ___
bucată de timp în seră. Fred ___ aproape la fel de epuizat ca ___. „Ce părere are, Archie?”, a
întrebat ___ în timp ce se prăbușea pe ___ scaun galben. [8]
Cum limba engleză cotidiană are o redundanță de aproximativ 50 %, pesemne că ați putut
ghici cam cinci dintre cuvintele corecte. Iată răspunsurile, pentru a putea verifica: serie, acest,
întoarcă, a, peste, bună, arăta, înainte, acuzatul, un. Acesta este un pasaj foarte lizibil. Ar fi
mult mai dificil să furnizați cuvintele care lipsesc din context dacă textul ar fi o porțiune din
tratatul tehnic al lui Shannon. Există momente, însă, când am fi bucuroși să dăm lizibilitatea
pentru informarea concentrată. Reclamele secretizate omit cuvintele redundante și multe vocale
din mesaj pentru a exprima mai multă informație pe unitate de cost. Producătorul de reclame
presupune că cititorul va dispune de suficientă cunoaștere și motivație pentru a-și face drum
printr-un curent de informații extrem de concentrat.
Darnell a folosit același tip de test al cuvintelor lipsă, însă procedeul său al „entropiei
propoziționale” analiza indivizi, mai degrabă decât limba în general. El a găsit că procedeul de
umplere a spațiilor goale reprezintă un test de încredere al competenței în limba engleză ca limbă
secundară și l-a folosit pentru a-i depista pe potențialii non-conformiști în raport cu anumite
grupuri, identificându-i pe cei ale căror răspunsuri erau diferite de cele ale tuturor celorlalți.
Oricât ar fi de interesantă aplicația sintactică a teoriei informației, e departe de a fi
panaceum-ul pe care îl proclama Weaver acum mai bine de patruzeci de ani. Câțiva cercetători
practici au încercat să construiască pornind de la conceptul lui Shannon și Weaver al reducerii
entropiei. De pildă, teoria reducerii incertitudinii a lui Charles Berger este o încercare rară de a
extinde ideile lui Shannon la interacțiunea față în față (vezi Capitolul 12). Berger crede că
dorința de a reduce entropia explică mare parte din ceea ce se întâmplă atunci când oamenii se
află în acea fază inițială a unei relații în care încep să se cunoască. Însă pentru cei care aplaudă
încercarea lui Weaver de a gândi teoria informației ca pe o umbrelă care să acopere sintaxa,
semantica și pragmatica, rezultatele globale trebuie să pară dezamăgitoare. Pentru cei care
privesc ecuațiile lui Shannon drept modele tehnice ale transmiterii semnalului, extensia lui
Weaver la chestiuni legate de înțeles și eficiență trebuie să pară dezagreabilă.
55

COMENTARII CRITICE: ESTE TRANSMITEREA DE INFORMAȚIE


SUPRAAPRECIATĂ?
Teoria lui Shannon și Weaver are o mare importanță istorică. Modelul lor a declanșat o
căutare continuă a altor reprezentări fizice ale comunicării. Dacă ei nu și-ar fi elaborat lucrarea
de referință, probabil că nici eu n-aș scrie acum această carte.
Diagrama transmiterii de informație a teoriei apare în aproape fiecare manual de
comunicare. De-a lungul anilor, milioane de studenți au fost expuși schemei unidirecționale care
face ca informația să pară o marfă ce se împachetează, se colectează de către un furnizor de
servicii poștale, după care se transportă pe străzile zgomotoase până ajunge la destinație relativ
intactă, iar acolo se despachetează. Filosoful comunicării Walter Ong consideră această situație
drept una nefericită. În cartea sa, Oralitate și știință de carte: Tehnologizarea cuvântului, el
scrie: „Acest model are în mod evident de-a face cu comunicarea umană, dar, la o cercetare mai
îndeaproape, prea puțin, și distorsionează actul comunicării până la a-l face irecognoscibil” [9].
Aproape toți ceilalți teoreticieni pe care îi voi prezenta în această carte lucrează la corectarea
acestei concepții liniare despre comunicare. Echivalarea comunicării cu transmiterea de
informații este însă o idee care moare cu greu.
Psihologul Janet Beavin Bavelas se întreaba dacă reducerea incertitudinii este întotdeauna
un scop adecvat al comunicării. Împreună cu trei studenți ai săi de la Universitatea din Victoria,
ea a examinat numeroase cazuri de comunicare echivocă ce survin atunci când oamenii sunt puși
în situații ingrate. Cu toții ne-am găsit în situația de a fi obligați să comentăm un film, o carte, o
piesa de teatru sau un concert care ne-a fost recomandat și despre care aveam o părere proastă.
Bavelas crede că ambiguitatea strategică a unei remarci precum „Interesant!” este mai bună decât
un răspuns direct. Exemplul meu preferat de comunicare echivocă este cel al pacientului
schizofrenic care i-a trimis mamei sale de Ziua Mamei o felicitare pe care scrisese: „Pentru
cineva care a fost ca o mamă pentru mine” [10]. Bavelas scrie:
Echivocul nu este „omul rău”, în mod deliberat viclean, al comunicării. Este subtil, adesea
lăudabil, și în întregime de înțeles, cu condiția ca observatorul să își extindă analiza astfel încât aceasta să
includă situația de comunicare. Privit în context, non-sensul are sens. [11]
Teoria informației pare să ignore factorul uman în comunicare. Aplicat comunicării
interpersonale, modelul lui Shannon și Weaver îi reduce pe destinatari la niște popice fără
sentimente care nu pot alege dacă să cadă sau să rămână în picioare.
Literatura social științifică despre gelozia romantică sugerează, de asemenea, utilitatea
marginală a conceptului de informație [12] al lui Shannon și Weaver. Când un cuplu reușește să
repare o relație deteriorată, rezultatul apare de regulă grație unei a treia părți care consiliază,
construiește stima de sine sau încurajează atitudinea pozitivă a partenerului gelos ori printr-o
celebrare comună și reconstrucție a timpului petrecut împreună în trecut. Interpretările noi sunt
mult mai importante decât informația nouă.

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Shannon și Weaver folosesc termenul informație într-un mod extrem de specializat. Cum
definesc ei informația?
2. O carte are 512 pagini. Dacă vă spun că citesc pagina 317, v-am comunicat 9 biți de
informație. Puteți explica de ce?
3. Dați exemple de zgomot a cărui experiență ați avut-o în timpul lecturii acestui capitol.
56

4. Puteți să vă gândiți la un apel telefonic recent în care scopul dumneavoastră în comunicare nu


a fost reducerea incertitudinii?

NOTE
[1] Claude Shannon și Warren Weaver, The Mathematical Theory of Communication,
Universitatea din Illinois, Urbana, 1949, p. 114.
[2] Atribuită lui Schramm de către un fost student, Donald Roberts. Roberts e profesor la
Institutul de Cercetare în Domeniul Comunicării de la Universitatea Stanford, un centru de
cercetare a mijloacelor de comunicare în masă întemeiat de Schramm (vezi Capitolul 2).
[3] Shannon și Weaver, pp. 3, 99.
[4] Ibid., p. 100.
[5] Donald Darnell, "Information Theory: An Approach to Human Communication," in
Approaches to Human Communication, Richard Budd si Brent Ruben (editori), Spartan Books,
New York, 1972, p. 157. Folosită cu permisiunea autorilor.
[6] Shannon și Weaver, p. 66.
[7] Norbert Wiener, The Human Use of Human Beings, Avon, New York, 1967, p. 51.
[8] Bob Goldsborough, The Silver Spire, Bantam Books, New York, 1992, pp. 40-41.
[9] Walter Ong, Orality and Literacy: The Technologizing of the Word, Methuen, Londra, 1982,
p. 176.
[10] Jay Haley, "The Family of the Schizofrenic: A Model System," Journal of Nervous and
Mental Diseases, Vol. 129, 1959, p. 359.
[11] Janet Beavin Bavelas, Alex Black, Nicole Chovil și Jennifer Mullett, Equivocal
Communication, Sage, Newbury Park, Calif., 1990, p. 260.
[12] Vezi Gregory L. White și Paul E. Mullen, Jealousy: Theory, Research, and Clinical
Strategies, Guilford, New York, 1989.
57

CAPITOLUL 5. ÎNȚELESUL ÎNȚELESULUI, (teoria) lui I. A. Richards

Când îmi țin seminarul despre comunicarea intimă, întotdeauna îmi rezerv ultimele
treizeci de minute ale orei pentru discutarea unor idei pe care materialele de lecturat pentru ziua
respectivă nu le acoperă. Pe la mijlocul semestrului, o studenta pe nume Brenda a pus o întrebare
personală care a stârnit interesul tuturor: „Când un tip îmi spune «te iubesc», însă vrea ca eu să-i
«dovedesc» la rândul meu afecțiunea fizic, e oare adevărat că mă iubește?”
Eram pe cale să-i sugerez Brendei că o declarație de dragoste însoțită de cererea ca ea să
„dea tot ce poate” din punct de vedere fizic sună mai mult ca o expresie a dorinței sexuale, decât
a declarație de dragoste. Însă mi-am dat seama și am evitat capcana semantică pe care profesorul
I. A. Richards de la Universitatea Cambridge a numit-o „superstiția înțelesului potrivit”: credința
greșită potrivit căreia cuvintele au o definiție precisă. În schimb, i-am răspuns la întrebare
punându-i la rândul meu o întrebare: „Ce vreți să spuneți când folosiți cuvântul dragoste?”
Dacă ar mai trăi, Richards ar zâmbi aprobator la auzul răspunsului meu. Pentru că, deși
era poet, alpinist montan de clasă mondială, critic literar și autorul a patruzeci și nouă de cărți,
Ivor Armstrong Richards a fost în primul și cel mai important rând profesor. Iar lecția pe care a
dorit, mai mult decât orice, ca studenții lui să o învețe a fost că înțelesurile nu rezidă în cuvinte,
ele rezidă în oameni.

NOUA RETORICĂ: UN STUDIU DESPRE FUNCȚIONAREA CUVINTELOR


Richards s-a născut înaintea timpului său. Pe vremea când era un tânăr cercetător, la
începutul anilor 1920, educația în domeniul comunicării se concentra în principal pe studiul
retoricii. Iar Richards nu a făcut un secret din disprețul său față de arta oratoriei. „Atât de mult a
decăzut Retorica încât ar fi mai bine s-o exilăm într-un Limb decât să ne mai batem capul cu ea”
[1]. El nu avea îngăduință față de interesul exclusiv al retoricii față de discursul public,
caracterizându-l ca „discurs comercial care vinde discurs comercial” [2]. Cât despre studiul
istoric al retoricii clasice, a spus odată că „e de părere că istoria ar fi trebuit să nu se întâmple” și
de aceea „nu vede de ce ar trebui să o studiem” [3].
Richards a propus o nouă retorică, preocupată de „studiul neînțelegerii și al remediilor
sale” [4]. Vechea retorică oferea reguli generale oratorilor care doreau să influențeze un public.
Richards gândea că e mai important să cercetăm cât anume dintr-un mesaj înțelegem când îl
auzim. Noua sa retorică se concentrează asupra înțelegerii, mai degrabă decât a persuasiunii.
Precum Shannon și Weaver, la care ne-am uitat în Capitolul 4, Richards credea că orice
conversație suferă de pe urma pierderii de informație. Însă în loc să dea vina pe canal pentru
această pierdere, Richards a atribuit golul în comunicarea dintre sursă și destinatar naturii limbii.
Scopul noii sale retorici era să pună cuvintele la microscop ca să vadă cum funcționează ele.
Cum privea limba ca pe o extensie a minții umane și a organelor de simț, cercetarea sa are
rădăcini în umanism, nu în știință.

CUVINTELE CA SIMBOLURI INTERPRETATE ÎNTR-UN CONTEXT


Așa cum se întâmplă de obicei în domeniul semanticii, Richards a început să cerceteze
înțelesul înțelesului făcând o distincție între semne și simboluri. Semnul este ceva ce întâlnim
direct, dar care, în același timp, se referă la altceva. Tunetul este semnul ploii. Un pumn în nas
este semnul furiei. O săgeată este semnul acelui lucru spre care indica.
58

Cuvintele sunt și ele semne, însă de un tip special. Ele sunt simboluri. Spre deosebire de
exemplele citate deasupra, majoritatea simbolurilor nu au nicio legătură naturală cu lucrurile pe
care le descriu. Nu există nimic în sunetul cuvântului sărut și nimic vizual în literele î-m-b-r-ă-ț-
i-ș-a-r-e care să semnifice o întâlnire romantică. Am putea foarte bine să inventăm cuvântul
snarf sau clag pentru a simboliza o întâlnire romantică.
Deoarece cuvintele sunt simboluri arbitrare, ele nu au un înțeles inerent. Cuvintele
precum cameleonii care preiau culoarea mediului înconjurător, potrivit lui Richards, preiau
înțelesul contextului în care cineva le întâlnește. Acest lucru sugerează că „majoritatea
cuvintelor, atunci când trec de la un context la altul, își schimbă înțelesul” [5]. Contextul e cheia
înțelesului.
Cu toții am avut profesori răi de gramatică, care ne predicau cât de important este să ne
uităm la context pentru a înțelege un termen nefamiliar. Ei ne-au convins că, de regulă, putem
prinde înțelesul unui cuvânt dacă ne uităm la cuvintele din propoziție care îl înconjoară. Însă
Richards a folosit cuvântul context pentru a se referi la mult mai mult decât expresiile adiacente.
El a definit contextul ca „lanț de evenimente care au loc împreună”. Astfel, aceasta nu este doar
o propoziție sau doar situația în care apare un cuvânt. Contextul este întregul câmp al experienței
ce poate fi legată de un eveniment – inclusiv gândurile referitoare la evenimente similare. Să
examinăm procesul gândirii Brendei în timp ce folosește cuvântul dragoste, pentru a înțelege
cum funcționează el.

GÂNDIREA CA SORTARE A EXPERIENȚELOR


Contextul imediat al întrebării Brendei era o discuție de seminar despre un test conceput
să măsoare dragostea din sânul familiei. Pe parcursul acestei discuții, Brenda a început să facă
legături între dragostea filială a părinților și relația ei romantică cu tipul care spunea că o iubește.
Când Brenda a întrebat ce e dragostea adevărată, tocmai le spusesem studenților că inițiatorul
scalei testului definise virtutea ca fiind „dragoste orientată spre prelungirea stării de bine a
celuilalt” [6]. Brenda observase, evident, o contradicție între această definiție a dragostei și
solicitarea prietenului ei (dacă mă iubești, dovedește-mi).
Richard a descris gândirea ca fiind procesul sortării experienței în diferite categorii:
O percepție nu e niciodată o simplă percepție; percepția ia orice percepe ca pe un lucru de un
anume fel. Toată gândirea, de la cea mai grosolană la cea mai elevată – sau în orice alți termeni
am putea-o spune – este o triere. [7]
Modul în care folosește cuvântul sortare mă face să mă gândesc la aranjarea unui pachet
de cărți de joc potrivit celor patru însemne: inimă roșie, inimă neagră, caro și treflă. E ca și cum
mintea Brendei ar fi o masă de joc de cărți; după ce a amestecat toate experiențele pe care le-a
avut în viață, a extras din memorie cartea dragostei de familie și a pasiunii romantice pentru că
ambele aveau inimi roșii la colțuri.
Discuțiile care au urmat la oră au revelat faptul că Brenda a atins contexte în plus pentru
a înțelege cuvântul dragoste. Și-a imaginat că se plimbă de mâna cu iubitul pe o plaja pustie, că
îmbrățișează un pisoi drăgălaș, că oferă o pătură unui om al străzii, că își privește viitorul soț
cum schimbă scutecul bebelușului lor încă ne-conceput. Sunt aceste lucruri înțelesurile reale ale
cuvântului dragoste? Ele sunt pentru Brenda. Prietenul ei poate că și-a sortat cărțile diferit. De
aceea I. A. Richards a insistat că nici un dicționar nu poate defini înțelesul unui cuvânt. Înțelesul
este personal. Cuvintele nu au înțelesuri; oamenii le au.

TRIUGHIUL SEMANTIC: IMAGINEA PROBLEMEI


59

Împreună cu colegul său C. K. Ogden, Richards a creat triunghiul său semantic, pentru a
arăta relația indirectă dintre simboluri și presupușii lor referenți. Triunghiul semantic ilustrează
legătura ipotetică dintre cuvântul câine și copoiul propriu-zis care poate consuma aproape orice
cumpărați.
Gând (Referință) (prieten cald, drăgălaș) - Cuvântul „câine” (Simbol) - Obiect (Referent)
Referința este însoțită de câteva gânduri pe care le-ați putea avea când priviți cățelușul
drăgălaș desenat în colțul din dreapta jos. De îndată ce percepeți animalul propriu-zis, gânduri
legate de căldură și prietenie credincioasă vă umplu mintea. Există o legătură directă sau cauzală
între referent și referință.
Gândurile dumneavoastră sunt de asemenea legate direct de simbolul câine. Dat fiind
modul în care vă sortați percepțiile, folosirea cuvântului câine pentru a vă simboliza gândurile
este aproape o concluzie prestabilită.
Însă legătură dintre cuvântul câine și animalul propriu-zis este în cel mai bun caz una
slabă. Două persoane pot folosi acel unic cuvânt care să stea pentru animale complet diferite.
Când dumneavoastră spuneți câine, ați putea înțelege un animal de companie molcom și finuț
care iubește copiii. Când îl folosesc eu, pot înțelege un canin carnivor care mușcă pe toată lumea
– și care iubește copiii. (Observați uzul lunecos al termenului iubește în acest exemplu.) Dacă nu
înțelegem și eu și dumneavoastră că acea ambiguitate este o condiție inevitabilă a limbii,
amândoi suntem pasibili de a purta o conversație despre câini fără măcar să realizăm că nu
vorbim despre același lucru.
Dacă credeți că a identifica un cuvânt cu referentul său este o problema obișnuită,
gândiți-vă la referințele sindromului imuno-deficitar dobândit. Din nefericire, până și cuvântul
SIDA are un efect paralizant asupra multora care îl aud. Cântăriți situația grea a producătorului
unei bomboane dietetice numita „Ayds” (SIDA în limba engleza are ca acronim AIDS - nota
trad.). Deoarece numele bomboanei sună precum condiția medicală, vânzările au scăzut cu 50 %,
iar producătorul a fost silit să schimbe numele produsului.
Richards credea că triunghiul său semantic se aplică tuturor cuvintelor – termenilor
descriptivi ai științelor, termenilor emoționali ai poeziei, precum și vastei majorități de cuvinte
care cad undeva la mijloc. În același timp, credea că nu toate cuvintele au șanse egale în
generarea confuziilor. A văzut limbajul emoțional ca pe o sursă principală a confuziei lingvistice.
Cum a descoperit Brenda, alături de noi, ceilalți, la seminarul despre intimitate, cuvinte precum
dragoste pot produce mari neînțelegeri. Cu cât sunt mai mari discrepanțele în ceea ce privește
experiența de viață a doi oameni, cu atât mai mare este probabilitatea să creeze un haos semantic
prin intermediul cuvintelor menite să descrie sentimente și atitudini.

REMEDII LINGVISTICE ALE NEÎNȚELEGERILOR


La sfârșitul carierei sale, I. A. Richards a împrumutat modelul teoriei informației al lui
Shannon și Weaver și l-a modificat pentru a arăta necesitatea experienței comune pentru
comunicarea eficientă a înțelesului, adaugându-i noțiunea de câmpuri comparative. Acestea stau
pentru comentarii trecute făcute în situații particulare și include afirmațiile similare făcute în
situații similare. Suma totala a acestor „afirmații făcute în diferite situații” formează contextul
care orientează alegerile de limbaj ale oratorului sau interpretările pe care publicul le dă
cuvintelor respective.
Potrivit lui Richards, două persoane aflate într-o conversație pot înțelege deplin ce
dorește să spună celălalt dacă au experiențe identice pe toată durata vieților lor. Desigur, acest
lucru nu este posibil. Chiar și gemenii identici au câmpuri comparative care se diferențiază din ce
60

în ce mai mult pe măsură ce gemenii înaintează în vârstă. Însă comunicarea e perfectă atunci
când ambele părți prezintă „cunoaștere reciprocă de lungă durată și în circumstanțe variate,
familiaritate profundă, vieți ale căror împrejurări adesea corespund, pe scurt un fond excepțional
de experiență comună” [8].
Deoarece interconectivitatea pe termen lung este rară și nu este ușor de obținut, Richards
a sugerat o varietate de modalități lingvistice prin care oamenii pot crea o mai mare cantitate de
experiențe împărtășite, evitând astfel să vorbească cu adevărat cu ceilalți și nu doar cu ei înșiși.
Acestea includ folosirea definiției, metaforei, a feedforward-ului și a limbii engleze de bază.
Restul capitolului va examina aceste patru remedii ale neînțelegerilor.

1. Definiția
Richards înțelegea prin definiție o substituire de simboluri. Sunt cuvinte folosite în locul
altui cuvânt pentru a explica gândul din mintea unei persoane. Consecvent legăturilor dintre
cuvinte (simboluri), gânduri (referințe) și lucruri (referenți) diagramate în triunghiul său
semantic, Richards a subliniat că definițiile descriu întotdeauna ideile din mintea noastră și nu
realitatea statică a ceva „din afară”. De aceea, ar trebui să începem mereu o definiție spunând,
„Când folosesc acest cuvânt, înțeleg...” sau ceva similar.
Definițiile sunt precum hărțile. Ele ne pot îndruma acolo unde dorim să ajungem numai
dacă știm unde suntem. Avem nevoie de un punct de plecare – un loc de pe hartă pe care îl
putem indica și spune cu convingere: „Mă aflu aici”. Richards a sugerat o serie de puncte de
plecare pasibile de a se afla în câmpurile comparative ale ascultătorilor noștri. Am să folosesc
din nou cuvântul dragoste într-un context romantic pentru a ilustra câteva dintre aceste rute
definiționale. Am auzit diferite persoane dând voce fiecăreia dintre următoarele afirmații:
Simbolizare: „Asta înțeleg prin dragoste.” (Afirmație făcută în timp ce persoana arăta un
cuplu care tocmai își făcea jurămintele la cununie.)
Similaritate: „Așa cum înțeleg cuvântul, dragostea este un angajament pe viață.”
Relații spațiale: „Cred că dragostea înseamnă sex, nici mai mult, nici mai puțin.”
Relații temporale: „Așa cum înțeleg eu lucrurile, oamenii pot iubi alți oameni numai
după ce se plac pe ei înșiși.”
Cauzalitate: „Cred că dragostea duce inevitabil la sacrificiu de sine.”
Obiect al unei stări mentale: „Dragostea înseamnă, după părerea mea, a dori ce e mai
bun pentru un altul.”
Relații legale: „Apreciez că un cuplu se află în starea de dragoste când a intrat într-o
înțelegere referitoare la o proprietate comună.”
Niciuna dintre aceste rute către înțelegere nu poate furniza Brendei o modalitate adecvată
de a defini ce înțelege ea atunci când folosește cuvântul dragoste. Richards a recunoscut că unele
utilizări ar putea necesita mai mult decât un punct de plecare pentru a exprima adecvat modul în
care o persoană interpretează un cuvânt. Însă chiar cu opțiunea respectivă la îndemână, nu
trebuie să fim surprinși dacă Brenda și prietenul ei ajung în locuri diferite atunci când vorbesc
despre dragoste. Cum a conchis Richards:
Trebuie să privim comunicarea ca pe o chestiune dificilă, iar corespondența apropiată a
referințelor pentru gânditori diferiți ca pe un eveniment relativ rar. Niciodată nu trebuie să
presupunem că e un lucru cert până când atât punctele de plecare, cât și rutele definițiilor... sunt
cunoscute. [9]

2. Metafora
61

Richard și-a prezentat concepția despre metaforă combătând ideea potrivit căreia
folosirea acesteia este un dar special care aparține numai poeților [10]. El privea limba ca fiind în
mod natural metaforică și credea că este imposibil să spui mai mult de câteva propoziții fără să
folosești o figură de stil. Metaforele nu sunt doar „un truc fericit în plus facilitat de cuvinte”. Ele
sunt însăși esența limbii. Aceasta pentru că noi oamenii gândim în metafore.
Richards s-a referit la minte ca la un „organ de legătură” care combină continuu idei
diferite, creând gânduri noi în timpul procesului.
Când folosim o metaforă, avem două gânduri active despre lucruri diferite în același timp, pe care
le susține un singur cuvânt sau expresie, al cărei înțeles este rezultanta interacțiunii lor. [11]
Astfel, pentru Richards, funcția crucială a metaforei nu este aceea de a înfrumuseța, ci
aceea de a clarifica. Putem folosi întrebarea Brendei despre înțelesul dragostei pentru a
demonstra cum pot reduce metaforele neînțelegerea.
Așa cum a descoperit Brenda, conceptul de dragoste este atât de fluid încât oamenii îl
folosesc pentru a se referi la aproape orice. („Dragostea este un sentiment pe care simți că îl simți
atunci când simți că simți un sentiment.”) Când o combinăm cu noțiunea orbire, însă, ideea de
dragoste devine mai precisă. Metafora „dragostei celei oarbe” leagă relația romantică de
incapacitatea de a vedea. Produsul acestei uniri este un gând nou – dragostea nebună sau
irațională –, gând care nu este inerent niciunuia dintre concepte luat separat.
Chiar dacă nu am idealizat niciodată trăsăturile unui partener romantic, metafora
dragostea-este-oarba funcționează, deoarece cu toții am avut experiența întunericului deplin.
Astfel, Richards a văzut în folosirea intenționată a metaforei un mod de a crea experiență
comună.
Acel ceva de care este nevoie pentru întregirea experienței nu este mereu prezent în mod natural,
iar metafora furnizează un pretext de a strecura înăuntru acel ceva de care este nevoie. [12]
Richard ar atenționa că dragostea nu împrumută toate caracteristicile orbirii. Metafora nu
se apropie de niciuna dintre mișcările studiate sau de răspunsurile deliberate pe care le asociem
adesea oamenilor nevăzători. Acele calități sunt preluate de metafora „justiția este oarbă”,
întrupată în statuia oarbă a zeiței grecești Themis, ce ține în mână balanța dreptății [13]. Justiția
oarbă nu părtinește pe nimeni; dragostea oarbă da. Ambele metafore exprimă o precizie care
lipsește în simpla referință la dragoste sau justiție. Potrivit lui Richards, ar trebui să căutăm
dinadins modalități de angajare a unor astfel de metafore clarificatoare precum cele de mai sus.
Richards nu oferă instrucțiuni pas cu pas în privința modului în care putem crea metafore
puternice. Folosind o metaforă proprie, însă, el observa că discrepanța dintre ideile alăturate într-
o metaforă este precum tensiunea dintr-un arc întins. Cu cât este mai evidentă contradicția lor, cu
atât mai rapid va zbura săgeata metaforei atunci când va fi eliberată. Însă dacă metafora nu este
potrivită și ratează ținta, întreaga ei putere explicativă se irosește. Ascultătorul trebuie să fie
capabil să înțeleagă punctul de contact între cele două idei.

3. Feedforward-ul
Când Richards avea 75 de ani, ziarul Saturday Review l-a rugat să scrie un articol pentru
seria lor „Ce am învățat în viața mea”. În loc să scrie despre falsa presupunere potrivit căreia
cuvintele au înțelesuri intrinseci, despre importanta experienței similare sau despre funcția
metaforelor, Richards a ales conceptul de „feedforward” pentru a desemna cea mai importantă
intuiție a sa.
Am văzut în capitolul precedent, cel despre teoria informației, că feedback-ul este efectul
destinatarului asupra sursei. Feedforward-ul funcționează în direcția opusă. Este procesul
62

anticipativ prin care acționăm ca primul nostru destinatar pentru a pre-testa impactul cuvintelor
noastre asupra unui public. Dacă nu ne place ceea ce auzim, putem mereu reformula mesajul
pentru a obține un efect mai bun.
În timp ce scriu acest capitol, îmi imaginez că îmi citesc propriile cuvinte stând la un
birou, întins pe o canapea sau în timp ce călătoresc cu autobuzul. Îmi imaginez cum casc atunci
când încerc să soluționez diferența dintre simbol, referință și referent; cum privesc în gol
amintindu-mi o conversație despre înțelesul dragostei cu o fată pe nume Ann; cum schițez un
zâmbet când mă uit la un desen al unui câine. Îmi imaginez cum iau în mână un marker galben
pentru a sublinia teza rezumat, „Cuvintele nu au înțelesuri; oameni le au”. De asemenea, citesc
cuvintele pe care le-am scris cu voce tare ca să aud cum sună. Au sens sau sunt doar paragrafe de
sunete nearticulate?
Procesul jocului de rol pe care tocmai l-am descris ilustrează conceptul lui Richards de
feedforward. Este o experiență a supunerii. Nu-mi place mereu răspunsul pe care mi-l imaginez,
așa ca rămân la computer, încercând să găsesc soluțiile cele mai bune. Feedback-ul studenților și
asistenților mă va anunța în curând dacă am reușit. Dar precum în cazul definițiilor și al
metaforelor – celelalte remedii ale lui Richards pentru neînțelegere – feedforward-ul mă obligă
să am în vedere experiența altei persoane.
Potrivit lui Richards, comunicatorii care evită feedforward-ul tind să fie dogmatici. („Nu
mă induce în eroare cu faptele; hotărârea mea a fost deja luată.”) Prin contrast, cei care încearcă
să anticipeze efectul propriilor cuvinte sunt adesea oameni cu vederi mai largi. Ei au îndoieli
dacă au fost sau nu clari și chiar interoghează corectitudinea propriilor idei. Richards a sprijinit
această abordare-prin-încercări a adevărului. Dedicația față de feedforward e reflectată în cartea
sa Instrumente speculative. Titlul sugerează o disponibilitate permanentă a unei persoane de a
schimba ceea ce spune.

4. Limba engleză de bază


În timp ce lucrau împreună la cartea Înțelesul înțelesului, C. K. Ogden și I. A. Richards
și-au discutat dorința de a crea o formă de bază a limbii lor materne care ar face mai simplă
predarea limbii engleze ca limbă secundară. Mai târziu, au ales 850 de cuvinte pe care noii
vorbitori le-ar putea învăța rapid. Ogden și Richards nu se îndoiau că orice persoană care
cunoaște acest grup de cuvinte va putea discuta clar idei complexe.
Richards a călătorit în China timp de doi ani pentru a testa pe teren engleza de bază. El a
descoperit că opinia sa despre sistem era corectă. Înarmat cu aceste cuvinte de bază și o
cunoaștere funcțională a regulilor limbii, o persoană complet străină de limba engleză putea
vorbi despre aproape orice.
Universitatea Harvard i-a oferit lui Richards fonduri pentru a-și continua cercetarea prin
cărți, filme și alte mijloace pedagogice, totuși, cei mai mulți profesori de limba engleză au râs de
încercarea lui de a face din învățarea limbii o chestiune rapidă și simplă. Credeau că e o pierdere
tristă că acestui mare om de artă și litere nu mai părea să-i pese de proza cea frumoasă. Însă
Richards nu și-a pierdut speranța. Cum am văzut în imaginea lui despre câmpurile comparative,
el era sigur că experiența comună îi ajută pe oameni să înțeleagă ceea ce aud. Iar limba comună
produce experiență comună.
Ce părere aveți despre concepția lui Richards despre învățarea limbii? Sunt 850 de
cuvinte suficiente pentru a reprezenta toate ideile și sentimentele din mintea unei persoane? Un
gând pentru dumneavoastră înainte de a lua decizia: fiecare cuvânt pe care l-am folosit în această
discuție despre engleza de bază l-am luat de pe lisa lui Richards. Observați ca scrisul poate fi un
63

pic dificil, iar selecția cuvintelor limitată, însă apare totuși un înțeles clar? Poate că, în ultimă
instanță, ideea lui Richards nu este atât de ciudată.

COMENTARII CRITICE: IDENTIFICAREA PROBLEMEI E MAI UȘOARĂ


DECÂT REZOLVAREA EI
În ciuda volumului total al scrierilor sale și a întinderii întreprinderii sale, puțini
semioticieni, retoricieni sau critici literari moderni discută lucrările lui I. A. Richards. Păcat!
Richards a fost dispus să plonjeze în întrebarea despre înțeles – o mlaștină semantică ce pune pe
fugă cei mai mulți lingviști și retoricieni. Perspectiva sa microscopică asupra funcționarii
cuvintelor oferă concepția valoroasă potrivit căreia simbolurile pe care le folosim nu au o relație
directă cu lucrurile pe care dorim să le descriem.
De când a apărut Înțelesul înțelesului în 1923, mulți cercetători au ajuns în mod
independent la concluzii similare. De pildă, în domeniul semioticii generale se susține teza
conform căreia cuvintele sunt încercări de a cartografia realitatea, dar că o hartă verbală nu este
teritoriul, nici nu poate descrie vreodată întreg teritoriul [14]. Criticii postmoderni contemporani
împărtășesc neîncrederea lui Richards în istorie și pretind că interpretarea este singura realitate
pe care o putem comunica [15]. Însă I. A. Richards a fost primul care a intuit aceste lucruri.
Richard s-a descurcat mai bine în explicarea motivelor pentru care au loc neînțelegerile
decât a făcut-o în furnizarea remediilor prin care putem evita problema. Discuțiile sale despre
definiție, metaforă și feedforward se limitează la câteva capitole, iar după ce prezintă fiecare
subiect, nu reușește să îl dezvolte. Ca parte din teorie sau comprehensiune, el a furnizat șapte
„instrumente speculative” cu ajutorul cărora putem proba înțelesul unui cuvânt. Însă, ironic,
teoria sa a comprehensiunii mă frapează ca fiind incomprehensibilă și găsesc că instrumentele lui
speculative nu sunt de niciun ajutor practic atunci când încercăm să înțelegem ce vrea să spună o
altă persoană. De aceea, am omis să mă refer la instrumentele respective în acest capitol.
Richards a provocat un val de proteste din pricina concepției sale despre învățarea limbii
engleze de bază. Deși a admis cu sinceritate că parte din intenția sa era sa planteze „sămânță
mentală și morală” în populația analfabetă din lume, imperialismul cultural nu a fost cel care i-a
enervat pe criticii săi. Aceștia nu au putut înțelege de ce un om de litere de calibrul lui Richards
ar abandona dragostea pentru cuvintele care pot exprima nuanțe subtile ale gândirii. Poate că
problema este discutabilă, deoarece limba engleză de bază nu a avut succes. Însă după părerea
mea, engleza de bază se aliniază premisei fundamentale a lui Richards în privința simbolurilor
verbale. Dacă cuvintele nu au înțelesuri intrinseci, pare perfect rezonabil să exprimăm o idee
înșirând împreună patru sau cinci cuvinte obișnuite, în loc să ne bazăm pe un singur termen
ezoteric care poate fi cu ușurință interpretat greșit.
Deci cum îi poate fi de folos teoria semantică a lui I. A. Richards Brendei și prietenului
ei? Pentru că amândoi aduc experiențe romantice diferite în relație, noua retorică a lui Richards
sugerează că, cel mai probabil, cuplul nu va ajunge la consens în ce privește un înțeles unic al
cuvântului dragoste. Însă cunoașterea ideilor lui fundamentale ar alerta ambele părți în privința
faptului că fiecare dintre cei doi interpretează cuvântul diferit și i-ar determina să înceapă o
călătorie în care să descopere cum folosește cealaltă persoană cuvântul. Chiar dacă nu vor reuși
deplin niciodată, aventura comună propriu-zisă i-ar putea aduce mai aproape unul de altul.

ÎNTREBARI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Richards susține că superstiția înțelesului potrivit este la rădăcina neînțelegerilor verbale.
Folosind triunghiul său semantic, cum ați explica acest lucru unui prieten?
64

2. Cum diferă noua retorică a lui Richards de retorica neo-aristoteliană despre care ați citit în
Capitolul 2?
3. Va puteți gândi la o metaforă care să comunice cu succes conceptul dumneavoastră de
dragoste unei persoane de sex opus?
4. Care este legătura dintre conceptul lui Richards al câmpurilor comparative și speranța lui
referitoare la limba engleză de bază?

NOTE
[1] I. A. Richards, The Philosophy of Rhetoric, Oxford University Press, London, 1936, p. 3.
[2] I. A. Richards, Speculative Instruments, University of Chicago Press, Chicago, 1955, p. 166.
[3] Sonja Foss, Karen Foss, and Robert Trapp, Contemporary Perspectives on Rhetoric, ediția a
2-a, Waveland Press, Prospect Heights, Ill., 1991, p. 28.
[4] Richards, The Philosophy of Rhetoric, p. 3.
[5] Ibid., pp. 3, 5, 7, 23.
[6] Vincent Jeffries, "Virtue and Attraction: Validation of a Measure of Love," Journal of Social
and Personal Relationships, Vol. 10, 1993, pp. 99-117.
[7] Richards, The Philosophy of Rhetoric, p. 30.
[8] I. A. Richards, Principles of Literary Criticism [Principii ale criticii literare, Editura
Univers, București, 1974], Keagan Paul, Trench, Trubner, New York, 1924, p. 178.
[9] C. K. Ogden și I. A. Richards, The Meaning of Meaning, Harcourt, Brace & World, New
York, 1946, p. 123.
[10] Aristotle, The Poetics [Poetica, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2015],
Secțiunea XXII, Leon Golden (Trad.), Prentice-Hall, Englewood Cliffs, N. J., p. 41.
[11] Richards, The Philosophy of Rhetoric, p. 93.
[12] Richards, Principles of Literary Criticism, p. 240.
[13] Vezi Thomas Bulfinch, Mythology: The Age of Fable, Grosset & Dunlap, New York, 1918,
p. 15n.
[14] Pentru o sinteză asupra semanticii generale, vezi Richard Budd, "General Semantics: An
Approach to Human Communication," in Approaches to Human Communication, Richard Budd
si Brent Ruben (editori), Spartan Books, New York, 1972, pp. 97-119.
[15] John Stewart, "A Postmodern Look at Traditional Communication Postulates," Western
Journal of Speech Communication, Vol. 55, 1991, pp. 354-379.
65

CAPITOLUL 6. GESTIONAREA COORDONATĂ A ÎNȚELESULUI


Teoria lui W. Barnett Pearce & Vernon Cronen

Barnett Pearce (Universitatea Loyola din Chicago) și Vernon Cronen (Universitatea din
Massachusetts) sunt convinși că persoanele angajate într-o conversație își construiesc împreună
propriile realități sociale. La sfârșitul anilor 1970, când cei doi autori au sugerat pentru întâia
oară că discursul creează mediul social în care trăim, ideea lor se îndepărta radical de viziunea
dominantă în domeniul comunicării. Pearce și Cronen, frustrați de limbajul de tip cauza-efect al
științelor sociale, pe atunci la modă, și-au luat libertatea de a împrumuta concepte și termeni din
filosofie, lingvistică și psihologie interpretativă. În zilele noastre, mulți teoreticieni susțin că
folosirea comună a limbii creează, dă formă și limitează variatele lumi sociale în care locuim,
însă teoria gestionarii coordonate a înțelesului (GCÎ) este încă cea mai comprehensivă teză a
construcției sociale creată de specialiștii în comunicare.

CONSTRUCTIVIȘTII SOCIALI: PARTICIPANȚI CURIOȘI LA CEEA CE SE


ÎNTÂMPLĂ ÎNTR-O LUME PLURALISTICĂ
Pearce și Cronen contrapun constructivismul lor social modelului comunicării bazat pe
transmiterea de informație care a dominat domeniul timp de douăzeci și cinci de ani (vezi
Capitolul 4). Ei depistează trei diferențe majore care plasează teoriile în două tabere diferite:
1. Căutarea certitudinii versus exercițiul curiozității
Teoreticienii informației se străduiesc să reducă incertitudinea. Entropia este dușmanul;
orice e mai puțin decât certitudinea devine suspect. Pe de alta parte, constructiviștii sunt curioși
cum își trăiesc oamenii viețile în condiții mereu schimbătoare. Acești cercetători interpretativi au
o afinitate pentru ambiguitate, paradox și ironie, dorind să fie „interesați și poate chiar interesanți
ori cel puțin neplictisitori” [1].
2. Cunoașterea spectatorului versus cunoașterea participantului
Modelul transmiterii informației plasează omul de știință în afara procesului comunicării,
de unde acesta privește înăuntru: e un spectator detașat al scenei umane. La polul opus,
constructiviștii sociali caută să se implice activ în ceea ce studiază. Ei subliniază că a ști cum este
mai important decât a ști ceva despre. Scopul ultim al teoretizării este acela de-a obține
înțelepciune practică despre cum să acționăm.
3. Lumea socială la singular versus lumea socială la plural
Cercetătorii empirici doresc să descopere o realitate din afară. Adevărul poate fi inefabil,
însă este unul singur. Invers, constructiviștii sociali sunt convinși ca evenimentele și obiectele
lumii sociale sunt create, nu descoperite. Cum persoane diferite se angajează în crearea
universului social, acesta este în mod clar pluralist.
În cartea sa, Comunicarea interpersonală: Crearea lumilor sociale, Pearce schițează o
imagine a comunicării de calitate, așa cum apare în citatul următor:
Din perspectiva constructivismului social, comunicarea de calitate apare când dumneavoastră și
alții sunteți capabili să vă coordonați acțiunile suficient de bine încât conversațiile în care vă
angajați să conțină lumi sociale în care puteți trai confortabil împreună – cu demnitate, onoare,
bucurie și dragoste. [2]
Prin proiectul lor al teoriei GCÎ, Pearce și Cronen caută să întrețină acest ideal într-o
varietate de situații complexe de comunicare. Aplicațiile lor ale GCÎ includ terapia familială,
consilierea dependenților, întâlnirile interculturale, discursul politic și medierea conflictelor. Ca
66

mediator voluntar la un centru urban de soluționare a conflictelor, în ultimii cinci ani am fost
interesat în mod deosebit de analiza din punctul de vedere al teoriei GCÎ a metodelor alternative
de a concilia disputele. De fiecare dată când mă întorc acolo, mă întreb oare peste ce fel de
conflict o să dau de data aceasta: o ceartă între îndrăgostiți, o tensiune între proprietar și chiriaș,
o dispută cu privire la custodia copilului, atac la persoană, vandalism graffitic sau vreo ceartă
între vecini. Mă simt precum participantul curios al lui Pearce la ceea ce se întâmplă într-o lume
extrem de pluralistă. Restul capitolului elaborează pe marginea experienței mele de mediator
pentru a ilustra principiile centrale ale teoriei gestiunii coordonate a înțelesurilor.

PERSOANELE-AFLATE-ÎN-CONVERSAȚIE: O PERSPECTIVĂ A PERSOANEI


ÎNTÂI
Pearce și Cronen adopta termenul de „persoane-aflate-în-conversație” pentru a desemna
comunicarea, așa cum poate fi văzută din interiorul procesului [3]. Potrivit susținătorilor teoriei
gestiunii coordonate a înțelesurilor, acela este cel mai bun loc pentru a înțelege ce se întâmplă.
Așa cum folosesc Pearce și Cronen expresia, „persoane-aflate-în-conversație” acoperă înțelesuri
multiple.
1. Experiența persoanelor-aflate-în-conversație reprezintă procesul social
fundamental al vieții umane
Nu e doar unul dintre lucrurile pe care le facem sau unul din instrumentele pe care le
folosim pentru a ne atinge scopurile. Discursul comun formează „rețelele interacțiunii sociale în
care ne găsim și în care trăim, ne mișcăm și ființam” [4].
Pearce folosește analogia cu un râu cu apă curgătoare pentru a explica de ce procesul
persoanelor-aflate-în-conversație nu poate fi redus la variabile individuale cum ar fi numărul de
declarații exprimate sub semnul lui „eu” ce țin de dezvăluirea de sine sau cât de departe stau
prietenii unul de altul în timp ce vorbesc. Putem verifica temperatura apei, mărimea rocilor sau
panta bancurilor, însă analiza ar rata calitatea dinamică a râului – viteza și ritmul curentului sau
configurația vârtejurilor. Comunicarea este un proces, o curgere.
În analiza sa extinsă a practicilor medierii, Jonathan Shailor (Universitatea din
Wisconsin-Parkside) citează dintr-un manual de instrucție pentru a descrie procesul pe care îl
construiesc mediatorii:
Una dintre cele mai importante presupoziții ale medierii este aceea că părțile implicate într-un
conflict știu cel mai bine cum să îl soluționeze. Ca mediator, singura ta responsabilitate este sa
creezi o atmosferă și o procedură care să permită celor aflați în polemică să realizeze efectiv acest
lucru; să ajungă la un consens pe care să îl formuleze în cuvintele lor și care soluționează disputa
lor așa cum ei o definesc. [5]
Ca cei mai mulți mediatori, încep procesul prin a explica modul în care funcționează
medierea, stabilesc regulile de bază și invit apoi fiecare parte să-și spună povestea fără
întreruperi. Pun întrebări pentru a clarifica ceea ce dorește fiecare, iar apoi încurajez ambele părți
să vorbească unul cu altul despre problema sau problemele cu care se confruntă. La un moment
dat mă întâlnesc în privat cu fiecare persoană, pentru a descoperi posibile gânduri pe care aceștia
ezită să le exprime în sesiunea deschisă. Când ne adunăm din nou laolaltă, îi îndemn să se
gândească la alternative care să le ofere amândurora ceea ce au nevoie. Dacă cei doi converg
spre un plan comun de acțiune, pun pe hârtie consensul la care s-a ajuns, în chiar cuvintele
participanților. Deși eu sunt cel care dă formă procesului, ei îi controlează consecințele. Sunt
liberi să dezvolte orice le este de folos și fiecare parte poate încheia medierea oricând. Angajații
centrului le reamintesc constant mediatorilor să „aibă încredere în proces; funcționează”.
67

2. Persoanele-aflate-în-conversație se angajează în jocuri de limbaj


Ca multe dintre conceptele cheie ale teoriei gestiunii coordonate a înțelesurilor, expresia
(în sens literal „joc de cuvinte”) vine de la filosoful austriac Ludwig Wittgenstein. Figura sa de
stil sugerează că discuțiile noastre sunt constrânse și modelate de gramatică sau de un fel de
reguli de joacă, fie că suntem conștienți sau nu de acest lucru. Fără a înțelege cumva din
metafora jocului că vorbirea ar fi o chestiune frivolă, Pearce susține că „limba este unicul și cel
mai puternic instrument pe care oamenii l-au inventat vreodată pentru a crea lumi sociale” [6].
Cele mai multe persoane aflate în conflict nu sunt familiarizate cu jocul de limbaj al
medierii. Ei vin la întâlnire cu întrebarea despre care Pearce spune că se află în centrul fiecărei
conversații: „Ce trebuie să fac?”. Însă părțile conflictuale nu cunosc gramatica lui „a ajunge să
spui da” [7]. Medierea împuternicește părțile, dându-le o șansă de-a ajunge la un consens verbal
în care să intre de bună voie, ca alternativă față de rezistența pasivă, un ordin judecătoresc sau un
pumn în nas.
3. Persoanele care comunică acționează într-un context, calculând cum să se descurce
în viață [8]
Și în acest caz, teoria gestiunii coordonate a înțelesurilor împrumută de la Wittgenstein,
însă conceptul de comunicare ca acțiune a fost de asemenea sugerat de pragmatistul american
John Dewey. Pentru Dewey, „a avea sens” are de-a face cu „a ajunge la consens în acțiune” [9].
Ce face pentru noi acțiunea discursului? Potrivit teoriei gestiunii coordonate a înțelesului,
acțiunea comună pe care o obținem în conversație face și reface continuu lumile noastre sociale.
„Atunci când comunicăm”, scrie Pearce, „nu doar vorbim despre lume, ci participăm în sens
literal la crearea universului social” [10]. În mediere, încerc să mențin părțile conflictuale atente
la acțiune întrebând: „Ce puteți hotărî astăzi care să vă permită să conviețuiți în pace mâine?”.
4. Acțiunile persoanelor-aflate-în-conversație sunt reproduse reflexiv pe măsură ce
dialogul continuă
Reflexivitatea înseamnă că acțiunile noastre au efecte care se întorc asupra noastră,
afectându-ne. Desigur, ecologiștii ne tot spun acest lucru de ani de zile. Când murdărim aerul pe
care îl respirăm, poluăm calitatea propriilor noastre vieți – așa cum au constatat în chip tragic
locuitorii orașelor Bangkok, București și Mexico City. Pearce și Cronen sunt ecologi sociali care
pun întrebări în ceea ce privește efectele pe termen lung ale practicilor noastre comunicaționale.
De pilda: „Ce fel de persoană voi deveni presupunând că o să câștig această dispută?”.

POVEȘTI SPUSE, POVEȘTI TRĂITE, POVEȘTI NEEXPRIMATE


Spre deosebire de procedurile judecătorești, medierea oferă clienților șansa să-și spună
poveștile în felul lor. Ca mediator, mă ofer ca parte terță, neutră, dispusă să asculte – nu sunt un
judecător care hotărăște vinovăția sau nevinovăția cuiva, nici un consilier pregătit să ofere
sfaturi. Poveștile spuse sunt adeseori extrem de emoționante, pline de detalii vii și puternic
structurate, pentru a susține interpretarea dată de vorbitor conflictului. Însă povestitorul
întâmpină dificultăți în susținerea unei narațiuni idealizate în prezența unui adversar care a văzut-
o trăită concret. Cum i-a spus o femeie soțului: „Povestea ta ar fi un roman bun. Însă nu am
nevoie să citesc cartea – am văzut piesa”.
Pearce și Cronen observă că există o tensiune inerentă între poveștile spuse și cele trăite.
De pildă, vreau să mă prezint ca având compasiunea maicii Teresa pentru cei săraci, capacitatea
lui Robert Coles de la Universitatea Harvard de a capta atenția studenților și grația lui Michael
Jordan pe terenul de baschet („Mi-ar plăcea să fiu ca Mike”). Însă oaspeții adăpostului din
68

apropiere, studenții de la cursul meu de teorii ale comunicării și prietenii mei care joacă baschet
mă mențin onest. (Și nu sunt singur. Chiar și Mike întâmpină dificultăți în a fi Mike.)
Pearce consideră că e o greșeală să încercăm să ne reducem viețile fie la povești pe care
le spunem, fie la cele pe care le trăim. Poveștile spuse se referă la modul în care persoanele-
aflate-în-conversație încearcă să ajungă la înțeles sau coerență în viață. Poveștile trăite sunt
despre cum încercăm să ne coordonăm viețile cu ale celorlalți. Aceste două tipuri de efort uman
constituie nucleul titlului teoriei, gestionarea coordonată a înțelesului. Pearce și Cronen doresc,
de asemenea, să rezerve spațiu în conversație experienței misterului – un concept pe care îl
numesc „poveste neexprimată”. Atingerea coerenței, coordonarea acțiunilor și experiența
misterului sunt sarcina persoanelor-aflate-în-conversație. Cu toții avem câte o sarcină pe viață
dat fiind faptul că fiecare om se angajează în conversații multiple.

Coerența: un context unificat al poveștilor spuse


Poveștile pe care le spunem sunt deschise multor interpretări. Gândiți-vă că aș putea
stabili o întâlnire privată cu una dintre părți în mijlocul unei medieri. Adoptând o postura
relaxată și un ton conversațional, spun...
Nick, acesta este timpul nostru. Orice ai dori să spui, rămâne numai între noi. Nu-i voi spune
nimic Karei, decât dacă tu îmi spui că e în ordine. (Pauza). Deci, cum merg lucrurile, ce crezi?
Potrivit teoriei GCÎ, acest act de vorbire are sens numai în contextele multiple ale acestui
episod particular, relației noastre, identității mele și culturii mele – patru cadre care dau formă și
sunt modelate de ceea ce am spus [11].
Episodul. Un episod este o rutină comunicaționala cu granițe și reguli precise – un joc
recurent de limbaj. Pearce și Cronen descriu secvența ca „substantivală”. Această etichetă pusă
pe un episod răspunde la întrebarea: „Ce crede el că face?”. Pentru mine, actul de vorbire de
adineaori structurează episodul de mediere cunoscut sub numele de „politica de măsluire”, iar
ceea ce cred că fac este să-l determin pe Nick să se relaxeze pentru a purta o conversație
confortabilă. Desigur, Nick ar putea citi actul meu de vorbire diferit. Ar putea eticheta întâlnirea
noastră în doi drept „sesiune de conciliere” sau, mai puțin generos, „interogatoriu sub tortură”.
Relația. Așa cum punctuația oferă un context pentru cuvântul tipărit, relația dintre
persoanele-aflate-în-conversație sugerează modul cum trebuie interpretat un act de vorbire. Unii
mediatori încearcă să-și asigure neutralitatea distanțandu-se emoțional de părțile conflictuale. Eu
abordez chestiunea altfel – încerc să „țin” cu toate părțile implicate. Mă străduiesc să generez
încredere prin căldura interpersonală pe care o ofer în mod egal tuturor părților. În contextul
relațional respectiv, îmi văd propriul act de vorbire ca pe o asigurare că îi voi privi pe toți pozitiv
în mod necondiționat, lucru care poate fi de folos celorlalți. (Vezi Introducerea la Dezvoltarea
Relațiilor.)
Imaginea-de-sine. Invitația mea de a vorbi cu franchețe în propria-mi „politică de
măsluire” este cât se poate de autentică. Chiar vreau să aud ce gândește Nick, chiar dacă el e încă
furios pe Kara sau crede că medierea (sau mediatorul) sunt o pierdere de vreme. Poate dacă m-aș
lupta cu o imagine-de-sine a mediatorului competent, actul meu de vorbire ar fi mai degrabă un
țipat după ajutor decât o asigurare în privința confidențialității. Însă confortul meu fundamental
în rolul de „parte a treia, neutră” e susținut de solicitarea primită de la Centru, de a antrena și
evalua alți voluntari, așa că propriile mele cuvinte mă frapează, și poate și pe Nick, drept
creatoare ale unui ambient în care acesta poate face dezvăluiri despre sine în siguranță.
Cultura. Critica lui Shailor pretinde că centrele RAD (de rezoluție alternativă a
disputelor) „conțin o «cultură» ai cărei membri se recunosc unii pe alții ca atare, în baza
69

convingerii că împărtășesc o mulțime de practici și valori comune și care se consideră diferiți de


alte instituții” [12]. În particular, mediatorii sunt de părere că sistemul judiciar este costisitor,
consumator de timp și conflictual, spre deosebire de serviciile gratuite, rapide și cooperante pe
care le oferă ei. În sinea mea, cred că Nick ar trebui să profite de această ocazie spre a rezolva
conflictul pe cale amiabilă. Ar fi un prost să lase să treacă ocazia respectivă.
Contextele episodului, al relației, al imaginii-de-sine și al culturii nu sunt la fel de
importante în determinarea coerenței unei povești spuse. Teoria GCÎ sugerează că ele alcătuiesc
o ierarhie a influenței din ce în ce mai mari asupra narațiunii și că, la rândul lor, ele sunt
influențate reflexiv de povestea însăși, în măsuri diferite. Însă ordinea importanței lor variază de
la un om la altul și de la o situație la alta. De pildă, mulți elevi în ultimul an de liceu vorbesc cu
partenerele lor despre Balul de absolvire într-un mod care dă episodului proporții mitice, dar care
pare să aibă foarte puțin de-a face cu relația cuplului. Trucul interpretativ, desigur, este să-ți dai
seama care context este cel dominant în orice conversație particulară. Acesta este unul din
motivele pentru care o analiză din perspectiva teoriei gestionarii coordonate a înțelesului este
mai mult artă decât știință.

Coordonarea: împletirea poveștilor trăite


Potrivit lui Pearce, coordonarea se referă la „procesul prin care oamenii colaborează, în
încercarea de-a aduce la viață imaginea lor despre ce este necesar, nobil și bun și de-a împiedica
împlinirea a ceea ce le provoacă frică, ură sau dispreț” [13]. Această definiție descrie clar ceea ce
vor cei mai mulți oameni să realizeze în viață și, de asemenea, ceea ce majoritatea mediatorilor
speră să faciliteze când întâlnesc persoane aflate în conflict. Dacă părțile pot ajunge la un
consens, un acord scris și semnat le va schița planul de a-și coordona acțiunile viitoare, chiar
dacă acest lucru presupune pur și simplu să stea departe unul de altul. Însă coordonarea este
dificilă când doi oameni au idei diferite despre ce este necesar, nobil și bun. Pearce și Cronen le
numesc pe acestea din urmă logici ale înțelesului și acțiunii și susțin că orice încercare de-a
analiza o conversație trebuie să țină seama de forța logică diferită a cărei experiență o are fiecare
participant.
Forța logică este obligația morală care determină o persoană, atunci când aceasta o simte,
să acționeze într-un fel anume. Pentru spectator, pare că actorul urmează un scenariu
predeterminat sau că se supune unei reguli rigide. Aud adesea părțile conflictuale prefațându-și
remarcile cu „Trebuie să...” sau altă variație a replicii clasice a lui John Wayne: „Un bărbat
trebuie să facă ceea ce are de făcut”. Însă, niciun alt răspuns conversațional nu le vine în minte
persoanelor care operează în interiorul logicii unui joc de limbaj anume. Ceea ce cei din exterior
văd drept „automatism”, participanții califica drept ceva „de bun simț”.
Cum puteți anticipa din figura de stil a jocului de limbaj, versiunile timpurii ale teoriei
gestiunii coordonate a înțelesurilor a pus mare accent pe regulile comunicării. Pearce și Cronen
au distins între reguli constitutive (reguli ale înțelesurilor care se constituie drept ghiduri pentru
coerență) și reguli regulative (reguli pentru acțiune ce reprezintă ghiduri pentru coordonare).
Teoria GCÎ a devenit larg cunoscută drept „teorie a regulilor”, însă în ciuda tăgăduirilor
teoreticienilor, cititorii presupun adeseori că normele de înțelegere și de alegere ale oamenilor
determină gândurile și acțiunile lor. Ei interpretează greșit regulile teoriei gestionarii coordonate
a înțelesurilor, ca pe niște legi atotcuprinzătoare sau ca pe niște casete cognitive care se derulează
din nou și din nou în mintea actorului.
Într-un efort de a redefini conceptul, Cronen a scris recent că o regulă este mai degrabă
„un simț al jocului”, care apare în urma interacțiunii, decât o poruncă de a face ceea ce este
70

corect [14]. Pearce, însă, a făcut orice ca să nu se abandoneze discutarea regulilor în favoarea
termenului echivalent al lui Wittgenstein, cel de gramatici [15].
Cu toate că persoanele aflate în conflict sunt adesea prinse în capcana gramaticilor
jocurilor de limbaj în care trăiesc, totuși, ei pot hotărî să își coordoneze acțiunile viitoare fără să
împărtășească o interpretare comună a evenimentelor ce împresoară disputa lor. Alături de
Pearce și Shailor, teoreticianul comunicării Stephen Littlejohn de la Universitatea de Stat din
Humboldt a analizat structura profundă a realității ce iese la suprafață în mediere [16]. Împreună,
ei au tras concluzia că atâta timp cât un curs de acțiune le pare ambelor părți potrivit, înțelesurile
diferite pe care cei doi le dau planului nu vor împiedica un acord eficient.

Misterul: o notă de mister pentru poveștile încă neauzite


Pearce observă: „Cu o singură excepție, toate societățile care lasă urme și-au spus povești
care au inclus descrieri ale misteriosului” [17]. Excepția este societatea noastră modernă, care
demistifică sistematic zeii, fantomele și giganții. Autorii teoriei GCÎ consideră că orice încercare
de a ne reduce viețile la simple fapte este o greșeală și, în ultima instanță, va eșua. Ei salută
artiștii, poeții, preoții, copiii, scriitorii de science-fiction și pe oricine admite că mereu există o
altă poveste care ar putea fi spusă – și care pot înțelege că unele lucruri nu pot fi puse în cuvinte.
Teoria GCÎ folosește termenul mister spre aducere aminte că viața înseamnă mai mult
decât simplul fapt al existenței cotidiene. Persoanele-aflate-în-conversație care rezervă un loc
misteriosului sunt „învăluite de concentrare, deschise la minte, au un simț al misterului, poate
chiar al venerației” [18]. Am avut privilegiul de a vedea această calitate în directoarea unei
clinici medicale din centrul orașului, „etichetată” de un adolescent, autor de graffiti. Era
nedumerită de motivul pentru care acesta desfigurase clădirea, însă tonul ei conducea mai
degrabă la o invitație decât o acuză. Tot ce a putut spune tânărul a fost: „E singurul mod în care
pot spune cine sunt”. Până la sfârșitul ședinței, au căzut de acord ca el și prietenii lui să picteze
peretele cu o pictură murală care să exprime visurile comunității. Cred că toți am părăsit sala
uluiți de acest deznodământ neașteptat.
În cartea sa Comunicarea și condiția umană, Barnett Pearce strânge laolaltă cele trei
concepte ale coordonării, coerenței și misterului, comparând comunicarea cu procesul
desenatului de linii.
În cazul coordonării, trebuie doar ca cei care interacționează unii cu alții să deseneze liniile în
același loc – aceasta le permite să „danseze” unii cu alții. În cazul coerenței, trebuie doar ca niște
linii să fie desenate undeva – aceasta ne permite să îmblânzim terorile istoriei și să impunem
înțeles și ordine în lume. Însă misterul e cel care reamintește că astfel de linii sunt, în ultimă
instanță, deformări arbitrare... Fără astfel de aduceri aminte, oamenii care au dificultăți
proverbiale cu vederea uită că un cuvânt este fundamentul coordonării și coerenței, nu o hartă a
„realității”. [19]

CONVERSAȚIILE ȘERPUITOARE - PERSPECTIVA PERSOANEI A TREIA


Pe parcursul acestui capitol am încercat să fiu fidel insistenței teoriei GCÎ ca procesul
comunicării să fie examinat dinăuntru – un participant activ oferă o perspectiva la persoana întâi.
De aceea am făcut din experiența mea personală în mediere o parte majoră a narațiunii. Pearce
recunoaște, în tot cazul, că o perspectivă la persoana a treia poate fi de asemenea folositoare și
oferă următoarea definiție a comunicării interpersonale care privește din afară în interior:
Un model ludic al interacțiunii sociale compus dintr-o secvență de acțiuni, fiecare dintre ele
evocând și răspunzând acțiunilor altor persoane. [20]
71

Sper ca ideile și terminologia acestei definiții vi se par acum întrucâtva familiare. Am


discutat deja despre jocurile de limbaj, modele și secvențe, despre comunicare ca acțiune și
despre reflexivitate. Modelul atomic și modelul de serpentină ale lui Pearce ne ajută să înțelegem
cum se potrivesc între ele.
Orice act de vorbire este înconjurat de patru contexte. Fiecare formă de exprimare socială
constă în patru conversații simultane care leagă actul de vorbire de episod, relație, sine și cultură.
Una dintre aceste legături poate fi mai relevantă scopului vorbitorului decât altele, însă indiferent
de importanța lor ierarhică, simplul act al vorbirii necesită o persoană care să evalueze patru
conversații în același timp [21].
Conversația dintre părți ia formă de serpentină. În contrast cu modelul transferului de
informație unidirectional al lui Shannon și Weaver (vezi Capitolul 4), acest model sugerează că
ambele părți influențează și sunt influențate la rândul lor de cealaltă parte. Ar fi nepotrivit să ne
referim la contextul (singular) al unei conversații, deoarece contextele evoluează în paralel pe
măsură ce oamenii vorbesc. Poate că aceasta este cea mai izbitoare trăsătură particulară a
modelului. Nu lasă loc actelor de vorbire izolate. Totul într-o conversație e legat de toate
celelalte. De fapt, singurele acte de vorbire pe care le putem discuta în mod rezonabil sunt cele
pentru care știm ce a fost înainte și ce a venit după aceea – factori care trebuie să influențeze
modul în care interpretăm actul ca atare.
Nu aveți impresia, gândindu-vă la modelul atom-serpentină, că până și cea mai simplă
conversație este un proces incredibil de complex și cu final deschis? Dacă da, Pearce ar fi
mulțumit. El consideră că e imposibil să spuneți ce înțeles are o afirmație printr-o simplă
propoziție declarativă, chiar și atunci când propoziția vă aparține. Câteodată, în conversație,
Pearce e întrebat: „Ce înseamnă acest lucru?”. El e tentat să răspundă: „Nu sunt încă foarte sigur;
n-am încheiat conversația noastră” [22]. El înțelege că răspunsul său ar cauza confuzie și iritare
de partea celui care pune întrebarea, dar spre aducere aminte că suntem cu toții co-creatori ai
lumilor noastre sociale prin conversații, crede că e chiar potrivit să răspundă astfel.

PRACTICAREA COMPETENȚEI ETICE


Pearce și Cronen descriu teoria gestiunii coordonate a înțelesurilor ca pe o teorie practică.
Pe parcursul proiectului, înțelegerea lumii li s-a părut mai puțin importantă decât „furnizarea
unui mod de a te alătura într-un mod inteligent activităților lumii, astfel încât să le îmbogățești”
[23]. Desigur, este exact ceea ce cred mediatorii că fac. Centrul unde sunt angajat are o comisie
de evaluare care verifică dacă se întâmplă sau nu acest lucru. În timp ce îl observă pe mediator în
timpul sesiunii propriu-zise, evaluatorul încearcă să răspundă la trei întrebări: (1) Este el sau ea o
persoană pe care te poți baza? (2) Este el sau ea competent(ă)? (3) Este el sau ea talentat(ă)? În
mediere, terapie sau orice altă activitate socială, partizanii teoriei GCÎ țin foarte mult la aceste
trei chestiuni.
Încrederea. Mediatorii, precum arbitrii, sunt persoane de încredere numai în măsura în
care rămân neutri. Este înșelător de ușor să devii avocatul unei poziții care pare corectă sau să te
identifici cu cineva cu care împărtășești un trecut similar. Chiar atunci când mediatorii rămân
imparțiali, ei pot ceda tentației de a împinge părțile să ajungă la un consens. Shailor înțelege clar
că aceasta este o chestiune etică, afirmând că este „dăunător efortul de-a obține consensul, dacă e
urmărit cu foarte mult zel” [24]. Pesemne acordul are mai multă valoare pentru mediator decât
pentru persoanele aflate în conflict.
Pearce subliniază aceeași idee folosindu-se de o analogie din domeniul antropologiei. El
condamnă „tirania lingvistică” ce suspendă diversitatea, cerând ca toate conversațiile să aibă loc
72

în limba noastră, cu ajutorul gramaticii noastre. Dacă dorim sa fim comunicatori etici, nu o să-i
„tratam pe ceilalți ca băștinași”, făcându-i responsabili pentru criteriile noastre [25].
Competența. Un mediator poate fi o persoană de încredere și, în același timp, să nu fie
un mediator competent. Putem fi perfect capabili să nu le facem nici un rău altora, dar în același
timp nu le facem nici prea mult bine. Pentru a fi competent în modelul ludic al interacțiunii
sociale, un jucător trebuie să învețe regulile jocului și apoi să le respecte. Codurile de etichetă,
ofițerii de protocoale, dar și frații și surorile cu vechime ne pot învăța aceste reguli. A le respecta
este o chestiune de-a pune înțelepciunea practică în acțiune. Nu e nevoie să fi deosebit de
inteligent pentru a fi un mediator competent sau pentru a fi bun la orice alt joc social bine
scenarizat. Însă eficiența solicită într-adevăr atenție constantă și răspuns atent.
Talentul. Pentru a servi ca mediator, un voluntar trebuie să fie apreciat ca sigur și
competent [26]. Talentul e considerat un premiu binevenit. Pearce folosește cuvântul măiestrie
pentru a descrie această capacitate de a improviza cu talent atunci când întâlnești o situație
inedită. El pune în contrast a juca un joc (a juca după reguli) cu măiestria jocului (a obține
coordonarea prin alte mijloace decât regulile). Maestrul de joc talentat apreciază ironia, spiritul,
paradoxul și creativitatea. El sau ea dispune de sensibilitatea retorică de a ști când regulile nu vor
funcționa și schimbă jocul.
Momentul meu de măiestrie a venit cu ocazia unei medieri în care un adolescent s-a
confruntat cu o acuzație de vătămare corporală din partea unui coleg pe care îl rănise într-o
încăierare. Ambii băieți erau elevi la liceul unde am predat cu câteva decenii înainte. Cum
primeam doar răspunsuri monosilabice la întrebările pe care le pusesem, am căutat un mod de-a
ieși din acest joc al muțeniei. Zâmbind către fețele lor încruntate, i-am informat că și eu am fost
implicat într-o încăierare în aceeași sală de sport. Apoi am început să cânt ceea ce îmi aminteam
ca prin ceață din „cântecul de luptă” al echipei școlii. Râsul lor comun a fost începutul
coordonării.

COMENTARII CRITICE: CE CRED OAMENII CĂ FAC?


Există un profesor la liceul unde predau care dă teste ce conțin o singură întrebare.
Elevilor le place să-și caracterizeze cunoașterea: „Descrieți cum funcționează universul. Dați
exemple”. Teoria gestionării coordonate a înțelesului a lui Pearce și Cronen pare un răspuns la
această întrebare. GCÎ este o macro-teorie impresionantă a comunicării față în față, de departe
cel mai ambițios efort de-a ieși în evidență din rândurile specialiștilor în științele comunicării.
Însă chiar scopul teoriei face ca principiile ei centrale să fie dificil de prins. Într-adevăr, cei mai
mulți exegeți ai teoriei (printre care mă număr, cu investigațiile mele anterioare) nu au reușit să
înțeleagă ce anume cred cei doi autori că fac. Pesemne Pearce și Cronen fac sarcina mai dificilă
prin faptul că nu sunt consecvenți în definirea termenilor sau în afirmarea tezelor [27].
Pearce admite în mod greșit că „constructivismul social cu greu poate fi acuzat că oferă
definiții prea precise” [28]. Iar Cronen recunoaște acuzația criticilor potrivit căreia teoria GCÎ
este un fel de „gaură neagră” care soarbe aproape orice e legat de existența umană:
Creatorii teoriei GCÎ continuă să îndrume înspre tot felul de chestiuni care nu par să fie locul
potrivit pentru specialiștii în comunicare. [29]
Însă, autorii ca persoane implicate într-o conversație despre teoriile comunicării nu sunt
scutiți de însuși procesul pe care îl descriu. Actele lor de vorbire legate de teoria GCÎ sunt legate
reflexiv într-un model complex de interacțiune cu teoreticienii care au vorbit până la ei (John
Dewey, Gregory Bateson sau Ludwig Wittgenstein) și cu criticii (inclusiv studenții) care au
răspuns ideilor lor. Din perspectiva teoriei GCÎ, atâta timp cât Pearce, Cronen și asociații lor
73

vorbesc despre teorie, ea va fi mereu recreată. Să nu vă surprindă dacă termenii din italice vor fi
diferiți în ediția următoare a acestui text.
Vă veți aminti din ce ați citit în subcapitolul „Coerența: un context unificat al poveștilor
spuse” că înțelesul unui episod poate fi accesat cu ajutorul întrebării: Oare ce se gândesc că fac?
Construirea unei teorii este un proces episodic. Răspunsul lui Pearce și Cronen la întrebare este
că ei construiesc o teorie practică ce vă poate ajuta să acționați în mod etic, competent și cu
măiestrie în lumile sociale pe care le creați alături de alții. Dacă teoria GCÎ vă ajută într-adevăr
să realizați acest lucru, atunci nu vă vor deranja câțiva termeni fluctuanți.

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Constructiviștii sociali vor să fie participanți curioși la ceea ce se întâmplă într-o lume
pluralistă. Sunteți dispuși să renunțați la certitudine, o perspectivă detașată și la ideea adevărului
unic pentru a vă alătura lor?
2. Teoria GCÎ privește persoanele-aflate-în-conversație ca fiind procesul social fundamental al
vieții umane. De ce nu sunt indivizii sau cuvintele lor acele unități de bază ale analizei?
3. Filmul Forrest Gump se remarcă prin faptul ca poveștile spuse de Forrest se potrivesc cu
poveștile trăite. În ce măsură îl ajută congruența pe Forrest să fie un comunicator etic, competent
și talentat?
4. Teoria GCÎ sugerează că putem face parte din acțiunea comună fără a dispune de o înțelegere
împărtășită – coordonare fără coerență. Puteți să vă gândiți la un exemplu inspirat din propria
dumneavoastră viață?

NOTE
[1] Giles Gunn, Thinking Across the American Grain: Ideology, Intellect and the New
Pragmatism. University of Chicago Press, Chicago, 1992, p. 16.
[2] Barnett Pearce, Interpersonal Communication: Making Social Worlds, HarperCollins, New
York, 1994, p. 366.
[3] Rom Harre, Personal Being, Harvard University Press, Cambridge, Mass., 1984.
[4] Pearce, Interpersonal Communication, p. 19.
[5] Jonathan Shailor, Empowerment in Dispute Mediation: A Critical Analysis of
Communication, Praeger, Westpoint, Conn., 1994, p. 127.
[6] Pearce, Interpersonal Communication, p. 71.
[7] Lucrarea clasică pe strategiile negocierii îi aparține lui Roger Fisher și William Ury, Getting
to Yes, Penguin, New York, 1983.
[8] Ludwig Wittgenstein, Philosophical Investigations [Cercetări filosofice, Editura Humanitas,
București, 2013], G. E. M. Anscombe, trand., Basil Blackwell, Oxford, 1953, (para. 155), p. 61.
[9] John Dewey, Experience and Nature, Dover, New York, 1925/ 1958, p. 179.
[10] Pearce, Interpersonal Communication, p. 75.
[11] Wittgenstein le numește „forme de viață”. Vezi Philosophical Investigations, (para. 9, 23,
241), pp. 5-6, 11, 88.
[12] Shailor, p. 2.
[13] W. Barnett Pearce, Communication and the Human Condition, Southern Illinois University,
Carbondale, Ill., 1989, pp. 32-33.
[14] Vernon Cronen, "Coordinated Management of Meaning: The Consequentiality of
Communication and the Recapturing of Experience," in The Consequentiality of Communication,
Stuart Sigman (editor), Lawrence Erlbaum Associates, Hillsdale, N. J., 1995, p. 22.
74

[15] Wittgenstein, Philosophical Investigations, (para. 122), p. 49.


[16] Stephen Littlejohn, Jonathan Shailor, Barnett Pearce, "The Deep Structure of Reality in
Mediation," in New Directions in Mediation, Joseph Folger și Tricia Jones (editori), Sage,
Thousand Oaks, Calif., 1994, pp. 67-83.
[17] Pearce, Communication and Human Condition, p. 77.
[18] Ibid., p. 84.
[19] Ibid., p. 81.
[20] Pearce, Interpersonal Communication, p. 31.
[21] Ibid., pp. 341-343. Metafora manipulatoare este sugerată de Barnett Pearce.
[22] Ibid., p. 123. Pearce îi dă credit teoreticianului comunicării John Shotter pentru această
strategie.
[23] Vernon Cronen, "Coordinated Management of Meaning: The Consequentiality of
Communication and the Recapturing of Experience," p. 38.
[24] Shailor, p. 34.
[25] W. Barnett Pearce, "Achieving Dialogue with 'the Other' in the Postmodern World." in
Beyond Agendas: New Directions in Communication Research, Phillip Gaunt (editor),
Greenwood Press, Westpoint, Conn., 1993, pp. 59-74.
[26] Certificatul de mediator este o chestiune foarte dezbătută de către Societatea Profesioniștilor
în Soluționarea Conflictelor (SPSC). Cerințele variază masiv pe teritoriul Statelor Unite. Critica
profundă a practicilor medierii a lui Shailor se bazează pe trei studii de caz, fiecare dintre ele
având co-mediator. Din ce înțeleg eu din text, cel puțin cinci din șase mediatori nu au fost siguri,
doar doi au arătat competență și nici unul nu a avut talent. Multe din problemele pe care Shailor
le percepe ca inerente procesului de mediere pot fi atribuite, alternativ, voluntarilor prost aleși și/
sau prost instruiți dintr-un singur program.
[27] Vezi Gerry Philipsen, "The Coordinated Management of Meaning Theory of Pearce, Cronen
and Associates," in Watershed Research Tradition in Human Communication Theory, Donald
Cashman și Branislav Kovacic (editori), State University of New York, 1995, pp. 13-43.
[28] W. Barnett Pearce, "A Sailing Guide for Social Constructionists," in Social Approaches to
Communication, Wendy Leeds-Hurwitz (editor), Guilford, New York, 1995, p. 88.
[29] Vernon E. Cronen, "Coordinated Management of Meaning Theory and Postenlightment
Ethics," in Conversation on Communication Ethics, Karen Joy Greenberg (editor), Ablex,
Norwood, N. J., 1991, p. 49.
75

CAPITOLUL 7. INTERACȚIONISMUL SIMBOLIC


Teoria lui George Herbert Mead

În 1994, Jodie Foster a fost nominalizată la premiile Oscar la categoria rol principal
feminin pentru interpretarea sa a unei femei din pădurile seculare ale munților Appalași din
America, o ființă crescută în izolare aproape totală. Filmul, intitulat Nell, descrie un interval de
trei luni din viața tinerei femei, imediat după moartea mamei sale [1]. Pe Nell o descoperă Jerry
Lovell, un doctor dintr-un mic orășel, căruia i se alătura curând Paula Olsen, psiholog la un
centru medical universitar dintr-o metropolă. Amândoi sunt îngroziți și fascinați de acest „copil
sălbatic” adult, care se chircește terorizată și scoate sunete neinteligibile.
Filmul Nell se bazează pe piesa de teatru Idioglossia, un termen grecesc al cărui înțeles
este acela de limbă personală sau privată. Discursul lui Nell nu este pur și simplu o trăncăneală
după cum Jerry și Paula ajung să înțeleagă. Limba ei se bazează pe versiunea lui King James a
Bibliei, pe care mama ei i-o citise cu voce tare preț de mai bine de douăzeci de ani. Însă, cum
mama ei suferise un atac cerebral care a lăsat-o cu jumătate din față paralizată, cuvintele pe care
le învățase Nell erau de neînțeles pentru oricine altcineva.
La începutul filmului, Paula o numește pe Nell „autistă” și încearcă să o interneze într-o
secție de psihiatrie pentru a o ține sub observație. Jerry, pe de altă parte, o tratează pe Nell ca pe
o ființă speriată și se străduiește să o cunoască învățându-i dialectul. Cu toate că e pură ficțiune,
filmul este o poveste fascinantă despre influența civilizatoare a limbii. Ca atare, putea fi foarte
bine scenarizat de un teoretician al interacționismului simbolic. Am să folosesc scene din film
pentru a ilustra ideile centrale ale lui George Herbert Mead, ale studentului său, Herbert Blumer
și ale altora care adoptă o abordare interacțională.
Mead a fost profesor de filosofie la Universitatea din Chicago în primele trei decenii ale
secolului XX. Ca prieten apropiat al renumitului pragmatician John Dewey, Mead împărtășea
abordarea aplicată a lui Dewey a cunoașterii. Mead socotea că adevăratul test al oricărei teorii stă
în utilitatea ei, în soluționarea complexelor probleme sociale. El era un activist social care marșa
pentru dreptul de vot al femeilor, apăra sindicatele muncitorești într-o epocă a baronilor
capitaliști și contribuia la mișcarea colonizării urbane împreună cu Jane Addams, pionier în
asistența socială.
Deși Mead a predat într-un departament de filosofie, sociologii îl recunosc în primul rând
ca fiind profesorul care a instruit o generație a celor mai buni specialiști în domeniile lor
respective de interes. În mod straniu, el nu și-a expus ideile extrem de variate într-o carte sau
într-un tratat sistematic. După moartea sa în 1934, studenții săi au strâns laolaltă notițe de curs și
conversații cu mentorul lor și au publicat Mintea, Sinele și Societatea în numele lui. Abia atunci,
discipolul său principal, Herbert Blumer de la Universitatea din California-Berkeley a inventat
termenul de interacționism simbolic. Cuvintele surprind ceea ce Mead a susținut că reprezintă
cea mai umană și umanizantă activitate în care se pot implica oamenii: a vorbi unii cu alții.
Blumer a enunțat trei principii centrale ale interacționismului simbolic care se referă la
înțeles, limbă și gândire [2]. Aceste premise conduc la concluzii despre modul în care se creează
sinele unei persoane, dar și socializarea într-o comunitate mai largă. Restul acestui capitol
discută aceste subiecte, unul câte unul. Cum veți observa, toate aceste teme ies în evidență în
povestea lui Nell.
76

ÎNȚELESUL: CONSTRUCȚIA REALITĂȚII SOCIALE


Blumer pornește de la premisa că oamenii acționează față de oameni sau lucruri pe baza
înțelesurilor pe care le atribuie acelor oameni sau lucruri. Spectatorul lui Nell poate vedea acest
principiu manifest în răspunsurile radical diferite pe care personajul interpretat de Jodie Foster le
obține de la oamenii pe care îi întâlnește. Șeriful districtului crede că Nell e nebună și trebuie să
fie închisă. Soția sa, cronic depresivă, vede în Nell un spirit liber și i se alătură în joaca lipsită de
griji. Șeful psihiatru din centrul medical vede în acest caz al copilului sălbatic o șansă de a face
istorie în cercetare și insistă ca pacienta să fie adusă la centru pentru investigații. Și pentru că un
grup de indivizi soioși dintr-un club de biliard sunt încredințați că Nell va mima fără să clipească
orice acțiune pe care o vede, o abordează ca pe o pradă sexuală ușoară. Cât despre doctorul care
a găsit-o, Jerry, el presupune că Nell este complet umană și caută să-i devină prieten. Ea, la
rândul ei, îi spune lui Jerry îngerul ei păzitor.
Care dintre aceste interpretări este cea corectă? Cine este adevărata Nell? Din punctul de
vedere pragmatic al lui Mead, răspunsul nu contează atât de mult. O dată ce oamenii definesc o
situație ca fiind reală, ea devine foarte reală grație consecințelor sale [3]. Așa cum sugerează
Pearce și Cronen în teoria lor a gestiunii coordonate a înțelesurilor (vezi Capitolul 6), persoanele-
aflate-în-conversație își construiesc împreună realitățile sociale. În opoziție cu preocuparea
teoriei GCÎ pentru interacțiunea unu la unu, însă, interacționiștii simbolici se concentrează asupra
răspunsului colectiv al grupului. Cu posibila excepție a lui Jerry, toate personajele menționate
anterior o privesc pe Nell ca fiind complet diferită de ei înșiși – o ciudățenie de explorat sau de
exploatat.
În piesa de teatru cu un singur personaj feminin a lui June Wagner, intitulată În căutarea
unui semn de viață inteligentă în univers, Trudy, o femeie a străzii, vede societatea din propria-i
perspectivă de pe stradă. Cuvintele ei subliniază poziția interacțională, potrivit căreia înțelegerea
este un proiect al comunității:
Sunt încredințată că noi toți, într-un moment sau altul, ne întrebăm în taină: „Oare am
înnebunit?”. În cazul meu, răspunsul a și venit: e un răsunător DA!
Vă gândiți: cum poate cineva ști dacă e nebun sau nu? Ei bine, uneori nu știi. Uneori poți trece
prin viață suspectându-te ca ești, dar fără să fii vreodată sigur. Alteori știi sigur pentru că sunt
atâția oameni care-ți spun că ești nebun încât e cuvântul tău împotriva cuvântului tuturor
celorlalți...
Ce este realitatea în ultimă instanță? Nimic altceva decât o bănuială colectivă. [4]

LIMBA: SURSA ÎNȚELESULUI


A doua premisă a lui Blumer este că înțelesul apare în urma interacțiunilor sociale ale
oamenilor. Cu alte cuvinte, înțelesul nu e inerent obiectelor; nu pre-există într-o stare a naturii.
Înțelesul se negociază prin folosirea limbii; de aceea termenul de interacționism simbolic.
Ca ființe umane, avem capacitatea de a numi lucrurile. Putem desemna un obiect
(persoană) anume, putem identifica o acțiune (a țipa), sau ne putem referi la o idee abstractă
(nebun/nebună). Câteodată un cuvânt sună ca lucrul pe care îl descrie, însă de obicei numele pe
care le folosim nu au nicio legătură logică cu obiectul pe care-l avem la dispoziție. Simbolurile
sunt semne arbitrare. Nu există nimic inerent mic, moale sau simpatic în cuvântul pisoi [5].
Numai vorbind cu alții – interacționism simbolic – ajungem să atribuim înțelesul respectiv și să
creăm un univers discursiv.
Mead e încredințat că desemnarea simbolică constituie fundamentul societății umane.
Cartea Genezei din Biblie susține că prima sarcină a lui Adam a fost să dea nume animalelor –
77

zorii civilizației. Interacționiștii pretind că măsura cunoașterii depinde de măsura numirii. Deși
limba poate fi o închisoare care ne limitează, avem potențialul de a împinge zidurile și zăbrelele
pe măsură ce stăpânim mai multe cuvinte. Știți din experiența testelor SAT sau ACT de admitere
la colegiu că jumătate dintre întrebări se concentrează pe aptitudinile lingvistice. Modul cum sunt
construite testele respective reflectă, evident, acordul cu teza interacțională potrivit căreia
inteligența este capacitatea de-a identifica simbolic cea mai mare parte a ceea ce ne iese în cale.
Când Paula își dă seama de întinderea vocabularului personal al lui Nell, nu o mai poate trata ca
pe cineva incompetent sau ignorant.
Însă interacționismul simbolic nu e doar un mijloc prin care ne putem exprima inteligent;
este de asemenea modul în care învățăm să interpretăm lumea. Un simbol este „un stimul care
deține un înțeles însușit și o valoare pentru oameni” [4]. Gândiți-vă la enigma din următoarea
poveste:
Un tată și fiul său mergeau cu mașina la un meci de fotbal, când mașina lor s-a oprit pe linia de
cale ferată. În depărtare, un tren a fluierat în semn de avertisment. Ieșit din minți, tatăl a încercat
să pornească motorul, însă, panicat, nu a reușit să învârtă cheia, iar mașina a fost izbită de trenul
care năvalea. O ambulanță s-a grăbit la locul accidentului și i-a ridicat pe cei doi.
În drum spre spital, tatăl a murit. Fiul mai trăia, însă starea lui era extrem de gravă și-a avut
nevoie de operații urgente. În momentul când au ajuns la spital, a fost transportat de urgență într-o
sală de operații, iar chirurgul a intrat, așteptându-se la un caz de rutina. Însă, când l-a văzut pe
băiat, chirurgul a albit și a murmurat: „Nu pot să-l operez pe acest băiat – este fiul meu”. [7]
Cum e posibil așa ceva? Cum vă explicați dilema chirurgului? Dacă răspunsul nu este
imediat evident, vă încurajez să închideți cartea și să vă gândiți. Problema, așa cum a fost
prezentată, introduce un articol care apare într-o carte fascinantă de lecturi, bibliografia pe care o
recomand în cazul interacționismului simbolic. Douglas Hofstadter, cel care pune problema, cere
neînduplecat ca cititorii să se gândească la problemă până găsesc răspunsul. Fără îndoială, ne
asigura el, vom ști când l-am găsit.
Prima oară am auzit această enigmă într-o versiune ușor diferită, acum vreo zece ani. Mi-
e rușine să recunosc că mi-a luat câteva minute până când am dibuit răspunsul. Mâhnirea mea e
sporită de faptul că doctorul meu este soția unui coleg de departament, iar nora mea este și ea
medic. Cum de m-am putut înșela?
Răspunsul lui Hofstadter la întrebarea mea este că simbolurile pe care le întrebuințăm au
presupoziții implicite. Cum povestea nu conține nicio referire la genul doctorului, iar cei mai
mulți medici americani sunt bărbați, cel mai probabil vom presupune că chirurgul din poveste
este bărbat. Cu toate că o astfel de presupunere poate avea oarecare fundament real, tirania
subtilă a simbolurilor constă în faptul că de regulă nu ne gândim în mod conștient la salturile
mentale pe care le facem. Dacă nu suntem opriți brusc de vreo scăpare evidentă în logica noastră
de la sine înțeleasă, cel mai probabil vom evoca o imagine masculină de fiecare dată când vom
citi sau auzi cuvântul chirurg. Mai mult, probabil vom presupune că modul în care gândim noi
lucrurile este modul în care ele trebuie sa fie. Așa au procedat cei mai mulți dintre oamenii
„normali” din filmul Nell. Au numit-o pe Nell bizară, ciudată sau dezaxată – înțelegând automat
că a fi diferit înseamnă de asemenea a fi nebun.
O observație finală despre limbă. În primul paragraf al acestui capitol am prezentat
personajele principale din filmul Nell. În afara pronunției tipic masculine a numelui de botez al
lui Jerry Lovell, nu am făcut nicio precizare dacă medicul este bărbat sau femeie. Dacă ați fi
auzit numele, în loc să-l fi citit, ați fi lăsat în mod conștient deschisă posibilitatea ca Jerry (sau
Geri) să fie o femeie? Dacă da, vă felicit!
78

GÂNDIREA: A TE PUNE ÎN LOCUL CELUILALT


A treia premisă a lui Blumer este că interpretarea individuală a simbolurilor e modificată
de propriile procese de gândire ale indivizilor respectivi. Interacționismul simbolic descrie
gândirea ca pe o conversație interioară. Mead a numit acest dialog interior meditație.
Meditația este o pauză reflexivă. Este acea întârziere de două secunde în care repetăm
mental următoarea noastră mișcare, testăm alternative, anticipăm reacțiile celorlalți. Procesul pe
care îl descrie Mead este similar cu conceptul lui I. A. Richards de „feedforward” (vezi Capitolul
5). Mead spune că nu vom avea nevoie de nicio încurajare de a privi înainte de a sări. În mod
natural, vorbim cu noi înșine pentru a găsi înțelesul unei situații dificile. Singura necesitate a
gândirii este ca noi să fi învățat să interacționăm simbolic.
Lăsând filmele Lion King și Lassie la o parte, Mead consideră că animalele acționează
„instinctive” și „fără discernământ” [8]. Cu câteva excepții, ele nu sunt capabile să reflecteze,
deoarece nu sunt capabile să comunice simbolic. Animalul uman vine echipat cu un creier care
este racordat puternic gândirii. Însă acesta nu este suficient în sine procesului de gândire.
Interacționiștii susțin că „oamenii necesită stimulare socială și expunere la sistemele de simboluri
abstracte pentru a aborda procesele de gândire conceptuală care ne caracterizează specia” [9].
Limba e programul care activează mintea.
În prima jumătate a filmului Nell, Jerry și Paula sunt presați din greu să explice
capacitatea lui Nell de a reflecta în loc să reacționeze pur și simplu. Ei înțeleg că Nell a
interacționat cu mama ei, însă îi intrigă faptul că a comunica cu un singur adult izolat și taciturn
poate oferi stimularea socială pe care o necesită învățarea unei limbi [10]. Potrivit principiilor
interacționiste, nu e posibil ca o persoană care are în spate aproape zero contact uman să fie în
stare să dezvolte o limbă sau să gândească în timp ce răspunde. Totuși, cu ajutorul amintirilor
cinematice, spectatorii află că Nell a avut o sora geamănă care o însoțea permanent în timpul
copilăriei mici. Până când sora ei a murit, viața lui Nell a fost bogată în stimuli sociali,
conversație între gemeni și înțelesuri împărtășite. Pe măsură ce trecutul ei iese la iveală, Jerry și
Paula ajung să înțeleagă capacitatea lui Nell de a gândi. Interacțiunea simbolică a activat procese
cognitive care, odata pornite, nu se vor opri.
Cea mai mare contribuție a lui Mead la înțelegerea modului în care noi oamenii gândim
este conceptul său potrivit căruia ființele umane au capacitatea unică de a lua rolul celuilalt.
Devreme în viață, copiii joacă roluri ce presupun activități ale părinților, vorbesc cu prieteni
imaginari și sunt permanent încântați să pretindă că sunt alții. Ca adulți, continuăm să ne punem
în locul altora și să acționăm precum alții ar acționa, deși procesele ar putea fi mai puțin
conștiente. Mead era convins că gândul este conversația mentală pe care o purtam cu aceste
persoane.
În romanul lui Harper Lee, Să ucizi o pasăre cântătoare, Scout stă pe veranda lui Boo
Radley și își amintește cuvintele tatălui ei: „nu cunoști cu adevărat un om până când nu te pui în
pielea lui și faci lucrurile pe care le face el” [11]. Aceasta este o afirmație clară în ce privește
înțelesul pe care interacționismul simbolic îl dă luării de roluri. Fata tânără, impulsivă se pune în
locul unui bărbat dureros de timid, fragil din punct de vedere emoțional. Observați că ea nu
devine el – aceasta ar fi Invazia răpitorilor de trupuri. Totuși, ea privește lumea prin ochii lui.
Mai mult decât orice altceva, ceea ce ea vede este să se vadă pe ea însăși.

SINELE: REFLECȚII ÎNTR-O OGLINDĂ


79

O dată ce realizam că înțelesul, limba și gândul sunt strâns interconectate, suntem


capabili să prindem conceptul lui Mead despre sine. Mead a dat la o parte ideea potrivit căreia
putem avea idei despre cine suntem prin introspecție. El a susținut, în schimb, că ne pictăm
propriul portret cu atingeri de pensulă, care apar când „luam rolul celuilalt”, adică când ne
imaginăm cum privim o altă persoană. Interacționiștii numesc această imagine mentală sinele
care (se) privește în oglindă.
Mead a împrumutat expresia de la sociologul Charles Cooley, care a adaptat-o dintr-un
poem de Ralph Waldo Emerson. Emerson scria că orice tovarăș apropiat
este pentru prietenul său o oglindă
Îi reflectă înfățișarea care (se pe)trece. [12]
Interacționiștii simbolici sunt încredințați că sinele este o funcție a limbii. Fără vorbire nu
ar exista un concept al sinelui, așa că cineva trebuie să fie un membru al unei comunități și abia
apoi conștiința de sine se instaurează [13]. În măsura în care avem conversații inedite cu
cunoștințe noi, sinele este mereu în continuă schimbare. Putem doar să ne imaginăm schimbarea
violentă a conceptului despre sine a cărei experiență ar avea-o o Nell reală, o dată împinsă în
mijlocul psihologilor, reporterilor și avocaților ca să dea interviuri.
Potrivit lui Mead, sinele este un proces în curs de desfășurare care combină „eu” cu „pe
mine”. „Eu” este forța conducătoare spontană care facilitează tot ceea ce este neobișnuit,
imprevizibil și neorganizat în interiorul sinelui. Pentru aceia dintre dumneavoastră pe care vă
intrigă cercetările legate de emisferele creierului, „eu”-ul este înrudit cu creativitatea emisferei
drepte. Mișcările dansante ale lui Nell care au stimulat legănatul copacilor în vânt au apărut din
partea de „eu” a sinelui. La fel ca și acompaniamentul muzical improvizat de Jerry. (Cu
siguranță, dacă s-ar fi gândit la așa ceva cu câtva timp înainte ar fi ales un cântec diferit de cel
intitulat „Nebună” al lui Willie Nelson.) Când Paula îl acuză de neprofesionalism, nu poate să-i
răspundă decât spunând că uneori oamenii acționează impulsiv. Precum Jerry, știm puține despre
„eu” pentru ca este mereu eluziv. A încerca să studiezi partea legată de „eu” a sinelui este
precum a privi un fulg de zăpadă printr-un microscop luminat. Actul în sine îl face să dispară.
Partea legată de „pe mine” este privită drept obiect – imaginea sinelui văzută în oglinda
reacțiilor celorlalți oameni. Vă amintiți cum, la orele de gramatică în școală, ați învățat să folosiți
pronumele personal pe mine în propoziție ca obiect al unui verb. Datorită capacității rasei umane
de-a prelua roluri, putem sta în afara propriilor noastre corpuri și ne putem privi din afară ca pe
niște obiecte. Această experiență reflexivă este ca și cum am avea balonul Goodyear plutind
deasupra noastră și trimițându-ne imagini filmate cu noi în timp ce acționăm. Mead descrie
procesul în felul următor: „Dacă «eu» vorbește, «pe mine» aude” [14]. Și din nou, „«eu»-ul din
acest moment este prezent în «pe mine» din momentul următor” [15].
Un punct de cotitură timpuriu în film vine când Jerry e cu Nell în coliba ei. Ea aleargă la
o oglinda din șifonier și întinde mâna după imaginea ei reflectată spunând, „mi”, un cuvânt pe
care Jerry îl înțelege ca însemnând „pe mine”. Apoi ea se retrage și se îmbrățișează pe sine în
timp ce spune „e”, cuvânt pe care el îl interpretează ca „eu”. În noua scenă, terapeuții ce văd
caseta video a Paulei cu secvența respectivă sunt impresionați de cazul perfect al lui Nell care își
vede sinele obiectivat ca diferit de sinele subiectiv. Ca rezultat al acțiunilor sale, ei nu se îndoiesc
de umanitatea și sănătatea lui Nell. Ea are un sine intact [16].

COMUNITATEA: EFECTUL SOCIALIZANT AL AȘTEPTĂRILOR CELORLALȚI


80

Dacă Nell ar fi interacționat numai cu Jerry, sinele oglindă pe care l-ar fi construit din
răspunsul lui ar fi dat forma conceptului ei despre sine, adică „pe mine” ai ei. Însă cum ea
întâlnește și interacționează cu mai mulți oameni, primește reflecții multiple. Potrivit lui Mead,
ea va combina ulterior toate aceste sine oglinzi și va sfârși prin a avea o imagine compusă pe
care Mead a numit-o celălalt generalizat. Termenul este un sinonim pentru „pe mine” al
fiecăruia dintre noi.
Celălalt generalizat al fiecăruia dintre noi este suma totală a răspunsurilor și așteptărilor
pe care le culegem de la oamenii din jurul nostru. În mod natural, punem mai mare greutate pe
vederile celorlalți semnificativi, însă și un comentariu ocazional sau o privire urâtă din partea
unui străin pot avea un puternic impact asupra imaginii noastre despre sine.
Nu există „pe mine” la naștere. „Pe mine” se formează numai prin interacțiune simbolică
permanentă – mai întâi cu familia, apoi cu partenerii de joacă, apoi în instituții cum ar fi școlile.
Pe măsură ce se dezvoltă celălalt generalizat, această persoană compozită imaginară devine
partenerul conversațional într-un dialog mental în curs de desfășurare. În acest fel participă copiii
la propria socializare. Copilul achiziționează treptat rolurile celor prezenți în comunitatea care îl
înconjoară. Mead ne-ar cere să ne gândim la „pe mine” ca la o comunitate organizată în
interiorul individului.
În ciuda portretizării consecvente, de către filmul Nell, a conceptelor interacționiste ale
lui Mead, există o notă discordantă la sfârșitul filmului. Scena finală o arată pe Nell cinci ani mai
târziu împreună cu oamenii pe care i-a cunoscut inițial. Nell le-a schimbat în mod evident viețile.
De pildă, Jerry și Paula sunt acum căsătoriți și au o fată care le amintește spectatorilor de Nell pe
când era o copilă. Nevasta șerifului nu mai e depresivă și îi atribuie transformarea lui Nell.
Totuși, deși Nell a fost împinsă în lumea largă a avocaților, reporterilor și agenților de vânzări
care îi etichetează comportamentul drept deviant și insistă ca ea să se conformeze rolurilor
sociale, ea pare, în chip straniu, să nu fie afectată de judecățile sau așteptările acestora.
Personajul interpretat de Jodie Foster radiază pace interioară și mulțumire. Comunitatea, în
forma celuilalt generalizat al lui Nell, nu a reușit s-o țină sub stăpânire. Desigur, interacționiștii
simbolici ne-ar reaminti că povestea lui Nell este o ficțiune.

O MOSTRĂ SIMBOLICĂ DE INTERACȚIONISM APLICAT


Cum Mead era încredințat că o teorie este valoroasă în măsura în care este utilă, am pus
laolaltă șase aplicații diferite ale interacționismului simbolic. Acestea vă vor oferi nu numai o
idee despre înțelegerea practică pe care a generat-o teoria, dar vă vor da o șansă de a trece în
revistă câteva idei teoretice discutate pe parcursul acestui capitol.
Crearea realității. Shakespeare a scris: „Toată lumea este o scenă, iar toți bărbații și
femeile simpli actori” [17]. În cartea sa, O prezentare a sinelui în viața de fiecare zi, sociologul
Erving Goffman de la Universitatea din California-Berkeley dezvoltă metafora interacțiunii
sociale ca act dramatic [18]. Goffman susține că suntem cu toții implicați într-o negociere
constantă cu alții pentru a ne defini public identitatea și natura situației. El avertizează că
„impresia realității facilitată de un act artistic este un lucru delicat, fragil, care poate fi zdruncinat
de ghinioane minore” [19]. Colegul său, John Emerson, subliniază efortul de cooperare necesar
pentru a susține definiția unui examen ginecologic drept procedură medicală de rutină [20].
Doctorul și asistentul își impersonalizează rolurile într-un cadru medical pentru a asigura
pacientul ca „totul este normal, nimeni nu se simte jenat, nimeni nu gândește în termeni sexuali”.
Publicul este mulțumit numai dacă actorii rămân coerenți de la un capăt la altul al rolului.
81

Studiul înțelesului. Mead susține cercetarea bazată pe observație participativă. Precum


Jerry în filmul Nell, cercetătorul își propune în mod sistematic să ia parte la viețile oamenilor pe
care îi studiază. Participantul observator adoptă postura vizitatorului interesat – totuși ignorant –
care ascultă cu atenție ce spun oamenii pentru a descoperi cum interpretează ei lumea. Mead nu
aprecia prea mult experimentele comportamentale controlate clinic și nici sondajele de opinie cu
liste de întrebări. Rezultatele pot fi cuantificate, însă numerele lipsite de viață ignoră înțelesul pe
care experiența respectivă l-a avut pentru o anumită persoană. Lui Mead i-ar fi plăcut arțăgosul
care să spună că singurul mod de a înțelege caii este să miroasă ca un cal, să mănânce dintr-o
troacă și să doarmă într-un grajd. Aceasta este observația participativă! Fără îndoială, băiatul de
la grajdurile d-lui Ed era un interacționist simbolic.
Celălalt generalizat. Nuvela cu efect de trezire „Cifru în zăpadă” spune povestirea
adevărată a unui băiat care e tratat ca o non-entitate de către părinții, profesorii săi și de ceilalți
copii. Răspunsurile lor negative îl reduc treptat la ceea ce aceștia îl percep a fi – nimic. În final,
el se prăbușește și moare într-un morman de zăpadă, fără niciun motiv evident. Interacționistul ar
descrie moartea băiatului ca omucidere simbolică [21].
Numele jignitoare. Iată o lista parțială de epitete pe care le-am auzit întrebuințate în
spațiile publice în ultimul an. Toate erau pronunțate cu voce joasă. Nătâng, urât, grăsan,
homosexual, negrotei, retardat, fundamentalist, liberal, Neanderthal, curvă, mincinos. Bâtele și
pietrele îmi pot rupe oasele, însă denumirile jignitoare mă pot într-adevăr răni. Enunțarea
numelor jignitoare poate fi devastatoare pentru că epitetele ne obligă să ne vedem pe noi înșine
într-o oglindă distorsionată. Imaginile grotești nu sunt ușor de risipit.
Profeția care se împlinește pe sine însăși. Una dintre implicațiile ideii de sine ca
oglindă este că fiecare dintre noi are o influență semnificativă asupra modului în care ceilalți se
văd pe ei înșiși. La tipul respectiv de putere interpersonală se face adesea referire ca la „o
profeție care se împlinește pe sine”; este înclinația așteptărilor noastre de-a evoca răspunsuri în
alții care confirmă ceea ce am anticipat inițial. Procesul este frumos rezumat de către Eliza
Doolittle, o femeie care trăiește în mizerie din piesa lui George Bernand Show, Pygmalion:
„Diferența dintre o doamnă și o florareasă nu stă în modul în care ele se comportă, ci în felul în
care sunt tratate” [22].
Manipularea simbolurilor. Saul Alinski era un produs al „Școlii din Chicago” de
sociologie pe vremea când Mead se afla la apogeul influenței sale. Însă în loc să urmeze o viață
de cercetare, Alinski a devenit un organizator al comunităților și-a aplicat ceea ce a învățat
pentru a-i împuternici pe săracii orașelor. De pildă, la începutul anilor 1960, el a ajutat la
înființarea organizației Woodlawn pentru a se opune complicității universității unde absolvise la
acțiuni ilicite precum cazările rezidențiale necorespunzătoare. El a căutat un simbol care să-i
stimuleze pe locuitorii din Woodlawn spre acțiunea unită și care să stârnească simpatia altor
rezidenți din Chicago. Ulterior, și-a descris procedeul de selecție a unui simbol:
Începi cu oamenii, tradițiile lor, prejudecățile, obiceiurile, atitudinile și toate celelalte
circumstanțe care le alcătuiesc viețile. Ar trebui să ne amintim mereu că o organizație reală...
trebuie să se înrădăcineze în experiențele oamenilor. [23]
Alinski și-a identificat simbolul în șobolanii care infestau apartamentele murdare.
Sloganul organizației Woodlawn a devenit „Șobolani la fel de mari ca pisicile”. Nu numai că
orașul a început să ia măsuri împotriva proprietarilor de locuințe sărăcăcioase, ci pentru prima
dată rezidenții din Woodlawn au câștigat un sens al identității, mândriei și al victoriei politice.

COMENTARII CRITICE: O TEORIE PREA VASTĂ


82

Cei mai mulți cititori ai cărții Mintea, sinele și societatea sunt șocați de tabloul
indescriptibil de concepte pe care Mead încearcă să-l acopere. Granițele fluctuante ale teoriei,
conceptele vagi și abordarea nedisciplinată nu se pretează la o rezumare ușoară. Poate că Mead a
fost precis când și-a prezentat ideile la cursuri, însă înțelesul lor exact s-a estompat în anii
dinaintea compilării manuscrisului de către studenții săi. Oricare ar fi explicația, teoria suferă de
lipsă de claritate.
Poate că interacționismul simbolic suferă, de asemenea, de exagerare. Mead a declarat în
repetate rânduri că abilitatea noastră de a mânui limba – capacitatea de a folosi și interpreta
simboluri abstracte – este cea care distinge oamenii de alte animale. Asistentul meu în cercetare
este mama unui băiețel de trei ani care are o disfuncție a sistemului nervos periferic. Ochii,
urechile și alți receptori sensibili ai băiatului funcționează bine, însă în mod tragic mesajele pe
care le trimit se învălmășesc în drumul lor spre creier. Medicii spun că este și va fi întotdeauna
incapabil să vorbească sau să interacționeze cu ceilalți la nivel simbolic. După ce a citit o ciornă
timpurie a acestui capitol, ea m-a întrebat: „Deci, Caleb este mai puțin uman?”. Întrebarea ei
obsedantă servește ca precauție oricărui teoretician care pretinde că a capturat esența umanității.
Lăsând la o parte chestiuni legate de claritate și de natura umană, interacționismul
simbolic este o întreprindere remarcabilă. Sociologul Randall Collins de la Universitatea din
California-Riverside l-a numit pe Mead „cel mai mare sociolog al Americii” [24]. Mead a
inventat o rețea de idei interconectate care are mai multă amploare decât orice altă teorie
discutată în această carte. Aș fi putut cu ușurință să-i prezint ideile în secțiunile despre
procesarea cognitivă, dezvoltarea relațională sau comunicarea interculturală.
Deși studenții la sociologie cunosc cel mai bine ideile lui Mead, interacționismul
simbolic oferă o înțelegere semnificativă în ce privește crearea mesajelor simbolice și a
impactului acestora asupra celui care vorbește, precum și a celui care aude. Majoritatea teoriilor
comunicării orientate umanist pe care le prezint în această carte au o datorie intelectuală față de
gândirea lui Mead. Căutați idei ale interacționismului simbolic în teoria convergenței simbolice a
lui Bormann, în teoria gestiunii coordonate a înțelesurilor a lui Pearce și Cronen, în abordarea
culturală a organizațiilor a lui Geertz și Paconowsky, în dramatismul lui Burke, în paradigma
narativă a lui Fisher, în teoria codurilor de vorbire a lui Philipsen și în teoria grupului amuțit a lui
Kramarae. Această lista impresionantă de alții semnificativi ar da un impuls sinelui oglindă al
oricărui teoretician.

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Cele trei premise centrale ale interacționismului simbolic ale lui Blumer au de-a face cu
înțelesul, limba și gândirea. Potrivit lui Blumer, care dintre ele are prioritate? Puteți pleda pentru
o secvență alternativă?
2. Care cred interacționiștii că sunt diferențele cruciale între ființele umane și animale? Ce ați
adăuga sau elimina de pe listă?
3. Este sinele oglindă același lucru cu pe mine al unei persoane, așa cum a folosit Mead
termenii? De ce da sau de ce nu?
4. Gândiți-vă la o perioadă din viața dumneavoastră când conceptul de sine s-a schimbat
semnificativ. Credeți că profeția care se împlinește pe sine a jucat un rol important în schimbarea
respectivă?

NOTE
[1] Nell, 1994, Egg Pictures, Twentieth-Century Fox.
83

[2] Cele trei premise se găsesc în Herbert Blumer, Symbolic Interactionism, Prentice-Hall,
Eaglewood Cliffs, N. J., 1969, p. 2. Am parafrazat principiile pentru consecvență stilistică și
pentru a evita limbajul particularizat după gen.
[3] Vezi W. I. Thomas și Dorothy Thomas, The Child in America, Knopf, New York, 1928.
[4] Jane Wagner, The Search for Signs of Intelligent Life in the Universe, Harper Perennial, New
York, 1990, pp. 15, 18.
[5] Pentru o relatare fascinantă despre o gorilă care a generat aceste asociații simbolice cu
cuvântul pisoi, vezi Francine Patterson, Koko's Kitten, Scholastic, New York, 1985. Mead nu s-
ar fi îngrijorat în legătură cu existența unui animal care poate să comunice sute de simboluri în
Limbajul American de Simboluri (LAS). El a privit diferențele în ce privește folosirea
simbolurilor dintre oameni și alte primate ca pe una de mare importanță – o distincție cantitativă
mai degrabă decât calitativă.
[6] Peter M. Hall, "Structuring Symbolic Interaction: Communication and Power" in
Communication Yearbook 4, Dan Nimmo (editor), Transaction, New Brunswick, N. J., 1980, p.
50.
[7] Douglas Hofstadter, "Changes in Default Words and Images Engendered by Rising
Consciousness" in The Production of Reality, Peter Kollock și Jodi O'Brien (editori), Pine Forge,
Thousand Oaks, Calif., 1994, p. 112.
[8] George Herbert Mead, Mind, Self, and Society, University of Chicago, Chicago, 1934, p. 43.
[9] Kollock și O'Brien, p. 63.
[10] Kingley Davis, "Final Note on a Case of Extreme Isolation," in Kollock și O'Brien, pp. 78-
84.
[11] Harper Lee, To Kill a Mockingbird [... Să ucizi o pasăre cântătoare, Editura Polirom, Iași,
2013], Warner, New York, 1982, p. 282.
[12] Ralph Waldo Emerson, "Astraea," The Works of Ralph Waldo Emerson, Vol. III, The
Nottingham Society, Philadelphia, (fără dată), p. 121.
[13] Mead, Mind, Self, and Society, p. 162.
[14] George Herbert Mead, "The Social Self," Journal of Philosophy, Psychology and Scientific
Methods, Vol. 10, 1913, p. 375.
[15] Mead, Mind, Self, and Society, p. 174.
[16] Interpretarea lor este deschisă întrebărilor. După cum aflăm mai târziu în film, pronunția lui
Nell a lui „mai” este și modul în care ea se referă la sora ei decedată. Când Nell a întins mâna
către oglindă, s-ar putea să-și fi văzut propria reflecție ca pe o imagine a surorii sale gemene mai
degrabă decât a sa înseși. În acest caz, interpretarea psihologilor constituie o dovada în plus în
sprijinul primei premise a lui Blumer. Ei au răspuns comunicării lui Nell pe baza înțelesului pe
care îl avea pentru ei.
[17] William Shakespeare, As You Like It [Cum vă place. Visul unei nopți de vară. Nevestele
vesele din Windsor, Editura Adevărul Holding, București, 2009], actul II, scena VII, rândul 139
în The Riverside Shakespeare, C. Blakemore Evans (editor), Houghton Mifflin Co., Boston,
1974, p. 381.
[18] Erving Goffman, The Presentation of Self in Everyday Life [Viața cotidiană ca spectacol,
Editura Comunicare.ro, București, 2009], Doubleday Anchor Garden City, N. J., 1939.
[19] Ibid., p. 56.
[20] Joan P. Emerson, "Behavior in Private Places: Sustaining Definitions of Reality in
Gynecological Examinations," in Kollock și O'Brien, pp. 189-202.
[21] Jean Mizer, "Cipher in the Snow," Today's Education, Vol. 53, Nov. 1964, pp. 8-10.
84

[22] George Bernard Show, "Pygmalion," Selected Plays [Pygmalion, Editura Albatros,
București, 1990], Dodd, Mead, New York, 1948, p. 270.
[23] Saul Alinsky, Reveille for Radicals, Vintage, New York, 1969 (1946), pp. 77-78.
[24] Randall Collins, "Toward a Neo-Meadian Sociology of Mind," Symbolic Interaction, Vol.
12, 1989, p. 1.
85

MESAJE NON-VERBALE

Termenul non-verbal este o alegere întrucâtva nefericită atunci când îl aplicăm


comunicării. Sună ca un rest – ceea ce a rămas după ce cuvintele au fost înlăturate dintr-un
mesaj. Non-verbal, în ciuda inadecvării definirii comportamentului prin ceea ce nu este, a
devenit termenul umbrelă etalon în domeniul nostru pentru o arie largă de acte de comunicare.
Eticheta acoperă fenomene variate precum: expresiile faciale, postura, gestica, direcția privirii,
tonul vocii, atingerile, gestionarea spațiului, folosirea sistematică a timpului, hainele pe care le
purtăm și toate celelalte artefacte umane.
Psihologul Paul Ekman de la Universitatea din California enumeră cinci funcții diferite
ale semnalelor non-verbale [1]. „Comportamentul ochilor” oferă un mod convenabil de-a ilustra
diferențele, însă rețineți că și alte comportamente non-verbale pot avea aceste funcții.
1. Emblemele. Anumite mișcări ale ochilor sunt simboluri care au echivalente verbale
specifice. O clipire din ochi poate însemna „Glumesc”. De pildă, un bun samaritean ajută un
motociclist eșuat să schimbe un cauciuc dezumflat și apoi îl anunță: „Vă costă 50 de dolari”.
Clipire.
2. Exemplificatorii. O privire în jos poate ilustra vizual o descriere verbală a depresiei.
Cel care observă obține o doză dublă din ceea ce înseamnă să fii abătut.
3. Regulatorii. Indiciile oculare controlează fluxul conversației. Contactul vizual
înseamnă un canal deschis. O privire îndreptată în depărtare poate semnala lipsa de
disponibilitate de a comunica.
4. Adaptorii. Clipirile rapide ale pleoapelor se întețesc atunci când o persoana este
stresată. Mișcarea respectivă constituie un răspuns inconștient și face parte din încercarea
corpului de a reduce anxietatea.
5. Exprimarea afecțiunii. Dilatarea pupilelor dezvăluie o stimulare emoțională sporită.
Alte indicii faciale arată dacă ceea ce simțim este teama, surpriza sau încântarea.
Ekman și colegul său, Wallace Friesen au compilat dovezi însemnate în sprijinul
concluziei că expresiile faciale de bază pot fi interpretate corect de la o cultură la alta [2].
Psihologul Albert Mehrabian de la UCLA sugerează ca atitudinile interpersonale sunt
înțelese în principal prin intermediul canalului non-verbal. Teoria sa a comunicării implicite
postulează trei dimensiuni ale răspunsului emoțional: atenție, dominare și atracție [3].
Schimbările în expresiile noastre non-verbale din timpul unei conversații sunt semnul cel mai
bun că suntem interesați de ceea ce spune un altul. O postura rigidă sau tensionată sugerează că
ne gândim la persoana cu care suntem ca având un statut mai înalt. Alegerea unei distanțe
interpersonale apropiate indică de regulă faptul că ne place cealaltă persoană.
Funcționează vreodată acest lucru în sens opus? Poate fi atracția consecința proximității
mai degrabă decât cauza ei? Capitolul 8 urmărește dezvoltarea teoriei încălcării așteptărilor a lui
Judee Burgoon. Aceasta a studiat răspunsurile celorlalți participanți atunci când un comunicator
acționează în modalități inadecvate. Modelul ei timpuriu includea predicția surprinzătoare
potrivit căreia a vorbi de la o distanță „prea mica” sau „prea mare” poate efectiv ajuta o persoana
să-și împlinească un obiectiv comunicațional. Ulterior, ea și-a extins teoria astfel încât să includă
o varietate de comportamente non-verbale cum ar fi atingerea, contactul vizual și expresiile
faciale, iar acum lărgește și mai mult domeniul teoriei pentru a înțelege cum poate fi aceasta
aplicată mesajelor verbale.
Burgoon lucrează din interiorul tradiției științelor comportamentale, care caută principii
universale pentru a explica gesturile, expresiile faciale și alte variabile non-verbale umane. Însă,
86

există o abordare interpretativă mai acordată relativismului cultural al ipotezei Sapir-Whorf pe


care am prezentat-o în introducerea la secțiunea Mesaje verbale. Antropologul Ray Birdwhistell
a sugerat că orice cultură deține un limbaj al gesturilor care conține un vocabular al său și o
gramatică proprie [4]. Simbolul american OK exprimat prin unirea degetului mare și-a
arătătorului în formă de cerc înseamnă „totul e în ordine”. Însă o manifestare similară în Filipine
poate fi o referire la bani, iar în America latina poate fi interpretată ca un gest obscen.
Birdwhistell și-a numit cercetarea „kinezică”; era o încercare de a stabili o paralelă între limbajul
trupului și structura lingvistică a sistemelor de mesaje verbale.
La rândul său, structuralistul francez Roland Barthes a examinat formele în care are loc
semnificarea. El s-a auto-numit „semiotician”, adică cineva care studiază sistematic semnele.
Capitolul 9 prezintă teoria semiotică a lui Barthes, care caută să spargă codul înțelesului non-
verbal. Regizorii de film și criticii observă că scenariul mediu al unui film este cu 50 % mai scurt
astăzi decât a fost în urma cu patruzeci de ani, chiar dacă durata filmului a rămas aceeași.
Evident, sunt mai puține cuvinte și mai mult din altceva. Pe Barthes l-a interesat acel altceva:
costume, pregătiri, râsete, mașini, case, localizare geografică, muzică, iluminare și așa mai
departe. A fost mai puțin preocupat de denotație (dacă mașina este un Mercedes sau un Lexus)
cât de conotație (sentimentul luxului inaccesibil).
Preocuparea lui Barthes față de înțelesul conotativ este compatibilă cu cele ale majorității
teoreticienilor aspectelor non-verbale ale comunicării, veniți atât dinspre științele
comportamentale, cât și dinspre cele umaniste. Ambele tradiții insistă asupra faptului că mesajele
non-verbale au un puternic impact emoțional. În secțiunea acestei cărți intitulată Menținerea
relațiilor veți citi despre perspectiva interacționistă a lui Paul Watzlawick (vezi Capitolul 13). El
împarte comunicarea în două componente – conținut și relație – și e de acord cu Mehrabian că
relația se comunică în esență prin comportament non-verbal. Majoritatea semnalelor non-verbale
acționează ca o punctuație relațională care îi îndrumă pe ceilalți în privința modului în care să
interpreteze conținutul cuvintelor. Când există o contradicție între ce se spune și cum se spune,
observatorii tind să creadă semnalele non-verbale. De aceea, multă lume spune: „A vedea
înseamnă a crede”.

NOTE
[1] Paul Ekman și Wallace Friesen, "The Repertoire of Nonverbal Behavior: Categories, Origins,
Usage and Coding," Semiotica, Vol. 1, 1969, pp. 49-98.
[2] Paul Ekman și Wallace Friesen, Unmasking the Face, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, N. J.,
1975, pp. 21-33.
[3] Albert Mehrabian, Silent Messages, ediția a 2-a, Wadsworth, Belmont, Calif., 1981, pp. 1-20.
[4] Ray I. Birdwhistell, Introduction to Kinesics, University of Louisville, Louisville, Ky., 1952.
87

CAPITOLUL 8. TEORIA ÎNCĂLCĂRII AȘTEPTĂRILOR


a lui Judee Burgoon

Într-o dimineață, cu mulți ani în urmă, mergeam spre biroul meu frământându-mi creierii
în legătură cu niște conversații pe care le avusesem în clasă cu patru studenți. Toți patru îmi
înaintaseră niște solicitări. De ce, m-am întrebat, am fost imediat de acord cu două dintre ele, dar
la fel de repede le-am refuzat pe celelalte două? Fiecare dintre studenți a vorbit cu mine în
particular în timpul pauzei. Andre dorea aprobarea mea pentru o bursă de studii post-
universitare, iar Dawn m-a invitat cu ea la prânz a doua zi. Le-am răspuns da amândurora.
Belinda m-a rugat să o ajut la o lucrare de semestru pentru un curs ținut de un alt profesor, iar
Charlie m-a invitat să joc polo cu colegii lui de apartament în seara respectivă. Am răspuns
negativ acestor solicitări.
Stând la biroul meu, răsfoiam leneș paginile revistei Human Communication Research
(HCR). Eram în 1978, iar această relativ nouă revistă de științe comportamentale ajunsese în
poștă de dimineață. Încă meditam la răspunsul meu inegal dat studenților când mi-au căzut ochii
pe un articol intitulat „Un model comunicațional al invaziei spațiului personal”. „Asta este”, i-am
divulgat secretarei noastre surprinse. Deodată, am înțeles că, în fiecare caz, răspunsul pe care îl
dădusem studentului putea fi influențat de distanța conversațională dintre noi.
Mi-am imaginat mental cei patru studenți înaintandu-mi solicitările cu pricina – fiecare
de la o distanță care m-a izbit ca fiind inadecvată într-un fel sau altul. Andre stătea literal de fața
mea, la mai puțin de 30 de centimetri distanță. Intervalul de 60 de centimetri al Belindei a
invadat și el spațiul meu personal, însă nu atât de mult. Charlie a stat la vreo doi metri distanță,
însă în afara intervalului la care mă așteptam de la o conversație de tipul, hai să ne întâlnim și să
ne distram într-un fel care nu are nimic de-a face cu școala. Dawn și-a lansat invitația la masa de
prânz din partea opusă a sălii de clasă. La momentul respectiv, fiecare dintre aceste mișcări mi s-
a părut întrucâtva ciudată. Acum înțeleg că toți cei patru studenți încălcaseră așteptările mele în
privința distanței personale adecvate.
Consecvent propriilor mele practici de pe parcursul acestei cărți, am schimbat numele
acestor foști studenți pentru a le proteja viața privată.
Judee Burgoon, o tânără specialistă în domeniul comunicării care predă la Universitatea
din Florida a scris un articol într-o revistă care mi-a stimulat gândirea. Articolul era o urmare a
modelului încălcării așteptărilor non-verbale pe care îl prezentase inițial în HCR cu doi ani mai
devreme. Cum propria-mi cercetare din teza de doctorat se concentra pe distanța interpersonală,
am știut imediat cât de puțină teorie social-științifică există pentru a studia comunicarea non-
verbală. De aceea am fost entuziasmat s-o văd pe Burgoon oferind o teorie sofisticată despre
spațiul personal. Faptul că preda într-un departament de comunicare și că și-a publicat lucrarea
într-o revistă de comunicare îi aducea un plus de valoare. Am citit nerăbdător descrierea
modelului ei al încălcării așteptărilor non-verbale, pentru a înțelege dacă acesta poate explica
răspunsurile mele amestecate rezultate în urma alegerii distanțelor conversaționale diferite de
către cei patru studenți ai mei.

AȘTEPTĂRI CU PRIVIRE LA SPAȚIUL PERSONAL: SĂ NE CONFORMĂM SAU SĂ


DEVIEM?
Burgoon a definit spațiul personal ca fiind „volumul variabil de spațiu invizibil care
înconjoară un individ și care definește distanța față de alții pe care acesta o preferă” [1]. Ea
susținea că mărimea și forma spațiului nostru personal depinde de normele noastre culturale și de
88

preferințele individuale, iar acesta reprezintă mereu un compromis între nevoi conflictuale de
apropiere-depărtare cărora noi, ca ființe umane, le dăm curs pentru a obține asocierea sau
intimitatea.
Ideea spațiului privat nu îi aparține lui Burgoon. În anii 1960, antropologul Edward Hall
de la Institutul tehnologic din Illinois a inventat termenul de proxemică pentru a se referi la
studiul modalităților în care oamenii folosesc spațiul ca trăsătură particulară a culturii [2]. El și-a
intitulat cartea Dimensiunea ascunsă deoarece era convins că marea parte a interpretărilor
noastre spațiale trece dincolo de nivelul conștiinței umane. Hall susținea că americanii dețin
patru zone proxemice (care corespund celor patru distanțe interpersonale alese de studenții mei):
1. Distanța intimă: de la 0 la 45 centimetri (Andre)
2. Distanța personală: între 45 și 120 centimetri (Belinda)
3. Distanța socială: între 1,20 și 3 metri (Charlie)
4. Distanța publică: de la 3 metri la infinit (Dawn)
Cartea lui Hall e plină de exemple de „americani urâți”, lipsiți de sensibilitate față de
obiceiurile spațiale ale altor culturi. Pentru a fi eficienți Hall a recomandat cu tărie să învățăm să
ne adaptăm comportamentul non-verbal astfel încât acesta să se conformeze regulilor
comunicaționale ale partenerului nostru. Să nu transcendem granița distanței neinvitați.
În poemul său Prolog: nașterea arhitecturii, poetul W. H. Auden dă ecou analizei lui
Hall și ne avertizează că îi invadăm spațiul personal pe propria răspundere:
La aproximativ 45 de centimetri de nasul meu
Stă granița Persoanei mele,
Și tot aerul neprelucrat dintre ele
Este teritoriu sau proprietate privată.
Străine, dacă nu-ți fac semn cu ochii adormiți
Să fraternizezi,
Ferește-te să-l încalci cu violență,
Nu am armă, dar pot să scuip. [3]
Modelul lui Burgoon al încălcării așteptărilor non-verbale a oferit un contrapunct
sfaturilor lui Hall și ale lui Auden. Ea nu a chestionat ideea că oamenii au așteptări diferite în
privința a cât de mult se pot apropia unii de alții. De fapt, ea ar explica regula celor 45 de
centimetri ai lui Auden ca fiind bazată pe normele consolidate ale americanilor, la care se adaugă
idiosincraziile poetului. Însă, în opoziție cu înțelepciunea populară de tip adaptează-te ca să te
înțelegi cu celălalt, Burgoon a sugerat că există momente când este bine să încalci regulile. Ea
credea că în anumite circumstanțe, încălcarea normelor sociale și a așteptărilor personale este „o
strategie superioară conformismului” [4].

Un test aplicat al modelului original


Cu bună știință sau nu, fiecare dintre cei patru studenți care-mi adresau câte o rugăminte
au deviat de la așteptările mele de natură proxemică. Cât de bine preconizează modelul din 1978
al lui Burgoon răspunsurile pe care le-am înaintat acestor patru încălcări diferite? Nu foarte bine.
Ca să puteți capta esența speculațiilor timpurii ale lui Burgoon și să înțelegeți cât de departe a
ajuns teoria ei în prezent, voi schița predicțiile modelului său în privința răspunsurilor mele, iar
în fiecare caz voi compara previziunea cu ceea ce am făcut efectiv.
Andre. Potrivit modelului timpuriu al lui Burgoon, Andre a făcut o greșeală când a trecut
dincolo de „pragul” meu invizibil dincoace de care resimt pe cineva ca pe o amenințare, vorbind
cu mine de la o distanță intimă, ochi în ochi. Lipsa de confort fizic și psihologic pe care o resimt
89

n-ar trebui să-i fie de prea mare ajutor în susținerea unei cauze sau a alteia. Cum însă am scris
acea scrisoare de recomandare mai târziu în cursul zilei respective, modelul a eșuat în ce privește
acea predicție particulară.
Belinda. În articolul din 1978, Burgoon a sugerat că devierile notabile față de scenariile
la care ne așteptăm ne fac să avem experiența unei stări ridicate de alertă. Ea nu se referea cu
necesitate la o reacția de tip bătăi rapide ale inimii și palme transpirate, care conduce la ceartă
sau ne pune pe fugă. În schimb, și-a imaginat că invaziile respective ne stimulează să revizuim
natura relației pe care o avem cu persoana care a acționat într-un mod ciudat. Ar fi vești bune
pentru Belinda dacă aș crede despre ea că este o persoană care îmi aduce mari satisfacții. Însă din
contră, fiecare comentariu pe care l-a făcut în timpul orei a părut o provocare directă plină de
sarcasm. Așa cum a prevăzut Burgoon, golul de vreun metru ales de Belinda mi-a concentrat
atenția asupra relației noastre șubrede și i-am refuzat rugămintea de-a o ajuta la un alt curs. Unu
la zero pentru modelul încălcării așteptărilor non-verbale.
Charlie. Charlie era un băiat bun căruia îi păsa mai mult de distracție decât de studii. Știa
că ador jocul de polo, însă poate că-i scăpa faptul că atitudinea lui relaxată față de cursul meu îmi
amintea permanent că nu sunt un profesor atât de bun pe cât îmi doresc să fiu. În articolul ei din
1978, publicat în revista Human Communication Research, Burgoon a scris că o persoană fără
„putere de a pedepsi” (precum Charlie) ar face tot posibilul să respecte convențiile proxemice
sau, mai mult, ar sta ușor mai departe decât ne-am aștepta. Fără să fi auzit măcar de sfatul lui
Burgoon, Charlie a procedat corect. S-a îndepărtat la o distanță de mai bine de doi metri – cât să
fie în afara distanței la care mă așteptam să aibă loc interacțiunea. Chiar și așa, am refuzat
invitația lui de a merge să înot împreună cu prietenii lui.
Dawn. Potrivit modelului timpuriu al încălcării așteptărilor non-verbale, Dawn a ratat.
Cum era un comunicator atractiv, o abordare caldă și apropiată ar fi fost o surpriză plăcută. Însă
decizia ei de-a emite o invitație din capătul opus al încăperii părea să garanteze un răspuns
nefericit. Cu cât s-ar îndepărta mai mult, cu atât ar fi mai rău efectul. Există o singură problemă
în această analiză: Dawn și cu mine am mâncat împreună prânzul în campus a doua zi.
Evident, încercarea mea de-a aplica modelul original al lui Burgoon distanței
conversaționale între un profesor și patru studenți ai săi nu i-a adus acestuia prea mari succese.
Scorul teoretic arată astfel:
Modelul încălcării așteptărilor de natură non-verbală: 1
Comportament aleator neprevăzut: 3
Primele experimente controlate ale lui Burgoon nu au avut mai mult succes. Însă unde
eram gata să-i destitui întregul model ca defectuos, iat-o refractară ideii de-a abandona
încălcarea așteptărilor drept concept cheie în interacțiunea umană. La sfârșitul articolului din
revista din 1978 a sugerat că unele dintre presupunerile sale fundamentale ar trebui testate și
reevaluate.
Desigur, asta era atunci; iar alta e acum. Pe parcursul ultimelor două decade, Judee
Burgoon și studenții ei au creat o serie de studii de laborator și de teren pentru a descoperi și
explica efectele încălcării așteptărilor. Unul din motivele pentru care am ales să scriu despre
teoria ei este că versiunea curentă este un excelent exemplu de idei continuu revizuite ca rezultat
al lipsei de confirmare experimentală. Cum a demonstrat Burgoon, în știință, eșecul poate duce la
succes.

UN MODEL CONTORSIONAT DEVINE O TEORIE ELEGANTĂ


90

Aplicat teoriilor, termenul eleganță înseamnă „concisă și simplă într-un mod grațios,
admirabil de succintă” [3]. Astfel a devenit teoria încălcării așteptărilor. Burgoon a abandonat
concepte centrale ale versiunilor mai timpurii, însă acest lucru nu a dat rezultate favorabile. De
pildă, mai devreme a abandonat idea „pragului de amenințare”. Deși intuitiv, respectiva graniță
ipotetică avea sens, totuși experimentarea repetată nu i-a confirmat existența.
Retragerea lui Burgoon dinspre „alertă” ca mecanism explicativ a fost treptată. La
început, ea afirmase că oamenii se simt în alertă din punct de vedere psihologic atunci când
așteptările lor de natură proxemică sunt încălcate. Mai târziu, a relaxat conceptul, echivalându-l
unui „răspuns orientat” sau unei „stări de alertă mentală” care dă atenție celui care încalcă
așteptările respective. Acum, ea vede alerta ca pe un efect secundar al devierii unui partener și
nu-l mai consideră o conexiune necesară între încălcarea așteptărilor și consecințele comunicării,
între care amintim atracția, credibilitatea, persuasiunea și implicarea.
Burgoon și-a restructurat modelul prin înlăturarea trăsăturilor exterioare. Prin extinderea
domeniului de aplicare a modelului, ea a produs o teorie matură. Modelul ei original al încălcării
așteptărilor non-verbale era preocupat exclusiv de elementele spațiale – un aspect mai degrabă
îngust. Însă până la mijlocul anilor 1980, Burgoon a înțeles comunicarea proxemică ca fiind
parte dintr-un sistem interconectat de indicii non-lingvistice. Nu mai avea sens să studiezi
distanța interpersonală în izolare. Ea a început să-și aplice modelul unei mulțimi de alte variabile
non-verbale: expresii faciale, contact vizual, atingere și postura corpului. În anii 1990, Burgoon
continuă să extindă teoria încălcării așteptărilor. Fără să-și piardă interesul în comunicarea non-
verbală, ea aplică acum teoria și comunicării emoționale, conjugale sau interculturale.
Consecventă acestei „curățenii generale”, ea abandonează calificativul non-verbal și se referă la
teoria sa în termeni de „teorie a încălcării așteptărilor”, pe care o abreviază TÎA. Din acest
moment, și eu am să fac același lucru.
Ce predicții face TÎA? Burgoon își rezumă concluziile confirmate empiric într-un singur
paragraf. Sper ca expunerea mea narativă a dezvoltării teoriei vă ajută să apreciați cele două
decade de muncă ce se află în spatele acestor simple rânduri:
Așteptările exercită o influență importantă asupra modelelor de interacțiune umană, asupra
impresiilor pe care oamenii și le fac unii despre alții și asupra consecințelor interacțiunilor lor.
Încălcarea așteptărilor, la rândul ei, poate alerta și tulbura recipienții, deturnând atenția acestora
înspre cel care le încalcă și înspre înțelesul încălcării ca atare. Persoanele care pot presupune că
sunt bine priviți de către publicul lor sunt mai siguri când se implică în astfel de încălcări ale
așteptărilor și mai pasibili de a profita de ceea ce fac decât cei care nu sunt bine priviți. Când
actul încălcării este unul care pare să aibă un înțeles ambiguu sau se pretează unor multiple
interpretări care nu sunt la modul uniform pozitive sau negative, atunci valența de recompensă a
comunicatorului poate fi deosebit de semnificativă în moderarea interpretărilor, evaluărilor și a
consecințelor ulterioare... În alte cazuri, încălcările au înțelesuri relativ consensuale și valențe
asociate cu acestea, astfel că actul implicării produce efecte similare atât pentru comunicatori cu
valența pozitivă, cât și pentru cei cu valența negativă. [4]

CONCEPTE CHEIE ALE TÎA


O lectură atentă a rezumatului lui Burgoon sugerează că TÎA oferă un „determinism
ușor” mai degrabă decât legi puternic constrângatoare (vezi Capitolul 1). Termenii poate, pot,
mai pasibili și relativ reflectă convingerea ei că prea mulți factori influențează comunicarea și
deci nu ne permitem să descoperim relații simple de tipul cauză-efect. Ea speră, totuși, să poată
arăta o legătură între comportamentul interpersonal surprinzător și atracție, credibilitate,
influență și implicare. Acestea sunt consecințele potențiale ale încălcării așteptărilor pe care
91

Burgoon și studenții săi le explorează. Pentru a putea aprecia legătura, trebuie să înțelegem trei
concepte centrale ale TÎA: așteptare, valență a încălcării și valență de recompensă a
comunicatorului. O să ilustrez aceste trei variabile referindu-mă iarăși la comportamentul
proxemic al studenților mei, dar și la o altă formă de comunicare non-verbală... atingerea.

Așteptarea
Când eram copil, mama îmi sublinia frecvent că se așteaptă să mă comport cât pot eu de
frumos. Luam cuvintele ei ca pe un avertisment sau o dorință, mai degrabă decât o previziune
sigură a acțiunilor mele viitoare. Acesta nu este modul în care Burgoon folosește cuvântul. Ea și
colegii săi „preferă să rezerve termenul de așteptare pentru ceea ce se prevede că se va întâmpla,
mai degrabă decât pentru ceea ce se dorește” [7]. Mă așteptam ca majoritatea conversațiilor mele
cu studenții să aibă loc la o distanță de 75-180 centimetri. Cum a apărut această așteptare?
Burgoon sugerează că am procesat mental contextul, tipul relației și caracteristicile celorlalți
pentru a estima ce vor face aceștia din urmă.
Contextul începe cu normele culturale. Un metru este prea aproape în Anglia sau
Germania, însă prea departe în Arabia Saudită, unde nu poți avea încredere în oamenii care nu te
lasă să le mirosi respirația. Contextul include de asemenea cadrul în care are loc conversația.
Cadrul unei săli de curs dictează o distanță mai mare (de) la care se vorbește decât cea adecvată
unei întâlniri private în biroul meu.
Factorii legați de relație includ similaritatea, familiaritatea, preferința și statutul relativ.
Într-un studiu, Burgoon a descoperit că oameni de toate vârstele, aflați în toate etapele vieților lor
anticipează că persoanele cu un statut inferior vor păstra distanța. Din cauza diferenței de vârstă
dintre noi, dar și a relației profesor-student, am fost mai surprins de faptul că Andre și Belinda
mi-au invadat spațiul personal decât de postura distantă a lui Charlie și a lui Dawn.
Caracteristicile comunicatorului includ toate datele demografice legate de vârstă/ sex/
locul nașterii, care se cer pe formularele specifice diverselor aplicații, însă și trăsăturile personale
ce pot afecta așteptările și mai mult: înfățișarea fizică, personalitatea și stilul de comunicare.
Zâmbetul cald al lui Dawn era un contrapunct la comentariile caustice ale Belindei. Dată fiind
diferența respectivă, presupuneam că Dawn va fi aceea care se apropie și Belinda cea care
păstrează distanța. De aceea am fost intrigat când „transgresiunea” spațială a fiecăreia dintre ele
a fost opusul a ceea ce aș fi preconizat.
Putem face o analiză similară a așteptărilor mele în ce privește atingerea în acea situație
particulară contextualizată de sala de curs. Edward Hall susținea că Statele Unite este „o cultură
lipsită de contact”, prin urmare nu mă aștept la atingeri în cursul unei conversații normale [8].
Înseamnă aceasta că în „culturile în care există contact”, cum ar fi America Latină sau sudul
Europei, nu există așteptări cu privire la interacțiunea non-verbală? Câtuși de puțin. Burgoon e
convinsă că toate culturile au o structură similară a comportamentului comunicațional la care
trebuie să ne așteptăm, însă conținutul acestor așteptări poate fi remarcabil de diferit de la o
cultură la alta. Atingerea este plină de înțeles în orice societate, însă cine, când, unde și cum
atinge este o chestiune legată de criteriile și obiceiurile specifice fiecărei culturi.
Studiile explicative ale lui Burgoon arată ca americanii se așteaptă la puține sau zero
contacte în relațiile lor profesionale – o strângere de mână cel mult. Atingerile pe picioare, brațe
sau față sunt considerate neobișnuite și, cu excepția cazului în care cealaltă persoană este foarte
atrăgătoare, un braț în jurul umerilor sau al taliei este foarte puțin probabil. Femeile se așteaptă la
atingeri mai mult decât bărbații.
92

Ca bărbat într-o relație ce presupune roluri, nu m-am gândit niciodată că studenții m-ar
putea atinge fizic în timp ce își exprimă solicitările. Dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, Dawn ar fi
fost cel mai plauzibil candidat. Însă la distanța pe care și-a ales-o, de 7-8 metri, ar fi trebuit să fie
o femeie bionică pentru a ajunge la mine. Așa cum s-au petrecut lucrurile, însă, aș fi fost șocat
dacă mi-ar fi încălcat așteptarea și ar fi străbătut sala de curs pentru a mă îmbrățișa. (Ca o
racordare la secțiunea următoare, observați că nu am spus deranjat, supărat sau dezgustat.)

Valența încălcării
De obicei le oferim celorlalți un pic de spațiu de manevră în care aceștia pot devia de la
ceea ce considerăm a fi procedura de operare standard. Însă de îndată ce dăm peste cineva care
împinge limitele comportamentului la care ne așteptăm, intrăm într-o stare a evaluării. Potrivit
lui Burgoon, încercăm mai întâi să interpretăm înțelesul încălcării respective, apoi înțelegem
dacă ne-a plăcut sau nu.
Înțelesul anumitor încălcări este ușor de depistat. De pildă, nimeni nu s-ar da de ceasul
morții încercând să înțeleagă cum să interpreteze o împunsătură în ochi cu un băț ascuțit. Este un
act ostil, iar dacă ni s-ar întâmpla, am fi livizi. Multe comportamente non-verbale sunt atât de
directe. De pildă, contactul vizual moderat până la prelungit în culturile vestice comunică
conștiența, interesul, afecțiunea și încrederea. O privire directă este binevenită, una care se
ferește nu. Cum scria Emerson: „Ochii oamenilor conversează la fel de mult ca limbile lor, cu
avantajul că dialectul ocular nu necesită dicționare...” [9].
Când un comportament are un înțeles recunoscut social, comunicatorii pot înțelege ușor
dacă e cazul să încalce așteptările celorlalți. Dacă valența dumneavoastră este negativă, faceți
mai puțin decât se așteaptă celălalt. Dacă valența e pozitivă, faceți maximum. Burgoon a validat
acest sfat când a studiat efectul așteptărilor asupra satisfacției conjugale [10]. Ea a întrebat
oamenii la câtă comunicare intimă se așteaptă de la partener și câtă conversație de calitate obțin
efectiv. Desigur intimitatea a fost apreciată ca pozitivă. Partenerii care au primit cam câtă
intimitate așteptau erau moderat de mulțumiți cu propriile căsnicii. Însă oamenii erau cel mai
mulțumiți cu căsniciile lor atunci când aveau mai multe conversații de calitate cu partenerii decât
se gândiseră inițial că vor avea.
Pe de altă parte, unele încălcări ale așteptărilor sunt ambigue și deschise unor multiple
interpretări. De exemplu, înțelesul atingerilor neașteptate poate fi derutant. Este un semn al
implicării totale în conversație, un semn de căldură și afecțiune, o exprimare a dominarii sau o
mișcare sexuală? Încălcările distanței pot fi de asemenea derutante. Andre nu e din Orientul
Mijlociu, așa că de ce a stat atât de aproape? Nu latru și nu mușc, așa că de ce și-a lansat Dawn
invitația din capătul celălalt al încăperii? Potrivit TÎA, în momente ca acestea ne gândim atât la
valența de recompensă a comunicatorului, cât și la valența încălcării.
Înainte de a privi spre modul în care valența de recompensă a comunicatorului se
potrivește cu restul teoriei, trebuie să știți că Burgoon a găsit puține comportamente non-verbale
care sunt ambigue atunci când sunt văzute într-un context mai cuprinzător. O atingere pe braț
poate fi enigmatică în izolare, însă atunci când cineva are experiența respectivă alături de
proximitate strânsă, aplecare a corpului înainte, o privire directă, animație facială și fluență
verbală, aproape oricine interpretează contactul fizic ca semn al unei implicări puternice în
conversație [11]. Sau gândiți-vă la cuvintele și conduita non-verbală a actorului Eric Idle în
serialul de comedie Monty Python. El își punctează întrebarea despre soția lui Terry Gilliam cu o
clipire din ochi burlescă, un ton al vocii scârbit și gesturi care să-i însoțească cuvintele: „Ghiont
ghiont. Înțelegi ce spun? Nu mai zi nimic... înțelegi ce spun?” [12]. Luat în sine, o clipire
93

exagerată sau un ghiont cu cotul poate avea multe înțelesuri, însă ca parte dintr-o rutină
coordonata, ambele gesturi transformă clar o remarcă chestionabilă într-un comentariu obscen.
Există totuși momente când încălcările așteptărilor non-verbale sunt cu adevărat
echivoce. Devierile de la spațiul personal ale studenților mei sunt astfel de cazuri. Poate că pur și
simplu nu am fost suficient de sensibil încât să prind indiciile care m-ar ajuta să înțeleg
încălcările lor proxemice. Însă când înțelesul unei acțiuni este neclar, TÎA ne spune să
interpretăm încălcarea unei așteptări în lumina modului în care cel care o încalcă ne influențează
viața.

Valența de recompensă a comunicatorului


TÎA nu este singura teorie care descrie înclinația noastră umană de-a aprecia alte
persoane în termeni de recompense potențiale pe care le pot oferi. Teoria penetrării sociale
sugerează că trăim într-o economie interpersonală în care cu toții „facem inventarul” valorii
relaționale a altora pe care îi întâlnim (vezi Capitolul 11). Întrebări precum „Ce poți face pentru
mine?” și „Ce îmi poți face?” ne trec adeseori prin minte. Burgoon nu este cinică, însă crede că
chestiunea potențialului de recompensă se mișcă din fundalul spre prim-planul minților noastre
atunci când cineva ne încalcă așteptările și nu există vreun consens social în ce privește înțelesul
acțiunii respective. Ea folosește termenul de valență de recompensă a comunicatorului pentru a
eticheta rezultatele bilanțului nostru mental al câștigurilor și pierderilor probabile.
Valența de recompensă a comunicatorului este suma atributelor pozitive și negative pe
care persoana le aduce la întâlnire plus potențialul pe care aceasta îl are de a recompensa sau
pedepsi în viitor. Percepția rezultantă este de obicei un amestec de bune și rele, ce cade undeva
în intervalul dintre cei doi poli. Voi ilustra caracteristicile comunicatorului pe care Burgoon le
menționează frecvent prin trecerea în revista a câte unei trăsături a fiecărui student la care m-am
gândit imediat după încălcările lor spațiale bulversante.
Andre e un student excepțional. Deși scrisul scrisorilor de recomandare e undeva jos pe
lista mea de lucruri pe care îmi place să le fac, o să mă încălzesc în gloria reflectată dacă el ar fi
acceptat într-un program de studii post-universitare de vârf.
Belinda are o minte ascuțită și o limbă pe măsură. Simțisem deja înțepătura observațiilor
ei verbale tăioase și mi-am propus o atitudine critică ușor camuflată pe viitor ca strategie de
combatere.
Charlie e clasicul „pierde vară”, rareori prezent la cursuri, niciodată pregătit. Încerc sa fiu
nepărtinitor cu toți cei care se înscriu la cursurile mele, însă în cazul lui Charlie a trebuit să mă
străduiesc să nu-i iau atitudinea relaxată față de curs drept o ripostă personală.
Dawn e o tânără frumoasă cu un zâmbet cald. Am simțit o mare plăcere când a anunțat
deschis ca sunt profesorul ei preferat.
Părerile mele despre Andre, Belinda, Charlie și Dawn spun probabil mai mult despre
mine decât despre cei patru studenți. Nu sunt prea mândru de evaluările mele stereotipe, însă
evident am o sumedenie de susținători în criteriile pe care le-am folosit. Burgoon observă că
trăsăturile care m-au impresionat pe mine atârnă greu și în ochii altora atunci când calculează
valența de recompensa pentru cineva care le încalcă așteptările. Statutul, capacitatea, înfățișarea
plăcută sunt „avantaje” clasice care sporesc potențialul de recompensă al celeilalte persoane.
Forța de propulsie a conversației este însă chiar mai importantă. Cei mai mulți dintre noi pun
valoare pe cuvintele care comunică acceptare, simpatie, apreciere și încredere. Ne repugnă
conversațiile care exprimă lipsa de interes, dezaprobare, neîncredere și respingere.
94

De ce crede Burgoon că puterea celui care încalcă așteptări de a recompensa sau pedepsi
este atât de importantă? Pentru că încălcările derutante obligă victimele să caute în contextul
social indicii cu privire la înțelesurile acestora [13]. Astfel, o încalcare ambiguă încorporată într-
un cadru de semnale favorabile ia o turnură pozitivă. Semnalele amestecate ale unui comunicator
care pedepsește ne întăresc rezistența.
Acum că am conturat conceptele centrale ale TÎA de așteptare, valență a încălcării și
valență de recompensă a comunicatorului, puteți înțelege mai bine sfaturile fundamentale pe care
teoria lui Burgoon le oferă. Oare e recomandabil să comunicați într-o maniera total neașteptată?
Dacă sunteți sigur că noutatea va fi o surpriză plăcută, răspunsul este da. Dacă însă știți că prin
comportamentul dumneavoastră exotic veți ofensa, abțineți-vă. În final, când ceilalți nu știu cum
să interpreteze comportamentul dumneavoastră ieșit din comun, atitudinea lor generală față de
dumneavoastră se va contura drept una foarte largă. Deci, dacă precum Belinda și Charlie, aveți
motive să bănuiți o relație încordată, iar înțelesul încălcării ar fi neclar, înăbușiți-vă înclinațiile
deviante și faceți tot ce puteți pentru a vă conforma așteptărilor. Însă atunci când știți că ați creat
deja o impresie personală pozitivă (precum Andre și Dawn), o mișcare surprinzătoare va fi nu
numai sigură, ci chiar va spori efectul pozitiv al mesajului dumneavoastră.

COMENTARII CRITICE: O LUCRARE ÎN CURS DE DESFĂȘURARE


Am un prieten care-mi repara bicicleta oricând o îndoi sau o stric. „Ce crezi?”, îl întreb
pe Bill. „Poate fi reparată?” Răspunsul lui e mereu același: „Omul a făcut-o! Omul poate s-o
repare!”
Judee Burgoon arată aceeași hotărâre atunci când caută să ajusteze și să reconfigureze un
model al încălcării așteptărilor care nu a funcționat niciodată în practica așa de bine pe cât spune
planul său teoretic că ar trebui. Aproape fiecare test empiric pe care îl încearcă pare să producă
rezultate amestecate. De pildă, lucrarea ei timpurie despre contactul fizic sugerează că încălcările
legate de atingeri sunt adeseori ambigue. Totuși, un experiment sofisticat pe care l-a desfășurat în
1992 a arătat că o atingere neașteptată într-o situație ce presupune rezolvarea unei probleme este
aproape întotdeauna binevenită ca o încălcare pozitivă, indiferent de statutul, genul sau
atractivitatea celui care acționează. (Se pare că cercetarea în zona încălcării așteptărilor continuă
să producă propriile surprize nedorite.) Burgoon admite că nu putem încă folosi TÎA pentru a
genera predicții specifice în privința consecințelor atingerii. Ea cere mai multe lucrări descriptive
înaintea aplicării teoriei oricărui comportament non-verbal [14]. O neliniștesc în special două
dintre neajunsurile TÎA:
În primul rând, TÎA nu dă seama complet de răspândirea copleșitoare a reciprocității identificate
în interacțiunile interpersonale. În al doilea rând, ea nu spune nimic în privința chestiunii dacă
valența comunicatorului înlocuiește valența comportamentului sau vice versa, când cele două sunt
incongruente (cum ar fi atunci când un partener neplăcut se angajează într-o încălcare pozitivă).
[15]
Legislațiile unor state au adoptat o „lege a lămâii” – un statut care solicită comercianților
de autovehicule să înlocuiască o mașină nouă cumpărată de cineva dacă are o defecțiune majoră
care persistă în ciuda celui mai bun efort al atelierului de a o repara. Oare eșecul repetat de a
prezice consecințe atunci când o persoană stă dreaptă, se apropie prea tare sau se întinde să
atingă pe cineva sugerează că Burgoon ar trebui să își schimbe modelul încălcării așteptărilor cu
o nouă teorie non-verbală? [16] Din punctul meu de vedere, nu.
Luat în ansamblu, modelul încălcării așteptărilor continua să îndeplinească patru din cele
cinci criterii ale unei teorii științifice bune prezentate în Capitolul 3. Teoria ei înaintează o
95

explicație rezonabilă a efectelor încălcării așteptărilor în timpul comunicării. Explicația pe care o


oferă este relativ simplă și chiar a devenit mai puțin complexă o dată cu trecerea timpului. Teoria
are ipoteze testabile pe care teoreticianul e dispus să le modifice când testele nu susțin predicțiile.
În final, modelul oferă sfaturi practice în privința modului în care putem obține mai eficient
obiective comunicaționale cum ar fi credibilitatea sporită, influența și atractivitatea. Ne putem
dori mai mult? Cu siguranță.
Putem dori efecte preconizate ale încălcărilor non-verbale care să se dovedească mai
vrednice de încredere decât previziunile meteorologice pe termen lung din Almanahul
fermierului. Versiunea revizuită a TÎA a lui Burgoon se comportă mai bine decât modelul
original. Scorul ex post facto al răspunsurilor mele la încălcările proxemice ale studenților e
acum de patru reușite la nicio ratare. Însă până când teoria obține o istorie de predicții precise în
avans, va fi mai mult speculație decât știință.
În spiritul corectitudinii, nicio teorie non-verbală nu se descurcă mai bine. Așa cum
recunosc Burgoon și cei mai mulți dintre ceilalți cercetători din domeniu, orice semnal non-
verbal singular e parte dintr-un întreg sistem comportamental, așa că orice încercare de a spune
„Aceasta înseamnă...” sau „Acest lucru va cauza...” este șubredă în cel mai bun caz. Ceea ce
realizează totuși teoria încălcării așteptărilor este să scoată în evidență câteva dintre
componentele cruciale ale sistemului.

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Ce sfat proxemic ați da comunicatorilor care cred că sunt văzuți ca neatrăgători?
2. Cu excepția strângerilor de mână, atingerea este neașteptată în majoritatea relațiilor
ocazionale. Există vreo valență a încălcării de natură culturală pentru o atingere ușoară pe braț, o
atingere scurtă pe obraz sau o îmbrățișare în jurul umărului?
3. Semnul de pe ușa unui restaurant spune: „Fără pantofi, fără cămașă, fără servicii”. Ce alte
atenționări postate care comunica așteptări non-verbale cunoașteți?
4. TÎA și teoria gestionării coordonate a înțelesurilor (vezi Capitolul 6) dețin presupoziții diferite
despre natura cunoașterii, a realității și a studiului comunicării. Puteți descrie diferențele?

NOTE
[1] Judee K. Burgoon, "A Communication Model of Personal Space Violations: Explication and
an Initial Test," Human Communication Research, Vol. 4, 1978, p. 130.
[2] Edward T. Hall, The Hidden Dimension, Doubleday, Garden City, N. Y., 1966, p. 1.
[3] W. H. Auden, "Prologue: The Birth of Architecture," in About th House, Random House,
New York, 1966, p. 14.
[4] Judee K. Burgoon și Jerold Hale, "Nonverbal Expectancy Violations: Model Elaboration and
Application to Immediacy Behaviors," Communication Monographs, Vol. 55, 1988, p. 58.
[5] Random House Webster's Electronic Dictionary and Thesaurus, College Edition,
WordPerfect, Orem, Utah, 1994.
[6] Judee K. Burgoon, "Cross-Cultural and Intercultural Application of Expectancy Violations
Theory," in Intercultural Communication Theory, Richard Wiseman (editor), Sage, Thousand
Oaks, Calif., 1995, pp. 194-214.
[7] Judee K. Burgoon și Joseph Walther, "Nonverbal Expectancies and the Evaluative
Consequences of Violations," Human Communication Research, Vol. 17, 1990, p. 236.
[8] Edward Hall, "A System of Notation of Proxemic Behavior," American Anthropologist, Vol.
41, 1963, pp. 1003-1026.
96

[9] Citat în Judee K. Burgoon, Valerie Manusov, Paul Mineo și Jerold Hale, "Effects of Gaze on
Hiring, Credibility, Attraction, and Relational Message Interpretation," Journal of Nonverbal
Behavior, Vol. 9, 1985, p. 133.
[10] Douglas Kelley și Judee K. Burgoon, "Understanding Marital Satisfaction and Couple Type
as Functions of Relational Expectations," Human Communication Research, Vol. 18, 1991, pp.
40-69.
[11] Beth A. LePoire și Judee K. Burgoon, "Two Contrasting Explanations of Involvement
Violations: Expectancy Violations Theory Versus Discrepancy Arousal Theory," Human
Communication Research, Vol. 20, 1994, pp. 560-591.
[12] Graham Chapman, John Cleese, Terry Gilliam, Eric Idle, Terry Jones, și Michael Palin, The
Complete Monty Python's Flying Circus: All the Words, Volume One, Pantheon, New York,
1989, p. 40.
[13] Judee K. Burgoon, "Nonverbal Violations of Expectations," in Nonverbal Interaction, John
Wiemann și Randall P. Harrison (editori), Sage, Beverly Hills, Calif., 1983, p. 101.
[14] Judee K. Burgoon, Joseph Walther, și E. James Baesler, "Interpretations, Evaluations, and
Consequences of Interpersonal Touch," Human Communication Research, Vol. 19, 1992, pp.
237-263.
[15] Burgoon, "Cross-Cultural and Intercultural Applications," p. 209,
[16] Burgoon se gândește la o astfel de înlocuire. Încă republicată, teoria ei a adaptării
interacțiunii încorporează câteva dintre principiile TVA, însă este categoric o teorie nouă. Judee
K. Burgoon, Lesa Stern, și Leesa Dillman, "Interaction Adaptation Theory: An Initial
Explication," lucrare prezentată la întrunirea anuală a Asociației Internaționale a Comunicării,
Sydney, Australia, 11-15 iulie 1994.
97

CAPITOLUL 9. SEMIOTICA
lui Roland Barthes

Ce au următoarele șase lucruri în comun?


1. Transpirația de pe fețele actorilor din filmul Iulius Caesar.
2. Vinul roșu în combinație cu o friptura gătită într-un mod deosebit.
3. Creierul lui Albert Einstein donat științei.
4. Slipul presărat cu diamante purtat de o „artistă” dansatoare într-un spectacol de
striptease.
5. O fotografie într-o revistă înfățișând un soldat african salutând steagul francez.
6. Grimasa exagerată a unui luptător profesionist când rivalul său îi strânge tare mâna
întoarsă la spate.
Potrivit scriitorului francez Roland Barthes, fiecare dintre acestea este un semn non-
verbal care așteaptă să fie citit. Interpretarea semnelor este sarcina semioticianului. La moartea
sa, în 1980, Barthes (rimează cu „smart”, i. e., inteligent în limba engleză) era șeful catedrei de
Semiotică Literară la Colegiul din Franța. În cartea sa Mitologii, el a căutat să descifreze
înțelesurile culturale ale unei multitudini de semne non-verbale, inclusiv ale celor șase
menționate mai sus. A tras concluzia că fiecare dintre aceste semne perpetuează valorile
dominante ale societății. Gândiți-vă la transpirația de pe fruntea romanilor în Iulius Caesar, de
pildă:
Transpirația este un semn. Semnul a ce? Al sentimentului moral. Toată lumea transpiră pentru că
toată lumea dezbate câte o problemă în mintea sa; ne aflăm în locul privilegiat al virtuții torturate
într-un fel oribil, însuși locus-ul tragicului, iar transpirația este cea care are funcția de-a exprima
acest lucru... A transpira înseamnă a gândi – ceea ce, evident, se bazează pe postulatul, adecvat
unei națiuni a oamenilor de afaceri, că gândirea este o procedură violentă, cataclismică, al cărei
cel mai benign simptom este transpirația. [1]
Acest scurt pasaj ilustrează atât înțeresul, cât și stilul scrierilor lui Barthes. Deși
semiologia (sau semiotica, așa cum e mai bine cunoscută în America) se preocupă de orice poate
sta pentru un altceva, Barthes se concentrează asupra interpretării semnelor vizuale. Scopul său
ultim este să explice cum de semnele care par sa semnifice direct culeg înțelesuri ideologice sau
conotative și contribuie la menținerea status quo-ului cultural. El a înțeles că puțini dintre cei
care frecventează cinematografele ar lega în mod conștient transpirația de denigrarea gândirii
reflexive, însă subtilitatea mesajului reprezentă cel mai bun motiv al unei critici semiotice.
Interpretarea sa a transpirației romane oferă de asemenea o mostră a modului concis în
care Barthes folosește limba. Spre deosebire de cei mai mulți intelectuali, el scria frecvent pentru
presa populară și apărea ocazional la televizor pentru a comenta slăbiciunile clasei de mijloc
franceze. Colegii săi din mediul universitar găseau că afirmațiile sale sunt spirituale,
tulburătoare, sclipitoare, exagerate sau profunde, bunăoară – însă niciodată plictisitoare. Evident,
îi făcea să gândească. Cu excepția lui Aristotel, Enciclopedia Internațională a Comunicării în
patru volume conține mai multe referiri la Barthes decât la orice alt teoretician prezentat în
această carte [2].
Deoarece semiotica e mai discutată în Europa decât în America, probabil nu veți auzi
lumea certându-se în privința termenului în cafeneaua din campus sau stând la taclale la ore
târzii. Așa că înainte de a începe analiza semnelor a lui Barthes, am să fac o prezentare generală
a domeniului semioticii.
98

O PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA DOMENIULUI SEMIOTICII: UNDE SE AFLĂ


LINIA DE DEMARCAȚIE?
Termenul de semiologie a fost inventat de lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure la
începutul anilor 1900. El l-a folosit referindu-se la o potențială știință capabilă să cerceteze
natura semnelor, să studieze impactul lor asupra societății și să enunțe legile care le guvernează.
Era destul de nesigur în ce privește granițele precise ale acestui nou domeniu științific și nici nu
era prea încredințat că cercetătorii vor dori să-l exploreze: „Cum încă nu există”, spunea el, „nu
se poate spune cu siguranță că va exista” [3]. Însă gândea că semiologia avea dreptul să existe și
dorea să croiască un loc pentru studiul său viitor – pentru orice eventualitate. Domeniul său era
lingvistica, însă el privea studiul semnelor verbale ca fiind numai una dintre ramurile a ceea ce
urma să devină domeniul atotcuprinzător al semiologiei. Saussure însuși nu a manifestat însă
niciodată un interes pentru semnele non-verbale.
În timpul vieții lui Barthes, semiologia a atins forma matură a cercetării respectate:
deținea o societate profesională, Asociația Internațională pentru Studiul Semioticii, dar și o
revistă academică, Semiotica. În schimb, dincolo de interesul predominat pentru codurile
verbale, semiotica a îmbrățișat studiul înțelesului cu ajutorul mirosului, gustului, pipăitului,
tonalității vocii, gesturilor, proxemicii, muzicii, imaginilor vizuale și a sistemelor de obiecte.
Pesemne pentru că aproape întreaga activitate umană intra sub această umbrelă cuprinzătoare,
cercetătorii au întâmpinat dificultăți în a cădea de acord asupra obiectului adecvat de interes al
cercetării semiotice. Participanții la Conferința Internațională de Semiotică de la Milano din
1974 erau împărțiți în jumătate: cei care erau convinși că știu ce este semiotica și cei care erau
convinși că nu știu. Umberto Eco din Italia a rezumat dezbaterile haotice printr-o referire ironică
la aspirațiile inițiale ale lui Saussure de a crea semiologia: „Am vorbit despre semiotică, prin
urmare semiotica există” [4].
În cartea sa Teoria semioticii, Eco dă o întorsătură neașteptată cuvântului semiotică, pe
care o găsesc folositoare în înțelegerea domeniului de studiu. El definește semiotica drept „știința
minciunii”. Urmăriți-i raționamentul în pasajul de mai jos, așa cum înaintează pas cu pas pentru
a conchide:
Semiotica e preocupată de tot ce poate fi luat drept semn. Semnul este tot ce poate fi luat ca
substitut semnificativ pentru un altceva. Acest altceva nu trebuie neapărat să existe sau să fie cu
adevărat undeva în momentul în care un semn stă pentru acel lucru. Astfel, semiotica este în
principiu disciplina care studiază tot ceea ce poate fi folosit pentru a minți. Dacă ceva nu poate fi
folosit pentru a spune o minciună și reciproc, nu poate fi folosit pentru a spune adevărul; de fapt,
nu poate fi folosit pentru „a spune” nimic. [3]
În mod normal, privim actul de a minți ca pe o ocupație verbală. Când însă ne confruntăm
cu o contradicție între ceea ce se spune și modul în care se spune, tindem să credem semnele
non-verbale: „A vedea înseamnă a crede” sau „Vorbele sunt ieftine”. Filme precum Imboldul,
Ultima seducție sau Casa jocurilor ne reamintesc că escrocii au succes când înșeală pe cineva
pentru că sunt adepți ai minciunii de natură non-verbală. Prin urmare, definiția lui Eco a
semnului ca „orice poate fi folosit pentru a minți” cuprinde atât semnele verbale, cât și pe cele
non-verbale.
Romanele polițiste pot, de asemenea, extinde înțelegerea semioticii. Atunci când detectivi
fictivi precum Sherlock Holmes sau Nero Wolfe caută indicii ale identității unui vinovat, ei nu se
așteaptă să găsească ceva atât de evident precum amprentele digitale sau o armă din care iese
fum. Micile „semne revelatoare” sunt cele care prind cu minciuna partea vinovată. Gândiți-vă, de
pildă, la această conversație între Holmes și opusul său, Watson. Ultimul mărturisește că „nu
99

vede nimic”. „Din contră, Watson”, susține Holmes, „poți vedea totul. Totuși nu reușești să
raționezi pornind de la ceea ce vezi. Ești prea timid când vine vorba să faci propriile inferențe”
[6].
Așa cum veți vedea în restul capitolului, Barthes nu se sfia să facă inferențe pornind de la
semne obișnuite. Se referea la locul de muncă al semiologului ca la „o bucătărie a înțelesurilor”
și intra acolo zilnic precum un entuziast bucătar al semnelor:
Semiologia nu este pentru mine o Cauză; nu e o știință, o disciplină, o școală, o mișcare cu care
să-mi identific propria persoană... Atunci ce este Semiologia pentru mine? Este o aventură. [7]

LUPTA CU SEMNELE
Barthes a descris inițial teoria sa semiotică ca fiind o explicație a „mitului”. Mai târziu a
substituit termenul de conotație pentru a eticheta bagajul ideologic pe care îl pot purta semnele
oriunde s-ar afla ele, iar cei mai mulți studenți care studiază lucrările lui Barthes privesc
conotația ca pe o alegere a cuvântului mai bună când vine vorba de-a exprima adevărata sa
preocupare.
Însă, teoria lui Barthes a înțelesului conotativ nu va avea sens pentru noi dacă nu
înțelegem, în primul rând, modul în care el privește structura semnelor. Gândirea sa a fost
puternic influențată de ideile pe care le-a descoperit în Cursul de lingvistică generală al lui
Saussure. Am să folosesc porțiuni din eseul lui Barthes despre luptele profesioniste a la Hulk
Hogan pentru a ilustra două principii semiotice centrale pe care Barthes le-a reformulat iarăși și
iarăși în scrierile lui.

1. Semnul este combinația unui semnificant cu semnificația


Distincția dintre semnificant și semnificație poate fi văzută în descrierea expresivă a
corpului unui luptător care a fost ales de promoter pentru că reprezenta modelul nespălat care
provoacă repulsie:
De îndată ce adversarii ajung în ring, publicul e copleșit de evidența rolurilor. Precum la teatru,
fiecare tip fizic exprimă fără nicio îndoială partea care i-a fost repartizată. Thauvin, un bărbat de
cincizeci de ani, având un corp obez care atârnă greu... exprimă trăsăturile josniciei în carne și
oase... Știu de la bun început că toate acțiunile lui Thauvin, înșelătoriile sale, cruzimea și actele
de lașitate vor reuși să confirme prima impresie de grosolănie pe care mi-a lăsat-o... Prin urmare,
fizicul luptătorilor constituie un semn de bază, care, precum sămânța, conține întreaga luptă. [8]
Potrivit lui Barthes, imaginea fizicului luptătorului reprezintă semnificantul. Conceptul de
grosolănie sau nedreptate este semnificația. Combinația celor două – corpul îngrozitor –
constituie semnul.
Acest mod de a defini un semn diferă de uzul nostru obișnuit al cuvântului. Am spune
probabil că trupul unui luptător este semnul josniciei sale – sau orice altceva ne trece prin minte.
Însă Barthes ia corpul luptătorului drept simplă parte a semnului în întregul său: semnificantul.
Cealaltă parte este conceptul de josnicie oripilantă. Semnificantul nu este semnul semnificației.
În schimb, ele lucrează împreună într-o legătură inseparabilă pentru a forma un semn unificat.
Descrierea lui Barthes a semnului ca fiind corelarea semnificantului cu semnificația vine
direct de la Saussure. Lingvistul elvețian a vizualizat semnul ca pe o foaie de hârtie cu ambele
fețe scrise: semnificantul pe o parte, semnificatul de cealaltă parte. Dacă tăiați o parte dintr-o față
a foii de hârtie, o cantitate egală de informație de pe cealaltă față dispare automat la rândul ei.
Există vreo conexiune logică între imaginea semnificantului și conținutul semnificației?
Saussure a insistat că relația e arbitrară – una de corelare mai degrabă decât de cauză și efect.
Barthes nu era la fel de sigur. Era dispus să admită teza lui Saussure (și a lui I. A. Richards)
100

potrivit căreia cuvintele nu au înțelesuri intrinseci. De exemplu, nu există nimic în cuvântul


arbitru ca semn verbal care îl face să stea pentru a terța parte în ring, cineva suficient de stupid
încât să încerce să-l facă pe Thauvin să respecte regulile. Însă semnificanții non-verbali par să
aibă o afinitate naturală cu semnificațiile lor. Barthes observa că trupul lui Thauvin e atât de
respingător încât provoacă greață. El a clasat relația dintre semnificant și semnificații ca fiind
una „cvasi-arbitrară”. În fond, Thauvin șocase cu adevărat mulțimea ca fiind ticăloșia
personificată.

2. Un semn nu este de sine stătător: el este parte dintr-un sistem


Barthes și-a intitulat eseul „Lumea luptelor” pentru că, precum toate sistemele semiotice,
luptele își creează propria lume de semne inter-relaționate:
Fiecare moment în lupte este, prin urmare, ca o algebră care dezvăluie instantaneu relația dintre o
cauză și efectul său reprezentat. Fanii luptelor au cu siguranță experiența unui soi de plăcere
intelectuală atunci când văd mecanismele morale funcționând atât de perfect... Luptătorii, care
sunt foarte experimentați, știu la perfecție cum să regizeze episoadele spontane ale luptei astfel
încât să le conformeze imaginii pe care publicul o deține în privința temelor legendare ale
mitologiei aferente. Un luptător poate să irite sau să dezguste, dar niciodată nu dezamăgește,
pentru că mereu îndeplinește deplin, prin întărirea progresivă a semnelor, ceea ce publicul
așteaptă de la el. [9]
Barthes observă că rolurile luptătorilor sunt precis trasate. Există prea puțin loc pentru
inovații; bărbații din ring lucrează în interiorul unui sistem închis de semne. Răspunzând
așteptărilor neclintite ale mulțimii, luptătorii sunt într-o măsură la fel de mare spectatori pe cât
sunt fanii care aplaudă sau huiduie ca la comandă.
Luptele constituie doar unul dintre numeroasele sisteme semiotice. Barthes explorează,
de asemenea, înțelesul cultural al îmbrăcăminții de firmă, al gastronomiei franceze, al
automobilelor, al darurilor japoneze, al mobilei interioare, al înfățișării urbane și al exprimării
publice a sexualității. El a încercat să definească și să clasifice trăsăturile comune ale tuturor
sistemelor semiotice. Acest tip de analiza structurală se numește taxonomie, iar cartea lui Barthes
Elemente de semiologie este o „veritabilă frenezie a clasificărilor” [10]. Mai târziu, Barthes a
admis că taxonomia sa „riscă să devină plictisitoare”, însă proiectul i-a întărit convingerea că
sistemele semiotice funcționează în același fel, în ciuda aparentei lor diversități.
Barthes credea că sistemele semiotice importante ale culturii scoate din funcțiune status
quo-ul. Mitologia care împresoară semnele esențiale ale unei societăți exprimă lumea așa cum
arată astăzi – niciodată haotică sau nedreaptă – ca naturală, inevitabilă și eternă. Funcția mitului
este să binecuvânteze dezordinea. Ne îndreptăm acum atenția spre teoria lui Barthes despre
conotație sau mit, care propune o explicație a modului în care un semn aparent neutru sau
neînsuflețit poate obține atât de mult.

FUNDA GALBENĂ A TRANSFORMĂRII: DE LA IERTAREA STIGMATULUI LA


MÂNDRIA VICTORIEI
Potrivit lui Barthes, nu toate sistemele semiologice sunt mitice. Nu orice semn poartă un
bagaj ideologic. Cum de un semn poate rămâne neutru din punct de vedere emoțional, pe când
alte semne achiziționează puternice inflexiuni sau conotații care absorb oamenii într-o anumită
viziune asupra lumii? Barthes pretinde că un sistem mitic sau conotativ este un sistem semiologic
secund – construit pe un sistem de semne prealabil. Semnul primului sistem devine semnificantul
celui de-al doilea. Un exemplu concret ne va ajuta să înțelegem explicația lui Barthes.
101

Într-un articol din 1989 ce apărea în American Journal of Semiotics, Donald și Virginia
Fry de la Colegiul Emerson au examinat practica americană larg răspândită a expunerii de funde
galbene în timpul crizei ostaticilor din Orientul Mijlociu [11]. Ei au urmărit transformarea
acestui simbol galben lipsit de ambiguitate într-un semn ideologic. Expunerea din abundență a
fundelor galbene de către americani în timpul operațiunii Furtună în deșert o decadă mai târziu
adaugă o nouă întorsătură analizei soților Frey. Voi actualiza exemplul lor al fundei galbene
pentru a ilustra teoria semiotică a lui Barthes.
„Leagă o fundă galbenă în jurul bătrânului stejar” a fost cel mai bine vândut cântec în
Statele Unite în anul 1972 [12]. Interpretat de Tony Orlando și Dawn, versurile exprimă
gândurile unui condamnat din închisoare care îi scrie femeii pe care o iubește. După trei ani de
pușcărie, omul e pe cale a fi eliberat și va călători spre casă cu autobuzul. Temându-se de
posibila ei respingere, bărbatul născocește un plan care să-i ofere femeii o modalitate de a-și
semnala intențiile fără potențiala jenă a unei confruntări față în față.
Cum va putea vedea stejarul uriaș plantat în față casei când autobuzul trece prin oraș,
bărbatul o roagă pe femeie să folosească acel copac ca pe o tablă de scris. Dacă îl iubește, îl vrea
înapoi și poate trece cu vederea trecutul, să lege o fundă galbenă în jurul trunchiului de stejar. El
va ști că toate i s-au iertat și i se va alătura în reconstrucția unei noi vieți. Însă dacă semnul
luminos al împăcării nu e acolo, el va rămâne în autobuz, va accepta vina pentru eșecul relației și
va încerca să-și vadă de viață fără ea.
Funda galbenă este evident un semn de acceptare, însă unul nu întâmplător oferit. Există
o pată pe relația lor, răni care trebuie vindecate. Donald și Victoria Fry numesc înțelesul original
al fundei galbene din cântec „iertarea unui stigmat”.
Fundele galbene din 1991 au continuat să poarte mesajul „vă vrem înapoi” atunci când
forțele armate ale Statelor Unite luptau în misiunea Furtună în deșert. Indiferent dacă erau legate
de copaci, purtate în păr sau prinse de rever, fundele galbene încă proclamau: „Bine ați venit
acasă”. Însă nu mai exista sensul prealabil al actului rușinos care trebuie iertat sau al rușinii care
trebuie depășită. Vietnam era istorie antică, iar America era conducătoarea „noii ordini
mondiale”. Salut eroilor învingători!
Starea de spirit dimprejurul fundei galbene a devenit cea de triumf, mândrie și chiar
aroganță. În cele din urmă, n-am interceptat noi rachete militare dirijate în aer, n-am călăuzit
„bombe inteligente” înspre coloanele de aer condiționat și nu i-am „dat șuturi în fund lui Saddam
Hussein prin tot deșertul”? Mai mult de 90% dintre cetățenii americani au aprobat acțiunile
Americii în Irak. Simpla fundă galbenă a reconcilierii personale servea acum drept semn
zgomotos al naționalismului. Ceea ce la început semnifica iertarea unui stigmat, acum simboliza
mândria victoriei.

NAȘTEREA UNUI MIT: GOLIREA DE ISTORIE A SEMNULUI


Potrivit teoriei lui Barthes, schimbarea de la „iertarea unui stigmat” la „mândria victoriei”
a urmărit un model semiotic tipic. Barthes pretindea că orice semn ideologic este rezultatul a
două sisteme interconectate de semne. Primul sistem este strict descriptiv – imaginea
semnificantului și conceptul semnificației, combinate pentru a produce un semn denotativ. Cele
trei elemente ale sistemului-semn bazat pe versurile cântecului „Leagă o fundă galbenă...”
îndeplinesc funcția dublă de semnificant al sistemului conotativ al războiului din Golf. Potrivit
lui Barthes, această mișcare laterală sau eschivă conotativă este cheia transformării unui semn
neutru într-o unealtă ideologică.
102

Semnificantul sistemului semnului denotativ este imaginea unei funde galbene care se
formează în mintea persoanei care aude cântecul din 1972. Conținutul semnificației include
stigmatul care vine de pe urma condamnării unei crime și-a ispășirii ei în închisoare,
disponibilitatea prizonierului de a-și asuma responsabilitatea pentru despărțirea de trei ani, dar și
eliberarea explozivă a tensiunii atunci când pasagerii autobuzului Greyhound aplaudă la vederea
stejarului împodobit cu funde galbene. Semnul denotativ corespunzător este „iertarea unui
stigmat”. Pentru cei care ascultaseră cântecul la radio, funda galbenă vorbea de la sine. Era un
semn bogat în regrete și ușurare.
Uzul curent preia sistemul denotativ al semnului și face din el semnificantul unui sistem
(conotativ) secundar. Funda galbenă „bine ați venit acasă” face pereche cu conținutul mitic al
unei semnificații care strigă lumii: „Tehnologia noastră învinge tehnologia voastră”. Însă cum
simbolul fundei galbene este deposedat pentru a susține mitul naționalismului american, semnul
își pierde fundamentul istoric.
Ca simplu semnificant al sistemului conotativ, funda galbenă nu mai este înrădăcinată în
detaliile cântecului. Încetează să stea pentru cei trei ani grei de încarcerare, pocăință, delicte sau
iertare (care prinde înțeles, bunăoară, pentru că e atât de mult de iertat). Acum aflată în serviciul
sistemului semiotic mitic, funda galbenă devine goală, veșnică, o forma fără substanță. Potrivit
lui Barthes, aceasta nu înseamnă că înțelesul semnului denotativ original s-a pierdut:
Esențialul în toate acestea este că forma nu suprimă înțelesul, ci doar îl sărăcește, îl pune la
distanță, îl ține la dispoziția cuiva. Credem că înțelesul urmează să moară, însă este o moarte cu
suspendare, înțelesul își pierde valoarea, însă își păstrează viața, din care... mitul își va extrage
hrana. [13]
În sistemul conotativ, imaginea generalizată a unei funde galbene este acum combinată
cu conținutul semnificat al victoriei din războiul purtat în Golful Persic, așa cum poate fi văzută
pe canalul CNN. Însă cum semnificantul nu-și poate aminti un trecut istoric sau cultural, semnul
mitic din care face parte poartă „crusta falsității” [14]. De pildă, nu există un simț al culpabilității
americane în furnizarea de arme lui Saddam Hussein până în momentul în care acesta a invadat
Kuweitul. Și cum comunicarea mitică nu-și poate imagina ceva străin, neobișnuit sau diferit,
semnul mătură îndoielile cu privire la moartea civililor în Bagdad. Funda galbenă transformată
este acum un semn semeț care nu lasă loc suspiciunii sâcâitoare că s-ar putea ca dragostea și
petrolul să fi fost motivația principală a țării noastre în susținerea Națiunilor Unite în intervenția
lor „umanitară”.

DEMASCAREA MITULUI UNEI SOCIETĂȚI OMOGENE


Barthes era convins că numai cei care dețin cunoștințe semiotice pot repera vidul
semnelor conotative. Pentru cei mai mulți americani, funda galbenă va continua să scoată la
iveală un sentiment lipsit de reflexivitate al mândriei naționale de tipul „noi suntem cei mai
buni”. Desigur, e de la sine înțeles că oamenii își iubesc țara. Însă, chiar aceasta este problema
semnelor mitice. Sunt de la sine înțelese. Ele nu explică, nu apără, și în mod cert nu ridică
întrebări. Așa că depinde de semiotician să demaște sau să deconstruiască sistemul mitic.
Pe parcursul vieții sale, Roland Barthes a descifrat și-a etichetat ideologiile impuse
naivului consumator de imagini. Deși punctul de plecare variază semnificativ – de la creierul lui
Einstein, la friptura cu vin, la slipul stripteuzei sau la un african salutând tricolorul francez –
Barthes a tras concluzia că circuitul conotativ al societății sfârșește mereu la fel. Semnele mitice
întăresc valorile dominante ale culturii din care fac parte.
103

Cum se angajează semnele ideologice în sprijinul status quo-ului? Potrivit lui Barthes,
fac acest lucru prin transformarea istoriei în natură, adică prezentând în mod artificial condițiile
curente ca fiind ordinea naturală a lucrurilor. Ca în cazul fundei galbene, tot ce este personal,
condiționat, cultural și temporal dispare. Rămânem cu un semn care face ca lumea să pară
inevitabilă și eternă. Analiza lui Barthes ne aduce în minte cuvintele finale ale cântecului „Gloria
Patria”, un răspuns coral pe care îl intonează mulți creștini în cultul lor:
Precum era la început,
Este acum și va fi mereu,
O lume fără sfârșit. Amin. Amin.
Pentru credincioși, intonarea acestor cuvinte în legătură cu orice sau oricine altcineva
decât Dumnezeu ar însemna o erezie. Fără să garanteze excepția, Barthes ar fi de acord. Întreg
efortul său semiotic s-a îndreptat spre demascarea a ceea ce el considera a fi erezia acelora care
controlează imaginile societății – naturalizarea istoriei.

COMENTARII CRITICE: SĂ SE RIDICE ÎN PICIOARE SEMIOTICIANUL


ADEVĂRAT
Deși Barthes este incontestabil o figură majoră în dezvoltarea semioticii, abordarea sa a
semnelor este doar una dintre multele existente. Unii cercetători îl consideră pe filosoful
american Charles Pearce, mai degrabă decât pe Saussure, părintele semioticii. Însă nici unul
dintre cei doi și nici cei mai mulți dintre descendenții intelectuali ai acestora nu au împărtășit
agenda lui Barthes de deconstrucție a mitului. Aceasta nu înseamnă că teoria lui Barthes s-a
înșelat în ce privește obiectivul său sau explicațiile furnizate, însă diversitatea sugerează, totuși,
că nu există o singura teorie semiotică. Romancierul Walker Percy (Amatorul de cinema, A doua
venire, Dragoste între ruine) rezumă problema perenă cu care se confruntă semiotica:
Semiotica întâmpină riscul de-a fi despre toate și astfel despre nimic. În cel mai bun caz o
disciplină flexibilă și nedezvoltată, semiotica se află în prezent într-o asemenea dezordine încât
tot felul de persoane se auto-numesc semioticieni și vin spre subiect din șase direcții diferite. [15]
La câțiva ani după ce scrisese Mitologii, Barthes a schimbat direcția în ce privește
propria-i gândire despre semne. A început să vadă semiologia însăși drept un mit care trebuie
demascat. Terry Eagleton, profesor asociat al Universității Oxford, scrie că Barthes era oripilat
de orice tip de ortodoxie [16]. Așa că atunci când teoria sa a conotației a devenit știință normală
în cercurile intelectuale, și-a schimbat rapid fundamentul semiotic. Așa cum relatează Eugen
Simion, pe Barthes „nu îl deranjează să comploteze în secret împotriva unei doctrine de
producție proprie” [17]. Oricare ar fi motivul, Barthes a negat ulterior două principii care stau la
baza teoriei sale despre mit și astfel și-a oferit propriul criticism.

Principiul 1: Orice semn are înțeles


Barthes a început să-și chestioneze convingerea după ce a petrecut un an în Japonia, o
țară pe care a numit-o „Imperiul semnelor”. El a observat un număr de rituri și practici care l-au
convins că unele semne nu au semnificație [18]:
Nu există un înțeles ascuns în teatrul Kabuki: „Fața eliberează orice semnificație.”
Plecăciunea ceremonială nu salută pe nimeni: „Forma este goală.”
Semnificația părăsește cadourile împachetate: „Ceea ce cară japonezii... sunt de fapt semne
goale.”
Poezia Haiku poartă un război împotriva înțelesului:
Ce demn de admirație este cel
Care nu gândește „Viața este efemeră”
104

Atunci când vede lumina fulgerului!


Pentru modernii din vest, lipsa semnificației este lipsită de sens. Însă în Imperiul
semnelor și pentru generația post-modernă, semnele pot fi vide de orice înțeles. Eliberate de
ancorele semnificațiilor lor, „semnificanții plutitori” ai lui Barthes pot susține cauza oricui
dorește să-i folosească. Nicio interpretare nu este exclusă. Când Barthes a abandonat
semnificația, a devenit un post-structuralist care nu și-a mai bătut capul cu înțelesurile originale
ale semnelor.

Principiul 2: Denotația precedă conotația


În modelul semiotic original al lui Barthes, semnul începea prin a fi „inocent din punct de
vedere conotativ”. Abia după ce se stabilea denotația, se putea adăuga și o inflexiune conotativă.
Însă Barthes a inversat ulterior relația dintre denotație și conotație:
Denotația nu este primul înțeles, însă pretinde că este; sub această iluzie, nu este, în ultimă
instanță, mai mult decât ultima conotație (cea care pare să instituie și în același timp să închidă
lectura). [19]
Cum putem avea încredere în teoria semiotică a lui Barthes atunci când el însuși și-a
abandonat creația? Surprinzător, mulți semioticieni cred că Barthes a avut dreptate prima dată și
de aceea nu iau în seamă revizuirea sa. Este vreo șansă ca Barthes să se fi întors la perspectiva sa
originală? Probabil ca nu; însă dată fiind plăcerea lui Barthes de-a acționa în mod imprevizibil, e
totuși posibil.
Nu vom ști niciodată precis. Barthes a fost lovit și ucis de o mașină în fața Colegiului din
Franța în 1980. Trebuie să decideți singuri dacă construcția semiotică inițială a lui Barthes
îndeplinește criteriile unei teorii bune. Vă dau un indiciu, oricum. În ciuda speranței lui Saussure
într-o știință care să exploreze natura semnelor, semiotica este cu certitudine o întreprindere
umanistă și trebuie judecată ca atare.

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Eco definește semnul ca „orice poate fi folosit pentru a minți”. Vă puteți gândi la vreo
activitate umană care nu se încadrează în studiul semioticii?
2. Care este semnificantul și semnificația a ceea ce purtați chiar acum?
3. De ce s-a gândit Barthes că este crucial să demaște sau deconstruiască denotația originală a
unui semn?
4. „Nu e gata (opera) până nu cântă tanti aia grasă”. Care este semnificantul, semnificația și
semnul la care se referă această afirmație? Ce schimbare conotativa a modificat înțelesul
semnului original?

NOTE
[1] Roland Barthes, "Romans in Films," în Mythologies [Mitologii, Editura Vellant, București,
2015], Annette Lavers (trad.), Hill & Wang, New York, 1972, pp. 27-28.
[2] James R. Beniger, "Who Are the Most Important Theorists of Communication?"
Communication Education, Vol. 17, 1990, pp. 698-715.
[3] Ferdinand de Saussure, Course in General Linguistics [Curs de lingvistică generală, Editura
Polirom, Iași, 1998], Wade Baskin (trad.), McGraw-Hill, New York, 1966, p. 16.
[4] Leo Pap, "Natural Signs and Nonintentive Communication," Proceedings of the Semiotic
Society of America, Vol. 1, 1977, p. 100.
105

[5] Umberto Eco, A Theory of Semiotics [O teorie a semioticii, Editura Trei, București, 2008],
Indiana University Press, Bloomington, 1976, p. 7.
[6] A. Conan Doyle, "The Blue Carbuncle," in The Adventures of Sherlock Holmes, A & W
Visual Library, New York, 1975, p. 160. (Ideea semioticianului ca detectiv a fost sugerată de
Arthur Asa Berger în încântătoarea sa carte Signs in Contemporary Culture, Sheffield, Salem,
Wis., 1989, pp. 16-18).
[7] Roland Barthes, The Semiotic Challenge, Richard Howard (trad.), Hill & Wang, New York,
1988, p. 4.
[8] Barthes, "The World of Wrestling," in Mythologies, p. 17.
[9] Ibid., pp. 19, 24.
[10] Vezi cum folosește Barthes această expresie în The Semiotic Challenge, p. 85. Barthes a
folosit aceste cuvinte pentru a descrie eforturile retoricienilor de-a clasifica figurile de stil –
aliterația, hiperbola, ironia etc. Expresia este și mai potrivită pentru a caracteriza Elements of
Semiology.
[11] Donald Fry și Virginia Fry, "Continuing the Conversation Regarding Myth and Culture: An
Alternative Reading of Barthes," The American Journal of Semiotics, Vol. 6, No. 2/3, 1989, pp.
183-197.
[12] Irwin Levine și L. Russell Brown, "Tie a Yellow Ribbon Round the Ole Oak Tree," Levine
și Brown Music, Inc., copyright 1973.
[13] Barthes, "Myth Today," in Mythologies, p. 118.
[14] W. Thomas Duncanson, "Issues of Transcendence and Value in a Semiotic Frame," lucrare
prezentată la o sesiune reunită a Asociației de comunicare religioasă și a convenției Asociației de
științe ale comunicării, San Francisco, Nov. 19, 1999, p. 29.
[15] Walker Percy, Lost in the Cosmos, Farrar, Strauss & Giroux, New York, 1983, p. 85.
[16] Terry Eagleton, "Roland Barthes," International Encyclopedia of Communication, Vol. 1,
Erik Barnouw (editor), Oxford University Press, New York, 1989, p. 180.
[17] "Eugen Simion of Roland Barthes: A Ghibeline Among Guelphs," Papers on Language and
Literature, Vol. 26, p. 554.
[18] Roland Barthes, Empire of Signs [Imperiul Semnelor, Editura Cartier, Chișinău, 2007],
Richard Howard (trad.), Hill & Wang, New York, 1982, pp. 47, 68, 72, 89.
[19] Roland Barthes, S/ Z, Richard Miller (trad.), Hill & Wang, New York, 1974, p. 9.
106

REFLECȚII ETICE

Cei mai mulți dintre noi ne-am aflat în situații de comunicare în care nici nu doream să
reducem incertitudinea, nici să clarificăm neînțelegerile și nici să creăm înțelesuri pe care să le
împărtășim cu o altă persoană. Mark, unul din studenții înscriși la cursul meu de teorii ale
comunicării, a propus următoarea dilemă etică, bazată pe un fapt real:
Serveam la mesele dintr-un restaurant când l-am observat pe prietenul meu Phil luând ceva din
casa de încasat banii. A doua zi, managerul ne-a anunțat că lipsesc cincizeci de dolari. M-a tras
deoparte și m-a întrebat dacă am văzut pe cineva băgându-și mâinile în sertar. Ce-ar trebui să
spun? Dacă spun adevărul, Phil și-ar putea pierde slujba, iar eu prietenul. Dacă mint, înșel
încrederea șefei mele și mă simt rupt în bucăți pe dinăuntru. Ce credeți că ar fi trebuit să spun?
Studenții din sală au căutat modalități în care Mark ar putea evita întrebarea sau i-ar da un
răspuns evaziv. Managerul, însă, insista să primească un răspuns direct. Mark nu ne-a relatat ce
răspunsese în fapt, însă dorea să discutam despre decizia corectă în situația respectivă, îl interesa
ce anume ar funcționa ideal în cazul său și cui ar trebui să rămână loial în această situație
inconfortabilă. Acestea sunt elementele centrale ale eticii. Teoriile etice schițate mai jos
abordează dilema lui Mark din aceste trei unghiuri diferite.

IMPERATIVUL CATEGORIC AL LUI IMMANUEL KANT


Filosoful german Immanuel Kant credea că atunci când vorbim, avem obligația morală de
a spune adevărul. El a scris că „sinceritatea declarațiilor care nu pot fi evitate constituie datoria
formală a individului față de toată lumea, oricât de mult aceasta ar spori dezavantajul propriu sau
al altora” [1]. Unii oameni pot face cu ochiul în timp ce spun o minciună, se pot întreba dacă
oamenii merită un răspuns direct, pot justifica înșelăciunea verbală punând-o pe seama binelui
celuilalt sau pot avertiza cu privire la consecințele crude ce pot rezulta din necenzurarea
adevărului. Din punctul de vedere a lui Kant, nu există circumstanțe atenuante. Spunem o
minciună de fiecare dată când spunem ceva cu intenția de a înșela. A minți este greșit –
întotdeauna.
Oare Kant ar admite cel puțin că Mark se confruntă cu o alegere morală tragică? Oare
datoria de a spune ce a văzut nu intră în coliziune cu obligația la loialitate față de prietenul său
Phil? Potrivit lui Kant, nu. El susținea că „un conflict al datoriilor și obligațiilor este de
neconceput” [2]. Dacă Mark face ceea ce ar trebui să facă – să spună adevărul – va constata că
normele etice nu sunt niciodată contradictorii.
Kant a ajuns la această poziție absolutistă grație logicii imperativului său absolut, termen
care înseamnă „datorie fără excepție”. El a formulat imperativul categoric ca pe o lege
universală: „Acționează numai în baza acelei maxime pe care ai putea să o dorești devenită lege
universală” [3]. În consecință, Kant ne-a îndrumat să ne întrebăm mereu: „Ce ar fi dacă toată
lumea ar proceda în acest mod?” Dacă nu putem trăi cu răspunsul, avem datoria solemnă de a nu
ne angaja în acțiunea respectivă.
Imperativul categoric este o metodă de a delimita între bine și rău. Mark trebuie să-și
pună întrebarea: „Ce ar fi dacă toată lumea ar minți?” Răspunsul, desigur, este că dacă toată
lumea ar minți tot timpul, nu am putea fi siguri de niciun mesaj. Dezbrăcată de înțelesuri
vrednice de încredere, întreaga limbă ar deveni suspectă. Promisiunile nu s-ar respecta.
Încrederea s-ar nărui. Ar domni anarhia. Cum nicio ființă rațională nu poate trăi într-o asemenea
stare, verdictul lui Kant este clar. A minți este întotdeauna greșit! Caz clasat. Kant e hotărât în
privința chestiunilor morale.
107

Chiar în cazul clasic al ascunderii evreilor din fața holocaustului nazist, imperativul
categoric cere să fie respectat adevărul. Dacă Gestapo-ul interoghează un proprietar – dacă
adăpostește sau nu dușmani ai statului –, el sau ea trebuie să răspundă cu sinceritate. Atât
ocrotitorul cât și protejatul pot fi trimiși într-un lagăr al morții, însă a se lepăda de demnitatea de
ființe umane este o soarta mai rea decât moartea. În cuvintele unui coleg de-al meu preocupat de
sport, care predă etică: „Kant joacă un baseball etic fără mănușă”.

PRINCIPIUL VERACITĂȚII AL SISSELEI BOK


Filosoful Sissela Bok este autoarea cărții Minciuna: Alegerea morală în viața publică și
în cea privată. Cea mai mare parte a cărții sale reprezintă o analiza în profunzime a consecințelor
minciunii asupra unei varietăți de persoane: dușmani, clienți, studenți, copii, alți mincinoși,
pacienți aflați pe patul de moarte și așa mai departe. Uitându-se spre efectele minciunii în diferite
contexte, Bok spera să stabilească când sau dacă minciuna poate fi justificată.
La prima vedere, evaluarea lui Bok a potențialelor prejudicii și beneficii ale practicii
mințitului pare un exercițiu tipic utilitarist. Utilitariștii îndeamnă oamenii să acționeze în feluri în
care să producă cea mai mare fericire (sau utilitate) pentru cel mai mare număr de persoane. Kant
era oripilat de un astfel de bilanț al „profitului”, ce tratează o acțiune ca fiind neutră din punct de
vedere moral până când îi descoperim consecințele pozitive și negative. Însă Bok nu privește
minciuna ca fiind neutră. Ea este convinsă că toate minciunile decurg din proasta gestionare a
unei probleme dificile inițiale care trebuie luată în calcul într-o ecuație etică. Principiul
veracității al lui Bok susține că „afirmațiile adevărate sunt preferabile minciunilor în absența
unor considerații speciale” [5].
Bok pretinde că avem nevoie de principiul veracității pentru că mincinoșii se implică într-
o tragică auto-iluzionare. Când calculează costul înșelăciuni, aceștia anticipează de regulă numai
pierderile proprii. Mincinoșii minimalizează importanța impactului actului lor de falsificare
asupra persoanei înșelate și, aproape întotdeauna, ignoră efectele pe termen lung asupra lor înșiși
și asupra celorlalți din jur. Ei scapă din vedere faptul că toate minciunile contribuie la erodarea
încrederii în umanitate:
Încrederea și integritatea sunt resurse prețioase, ușor de irosit, greu de recâștigat. Ele pot prospera
numai pe fundamentul respectului pentru veracitate. [6]
Cu toate că principiul lui Bok al veracității le permite oamenilor să mintă pentru a
împiedica o nedreptate dureroasă (pentru a salva viața unei persoane inocente, de pildă), el nu-i
oferă lui Mark o justificare etică pentru a-și minți șefa. Dacă e tentat să mintă, Bok spune că ar
trebui să aplice testul publicității [7]. În mod normal, acesta ar presupune verificarea împreună
cu o varietate de persoane corecte, pentru a vedea dacă aceștia aprobă minciuna în situația
respectivă. Însă cum șefa lui cere un răspuns imediat, Mark are doar atâta timp la dispoziție cât
să preia mental rolul celorlalți (vezi Capitolul 7). Dacă își aduce aminte de câțiva oameni
rezonabili (inclusiv managerul și clienții restaurantului), va înțelege că nu are nicio justificare să
mintă și va hotărî să spună adevărul. A minți necesită un motiv constrângator; a spune adevărul
nu.

VOINȚA DIVINĂ A LUI AUGUSTIN


Augustin spunea: „Iubește-l pe Dumnezeu și fă ce vrei”. Această maximă reflectă
convingerea episcopului catolic din secolul al V-lea că oamenii care îl iubesc cu adevărat pe
Dumnezeu vor dori să-și alinieze toate acțiunile voinței divine. Augustin a trasat o linie de
demarcație clară între cetățenia simbolică a persoanelor din două orașe antice: Babilon și
108

Ierusalim. Rezidenții Babilonului iubeau plăcerile, lumea și pe ei înșiși. Cetățenii Ierusalimului


sunt iubitori de Dumnezeu și doresc să se supună legii sale. „Lasă pe fiecare să se întrebe pe cine
iubește”, scria Augustin, „și va afla cărui oraș îi este cetățean” [8].
Susținătorii contemporani ai voinței divine sunt mai puțini metaforici, însă ei sunt la fel
de convinși că a face alegeri etice este o chestiune de decizie în ce îi privește pe destinatarii
loialității noastre. Dacă promitem loialitate unei ființe mai înalte decât noi, ne putem ruga cu
rugăciunea veche de secole să
Te vedem mai clar,
Te iubim mai limpede,
Te urmăm mai îndeaproape,
Zi după zi. [9]
Augustin credea că cei care doresc cu adevărat să urmeze voinței divine vor vedea în
sinceritate un principiu central al acesteia. Cuvântul a fost dat de Dumnezeu oamenilor pentru că
aceștia să-și facă gândirea cunoscută unii altora:
Deci, a folosi cuvântul pentru scopul de a înșela și nu pentru finalitatea rezervată lui este un
păcat. Nu trebuie să presupunem niciodată că există vreo minciună care nu este păcat numai
pentru că uneori se poate întâmpla ca spunând o minciună să îl servim pe un altul. [10]
Eseul lui Augustin „Despre minciună” spune clar că el s-ar alătura lui Kant în îndemnul
ca Mark să spună adevărul, indiferent cât de dureroase ar fi consecințele. Însă spre deosebire de
Kant, Augustin admite că seriozitatea minciunilor variază gradual. De exemplu, minciunile care
au ca scop să-i ajute pe ceilalți nu sunt la fel de rele ca cele care nu au alt obiectiv decât pe acela
de a face pe cineva să sufere.
Din punctul de vedere al lui Augustin, Mark este mai puțin vinovat dacă minte pentru a
salva slujba lui Mark decât dacă ar acuza în mod fals o altă persoană pentru a-i face rău. Totuși,
teologul era convins că orice minciună deteriorează relația noastră cu Dumnezeu. Chiar dacă
credem că unele minciuni îl ofensează mai puțin pe Dumnezeu decât pe ceilalți, aceasta nu ne
scutește de sinceritate. Astfel, Augustin trage concluzia: „Dacă vreo minciună sau alte păcate ne
tulbură viața, nu trebuie să căutăm justificarea, ci iertarea acestora” [11].

În căutarea comunicării etice, cei trei teoreticieni călătoresc pe poteci diferite. Kant
folosește logica pentru a desluși natura datoriei umane. Bok cântărește consecințe pentru a
descoperi care sunt acțiunile morale. Augustin cere omului să-și îndrepte inima spre Dumnezeu.
Însă în ciuda abordărilor diferite, toți trei ajung în același loc, în care adevărul este prețuit, iar
falsitatea este evitată. Concluziile lor oferă puțin sprijin oricui caută un mod corect din punct de
vedere etic de-a justifica o minciună. Oare ați vrea într-adevăr ca lucrurile să stea altfel?

NOTE
[1] Immanuel Kant, "On a Supposed Right to Lie from Altruistic Motives," in Critique of
Practical Reason and Other Writings in Moral Philosophy, Lewis White Beck (trad. și editor),
University of Chicago, Chicago, 1964, p. 346.
[2] Immanuel Kant, "Introduction to the Metaphysic of Morals," The Doctrine of Virtue: Part II
of The Metaphysic of Morals [Întemeierea metafizicii moravurilor, Editura All, București, 2014],
Mary Gregor (trad.), Harper & Row, New York, 1964, p. 23.
[3] Immanuel Kant, Groundwork of the Metaphysic of Morals [Critica rațiunii practice, Editura
Univers Enciclopedic Gold, București, 2010], H. J. Paton (trad.), Harper Torchbooks, New York,
1964, p. 88.
109

[4] Sissela Bok, Lying: Moral Choice in Public and Private Life, Vintage, New York, 1979.
[5] Ibid., p. 32.
[6] Ibid., p. 263.
[7] Ibid., pp. 95-108.
[8] "Enarrationes in Psalmos LXIV.2," citat în An Augustine Synthesis, Erik Przywara (editor),
Shed & Ward, London, 1936, p. 267.
[9] Richard of Chichester (c. 1200), în The Hymnbook, The United Presbyterian Church in the U.
S. A., New York, 1955, p. 445.
[10] Augustine, Enchiridion, on Faith, Hope and Love, Henry Paolucci (trad.), Henry Regnery,
Chicago, 1961.
[11] Augustine, "On Lying," in Treatise on Various Subjects, Vol 14, R. J. Deferrari (editor),
Catholic University, New York, 1952, capitolul 14.
110

PARTEA A TREIA
COMUNICAREA INTERPERSONALĂ

__________________________________________________________________
PROCESAREA COGNITIVĂ
CAPITOLUL 10. CONSTRUCTIVISMUL (Delia)
DEZVOLTAREA RELAȚIILOR
CAPITOLUL 11. TEORIA PENETRATIEI SOCIALE (Altman & Taylor)
CAPITOLUL 12. TEORIA REDUCERII INCERTITUDINII (Berger)
MENȚINEREA RELAȚIILOR
CAPITOLUL 13. PERSPECTIVA INTERACȚIONALĂ (Watzlawick)
CAPITOLUL 14. DIALECTICA RELAȚIONALĂ (Baxter & Montgomery)
INFLUENȚA
CAPITOLUL 15. TEORIA JUDECĂȚII SOCIALE (Sherif)
CAPITOLUL 16. TEORIA DISONANTEI COGNITIVE (Festinger)
CAPITOLUL 17. MODELUL PROBABILITĂȚII DE ELABORARE (Petty & Cacioppo)

REFLECTII ETICE
ETICA DIALOGICA A LUI BUBER
ALEGEREA SEMNIFICATIVĂ A LUI NILSEN
______________________________________________________________________________
111

PROCESAREA COGNITIVĂ

Modul în care gândim are un efect profund asupra felului în care îi percepem pe ceilalți,
în care vorbim cu ei și în care ei răspund comunicărilor noastre. Povestea a trei arbitri vorbind
într-un magazin înaintea unui meci ilustrează trei abordări diferite ale procesării cognitive.
Primul arbitru a declarant: „Unele e (sic) mingi, altele e (sic) în teren, altele e (sic) în afară – le
spui (sic) așa cum e (sic)”. El a negat că gândurile lui ar avea vreo influență asupra percepției
sale despre joc. Al doilea arbitru a spus: „Unele e (sic) mingi, altele e (sic) lovituri – le spui (sic)
așa cum le văz (sic)”. El a recunoscut că ceea ce a văzut s-ar putea să nu se potrivească acțiunii
de pe teren. Al treilea arbitru a susținut: „Unele e (sic) mingi, altele e (sic) lovituri – dar ele nu-s
nimica (sic) pân’le spui (sic)!” El a înțeles că, pentru scopuri practice, singurul joc care contează
cu adevărat e cel care se joacă în spatele ochilor săi.
Teoreticienii cognitivi – cercetători care se gândesc la gândire – se aliniază celui de-al
treilea arbitru. Ei sunt încredințați că realitatea nu este atât de mult o chestiune legată de ceea ce
se întâmplă undeva în afară, cât este despre ce se întâmplă aici înăuntru – în mintea noastră.
Desigur, trucul e să găsești o modalitate de-a ajunge în ea.
Presupuneți că veniți la școală într-o zi, iar instructorul dumneavoastră pune o cutie
neagră pe masă și vă invită să vă uitați la ea mai îndeaproape. Observați că există un orificiu la
un capăt notat „intrare” și altul identic la celălalt capăt numit „ieșire”. Fiecare student are șansa
să introducă obiecte în primul orificiu și să urmărească ce iese prin partea cealaltă. Observați că
ceea ce iese seamănă vag cu ceea ce-a intrat. La sfârșitul orei, instructorul vă cere să scrieți un
eseu despre ceea ce se întâmplă în interiorul cutiei.
Sarcina auto-desemnată a teoreticienilor cognitivi este similară cu sarcina de la cursul
respectiv. Ei compară și pun în contrast ceea ce intră și iese din mintea umană. Bazându-se pe
similarități sistematice și pe diferențe între ieșiri și intrări, ei construiesc un model al structurilor
și al proceselor mentale. Se referă adesea la domeniul lor de cercetare în termeni de prelucrare a
informației.
Aluzia la lumea computerelor nu este accidentală. Ceea ce știți despre procesarea
cuvintelor pe un IBM PC sau Apple Mac vă poate ajuta să înțelegeți rolurile diferite ale structurii
și procesului în mintea umană. Componentele calculatorului reprezintă structura. Ceea ce face
programul atunci când atingem o tastă funcțională reprezintă procesul. La un loc de joacă, un
băiețel de patru ani mi-a explicat diferența dintre structura mentală și procesul mental fără să
folosească termenii propriu-ziși. „Mintea mea e o sală de gimnastică ca o junglă”, mi-a spus el.
„Gândirea înseamnă să mă cațăr peste tot în jungla aceea”.
Cei mai mulți teoreticieni cognitivi susțin că prelucrarea informației se poate împărți în
cinci etape. Nu vă gândiți la aceste faze într-un mod rigid, ca la o secvență în pași; progresia
celor cinci este similară celor cinci inele interconectate care simbolizează Jocurile Olimpice.
Există atât suprapunere parțială, cât și absență a suprapunerilor a funcțiilor.
Funcțiile sunt prezentate mai jos, începând cu capătul intrării în cutia neagră a minții
umane:
1. Intrarea senzorială. Mintea nu primește întreaga informație brută fără deosebire. O
parte este filtrată în afară, o altă parte este absorbită complet, iar mare parte este modificată ca să
se potrivească prejudecăților și așteptărilor prealabile.
2. Prelucrarea centrală. Aceasta are loc în punctul operativ al minții, unde înțelesul se
atașează informației. Cele mai multe studii despre percepția interpersonală sunt mai puțin
preocupate de stimulii senzoriali decât de înțelesurile pe care oamenii le atribuie acestora.
112

3. Depozitarea informației. Noi nu creăm dosare mentale separate pentru fiecare unitate
de informație care ne vine în minte. Memoria pe termen lung grupează datele pe categorii alese
în prealabil. O conversație telefonică poate fi clasificată în funcție de persoana cu care vorbim,
de subiectul discuției, de lungimea apelului telefonic sau de modul în care ne simțim după ce am
încheiat-o. Aceeași informație va fi reținută diferit în funcție de materialul cu care este asociată.
4. Recuperarea informației. Ceea ce iese din memoria pe termen lung nu este cu
necesitate ceea ce-a intrat. Când ne reamintim fapte sau imagini, suntem perfect capabili să
umplem golurile sau să colorăm pozele astfel încât materialul să aibă la fel de mult sens în
prezent pe cât a avut atunci când l-am pus deoparte.
5. Utilizarea. Cum influențează informația recuperată și transformată vorbirea și
comportamentul nostru non-verbal? Nu am explicat complet procesul cognitiv până când nu
evaluăm acțiunile pe care gândurile noastre le produc.

Majoritatea specialiștilor în științele comunicării sunt preocupați de capătului final al


prelucrării cognitive, însă au păreri diferite în ce privește influența etapelor descrise mai sus
asupra producerii de mesaje. Cercetătorii care studiază atenția reduc la zero intrarea senzorială.
Teoreticienii preocupați de memorie se concentrează asupra depozitării informației și a
recuperării acesteia. Capitolul 10 prezintă constructivismul lui Jesse Delia, o teorie care
abordează sistemul din punctul prelucrării centrale. Constructiviștii sugerează că diferențele
individuale de complexitate cognitivă (prelucrarea centrală) influențează capacitatea persoanelor
de-a adapta un mesaj unui public anume (utilizarea).
Deși prezint o singură teorie în această secțiune, multe capitole din text au o puternică
componentă cognitivă. De pildă, toți teoreticienii discutați în secțiunea despre influență pretind
că ființele umane sunt obligate să prelucreze mesajele persuasive într-un fel anume (vezi
Capitolele 15-17). Cercetătorii diferă formal, însă cu toții sunt de acord că structurile mentale
comune și procesele gândirii există. Dorința lor de-a descoperi regularități în interiorul cutiei
negre a minții umane îi caracterizează ca oameni de știință cognitivă. pe de altă parte, gânditorii
umaniști celebrează gândirea creativă și alegerea conștientă.
113

CAPITOLUL 10. CONSTRUCTIVISMUL


lui Jesse Delia

Chiar dacă acest curs vă oferă prima dumneavoastră perspectivă asupra teoriilor
comunicării, constructiviștii sunt încredințați că aveți deja o teorie implicită a comunicării care
vă ajută să interpretați și să dați contur contextului dumneavoastră social. Proiectul constructivist
e condus de către Jesse Delia, fost șef de catedră al departamentului de Comunicare al
Universității din Illinois, acum decan al Facultății de Arte liberale și științe al aceleiași
universități. Constructiviștii își imaginează oamenii ca pe niște dulgheri care încearcă să
construiască sau să restaureze lumea relațională în care trăim. Cu ajutorul imaginii respective, vă
puteți gândi la propria teorie implicită ca la o unealtă pe care o folosiți pentru a alinia cultura,
cunoașterea și comunicarea care vă definesc.
Cum în mod obișnuit nu suntem conștienți de schema interpretativă pe care o folosim
pentru a înțelege lumea noastră socială, Delia împreună cu o rețea de cercetători constructiviști
folosesc chestionarul deschis al categoriilor de roluri (CCR) al lui Walter Crockett pentru a ne
ajuta să „intrăm în propria noastră minte” [1]. Pentru a înțelege complet teoria și ceea ce spune
ea despre comunicare, dați-vă zece minute pentru a răspunde la întrebările din CCR înainte de-a
afla ce anume măsoară chestionarul respectiv.

CHESTIONARUL CATEGORIILOR DE ROLURI


Gândiți-vă la persoane cam de vârsta dumneavoastră pe care le cunoașteți bine. Alegeți o
persoană de care vă place și o alta pe care nu o simpatizați. O data ce aveți în minte două
persoane concrete, stați un minut să îi comparați și diferențiați mental în termeni de personalitate,
obiceiuri, convingeri și modalități de relaționare cu alții. Nu vă limitați la asemănări și deosebiri
între cei doi; lăsați-vă mintea să se joace cu o întreagă gamă de trăsături care îi fac să fie ceea ce
sunt.
Acum luați o foaie de hârtie și preț de vreo cinci minute descrieți persoana de care vă place astfel
încât un străin să înțeleagă cum este ea sau el. Săriți peste trăsăturile fizice, însă enumerați toate
atributele, manierele și modalitățile de relaționare cu ceilați care prezintă în detaliu persoana
respectivă. Faceți acest lucru acum, vă rog.
Când ați încheiat descrierea, faceți același lucru cu persoana pe care nu o simpatizați. Din nou,
scrieți toate trăsăturile personale sau acțiunile pe care le asociați persoanei respective. Petreceți
vreo cinci minute cu această descriere.

CONSTRUCTELE PERSONALE CA DOVEZI ALE COMPLEXITĂȚII COGNITIVE


Presupoziția centrală a constructivismului este că „persoanele înțeleg lumea din jur cu
ajutorul sistemelor de constructe personale” [2]. Constructele sunt tiparele sau matrițele
cognitive pe care le potrivim peste „realitate” pentru a organiza haosul. Chestionarul categoriilor
de roluri este conceput să probeze constructele interpersonale din trusa mentală pe care o aducem
la locul de construcție a înțelesului.
Precum perechile de termeni opuși (cald-rece, bun-rău, repede-încet), constructele sunt
trăsături aflate în contrast pe care le folosim pentru a clasifica percepții. În poliție există
echipamente de identificare cu ajutorul cărora un martor poate construi fața unui suspect.
Modificând sistematic forma bărbiei, dimensiunea nasului, distanța dintre ochi, linia părului și
așa mai departe, cel care investighează o crimă poate construi o imagine asemănătoare persoanei
în cauză. Totuși, CCR nu dă prea mare importanță trăsăturilor fizice. Se concentrează asupra
114

categoriilor personalității și-a acțiunilor la care ne referim pentru a defini caracterul altei
persoane.
Arena politică oferă un exemplu familiar al modului în care folosim astfel de constructe
în descrierea altei persoane. Cu toții deținem propriile dimensiuni polare ale judecății, pe care le
aplicăm politicienilor. Câteva dimensiuni tipice sunt liberal-conservator, cinstit-escroc,
competent-nepregătit. Observatorul isteț al politicii poate recurge la zeci de astfel de orientări
interpretative pentru a descrie nuanțe de diferențe. Există conservatori și există conservatori
sociali. Apoi mai există și conservatori sociali expliciți. Unii dintre aceștia sunt beligeranți, și
așa mai departe. Pe de altă parte, cei nesofisticați din punct de vedere politic pot folosi un singur
construct valorizant atunci când urmăresc știrile de la ora șase. Acești oameni văd în politică
numai sfinți sau ticăloși.
Cercetătorii care folosesc CCR încearcă să determine gradul de complexitate cognitivă a
respondenților în timp ce aceștia își formează impresiile interpersonale. Pe acești cercetători îi
preocupă mai mult structura constructelor unui respondent decât aprecierile propriu-zise pe care
le face. În acest sens, cineva a spus că există două feluri de oameni pe lume: cei care cred că
există două feluri de oameni pe lume și cei care nu cred așa ceva. Constructivistul crede că prima
categorie conține persoane imature din punct de vedere cognitiv, pentru că îi poate vedea pe
ceilalți numai în termeni de alb sau negru. Însă a doua categorie e alcătuită din persoane care s-
au maturizat, devenind observatori sofisticați ai scenei umane, capabili să portretizeze oamenii
cu ajutorul unei game largi de culori și nuanțe. Când e vorba de persoane, chestionarul
categoriilor de roluri a fost conceput pentru a distinge copiii de adulți.

CELE TREI PERSPECTIVE ALE COMPLEXITĂȚII COGNITIVE: DIFERENȚIEREA,


ABSTRACTIZAREA ȘI ORGANIZAREA
Descrierile dumneavoastră din CCR pot fi evaluate din perspectiva a trei perspective
diferite ale complexității cognitive: diferențierea, abstractizarea și organizarea. Diferențierea se
definește ca numărul constructelor personale diferite utilizate pentru a descrie persoana țintă.
Abstractizarea este măsura în care respondentul interpretează comportamentul vizibil în termeni
de trăsături interioare, motivații și dispoziții. Organizarea se referă la recunoașterea și
reconcilierea impresiilor conflictuale. A ține socoteala diferențierii este ușor, însă a analiza un
test din punctul de vedere al abstractizarii și al organizării este o întreprindere complicată și
greoaie. Deoarece cele două perspective se corelează moderat de bine, cei mai mulți cercetători
se mulțumesc să numere constructele și presupun că astfel au atins întreaga amploare a
complexității cognitive. Am să vă prezint o versiune prescurtată a procedurii de calcul.
Să presupunem că ați hotărât să scrieți despre un prieten pe nume Chris și despre o colegă
de servici pe nume Pat. Adunați numărul de caracterizări diferite pe care le-ați întrebuințat pentru
a descrie ambele persoane. Ca metodă empirică, considerați că fiecare termen nou reprezintă un
construct mental în plus. Faptul că l-ați văzut pe Chris atât ager cât și competent vă va aduce
două puncte. La fel ca evaluarea lui Pat ca grăbită și niciodată cu timp la dispoziție. Însă există
excepții de la regula un-termen-înseamnă-un-construct.
Adjectivele și adverbele care pur și simplu modifică gradul unei trăsături nu reflectă
constructe suplimentare. Adăugați numai un punct dacă ați scris că Chris este deplin sincer. Cum
expresiile idiomatice ca băiat de treabă au un singur referent, ele obțin tot numai un punct. În
sine, descrierile fizice (înalt) și etichetele demografice (irlandez) nu spun nimic despre caracter,
așa că săriți peste ele. În afara acestor reguli, caracterizările apropiate primesc prezumția de
nevinovăție și vă mai aduc câte un punct în plus.
115

Scorul combinat al ambelor descrieri este un indice al diferențierii constructelor


interpersonale. Am văzut rezultate individuale de numai 3 puncte sau care ating 45, însă
populațiile adulte tipice obțin o medie între 20 și 25 de puncte. Sunt oare scorurile acestea o
măsură corectă a complexității cognitive? Delia pledează convingător pentru validitatea
chestionarului categoriilor de roluri. Teza sa potrivit căreia complexitatea cognitivă se dezvoltă o
dată cu avansarea în vârstă a copilului se reflectă în scoruri progresiv mai mari pe măsură ce
tinerii devin adulți. El susține, de asemenea, că diferențele individuale între adulți trebuie să fie
relativ stabile în timp. Acest nivel s-a atins cu ajutorul testării repetate cu succes a gradului de
încredere al CCR.
În final, Delia remarcă faptul că un test pur al personalității nu trebuie să cadă din pricina
altor trăsături de caracter sau al altor factori exteriori. Cercetarea a stabilit că scorurile CCR sunt
independente de IQ, empatie, abilități de scriere și măsură a extrovertirii. Unii critici au pretins
că CCR este pur și simplu o măsură a locvacității sau a lipsei de concizie și claritate, însă
constructiviștii își mențin convingerea că scorurile mari la acest test cu răspunsuri libere necesită
mai mult decât darul flecărelii.
Acum că aveți o idee despre ce presupune complexitatea cognitivă, vom lua în
considerare ipoteza principală a constructivismului. Delia și colegii săi susțin că persoanele
complexe din punct de vedere cognitiv, conform percepției celorlalți, au un avantaj
comunicațional asupra persoanelor ale căror structuri mentale sunt mai puțin dezvoltate. Acești
indivizi norocoși au capacitatea de-a produce mesaje sofisticate care le oferă șanse mai mari să-și
atingă obiectivele comunicaționale.

COMUNICAREA SOFISTICATĂ: MESAJELE CENTRATE PE PERSOANĂ... ȘI


ALTELE
Lucrările constructiviste timpurii susțineau ca mesajele centrate pe persoană constituie
simbolul comunicării sofisticate. Așa cum folosește Delia expresia, ea se referă la „mesajele care
reflectă cunoașterea și adaptarea la aspectele subiective, afective și relaționale ale contextelor
comunicaționale” [3].
Studiul lui Ruth Ann Clark și al lui Jesse Delia, realizat asupra unor elevi de clasele a
doua până la a noua este un prototip al cercetării constructiviste care leagă mesajele centrate pe
persoană de complexitatea cognitivă [4]. Studiul respectiv s-a concentrat asupra capacității
copiilor de a-și adapta apelurile persuasive unor ascultători-țintă diferiți. După ce au parcurs
CCR oral, copiilor li s-a distribuit sarcina de-a lua rolul celui care convinge o femeie pe care nu
o cunosc să păstreze un cățeluș care s-a pierdut.
Firesc, calitatea mesajelor a fost diferită. Unii dintre copii nu păreau să înțeleagă că
perspectiva femeii asupra chestiunii în cauză ar putea fi diferită de a lor. Alți copii au recunoscut
diferența, însă n-au reușit să-și adapteze mesajele realității respective. Un grup mai sofisticat a
observat diferența, fiind capabili să-și imagineze la ce se gândește femeia. („Soțul meu o să
creadă că sunt fraiera tuturor rătăciților din oraș.”) Ulterior, aceștia au putut încerca să respingă
contra-argumentele pe care știau că apelul lor le va ridica. Cele mai sofisticate mesaje au pus de
asemenea accentul pe beneficiile pe care le-ar putea avea femeia dacă ar accepta cererea. („Să
aveți un câine drept însoțitor va îndepărta o parte din singurătatea pe care o resimțiți în timpul
nopților când soțul dumneavoastră este plecat din oraș. Iar el se va simți mai bine știind că aveți
un prieten cu blană.”)
Constructiviștii presupun că adaptarea strategică este o îndemânare crescută evolutiv.
Consecvenți convingerilor constructiviste, Clark și Delia au descoperit că substanța mesajelor se
116

îmbunătățește pe măsură ce copiii înaintează în vârstă. De asemenea, diferențele în diferențierea


constructelor care nu se datorează vârstei cronologice au o influență importantă. Elevii sofisticați
din punct de vedere cognitiv erau cu doi ani înaintea colegilor de clasă de aceeași vârstă în ce
privește capacitatea de a codifica mesajele centrate pe persoană. Prin urmare, cu cât erau mai în
vârstă copiii care dețineau o complexitate cognitivă mai mare decât vîrsta lor biologică, cu atât
erau mai capabili să preia perspectiva altora și să își adapteze mesajele unui interlocutor
individual.
Cercetătorii care studiază comunicarea folosesc termeni diferiți pentru a descrie
capacitatea de a crea mesaje centrate pe persoană: sensibilitate retorică [5], luarea rolului
celuilalt (vezi Capitolul 7), identificarea (vezi Capitolul 26), auto-monitorizarea, atenție cu
privire la public, adaptarea la interlocutor. Oricum i-am spune, crearea mesajelor centrate pe
persoană este o competentă comunicațională sofisticată. Constructiviștii spun că persoanele
complexe din punct de vedere cognitiv se pot descurca mai bine în viață.
Observați că cei doi nu susțin că persoana respectivă se va descurca mai bine, ci doar că
are o calitate pe care alții nu o au. Oboseala, presiunea de a se conforma sau alți factori
contextuali pot suprima avantajul. Constructiviștii pun problema în felul următor: complexitatea
cognitivă este „o condiție necesară, dar nu și suficientă” a mesajelor centrate pe persoană [6].
Mesajele cu adevărat sofisticate reflectă mai mult decât eforturile unui vorbitor sau
scriitor de-a se adapta interlocutorului. Ele sunt concepute și pentru a atinge obiective multiple.
Gândiți-vă la situația dificilă a unei tinere femei singure pe nume Laura, al cărei șef, bărbat
însurat, îi propune să se întâlnească pentru a discuta despre cariera ei. Apoi, în timpul prânzului
lor de afaceri, acesta îi face avansuri, propunându-i o relație sexuală. Fără să fie vinovată, Laura
a fost pusă într-o situație complexă care necesită mesaje multifuncționale [7]. Laura trebuie
pentru a opri hărțuirea, pentru a-și proteja slujba, a păstra o relație funcțională cu șeful ei și a-și
menține identitatea profesională și reputația să conceapă un răspuns care funcționează la mai
multe niveluri în același timp. Comunicatorii sofisticați dețin instrumentele de a realiza acest
lucru dificil.

LOGICA CONCEPERII DE MESAJE – PIESA LIPSĂ DINTRE COMPLEXITATE ȘI


SOFISTICARE
Până la lucrarea Barbarei O’Keefe de la sfârșitul anilor 1980, constructiviștii erau
incapabili să depisteze motivul pentru care un nivel ridicat de diferențiere a constructelor
conduce, de regulă, la o comunicare mai eficientă. Precum un abțibild lapidar, ei proclamau că
PERSOANELE COMPLEXE DIN PUNCT DE VEDERE COGNITIV SE POT DESCURCA
MAI BINE ÎN VIAȚĂ, însă nu știau exact de ce. O’Keefe, colega a lui Delia la Universitatea din
Illinois, a oferit o explicație „în interiorul minții” care continuă să atingă o coardă sensibilă
printre cercetătorii cognitivi [8]. Ea susținea că oamenii dețin una dintre cele trei concepții
diferite despre modul în care funcționează comunicarea. A numit aceste noțiuni logici ale
conceperii de mesaje, iar fiecare constituie o teorie implicită a modalităților în care mesajele pot
fi formate pentru a servi drept mijloace în vederea împlinirii unor scopuri.

Logica conceperii expresive a mesajelor


Persoanele care lucrează din perspectiva unei logici a conceperii expresive a mesajelor
acceptă premisa că „limba este un mediu de exprimare a gândurilor și sentimentelor” [9]. Ei spun
pur și simplu ce gândesc și ce simt pentru ca ceilalți să știe ce gândesc și ce simt. Singurul lor
scop este comunicarea deschisă și sinceră, iar ideea de a vorbi pentru a atinge vreun obiectiv
117

anume le pare întrucâtva suspectă. Acești oameni nu au încredere în avocați, politicieni, agenți
de vânzări, predicatori sau în oricine altcineva care „se pricepe să vorbească”. Precum Horton,
elefantul lui Dr. Seuss care susținea că gândește exact ceea ce spune și spune exact ce gândește,
oamenii care folosesc o logică a conceperii de mesaje expresivă sunt încredințați că simbolurile
își poartă propriile înțelesuri [10]. Nu au nevoie de interpretare.
Când este întrebat: „De ce ai spus acest lucru acum?”, vorbitorul expresiv se referă la
ceva spus sau făcut de cineva astfel încât să declanșeze comentariul respectiv. Precum în cazul
conceptului de forță logică în teoria gestionarii coordonate a înțelesurilor (vezi Capitolul 6),
persoana simte că nu a avut de ales decât să răspundă în modul în care a făcut-o. De pildă, dacă
Laura ține de o teorie implicită a expresivității, ea ar putea reacționa la propunerile șefului fără să
se gândească prea mult la consecințe:
Sunteți cel mai grosolan și dezgustător bărbat pe care l-am întâlnit. Nu sunteți altceva decât un
bătrân murdar. De unde ați scos gândul că m-ați putea obliga să am o relație cu dumneavoastră?
Mi se face rău. [11]

Logica conceperii convenționale a mesajelor


Un al doilea grup de persoane presupune „comunicarea ca fiind un joc care se joacă prin
cooperare, în conformitate cu reguli și proceduri convenționale stabilite la nivel social” [12]. Un
jucător convențional echivalează comunicarea eficientă cu oportunitatea. Învață regulile jocului
și joacă în consecință atunci când natura cooperantă a întreprinderii îi cere să se eschiveze, să
facă un compliment, să ceară iertare sau să povestească în detaliu. Potrivit lui O’Keefe, logica
conceperii mesajelor de tip convențional dă forma mesajelor care fac ceea ce trebuie să facă
pentru a îndeplini scopul principal al vorbitorului.
Când e întrebat: „De ce ai spus acest lucru acum?”, vorbitorul convențional răspunde că
acele cuvinte reprezintă ceea ce e potrivit să spună în condițiile curente. Dată fiind dorința
copleșitoare a Laurei de a opri hărțuirea sexuală a șefului ei, colegii ei profesioniști ar aplauda-o
dacă i-ar spune pur și simplu nu mitocanului:
Este absolut exclus să am vreo relație cu dumneavoastră, iar dacă încercați să ma concediați din
acest motiv nu am de gând să tac. Acest fel de comportament nu e adecvat la locul de muncă. În
plus, sunteți însurat. Nu vă apropiați de mine încă o data. [13]

Logica conceperii retorice a mesajelor


Cei mai mulți oameni privesc contextul comunicării ca pe un factor care limitează
opțiunile unui vorbitor. Această perspectivă nu este și a acelora care adoptă o logică a conceperii
mesajelor de tip retoric. Ei lucrează pornind de la premisa că „procesul comunicării înseamnă
crearea și negocierea identităților și situațiilor sociale” [14]. Această idee merge în paralel cu
tema centrală a teoriei gestionării coordonate a înțelesurilor a lui Pearce și Cronen, potrivit căreia
persoanele-angajate-în-conversație își construiesc împreună propriile realități sociale (vezi
Capitolul 6). Nimic nu este fixat; totul este fluctuant.
Când le folosesc în a-și atinge scopurile, comunicatorii sensibili din punct de vedere
retoric sunt la fel de buni în a-și împărtăși sentimentele ca cei care vorbesc în modul expresiv. De
asemenea, ei pot să preia capacitatea comunicatorului convențional de a identifica și a se adapta
obiceiurilor conversaționale. Însă ei dețin abilitatea suplimentară de a concepe mesaje inedite
care redefinesc situația într-un mod care dezamorsează conflictul. În acest fel, ei sunt proactivi în
căutarea armoniei și a consensului, minimalizând abuzurile puterii.
118

Dacă e întrebat: „De ce ai spus acest lucru acum”, vorbitorul retoric răspunde în termeni
de scopuri urmărite – de regulă multiple. Observați cum o Laura sensibilă din punct de vedere
retoric ar putea folosi contextul ca resursă atunci când încearcă să pareze avansurile sexuale ale
șefului, să-și salveze slujba și reputația, atât pe a ei cât și pe a lui:
Avem o relație profesională excelentă acum și mi-ar plăcea să lucrăm bine împreună și pe viitor.
Deci cred că e important să discutam complet situația. Sunteți un tip deștept cu o gândire clară și
vă consider atât prieten, cât și superior. De aceea nu am de ales decât să mă gândesc că sunteți
mai stresat decât de obicei în această perioadă, din moment ce ați putut spune așa ceva. Știu ce
înseamnă să fii presat. Prea mult stres te poate scoate din minți. Probabil că aveți nevoie doar de o
pauză. [15]

Explică într-adevăr logicile diferite ale conceperii mesajelor de ce persoanele complexe


din punct de vedere cognitiv pot crea o comunicare sofisticată? În baza cercetării inițiale a lui
O’Keefe, răspunsul pare să fie pozitiv. Ea le-a cerut unor elevi de liceu să își imagineze că sunt
înscriși la un curs la care marea parte a notei finale vine dintr-un proiect de grup. Ca leaderi ai
grupului, sunt responsabili să se descurce cu membrii care nu-și îndeplinesc sarcinile și cu un
termen limită de numai douăzeci și patru de ore. (Sună familiar?) A cerut fiecărui „leader” să
scrie ce ar spune pentru a îndrepta comportamentul elevilor pe care nu se poate baza.
Așa cum s-a așteptat, scorurile medii la diferențierea constructelor în cadrul
chestionarului categoriilor de roluri au fost cele mai mici (20) pentru cei care au folosit o logică a
conceperii de mesaje expresivă, puțin mai mari (21) pentru cei care au angajat o logică a
conceperii mesajelor convențională și în mod evident mai mari (25 de puncte) pentru cei care au
utilizat o logică a conceperii mesajelor de tip retoric. O’Keefe a descoperit, de asemenea, că cele
mai multe (80 %) dintre mesajele sensibile din punct de vedere retoric au fost scrise de fete. Cu
toate că nu putem vreodată intra în „cutia neagra” a minții umane, descoperirile lui O’Keefe
sugerează că logicile diferite ale conceperii de mesaje sunt într-adevăr eficace.

EFECTELE BENEFICE ALE COMUNICĂRII SOFISTICATE


Iată câteva legături pe care constructiviștii le-au născocit. Complexitatea cognitivă
facilitează o logică a conceperii mesajelor de tip retoric, care la rândul ei generează comunicarea
sofisticată. Această parte a lanțului este bine consolidată. Cercetătorii constructiviști și-au
îndreptat apoi atenția spre explorarea efectelor pozitive ale mesajelor sofisticate asupra oricărei
forme conceptibile de efect al comunicării. Am văzut deja că aceste mesaje pot fi mai
convingătoare. În această secțiune, am să scot în evidență descoperirile din alte trei zone ale
cercetării, pe care studenții mei le-au găsit deosebit de interesante.
Mesajele de consolare încearcă să ușureze starea emoțională negativă a cărei experiență
o are cineva. Profesorul Brant Burleson de la Universitatea Purdue a creat o scară ierarhică în
nouă pași pentru a codifica gradul de consolare pe care îl oferă un mesaj de sprijin. La bază se
află mesajele care neagă virtual gândurile și sentimentele persoanei care suferă: „Nu trebuie să te
necăjești atât de mult că ți-ai pierdut prietenul. În fond, sunt destui pești în mare”. Mesajele
moderate iau în serios necazul celuilalt: „Ah, îmi pare rău că v-ați despărțit. Se mai întâmplă.
Despărțirea pare să fie o parte necesară a unei relații”. În vârful ierarhiei, mesajele sofisticate de
sprijin validează explicit sentimentele celuilalt și adesea adaugă o perspectivă suplimentară
situației: „Știu că trebuie să fie dureros. Știu că simți multă durere și furie acum. Iar asta e în
regulă, pentru că știu că te-ai implicat cu adevărat; ați fost împreună multă vreme și te-ai așteptat
ca lucrurile să se rezolve altfel” [16].
119

Cum puteți bănui, mesajele sofisticate constituie de obicei experiențe mai consolatoare
decât încercările neîndemânatice de-a oferi sprijin social. Unii speră că această recompensă a
prietenului care oferă cuvinte bine alese când e nevoie de ele înseamnă consolare suficientă. Însă
Burleson observă cum sporesc consecințele pozitive ale consolarii atunci când persoana care
consolează face acest lucru cu sensibilitate:
În comparație cu persoanele care folosesc strategii de consolare mai puțin sofisticate, utilizatorii
strategiilor sofisticate sunt mai simpatizați și mai bine evaluați atât de către recipienții mesajelor
respective, cât și de cei care observă situația. Mai mult, utilizatorii strategiilor de consolare
sofisticate declară că au o părere mai bună atât despre ei înșiși, cât și despre aceia pe care
încearcă să îi ajute. [17]
Menținerea relațiilor este un proces diferit de cel al dezvoltării unei relații. Așa cum voi
discuta în următoarea secțiune a acestei cărți, relațiile voluntare încep de regula prin atracție
reciprocă, dezvăluire de sine și reducere a incertitudinii (vezi Capitolele 11 și 12). Însă, odată
stabilită relația sănătatea sa permanentă necesită confirmare periodică, rezolvarea conflictelor,
precum și genul de comunicare de susținere descris mai sus. Precum în cazul oricărei abilități
interpersonale, unii oameni sunt mai pricepuți în a menține o relație decât alții. Burleson și
Wendy Samter de la Universitatea din Delaware au estimat că persoanele cu competențe
comunicaționale sofisticate ar fi extrem de pricepuți în susținerea prieteniilor apropiate. S-a
dovedit că aveau numai parțial dreptate [18].
Pentru a-și testa ipoteza, Burleson și Samter și-au revăzut atât propriile studii prealabile
despre prietenie, cât și lucrările altor cercetători. Ei au descoperit un model coerent, pe care l-au
numit „modelul competențelor similare”. Spre marea lor surpriză, capacitatea persoanelor de-a
oferi sprijin individual, de-a soluționa conflicte și de-a oferi sprijin în cazul situațiilor stresante
n-a reușit să garanteze că relația lor personală apropiată va supraviețui și va prospera. Însă gradul
de similaritate cu partenerul lor a reușit să fie un avantaj. Prieteniile tind să dureze atunci când
partenerii au competențe verbale care se potrivesc, fie ele ridicate sau scăzute. Evident,
competențele comunicaționale foarte sofisticate constituie un beneficiu numai atunci când un
prieten e suficient de sofisticat încât să le aprecieze. Iar o persoană cu puține astfel de
competențe s-ar putea simți mai confortabil petrecându-și timpul cu cineva căruia îi plac aceleași
activități, poate spune o poveste bună și nu „vorbește despre sentimente” mereu și nici nu
„exagerează cu toate prostiile sentimentale” [19].
Eficiența organizațională nu este determinată de un singur mesaj sofisticat. Potrivit
teoriei constructiviste, performanțele remarcabile și promovarea reflectă întrebuințarea continuă
a comunicării centrate pe persoană, care caută să atingă obiective multiple cu clienții și colegii de
muncă. Angajații care se descurcă mai bine ar trebui să urce în ierarhia corporată mai rapid.
Beverly Sypher (Universitatea din Kansas) și Theodore Zorn (Universitatea din Carolina
de Nord) au realizat un studiu longitudinal asupra a nouăzeci de „gulere albe”, angajați ai unei
mari companii de asigurări din est. La începutul studiului, ei le-au măsurat complexitatea
cognitivă cu ajutorul CCR, au făcut teste pentru a depista capacitatea angajaților de a vedea
perspectiva altora și le-au măsurat competența comunicațională rugându-i să scrie o cerere de
strângere de fonduri în scopuri caritabile. Așa cum se așteptau, angajații cu constructe sociale
foarte bine dezvoltate au scris eseuri mai convingătoare. Patru ani mai târziu, Sypher și Zorn au
verificat progresele fiecărui angajat la locul de muncă. Angajații multifuncționali din punct de
vedere cognitiv aveau slujbe mai bine plătite și se ridicau în ierarhia companiei mai repede decât
colegii lor unifuncționali. Oricând avem de-a face cu oamenii, complexitatea cognitivă pare să
joace un rol important.
120

SOCIALIZAREA UNEI NOI GENERAȚII DE VORBITORI SOFISTICAȚI


În edițiile anterioare ale acestui text i-am mustrat pe constructiviști că nu-și pun
întrebarea cum ajung oamenii să devină sofisticați din punct de vedere cognitiv. Acesta nu mai
este un criticism corect. Burleson, Delia și James Applegate de la Universitatea din Kentucky au
prezentat recent dovezi că gândirea complexă este o trăsătură transmisă cultural. Concret, ei
sugerează că capacitatea părinților de a gândi complex din punct de vedere social se recreează în
copiii lor prin intermediul mesajelor complexe de cultivare și disciplinare [21]. Teza lor este o
extensie a truismului potrivit căruia cultura se produce și reproduce prin intermediul comunicării
dintre membrii săi.
Presupuneți, de pildă, că un băiețel de cinci ani rupe o floare din grădina vecinilor fără să
ceară voie și i-o dă mamei sale. Aproape orice părinte va certa copilul, căci a furat. („A lua
lucrurile oamenilor fără a le cere permisiunea este un lucru rău. Acum mergi și cere-ți iertare
pentru că ai luat floarea.”) Însă e nevoie de o mamă cu o mulțime complexă de constructe
interpersonale pentru a crea un mesaj care încurajează reflecția și îl ajută pe fiul ei să se
concentreze asupra motivației, sentimentelor și a intenției celorlalți – exerciții mentale care
sporesc complexitatea cognitivă a copilului însuși. O astfel de mamă ar putea spune:
Când oamenii muncesc din greu ca să aibă lucruri (flori), ei vor de obicei să le păstreze și să se
bucure de ele. Doamna Jones ți-ar fi dat o floare dacă ai fi rugat-o, însă să iei lucruri de la alții
fără să-i întrebi îi supără foarte tare.
Cine e cel mai probabil să folosească această formă de socializare sofisticată? Potrivit lui
Burleson, Delia și Applegate, părinții care provin din medii mai avantajate din punct de vedere
socio-economic. Ei locuiesc într-o lume a mediilor de lucru, sistemelor de roluri și a așteptărilor
sociale complexe. Această lume socială mai complicată stimulează dezvoltarea unor modalități
de gândire și de comunicare mai complexe. Iar odată dezvoltate, modalitățile de a gândi și a
acționa complex tind să se auto-perpetueze. Calea cultură --> complexitate --> comunicare
pare să garanteze că, în termeni cognitivi, cei bogați devin și mai bogați. Acest fapt de natură
cognitivă a fost evident pentru mine într-o lucrare prezentată de Jane, o studentă de patruzeci de
ani înscrisă la nivel post-universitar la cursul meu de comunicare interpersonală. Ea a înregistrat
cuvintele precoce ale fiicei sale de șapte ani, Sunny, un copil crescut în mijlocul conversațiilor
adulte sofisticate:
Mamă, comunicarea non-verbală este atunci când nu îți îndrepți fața spre mine când vorbim
despre cum a fost ziua mea? Sau când spui „Uh-huh” și „Chiar așa?”, însă fața ta nu se întoarce
spre mine, ca și cum nu ți-ar păsa cu adevărat de ceea ce discutăm? Când te plimbi prin bucătărie
în timp ce gătești sau când tata scrie în timp ce vorbim, simt că vă plictisesc. Câteodată când
vorbiți cu mine sună ca și cum mi-ați preda ceva, nu ca și cum am vorbi.
Constructiviștii ar observa că Sunny poate reflecta la propria-i lume socială, deoarece
comunicarea cu mama ei Jane este orice în afară de una simplistă.

COMENTARII CRITICE: ÎNDOIELI VIZAVI DE COMPLEXITATEA COGNITIVĂ


Delia și-a lansat teoria interpretativă a diferențelor cognitive în anii 1970, când cei mai
mulți specialiști în comunicare orientați științific încercau să descopere legi ale
comportamentului care să se aplice în mod egal tuturor. În timp ce acești cercetători empirici
evaluau eficiența comunicării colectând date statistice atitudinale standardizate, Delia cerea
„răspunsuri informative libere” care să reflecte diferențe subtile în procesele mentale. El credea
121

că răspunsurile cu final deschis ar obliga cercetătorii să devină riguroși din punct de vedere
teoretic.
Logicile conceperii de mesaje evidențiate de O’Keefe îndeplinesc criteriile lui Delia. La
fel ca și celelalte ierarhii ale obiectivelor multiple și mesajelor centrate pe persoană descrise mai
devreme în cadrul acestui capitol. Însă încrederea totală a constructiviștilor în CCR pentru a
măsura complexitatea cognitivă este altă poveste. Orice ar măsura testul respectiv, e dificil să
accepți că un singur număr reflectă în mod adecvat complicatele structuri și procese mentale care
au loc în spatele ochilor. Pare curios să întrebi respondenții în legătură cu percepția lor a altor
două persoane și apoi să reduci narațiunile lor bogate la o simplă numărare de constructe.
Numărul total poate preconiza diferențe comunicaționale interesante, însă profunzimea
explicativă lipsește.
O voce profetică de natura etică pare să lipsească și ea. Dacă complexitatea cognitivă este
cheia eficienței interpersonale și dacă diferențierea constructelor crește grație dezvoltării într-un
mediu privilegiat, susținătorii teoriei ar trebui să dedice efort creării unor cadre reflexive pentru
copii care să-i ajute pe dezavantajații care gândesc în termeni de negru și alb să dezvolte
capacitatea de a vedea nuanțe de gri. Există precedente pentru o astfel de agendă reformatoare.
Odată ce cercetătorii din domeniul medicinei au descoperit efectele mortale ale otrăvirii
cu plumb, s-au grăbit să inițieze o campanie publică pentru a opri utilizarea vopselei cu plumb.
În același mod, profesorii au făcut lobby pentru „Proiectul Început Promițător” atunci când au
înțeles că a-hrăni-stomacul reprezintă o condiție necesară pentru a-hrăni-creierul. Evident,
sărăcia, vopseaua cojită și proasta nutriție sunt legate între ele, iar cercetarea constructivistă
sugerează că o copilărie lipsită de comunicare care să genereze reflecție e parte din același cerc
vicios. Cercetarea constructivistă e deschisă unei acuzații de elitism atât timp cât teoreticienii nu
emit o solicitare clară de a depune efort curativ care să ajute la îngustarea prăpastiei dintre „cele
pe care le avem” și „cele pe care nu le avem”.
Mai mult decât majoritatea teoreticienilor, Delia este capabil să inițieze o mișcare
reformistă formatoare de politici publice. Mai devreme, el a cerut cu tărie o „analiză reflexivă a
presupozițiilor implicite și a principiilor ordonatoare ce stau la baza întrebărilor și metodelor de
cercetare” [22]. El a lansat un program de cercetare care modelează angajamentul respectiv, iar
alții s-au alăturat cauzei. Ca una dintre puținele teorii bine-cunoscute ale comunicării care au
apărut în cadrul domeniului, constructivismul este în mod special demn de atenție.

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Câte puncte pentru diferențiere ar obține expresia „are simțul umorului și e foarte distractiv”
potrivit chestionarului categoriilor de roluri?
2. Calvin și tatăl său Hobbes au următoarea conversație:
Calvin: Vreau să mă duci la călărie.
Hobbes: Nu am timp.
C: Știi, tată, nu mai e mult până când o să cresc mare. Într-o zi o să te trezești mirat cum ți-au
scăpat toți anii aceștia. O să privești înapoi și o să-ți spui: „Unde s-a dus timpul? Calvin a crescut
mare. Mi-e greu să-mi amintesc când a fost destul de mic încât să-l duc la călărie”. Însă zilele
acelea vor fi pierdute pentru totdeauna.
Tatăl îl ia pe Calvin în spate și începe să alerge cu el în timp ce se gândește: „Cred că m-am
scăpat de orice potențială vină”. Cum se apropie de un gard, Calvin începe să țipe: „Nu, nu! Sari
peste gard!”
122

Cum ar explica constructiviștii succesul lui Calvin în a-l determina pe tatăl său să-l ducă la
călărie?
3. Amintiți-vă o situație care, retrospectiv, solicită un mesaj centrat pe persoană care să vizeze
obiective multiple. Ce ați spus? Ce logică a conceperii de mesaje au reflectat cuvintele
dumneavoastră?
4. Uneori, în timpul unui conflict, un copil îl va ocari pe un altul cu expresia: „O, maturizează-
te!” Potrivit constructiviștilor, expresia oferă un sfat bun într-un mod ineficient. De ce?

NOTE
[1] Walter H. Crockett, "Cognitive Complexity and Impression Formation," in Progress in
Experimental Personality Research, Vol. 2, B. A. Maher (editor), Academic Press, New York,
1965, pp. 47-90.
[2] Ann Mayden Nicotera, "The Constructivist Theory of Delia, Clark, and Associates," in
Watershed Research Traditions in Human Communication Theory, Donald Cushman and
Branislav Kovacic (editori), State University of New York, Albany, 1995, p. 52.
[3] Brant R. Burleson și Michael S. Waltman, "Cognitive Complexity: Using the Role Category
Questionnaire Measure," in A Handbook for the Study of Human Communication, Charles Tardy
(editor), Ablex, Norwood, N. J., 1988, p. 15.
[4] Ruth Ann Clark și Jesse Delia, "Cognitive Complexity, Social Perspective-Taking, and
Functional Persuasive Skills in Second-to-Ninth-Grade Students," Human Communication
Research, Vol. 3, 1977, pp. 128-134.
[5] Roderick Hart și Don Burks, "Rhetorical Sensitivity and Social Interaction," Speech
Monographs, Vol. 39, 1972, pp. 75-91.
[6] Jesse Delia, Barbara O’Keefe și Daniel O’Keefe, "The Constructivist Approach to
Communication," in Human Communication Theory, Frank E. X. Dance (editor), Harper & Row,
New York, 1982, p. 163.
[7] Vezi Shereen Bingham și Brant Burleson, "Multiple Effects of Messages with Multiple
Goals: Some Perceived Outcomes of Responses to Sexual Harassment," Human Communication
Research, Vol. 16, 1989, p. 192.
[8] Barbara O’Keefe, "The Logic of Message Design: Individual Differences in Reasoning about
Communication," Communication Monographs, Vol 55, 1988, pp. 80-103.
[9] Ibid., p. 84.
[10] Dr. Seuss, Horton Hatches the Egg, Random House, New York, 1940, p. 165.
[11] Un mesaj „cu expresivitate minimă” care reflectă starea interioară a vorbitorului însă nu are
un scop anume. Vezi Bingham și Burleson, p. 192.
[12] O’Keefe, p. 86.
[13] Un „mesaj unifuncțional convențional” al cărui scop era să oprească hărțuirea sexuală o dată
pentru totdeauna. Vezi Bingham și Burleson, p. 192.
[14] O’Keefe, p. 87. Pentru o comparație între logica conceperii retorice a mesajelor și conceptul
de sensibilitate retorică, vezi Glen McClish, "Humanist and Empiricist Rhetorics: Some
Reflections on Rhetorical Sensitivity, Message Design Logics, and Multiple Goal Structures,"
Rhetoric Society Quarterly, Vol. 23, 1994, Vara/Toamna, pp. 27-45.
[15] Un mesaj „retoric multifuncțional” conceput pentru a atinge obiective multiple într-o
situație de hărțuire sexuală. Vezi Bingham și Burleson, p. 193.
123

[16] Aceste trei exemple de comunicare de susținere sunt din Brant Burleson, "Comforting
Messages: Significance, Approaches, and Effects," in Communication of Social Support, Brant
Burleson, Terrance Albrecht, și Irwin Sarason (editori), Sage,Thousand Oaks, Calif., 1994, p. 12.
[17] Ibid., p. 22.
[18] Brant Burleson și Wendy Samter, "A Social Skills Approach to Relationship Maintenance,"
in Communication and Relationship Maintenance, Daniel Canary și Laura Stafford (editori),
Academic Press, San Diego, 1994, pp. 61-90.
[19] Comentarii exprimate în jurnalul unui student.
[20] Beverly Davenport Sypher și Theodore Zorn, "Communication-related Abilities and
Upward Mobility: A Longitudinal Investigation," Human Communication Research, Vol. 12,
1986, pp. 420-431.
[21] Brant Burleson, Jesse Delia și James Applegate, "The Socialization of Person-Centered
Communication: Parental Contributions to the Social-Cognitive and Communication Skills of
Their Children," in Perspectives in Family Communication, Mary Anne Fitzpatrick și Anita
Vagelisti (editori), Sage, Thousand Oaks, Calif., 1995, pp. 34-76.
[22] Delia, O’Keefe și O’Keefe, "The Constructivist Approach to Communication," p. 167.
124

DEZVOLTAREA RELAȚIILOR

Gândiți-vă la cea mai apropiată relație personală pe care o aveți. Este ea una de
„interdependență puternică, frecvență și diversitate ce se întinde pe o perioadă de timp
considerabilă” [1]? Așa definesc Harold Kelley, psiholog la UCLA și alți opt co-autori conceptul
de relație apropiată. Deși definiția lor se poate aplica unor părți ce nici măcar nu se
simpatizează, cei mai mulți teoreticieni rezervă termenul de apropiat relațiilor care includ o
legătură pozitivă. În acest sens voi folosi și eu termenul în secțiunea de mai jos.
În ciuda diferențelor evidente între prietenie, relație romantică și legături familiale,
calitatea intimității în fiecare dintre aceste relații este remarcabil de similară. Toate cele trei
tipuri de apropiere pot oferi mulțumire, încredere, împărtășirea confidențelor, respect, ajutor
reciproc și spontaneitate. Relațiile romantice oferă, de asemenea, exclusivitate și pasiune [2].
Desigur, întrebarea este cum făurim o relație intimă?
Două abordări diferite au dominat teoria și practica dezvoltării relaționale. Una dintre
tradiții este psihologia umanistă, dezvoltată în lucrările lui Carl Rogers. După cea de-a doua
tradiție comportamentul nostru relațional este determinat de recompensele și costurile
interacțiunii. Am să schițez ambele poziții.

Terapia centrată pe client a lui Carl Rogers. În baza unor ani de experiență în
consiliere, psihologul Carl Rogers a creat o teorie a dezvoltării personale și relaționale. El
considera că starea clienților săi se ameliorează atunci când comunicarea creează un climat de
încredere în care aceștia pot vorbi. El a recomandat trei condiții necesare și suficiente pentru
schimbarea personalității și a relațiilor. Dacă clienții observau la un consilier (1) congruența, (2)
aprecierea necondiționat pozitivă și (3) înțelegerea empatică, starea lor putea și se ameliora.
Congruența este potrivirea sau adecvarea dintre sentimentele interioare ale unei persoane
și modul în care le exprimă în exterior. Consilierul congruent este autentic, real, integrat,
integral, transparent. Persoana non-congruentă încearcă să impresioneze, joacă un rol, își
compune o față, se ascunde după o mască. „În relațiile mele cu diverse persoane”, scria Rogers,
„am descoperit că nu folosește la nimic, pe termen lung, să acționez ca și cum aș fi ceva ce nu
sunt” [3].
Aprecierea necondiționat pozitivă reprezintă o atitudine de acceptare a celuilalt care nu
depinde de prestația sa. Rogers s-a întrebat: „Îmi pot oare permite experiența atitudinii pozitive
față de această persoană – o atitudine de căldură, grijă, simpatie, interes și respect?” [4] Când
răspunsul a fost „Da”, atât el, cât și clienții săi s-au maturizat ca ființe umane. De asemenea, s-au
plăcut reciproc.
Înțelegerea empatică este capacitatea de a-ți lăsa, temporar, la o parte propriile vederi și
valori și de-a intra în lumea altuia fără prejudecăți. Este un proces activ ce are ca scop ascultarea
gândurilor, sentimentelor, tonalităților și înțelesurilor altuia ca și cum ar fi ale noastre. Rogers
credea că e o pierdere de vreme să fii suspicios sau să te întrebi „Oare ce vrea să spună această
persoană?” El considera că cel mai mult îi ajutăm pe ceilalți atunci când acceptăm pur și simplu
ceea ce spun. Trebuie să presupunem că aceștia își descriu lumea așa cum le apare cu adevărat.
Deși condițiile necesare și suficiente ale lui Rogers au apărut într-un cadru terapeutic, el
avea certitudinea că sunt la fel de importante în toate relațiile interpersonale. Ideile lui au pătruns
în manualele și în pedagogia comunicării interpersonale [5]. În esență, cursul introductiv al
disciplinei se sprijină pe teme precum dezvăluirea de sine, căldura non-verbală, ascultarea
empatică și încrederea.
125

Valoarea interpersonală într-o piață a relațiilor. În 1992, Gary Becker, economist la


Universitatea din Chicago a câștigat premiul Nobel pentru economie datorită aplicației sale a
modelelor cererii și ofertei piețelor în predicția comportamentului în viața de fiecare zi – inclusiv
a dragostei și căsătoriei. Comentatorii de știri s-au arătat sceptici în privința posibilității unor
chestiuni legate de suflet de a fi reduse la numere seci, însă metafora economică a dominat
discuțiile despre atracția interpersonală în științele sociale în ultimele trei decade. Principala
prezumție a celor mai mulți teoreticieni ai relațiilor este că oamenii interacționează unii cu alții
într-un mod care le maximizează beneficiile personale și le minimizează costurile personale.
Există numeroase paralele între bursele de valori și cele ale personalităților:
1. Legea cererii și ofertei. O trăsătură rară, dezirabilă cere o valoare mai mare la schimb.
2. Curtarea cumpărătorului. Cele mai multe părți implicate pe piață pregătesc un prospect care le
evidențiază activele și minimizează importanța obligațiilor.
3. Regulile laissez-faire. „Lasă-l pe cumpărător să se păzească singur”. „Totul e corect în dragoste
și în război”. „Lumea e o junglă”.
4. Sfatul expertului. Publicațiile de presă zilnice din țară conțin rubrici unificate de sfaturi scrise
de Sylvia Porter și Ann Landers. Indiferent dacă tema se referă la bani sau la dragoste, ambele
jurnaliste sugerează precauție în întreprinderile riscante.
5. Investitori și comercianți. Investitorii se angajează pe termen lung; comercianții încearcă un
câștig peste noapte.
Unii cititori vor respinge modelul economic al relațiilor personale ca fiind unul cinic și
degradant. În cartea sa Arta de a iubi, umanistul Erich Fromm insista, însă, că metafora captează
cu precizie practica contemporană a iubirii: „Astfel, două persoane se îndrăgostesc atunci când
simt că au găsit cel mai bun obiect disponibil pe piață, având în vedere limitele propriei valori de
schimb” [6].

Chiar din aceste scurte rezumate puteți deduce că un model umanist al comunicării
terapeutice este foarte diferit de un model economic al schimbului social. Însă ambele tradiții
influențează cele două teorii prezentate în Capitolele 11 și 12.
Teoria penetrației sociale a lui Altman și Taylor sugerează că oamenii se apropie unii de
alții cu ajutorul tipului de dezvăluire de sine onestă care are loc în consilierea lui Rogers. Ei
folosesc o analiza a schimbului social pentru a prevedea dacă părțile își vor asuma sau nu riscul
respectiv.
Teoria reducerii incertitudinii a lui Berger susține că avem o dorință profundă să știm la
ce ne putem aștepta de la o altă persoană înainte de-a investi într-o relație cu aceasta – o
prognoză reprezentativă a pieței, cum ar veni. Însă variabilele relaționale pe care el le consideră
cruciale sună ca o listă de valori umaniste: căldură non-verbală, dezvăluire intimă de sine,
vulnerabilitate reciprocă, simpatie și altele.
Cele două teorii din această secțiune privesc comunicarea ca pe un instrument cu ajutorul
căruia oamenii se pot apropia unii de alții. Amândouă văd în intimitatea instantanee un mit;
relațiile au nevoie de timp ca să se dezvolte și nu întotdeauna înaintează pe o traiectorie în linie
dreaptă spre acel obiectiv. De fapt, majoritatea relațiilor nici nu devin apropiate. Totuși, unii
oameni devin prieteni, iubiți sau rude apropiate pe viață. Atât consilierea centrată pe client, cât și
modelele schimbului comercial sugerează că trebuie să ne preocupe atât nevoile altor persoane,
cât și ale noastre. Pesemne longevitatea relațională are mai puțin de-a face cu ce obține fiecare
parte din relația respectivă, cât cu ceea ce pune fiecare în ea.
126

NOTE
[1] Harold H. Kelley, Ellen Berscheid, Andrew Christensen, John Harvey, Ted Huston, George
Levinger, Evie McClintock, Letitia Peplau și Donald Peterson, Close Relationships, W. H.
Freeman, New York, 1983, p. 38.
[2] Keith Davis și Michael Todd, "Friendship and Love Relationships," in Advances in
Descriptive Psychology, Vol. 2, Keith Davis (editor), JAI, Greenwich, Conn., 1982, pp. 79-122.
[3] Carl Rogers, "This Is Me," in On Becoming a Person [A deveni o persoană, Editura Trei,
București, 2014], Houghton Mifflin, Boston, 1961, p. 16.
[4] Rogers, "The Characteristics of a Helping Relationship," in On Becoming a Person, p. 52.
[5] Vezi Ron Adler și Neal Towne, Looking Out/ Looking In, ediția a 8-a, Hartcourt Brace
Jovanovitch, Forth Worth, 1995, și John Stewart, Bridges Not Walls, ediția a 6-a, McGraw-Hill,
New York, 1995.
[6] Erich Fromm, The Art of Loving [Arta de a iubi, Editura Trei, București, 2016], Harper &
Row, New Yoerk, 1974, p. 3.
127

CAPITOLUL 11. TEORIA PENETRAȚIEI SOCIALE


a lui Irwin Altman și Dalmas Taylor

Prietenul la nevoie se cunoaște.


Nu lua și nu da cu împrumut.

Piatra care se rostogolește nu se acoperă cu mușchi.


Apele liniștite sunt adânci.

Dacă îl cunoști, îl vei iubi.


Familiaritatea dă naștere disprețului.

Proverbele reprezintă înțelepciunea vremurilor esențializată în expresii scurte, ușor de


ținut minte. Există probabil în uz mai multe maxime despre relațiile interpersonale decât despre
orice alt subiect. Însă sunt aceste truisme demne de încredere? După cum putem vedea în
perechile de mai sus, sfaturile pe care le dau par adesea contradictorii.
Gândiți-vă la situația grea a lui Pete, proaspăt student în anul I la un colegiu rezidențial,
când intră în cămin să-și întâlnească colegul de cameră pentru întâia oară. Pete abia le făcuse cu
mâna alor săi în semn de rămas bun când a simțit un junghi ascuțit de însingurare, gândindu-se la
prietena lui de acasă. Își face griji în privința a ce va simți ea pentru el când se va întoarce acasă
de Ziua Recunoștinței. Va demonstra ea oare fiabilitatea vechii maxime potrivit căreia
„despărțirea sporește dorul din inimă” sau, dimpotrivă, „ochii care nu se văd se uită” e un fel mai
bun de a descrie următoarele câteva luni?
Pete își găsește camera și reperează imediat forma familiară a unui băț de sport lacrosse.
Se simte încurajat de la început de ceea ce pare să fie un interes comun, însă e de asemenea
fascinat de un ecuson de campanie care îl îndeamnă să voteze pentru un candidat la Congres care
pentru Pete se află la polul opus al spectrului politic. Va fi valabil în cazul său și al colegului de
cameră proverbul „cine se aseamănă se aduna”, sau dimpotrivă, „opusele se atrag” va descrie
mai bine interacțiunea lor?
Chiar atunci Jon, colegul de cameră, intră pe ușa. Preț de câteva minute, cei doi schimbă
cele câteva replici convenționale care le dau prilejul de a se măsura reciproc. Pe Pete ceva îl
îndeamnă să-i spună lui Jon cât de mult îi lipsește prietena, însă un simț mai profund al
conformării la ceea ce reprezintă un subiect potrivit de conversație la o primă întâlnire îl
împiedică să își deschidă inima atât de devreme. La nivelul subconștientului, poate chiar al
conștiinței, Pete e în derută, întrebându-se dacă e cazul să acționeze conform vechii maxime
„nefericirii îi place compania”, sau al celei mai „bărbătești” care spune că „băieții mari nu
plâng”.
Evident, Pete are nevoie de mai mult decât de câteva zicători de bun simț ca să înțeleagă
dinamica relațională. Cu câțiva ani înainte ca Pete să se fi născut, psihologii sociali Irwin Altman
și Dalmas Taylor au propus o teorie pe care au numit-o „procesul penetrației sociale”, care
explică modul în care se dezvoltă apropierea în relații. Altman este profesor emerit de psihologie
la Universitatea din Utah, iar Taylor e profesor de psihologie la Universitatea din Texas,
Arlington. Ei ar prezice că Pete și Jon vor ajunge cei mai buni prieteni numai dacă vor înainta în
„manieră progresivă și ordonată de la niveluri superficiale la niveluri intime de schimb, ca
urmare atât a efectelor imediate cât și a celor prognozate” [1]. Pentru a înțelege procesul, trebuie
să înțelegem mai întâi complexitatea oamenilor.
128

STRUCTURA PERSONALITĂȚII: FOILE DE CEAPĂ


Altman și Taylor compară oamenii cu cepele. Nu e o încercare de a comenta capacitatea
oamenilor de a ofensa. Este o descriere a naturii stratificate multiplu a personalității umane. Dacă
îndepărtați stratul din exterior al unei cepe, veți da de un altul. Îndepărtați-l și pe acela și veți
scoate în evidență un al treilea strat, și așa mai departe. Stratul din exterior al lui Pete este sinele
său public, accesibil oricui dorește să-l privească. Stratul exterior include un număr mare de
detalii care cu siguranță ajută în descrierea a cine este Pete, dar care sunt comune altor numeroși
elevi din școală. La suprafață, oamenii văd un băiat înalt de optsprezece ani, absolvent de științe
economice de la Universitatea din Michigan, care ridică greutăți și primește o sumedenie de
apeluri telefonice de acasă.
Dacă Jon privește dincolo de suprafață, va descoperi atitudinile semi-private pe care Pete
le dezvăluie numai câtorva persoane. Pete simpatizează cauzele liberale, e o persoană profund
religioasă și are prejudecăți împotriva persoanelor supra-ponderale.
Miezul interior al lui Pete e alcătuit din valorile sale, concepția de sine, conflictele
nesoluționate și emoțiile resimțite profund. Acesta este domeniul său privat unic, care este
invizibil pentru lume, însă are o influență importantă în zonele vieții lui care sunt mai aproape de
suprafață. Poate că nici măcar prietena sau părinții nu-i cunosc cele mai bine păzite secrete.

APROPIEREA PRIN DEZVĂLUIRE DE SINE


Pete devine accesibil celorlalți pe măsură ce relaxează granițele strânse ale personalității
și se face vulnerabil. Acesta poate fi un proces înspăimântător, însă Altman și Taylor sunt
convinși că numai dacă îi îngăduie lui Jon să străbată dincolo de suprafață, Pete se poate apropia
cu adevărat de colegul său de cameră.
Există multe feluri de a-ți arăta vulnerabilitatea. Pete ar putea renunța la teritoriul care îi
marchează biroul sau la sertarele din dulap ca rezervație privată, și-ar putea împrumuta hainele
colegului de cameră sau i-ar putea citi cu voce tare o scrisoare de la prietena lui. Căile non-
verbale către deschidere includ contactul vizual și zâmbetul. Însă traseul principal spre penetrația
profundă în socializare este dezvăluirea de sine.
Dacă ne imaginăm un cuțit care taie o ceapă, adâncimea penetrației reprezintă gradul de
dezvăluire de sine. Pentru a atinge centrul, tăișul trebuie să treacă mai întâi prin straturile
exterioare. Altman și Taylor susțin că, la nivel de suprafață, acest tip de schimb de informație
biografică are loc cu ușurință, poate la prima întâlnire. Însă ei își imaginează straturile cepei mai
dure și mai strâns înfășurate pe măsură ce cuțitul se apropie de centru.
Amintiți-vă că Pete ezită să-i împărtășească lui Jon dorul de prietena sa. Dacă acceptă
aceste sentimente, se lasă descoperit în fața unor glume dureroase sau a șantajului emoțional. În
plus, o dată ce cuțitul a pătruns în adâncime, va fi tăiat o parte prin care se poate întoarce din nou
și din nou fără prea mare rezistență. Viitoarea sa viață privată va fi dificilă. Înțelegând acești
factori, Pete poate fi mai precaut în a-și expune sentimentele reale. Poate își va păzi o parte din
viață pe întreaga perioadă a semestrului. Potrivit teoriei penetrației sociale, paza permanentă va
limita apropierea pe care cei doi tineri o pot obține.

PROFUNZIMEA ȘI AMPLOAREA DEZVĂLUIRII DE SINE


Profunzimea penetrației arată gradul de intimitate. Deși analogia penetrației a lui Altman
și Taylor îi izbește pe unii cititori ca fiind de natura sexuală, aceasta nu a fost intenția lor.
Analogia se aplică la fel atât intimității în prietenie, cât și celei specifice relațiilor romantice. În
cadrul stabilit al teoriei penetrației sociale, Altman și Taylor subliniază următoarele observații
129

despre procesul care îi va fi adus pe Pete și pe Jon la stadiul de apropiere pe care ar obține-o dacă
devin prieteni până la sfârșitul anului:
1. Elementele periferice sunt împărtășite mai frecvent și mai devreme decât informația
privată. Deși tăișul cuțitului abia a atins zona intimă, muchiile au realizat o deschidere largă în
inelele dinspre exterior. Relația se află încă la un nivel relativ impersonal („băieții mari nu
plâng”). În cadrul departamentului de Comunicare de la Universitatea din Wisconsin la
Milwaukee, cercetătorul Arthur VanLear (care se află acum la Universitatea din Connecticut) a
analizat conținutul conversației în relațiile aflate în curs de dezvoltare. Studiul său a arătat că 14
% din conversație nu dezvăluie nimic despre vorbitor, 65 % rămâne în zona chestiunilor de
interes public, 19 % dezvăluie detalii semi-private și numai 2 % relevă confidențe intime.
Penetrația prelungită îl va aduce pe Pete în punctul în care să poată împărtăși sentimente mai
profunde („nefericirii îi place compania”).
2. Dezvăluirea de sine este reciprocă, mai ales în stadiile timpurii ale dezvoltării relației.
Teoria prezice că noi cunoștințe cum sunt Pete și Jon vor atinge niveluri de deschidere
aproximativ egale, însă nu explică de ce. Vulnerabilitatea lui Pete l-ar putea face să pară mai
puțin vrednic de încredere sau poate deschiderea sa inițială face transparența să pară mai
atractivă. E de asemenea posibil ca tinerii să simtă nevoia echității emoționale, așa încât o
dezvăluire a lui Pete să-l facă pe Jon să se simtă inconfortabil până când nu echilibrează balanța,
plătind la rândul său – un schimb în care se oferă și se primește, iar fiecare parte împărtășește cu
cealaltă niveluri mai profunde ale sentimentelor. Oricare ar fi motivul, teoria penetrației sociale
afirmă o lege a reciprocității.
3. Penetrația este rapidă la început, însă viteza încetinește pe măsură ce sunt atinse
straturile interioare strâns înfășurate. Intimitatea instantanee este un mit. Nu numai că există
rezistență internă la forjarea rapidă în suflete, dar există și norme sociale care se opun dezvăluirii
prea multor lucruri prea curând. Cele mai multe relații bat pasul pe loc înainte ca schimbul intim
stabil să se instituie. Din acest motiv, aceste relații se ofilesc sau mor cu ușurință după separare
sau după o încercare minoră. Împărtășirea confortabilă a reacțiilor pozitive și negative este rară.
Când se ajunge acolo, relațiile devin mai importante pentru ambele părți, mai pline de înțeles și
mai rezistente.
4. Reversul penetrației este un proces treptat de retragere strat cu strat. O prietenie caldă
între Pete și Jon se va deteriora dacă cei doi încep să închidă porțiuni din viețile lor care fuseseră
în prealabil deschise. Retragerea relațională este un soi de luare înapoi a ceea ce înainte s-a
împărtășit în construirea relației respective. Altman și Taylor compară procesul cu un film văzut
în revers. Discuțiile de suprafață încă continuă după ce dezvăluirea profundă de sine este amuțită.
Relațiile se pot termina nu neapărat într-o izbucnire explozivă de furie, ci și printr-o scădere
treptată a plăcerii și grijii reciproce.
Deși profunzimea este esențială în procesul penetrației sociale, amploarea este la fel de
importantă. Ne putem imagina ceapa ca pe o portocală pentru a reprezenta cu acuratețe faptul că
viața lui Pete este împărțită în diverse sectoare: întâlniri romantice, studii și așa mai departe. Este
foarte posibil ca Pete să fie sincer în privința fiecărui detaliu intim al relației sale romantice și
totuși să rămână discret în privința alcoolismului tatălui său sau a propriei dislexii. Deoarece un
singur sector este accesat, relația imaginată de ceapa respectivă este tipică pentru o idilă de o
vară – profunzime fără amploare. Desigur, amploarea fără profunzime descrie tipica „Salut, ce
mai faci?” relație ocazională. Un model al intimității adevărate ar arăta cuțite inserate adânc în
fiecare sector.
130

REGLAREA APROPIERII PE BAZA RECOMPENSELOR ȘI A COSTURILOR


Vor deveni Pete și Jon buni prieteni? Potrivit teoriei penetrației sociale, totul depinde de
analiza cost-beneficiu pe care fiecare tânăr o realizează în timp ce ia în calcul posibilitatea unei
relații mai apropiate. Imediat după prima lor întâlnire, Pete va sorta plusurile și minusurile
prieteniei cu Jon, calculând un indice de bază al satisfacției relaționale. Jon va face același lucru
cu Pete. Procesul penetrației sociale va înainta dacă avantajele reciproce percepute cântăresc mai
greu decât costurile vulnerabilității sporite.
Am prefigurat această analiză economică în introducerea la secțiunea anterioară despre
dezvoltarea relațiilor. Versiunea lui Altman și Taylor preia masiv din teoria schimbului social a
psihologilor John Thibaut și Harold Kelley [2]. Thibaut a lucrat pentru Universitatea din
Carolina de Nord până la moartea sa în 1986; Kelley se află la UCLA și continuă să studieze
conceptele cheie ale schimbului social: rezultatele relației, satisfacția relațională și stabilitatea
relațională. Cum Altman și Taylor cred că principiile schimbului social prezic cu exactitate
momentele când oamenii vor risca dezvăluirea de sine, voi descrie aceste concepte mai
îndeaproape.

Rezultat: recompense minus costuri


Thibaut și Kelley încearcă să cuantifice valoarea rezultatelor diferite de la un individ la
altul. Ei permit unui singur număr să reprezinte recompensele minus costurile unui curs de
acțiune dat. De pildă, Pete ar putea aduna în mod arbitrar beneficiile apropierii de Jon prin
prietenie ca un +14. Pete este străin în campus, așa că își dorește cu ardoare pe cineva cu care să
vorbească, să mănânce și cu care pur și simplu să-și petreacă timpul atunci când nu e la cursuri
sau când nu învață. Interesul lui Jon în sportul lacrosse, amuzament și stil relaxat îl fac un
candidat atractiv. Însă Pete este, în același timp, conștient de un potențial dezavantaj. Dacă
dezvăluie o parte din viața sa interioară, colegul său de camera poate lua în derâdere credința lui
în Dumnezeu sau poate ridiculiza valorile sale liberale de „facere de bine”. Pete nu se rușinează
de propriile convingeri, însă nu suportă să se certe și privește riscul dezacordului ca un -6. Cum o
abordare a schimbului social spune că rezultatul unei interacțiuni este combinația dintre
recompense (+14) și costuri (-6), Pete ar calcula rezultatul unei relații apropiate cu Jon ca pe un
promițător +8. Desigur, evaluarea respectivă s-ar putea schimba pe măsură ce îl cunoaște mai
bine pe Jon.
Ideea însumarii potențialelor beneficii și pierderi pentru a determina comportamentul
adecvat nu este nouă. De când filosoful John Stuart Mill și-a formulat principiul său al utilității, a
existat o logică irezistibilă a principiului minimax al comportamentului uman. Principiul
minimax susține că oamenii încearcă să-și maximizeze beneficiile și să-și minimizeze costurile.
Prin urmare, cu cât este mai ridicat indicele rezultatului relației, cu atât mai atractiv găsim că este
comportamentul care ar putea să-l genereze.
Teoreticienii schimbului social presupun că putem măsura cu acuratețe beneficiile unei
varietăți de interacțiuni și că avem bunul simț să alegem acțiunea care va produce cele mai bune
rezultate. Altman și Taylor nu sunt siguri că datele pe care le primim sunt întotdeauna demne de
încredere, însă nu aceasta este problema. Ceea ce contează pentru cei doi cercetători este ca noi
să ne bazăm decizia de a ne deschide în fața altei persoane pe baza percepției noastre a
rezultatului beneficii-minus-costuri.
La începutul unei relații avem înclinația de a vedea înfățișarea fizică, trecutul similar și
acordul reciproc drept beneficii („cine se aseamănă se adună”). Dezacordul și devierea de la
normă sunt negative. Însă pe măsură ce relația se schimbă, la fel se întâmplă cu natura
131

interacțiunii pe care prietenii o vor găsi recompensatoare. Prieteniile mai profunde se clădesc pe
valori comune și apreciere exprimată, iar oamenii se pot chiar bucura de diversitatea de suprafață
(„opușii se atrag”).
Deoarece Pete vede mult mai multe beneficii decât costuri într-o relație cu Jon, el va
începe să dezvăluie mai mult din identitatea sa. El va încerca să evite contactul cu Jon cât de
mult poate dacă elementele negative cântăresc mai greu decât cele pozitive. Cum abia au fost
repartizați ca și colegi de cameră, Pete nu are opțiunea de a se retrage fizic de lângă Jon. Însă o
apreciere negativă l-ar putea determina să se retragă din punct de vedere emoțional pentru tot
restul anului.
Satisfacția – Nivelul comparativ (NC)
Evaluarea consecințelor este o afacere înșelătoare. Chiar dacă transformăm beneficiile și
costurile intangibile în cifre cuantificabile, impactul lor psihologic poate varia. Un rezultat al
relației de +8 are înțeles numai atunci când este pus în contrast cu ale niveluri de rezultate.
Teoria schimbului social oferă două criterii de comparație pe care Pete și alții le pot întrebuința
pentru a-și evalua rezultatele. Primul reper se referă la satisfacția relativă: cât de fericit sau trist îl
face un rezultat interpersonal pe un participant. Thibaut și Kelley îl numesc nivelul comparativ.
Nivelul comparativ al unei persoane (NC) este pragul deasupra căruia un rezultat pare
atractiv. Dacă nivelul dumneavoastră comparativ pentru angajarea ca funcționar este un salariu
de 8 dolari pe oră, veți fi fericit să lucrați pentru 10, dar vă veți simți exploatat dacă veți primi
numai 6 dolari pe oră pentru munca prestată. Satisfacția depinde de așteptări.
Nivelul nostru comparativ pentru prietenie, relații romantice sau legături familiale e
stabilit de istoria noastră relațională. Judecăm valoarea unei relații prin comparație cu linia de
referință a experienței trecute. Dacă Pete deține o istorie redusă a prieteniilor apropiate în liceu
(+2), o relație de +8 cu Jon va părea ceva foarte atractiv. Pe de altă parte, dacă este obișnuit cu a
face parte dintr-un grup bine închegat de prieteni apropiați (+16), opțiunea de a se împrieteni cu
Jon poate păli prin comparație.
Succesiunea evenimentelor joacă un rol important în evaluarea unei relații. Rezultatul
fiecărei interacțiuni este depozitat în memoria individului. Experiențele care au loc la începutul
relației pot avea o influență enormă, pentru că ele reprezintă o proporție însemnată din totalul
istoriei relației. O experiență neplăcută din zece este doar supărătoare; una din două poate
încheia o relație înainte de a fi început cu adevărat. Direcțiile sunt de asemenea importante. Dacă
Pete simte la început răceală din partea lui Jon, dar mai apoi simte căldură și aprobare,
schimbarea va ridica atractivitatea lui Jon la un nivel mai înalt decât dacă Pete ar fi simțit
sentimente pozitive încă de la început.
Stabilitatea – Nivelul de comparație a alternativelor (NCAlt)
Thibaut și Kelly sugerează că există un al doilea criteriu potrivit căruia putem evalua
rezultatele pe care le primim. Ei îl numesc nivelul de comparație al alternativelor (NCAlt), iar
acesta este determinat de cele mai bune recompense disponibile în afara relației curente. Spus
altfel, NCAlt este cel mai rău rezultat pe care o persoană îl poate accepta, rămânând, în același
timp, în relația respectivă. Pe măsură ce posibilități exterioare mai atractive devin disponibile,
sau pe măsură ce rezultatele existente coboară sub NCAlt stabilit, instabilitatea relației crește.
Aici, din nou, o explicație ce ține de schimbul social sună ca o analiză a bursei de valori. De
aceea, unii susținători numesc abordarea schimbului social o „teorie a comportamentului
economic”.
Conceptul NCAlt nu vorbește despre chestiunea atracției sau a satisfacției, însă explică de
ce uneori oamenii rămân în relații abuzive. De pildă, asistenții sociali descriu situația dificilă a
132

soției bătute ca fiind una a „costurilor scăzute și a recompenselor reduse”. În ciuda suferinței,
femeia se simte prinsă în situația dureroasă, pentru că opțiunea de a rămâne singură îi apare ca
fiind una și mai rea (rezultatul > NCAlt). Ea va pleca numai când percepe o alternativă exterioară
care îi promite o viață mai bună (NCAlt > rezultatul).
Valorile relative ale rezultatului, ale lui CN și ale lui CNAlt sunt suficiente pentru a
determina dacă o persoană este dispusă să devină vulnerabilă pentru a avea o relație mai
profundă. Situația optimă este atunci când ambele părți găsesc...
Rezultatul > NCAlt > NC
Folosind exemplul lui Pete, notația arată că el preconizează o prietenie cu Jon care să fie
mai mult decât satisfăcătoare. Legătura cu Jon va fi stabilă deoarece nu există altă relație mai
atractivă în campus. Totuși Pete nu se va simți prins în capcană pentru că are alte opțiuni
mulțumitoare la îndemână, dacă relația se deteriorează. Prin urmare, vedem că teoria schimbului
social explică de ce Pete este amorsat pentru penetrația socială. Dacă calculele lui Jon sunt
similare, cei doi colegi de cameră vor începe procesul de vulnerabilizare reciprocă pe care îl
descriu Altman și Taylor, iar dezvăluirea reciprocă de sine îi va aduce mai aproape.

COMENTARII CRITICE: RETRAGEREA DIN PENETRAȚIA SOCIALĂ


Penetrația socială este o explicație consacrată și familiară a modului în care se dezvoltă
apropierea, însă mai bine de 300 de studii ulterioare sugerează că drumul spre intimitate descris
în paginile anterioare nu este chiar precis. Tot așa cum Altman și Taylor descriu prietenii ca
mereu aflați în proces de reevaluare a propriei relații în lumina noilor experiențe, pentru noi are
sens să reevaluăm predicțiile teoriei pe care viața reală nu le susține.
Contrar predicției inițiale, conform căreia reciprocitatea dezvăluirii de sine va fi maximă
în stadiile explorative ale unei relații, VanLear a identificat mai des împărtășirea reciprocă în
zona de mijloc – semi-privată – a penetrației [4]. Discrepanța se poate datora vitezei neașteptate
a revelării de sine. Dovezile arată că prieteniile se formează prin împingerea rapidă a lamei
dezvăluirii mai degrabă decât printr-o inserție măsurată. Psihologul John Berg de la
Universitatea din Mississippi a descoperit că adesea colegii de cameră se hotărăsc în câteva
săptămâni dacă vor rămâne sau nu împreună în anul următor [5].
Teoria originală nu a făcut nicio mențiune a diferenței de gen în corelație cu
vulnerabilitatea, însă ultimul rezumat al cercetării lui Altman și Taylor conchide că bărbații sunt
mai puțin deschiși decât femeile. Dacă Pete și Jon erau Pam și Joan, amploarea, profunzimea și
viteza dezvăluirii ar fi fost probabil mai mare.
Teza inițială a teoriei lui Altman și Taylor a descris ruperea relațiilor ca pe un proces
invers penetrației, în care ambele părți sigilează straturile interioare ale vieților lor și încet se
separă. Pentru a verifica această ipoteză, Betsy Tolstedt, psiholog la spitalul Hines din Chicago și
Joseph Stokes, psiholog la Universitatea din Illinois au analizat conversația partenerilor
romantici cu istorie de lungă durată în momentul când relațiile lor se destramă. Ei au descoperit
că sentimentele de suferință și supărare au făcut ca procesul despărțirii să fie mai haotic decât ar
prezice teoria. În consens cu raportările consilierilor maritali, descoperirile lor indică faptul că
profunzimea dezvăluirii de sine crește adeseori dramatic în fazele de sfârșit ale deteriorării [6].
Altman se îndoise de presupoziția sa fundamentală, potrivit căreia deschiderea este
calitatea predominantă a dezvoltării relațiilor. El speculează că dorința de intimitate poate
neutraliza ceea ce inițial crezuse că este o căutare unidirecțională a intimității. Acum propune un
„model dialectic”, care presupune că „relațiile sociale umane sunt caracterizate de deschidere sau
contact și de închidere sau separare între participanți” [7]. El este încredințat că tensiunea dintre
133

deschidere și închidere duce la cicluri de dezvăluire și de retragere. Nu există garanție că undele


de accesibilitate ale lui Pete se vor sincroniza cu fluxurile și refluxurile deschiderii lui Jon. Două
studii recente ale lui VanLear confirmă că deschiderea și închiderea se succed una alteia atât în
relațiile de prietenie, cât și în cele romantice [8]. Capitolul 14 arată cum alți specialiști în
comunicare au continuat să dezvolte o perspectiva dialectică. Apropierea pe termen lung este o
predicție cu mari șanse.
Deși Altman și Taylor au găsit că este necesar să-și modifice teoria originală, imaginea
lor a tăișurilor pătrunzând adânc într-o ceapă cu multe straturi s-a dovedit a fi un model folositor
al dezvoltării intimității. Dacă Pete și Jon sunt colegi de cameră tipici, probabil că se vor limita
unul pe celălalt la o penetrație parțială. Însă atât timp cât vulnerabilitatea reciprocă produce mai
multă plăcere decât suferință, ei vor continua să se apropie.
Utilizarea en gross a lui Altman și Taylor a analizei recompensă-cost pentru a explica
impulsul spre penetrație ridică cel puțin două întrebări. În primul rând, poate fi redus în mod
rezonabil un amestec complex de avantaje și dezavantaje la un singur număr? În al doilea rând,
presupunând că într-adevăr cuantificăm rezultatele unei relații, suntem noi oare atât de
consecvenți în egoism încât să alegem mereu să facem ceea ce calculăm că este în interesul
nostru?
Paul Wright, psiholog la Universitatea din Dakota de Nord crede că Pete și Jon ar putea
atinge punctul unei asemenea apropieri încât relația lor să nu mai fie condusă de preocuparea
centrată pe sine a câștigului personal. Când prieteniile au ceea ce Wright numește „calitatea
intrinsecă de a-și constitui propria recompensă”, oamenii privesc lucrurile bune care li se
întâmplă prietenilor ca recompense în sine [9]. Jon ar deveni la fel de entuziasmat de interviul de
angajare încununat de succes al lui Pete ca și în cazul în care ar fi obținut el însuși slujba
respectivă. Această rară forma de dragoste altruistă presupune o transformare relațională, nu doar
mai multă dezvăluire de sine [10]. Teoria lui Altman și Taylor nu vorbește despre tranziția de la
„eu” la „noi”, însă evident susține că aceasta are loc numai după un proces extins de penetrație
socială.

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Modelul cepei poate fi secționat în opt părți, reprezentând amploarea vieții unei persoane.
Cum ați numi aceste opt regiuni de interes în propria dumneavoastră viață?
2. „Nu există dragoste mai mare decât aceea de a-ți pune viața la dispoziția prietenilor” [11]. Dat
fiind principiul minimax al comportamentului uman, folosit într-o analiză a schimbului social,
cum este posibil un asemenea sacrificiu?
3. Teoria penetrației sociale este, de regulă, concepută ca teorie a dezvăluirii de sine. Care ar fi
câteva modalități de a arăta vulnerabilitate într-o relație?
4. Truismul romantic „dacă o cunoști, trebuie s-o iubești” pare să contrazică maxima relațională
„familiaritatea dă naștere disprețului”. Date fiind principiile teoriei penetrației sociale, vă puteți
gândi la o modalitate în care ambele afirmații să fie adevărate?

NOTE
[1] Dalmas Taylor și Irwin Altman, "Communication in Interpersonal Relationships: Social
Penetration Processes," in Interpersonal Processes: New Directions in Communication
Research, Michael Roloff și Gerald Miller (editori), Sage, Newbury Park, Calif., 1987, p. 259.
[2] Harold H. Kelley și John W. Thibaut, Interpersonal Relationships, John Wiley & Sons, New
York, 1978.
134

[3] John Stuart Mill, A System of Logic, J. W. Parker, London, 1843, cartea a VI-a, capitolul XII.
[4] C. Arthur VanLear, "The Formation of Social Relationships: A Longitudinal Study of Social
Penetration," Human Communication Research, Vol. 13, 1987, pp. 299-322.
[5] John Berg, "Development of Friendship between Roommates," Journal of Personality and
Social Psychology, Vol. 46, 1984, pp. 346-356.
[6] Betsy Tolstedt și Joseph Stokes, "Self-Disclosure, Intimacy, and the Depenetration Process,"
Journal of Personality and Social Psychology, Vol. 46, pp. 84-90.
[7] Irwin Altman, Anne Vinsel, și Barbara Brown, "Dialectic Conceptions in Social Psychology:
An Application to Social Penetration and Privacy Regulation," in Advances in Experimental
Social Psychology, Vol. 14, Leonard Berkowitz (editor), Academic Press, New York, 1981, p.
139.
[8] VanLear, "The Formation of Social Relationships," și C. Arthur VanLeur, "Testing a Cyclical
Model of Communication Openness in Relationship Development: Two Longitudinal Studies,"
Communication Monographs, Vol. 58, 1991, pp. 337-361.
[9] Paul H. Wright, "Self-Referrent Motivation and the Intrinsic Quality of Friendship," Journal
of Social and Personal Relationships, Vol. 1, 1984, pp. 115-130.
[10] Richard Conville, Relational Transitions: The Evolution of Personal Relationships, Praeger,
New York, 1991, pp. 19-40.
[11] Din Ioan, 15:13, The American Bible, J. P. Kennedy & Sons, New York, 1970.
135

CAPITOLUL 12. TEORIA REDUCERII INCERTITUDINII


a lui Charles Berger

Oricât de mult ar ajunge să se apropie unul de altul doi oameni, ei încep întotdeauna prin
a fi străini. Să presupunem că tocmai v-ați angajat ca șofer care face comisioane în timpul
sărbătorilor de Crăciun. După ce ați discutat cu ceilalți șoferi, trageți concluzia că venitul
dumneavoastră și liniștea sufletească depind de reușita relației pe care o veți avea cu Heather,
operatorul stației de comunicare. Tot ce știți sigur despre Heather este că e foarte atașată de
Hannah, un câine labrador de 45 de kilograme care n-o scapă niciodată pe stăpâna sa din ochi.
Șoferii veterani glumesc spunând că e greu să distingi vocile lui Heather și a lui Hannah prin
stație. Cu oarecare neliniște sufletească, aranjați o întâlnire cu Heather (și Hannah) la cafea și
gogoși înaintea primei dumneavoastră zile de muncă. Habar nu aveți la ce să vă așteptați.
Charles Berger consideră că e normal să avem îndoieli în privința capacității noastre de a
prevedea rezultatele unor prime întâlniri. Berger, profesor de comunicare, în prezent la
Universitatea din California la Davis, observă că „începuturile relațiilor personale sunt pline de
incertitudini” [1]. Spre deosebire de teoria penetrației sociale, care încearcă să prevadă viitorul
unei relații în funcție de recompensele și costurile proiectate (vezi Capitolul 11), teoria reducerii
incertitudinii a lui Berger se concentrează pe modul în care este folosită comunicarea pentru a
obține cunoașterea și a crea înțelegerea:
Esența prezentei teorii este presupunerea că, atunci când străinii se întâlnesc, preocuparea lor
principală este aceea de reducere a incertitudinii sau de mărire a predictibilitații în ceea ce
privește atât propriul comportament, cât și al celorlalți implicați în interacțiunea respectivă. [2]
Berger consideră că scopul nostru principal atunci când vorbim cu alții este „să înțelegem
ceva” din lumea noastră interpersonală. Acesta este motivul pentru care vă întâlniți cu o străină și
cu câinele acesteia la micul dejun. Dacă v-ați adus propriul câine la întâlnire, probabil cei doi
câini se vor învârti și adulmeca unul pe altul, fiecare încercând să-și facă o idee despre
omologului său. Oamenii nu sunt diferiți; sunt doar puțin mai subtili, căci folosesc simboluri în
loc de mirosuri pentru a-și trage concluziile.

REDUCEREA INCERTITUDINII: PREDICȚIA ȘI EXPLICAȚIA


Faptul că Berger se concentrează asupra previzibilității se datorează direct teoriei
informației a lui Shannon și Weaver (vezi Capitolul 4). „Incertitudinea crește pe măsură ce scade
capacitatea persoanelor de a prevedea care alternativă sau alternative e mai probabil că vor fi
urmate” [3]. El îi este de asemenea îndatorat perspectivei lui Fritz Heider asupra oamenilor,
văzuți ca psihologi intuitivi. Heider, părintele teoriei atribuției, spunea că facem în mod constant
inferențe cu privire la motivele care îi determină pe oameni să acționeze în felul în care
acționează [4]. Trebuie să prevedem și să explicăm. Dacă Heather va ridica vocea prin stație
vorbind cu dumneavoastră, doriți să înțelegeți de ce.
Berger observă că există cel puțin două feluri de incertitudine cu care vă confruntați când
porniți spre întâlnirea cu Heather. Pentru că nu sunteți sigur cum veți acționa, un tip de
incertitudine conține întrebări legate de comportament. Oare să-i strângeți mâna? Cine plătește
gogoșile? Să mângâiați câinele? Adesea există protocoale procedurale acceptate ce ușurează
stresul pe care-l poate cauza incertitudinea comportamentală. Bunele maniere merg chiar mai
departe decât bunul simț.
Un al doilea tip de incertitudine se concentrează asupra întrebărilor cognitive care au ca
scop să descopere cine este cealaltă persoană ca individ unic. Ce îi place lui Heather în privința
136

muncii sale? Ce o încântă? Întristează? Înfurie? Are și alți prieteni sau își concentrează toată
atenția asupra câinelui? Când întâlniți o persoană pentru prima dată, mintea dumneavoastră poate
evoca un amestec remarcabil de trăsături și caracteristici ale persoanei respective. Reducerea
incertitudinii cognitive înseamnă obținerea de informații care vă permit să înlăturați multe dintre
aceste posibilități. Acesta este tipul de reducere a incertitudinii la care se referă teoria lui Berger.

O TEORIE AXIOMATICĂ: CERTITUDINE DESPRE INCERTITUDINE


Berger propune o serie de axiome care să explice legătura dintre conceptul său central de
incertitudine și șapte variabile cheie ale dezvoltării relaționale: comunicarea verbală, căldura
non-verbală, căutarea informațiilor, dezvăluirea de sine, reciprocitatea, similaritatea și simpatia
[5]. Tradițional, axiomele sunt considerate adevăruri de la sine înțelese, care nu necesită dovezi
suplimentare. (Toți oamenii au fost creați egali. Cea mai scurtă distanță între două puncte este
linia dreaptă. Ce urcă trebuie să coboare.) Iată cele șapte adevăruri ale lui Berger cu privire la
incertitudinea inițială.
Axioma 1: Dat fiind nivelul ridicat de incertitudine prezent la începutul fazei de intrare într-o
relație, pe măsură ce cantitatea de comunicare verbală între străini crește, nivelul incertitudinii
fiecărui participant la relația respectivă scade. Pe măsură ce incertitudinea scade în continuare,
cantitatea de comunicare verbală va crește.
Când vă așezați prima dată alături de Heather, conversația va fi șovăielnică și întrucâtva
pretențioasă. Pe măsură ce cuvintele încep să curgă, veți descoperi unul despre celălalt lucruri
care vă vor face să vă simțiți mai încrezători unul în prezența celuilalt. Când nivelul
dumneavoastră de confort crește, viteza conversației va ține pasul.
Axioma 2: În situația unei prime interacțiuni, pe măsură ce expresivitatea non-verbală de afiliere
crește, nivelurile incertitudinii vor descrește. În plus, scăderile de la nivelul incertitudinii vor
cauza creșterea expresivității non-verbale de afiliere.
Când rigiditatea inițială lasă loc aprobărilor din cap și încercărilor de a zâmbi, vă veți
face o idee mai bună despre cine este Heather. Această asigurare conduce la alte semne de
căldură: contact vizual prelungit, aplecarea corpului înainte, ton plăcut al vocii etc.
Axioma 3: Nivelurile ridicate de incertitudine determină amplificarea comportamentului orientat
spre căutarea informațiilor. Pe măsură ce nivelurile incertitudinii scad, comportamentul orientat
spre căutarea informațiilor se diminuează.
Ce anume în privința lui Heather i-a determinat pe ceilalți șoferi să vă avertizeze să nu
pășiți cu stângul în această relație? Pur și simplu nu aveți idee. Ca un gândac cu antenele în
alertă, monitorizați cu atenție tot ce spune și felul cum acționează Heather pentru a aduna indicii
în privința personalității sale. Însă deveniți mai puțin vigilent când ea va explica ciuda câinelui
pe șoferii care se plâng de comenzile prin radio. Indiferent dacă credeți că iritarea ei este
justificată sau nu, începeți să vă relaxați pentru că aveți o idee mai clară cu privire la ce să vă
așteptați de la interlocutoare.
Axioma 4: Nivelurile ridicate ale incertitudinii într-o relație cauzează scăderi ale nivelului
intimității, manifest în conținutul comunicării. Nivelurile scăzute ale incertitudinii produc niveluri
ridicate ale intimității.
Precum Altman și Taylor (Capitolul 11), Berger echivalează intimitatea comunicării cu
profunzimea dezvăluirii de sine. Informațiile demografice care dezvăluie faptul că Heather a
crescut în Toledo și că dumneavoastră sunteți viitor licențiat în comunicare sunt relativ lipsite de
intimidate. Acestea sunt tipicele cuvinte amabile introductive ale noilor cunoștințe care încă
încearcă să afle ce părere are celălalt despre un lucru sau altul. Faptul că Heather admite că simte
mai multă loialitate din partea lui Hannah decât din partea oricărei alte persoane este o afirmație
137

îndrăzneață care ridică nivelul intimității conversației într-un plan inedit. Oamenii exprimă
atitudini, valori și sentimente atunci când au o idee clară despre care va fi răspunsul celui care
ascultă.
Axioma 5: Nivelurile ridicate ale incertitudinii produc valori ridicate ale reciprocității. Nivelurile
scăzute ale incertitudinii produc niveluri scăzute ale reciprocității.
Cercetarea în chestiunea dezvăluirii de sine confirmă concepția potrivit căreia oamenii
tind să împărtășească detalii ale vieților lor personale într-un ritm adecvat disponibilității
partenerului de a împărtăși informații intime [6]. Vulnerabilitatea reciprocă este deosebit de
importantă în stadiile timpurii ale unei relații. Chestiunea pare să fie una legată de putere. Atunci
când cunoașterea reciprocă este minimă, suntem atenți să nu lăsăm cealaltă persoană să aibă un
avantaj asupra noastră prin faptul că este deținătorul exclusiv al informațiilor potențial jenante.
Dar atunci când cunoaștem deja suișurile și coborâșurile poveștii cuiva, un flux egal de
informație pare mai puțin esențial. Berger nu ar anticipa monologuri lungi la prima
dumneavoastră întâlnire cu Heather, dar întâlnirile ulterioare pot fi altă poveste.
Axioma 6: Similaritățile dintre persoane reduc incertitudinea, în timp ce neasemănările produc
creșteri ale incertitudinii.
Cu cât sunt mai numeroase punctele de contact pe care le stabiliți cu Heather, cu atât mai
mult veți simți că o înțelegeți pe dinăuntru și pe dinafară. Dacă iubiți câinii, veți rezona unul cu
celălalt. Dacă însă aveți o slăbiciune pentru pisoii care torc, devotamentul lui Heather pentru
acest animal servil vă va determina să vă întrebați dacă veți fi vreodată capabil să înțelegeți ce o
impresionează.
Axioma 7: Creșterile nivelului incertitudinii produc descreșteri ale simpatiei; descreșterile
incertitudinii produc creșteri ale simpatiei.
Această axiomă sugerează că, pe măsură ce aflați mai multe despre Heather, o veți
aprecia din ce în ce mai mult. Acest lucru contrazice direct opinia cinică potrivit căreia
„familiaritatea dă naștere disprețului”, afirmând, în schimb, că „dacă o cunoști, trebuie s-o
iubești”.

TEOREMELE: FORȚA LOGICĂ A AXIOMELOR INCERTITUDINII


O dată ce garantăm validitatea celor șapte axiome, este tentant să le combinăm două câte
două pentru a dobândi o înțelegere suplimentară a dinamicilor relaționale. Axiomele combinate
produc concluzii necesare atunci când sunt inserate în modelul bine-cunoscut al deducției logice:
Dacă A = B
și B = C
atunci A = C
Berger face acest lucru pentru toate combinațiile posibile, generând astfel douăzeci și una
de teoreme. De exemplu:
Dacă similaritatea reduce incertitudinea (axioma 6) și incertitudinea redusă sporește simpatia
(axioma 7), atunci similaritatea și simpatia sunt potențial relaționate (teorema 21).
În acest caz, rezultatul nu este chiar șocant. Legătura dintre similaritate și simpatie este o
descoperire de mult consolidată în cercetarea atracției interpersonale [7]. Însă, când sunt privite
ca un întreg aceste douăzeci și una de extensii logice schițează o teorie destul de comprehensivă
a dezvoltării interpersonale – totul pe baza importanței reducerii incertitudinii în interacțiunea
umană.

GÂNDURI SUPLIMENTARE PE MARGINEA CHESTIUNII ÎN DISCUȚIE


138

Berger a propus pentru întâia oară sistemul său de axiome și teoreme al reducerii
incertitudinii într-o lucrare din 1975, publicată împreună cu colegul său Richard Calabrese de la
Universitatea Northwestern. El a continuat să adauge noi vederi procesului pe parcursul
următoarei decade. Trei adăugiri au extins semnificativ teoria.
1. Motivarea de a căuta informații
Axioma 3 afirmă clar că incapacitatea de a prevedea și explica acțiunile oamenilor la
prima întâlnire cu aceștia este motivul pentru care doriți să aflați mai multe despre ei. Ignoranța
interpersonală nu e o fericire; e frustrantă! Însă Berger a pretins ulterior că dorința noastră de a
reduce incertitudinea în privința unor noi cunoștințe primește un impuls suplimentar în oricare
din următoarele trei condiții prealabile [8]:
a. Anticiparea interacțiunii viitoare: știm că vom revedea persoanele respective.
b. Valoarea de stimulare: persoanele respective se află în posesia a ceva ce ne dorim.
c. Deviere: persoanele respective se comportă ciudat.
Heather îndeplinește toate cele trei condiții. Știți că va trebui să aveți de-a face cu ea preț
de câteva săptămâni în viitorul apropiat, vă poate ajuta sau compromite din punct de vedere
financiar prin rutele pe care vi le repartizează și, în plus, manifestă acest straniu atașament față
de Hannah. Potrivit lui Berger, dacă adăugați acești trei factori curiozității dumneavoastră
naturale, veți dori cu adevărat să rezolvați dilema identității lui Heather.
2. Strategii de eliminare a îndoielilor
Berger a inițiat un program extensiv de cercetare pentru a cataloga cu acuratețe
modalitățile în care oamenii „află lucruri despre alții pentru a-și reduce propria incertitudine
vizavi de aceștia”. El raportează trei abordări diferite [9], iar persoana care bâjbâie după
răspunsuri le va folosi probabil pe toate trei.
a. Strategie pasivă. Noi îi observăm supărător de mult pe ceilalți trăindu-și viața. Această
tactica a muștei de pe perete funcționează cel mai bine atunci când subiectul investigației noastre
e studiat în timp ce răspunde altor persoane într-un context informal sau „în culise”. În acest fel,
el sau ea va rămâne neavizat de interesul și verificarea noastră și deci nu se va pune în gardă.
(Această strategie sună ca un comportament normal de „spionaj” din orice campus universitar.)
b. Strategie activă. Cerem informații unui terț. Desigur, înțelegem că respectiva
cunoștință comună va face, cel mai probabil, o dare de seama întrucâtva denaturată, însă cei mai
mulți dintre noi avem încredere în propria capacitate de a filtra prejudecățile și a distinge
adevăratul personaj fundamental din povestea cuiva. De asemenea, putem modifica mediul
înconjurător (rearanja mobila, plănui o intrigă într-un grup) pentru a observa cum reacționează
persoana care ne interesează. Ca și în cazul abordării pasive, nu există comunicare față în față cu
persoana respectivă.
c. Strategie interactivă. Îi putem ruga pe alții să vorbească despre ei înșiși. Aceasta este
cea mai rapidă cale de reducere a incertitudinii, însă cel care întreabă nu poate merge mai
departe. Sondajul continuu conform normelor sociale începe să ia turnura interogarii sub tortură
sau a „Inchiziției”. Propria noastră dezvăluire de sine oferă un mod alternativ de a scoate
informații de la ceilalți fără a părea că ne amestecăm în viețile lor. Prin propria transparență,
creăm o atmosferă sigură pentru ca ceilalți să răspundă cu aceeași monedă – ceea ce aceștia se
pot simți obligați să facă. Berger ne avertizează că orice răspuns interactiv primim poate fi
selectiv sau înșelător.
3. O noua axiomă
Mulți specialiști în domeniul comunicării au mutat teoria reducerii incertitudinii dincolo
de limitele situației în care doi străini se întâlnesc pentru prima dată. Berger aplaudă această
139

extensie. „Lărgirea orizontului unei teorii sugerează potențiala utilitate a reconceptualizării și a


extinderii formulării originale” [10]. De exemplu, Malcolm Parks de la Universitatea de stat din
Michigan și Mara Adelman de la Universitatea din Seattle au descoperit că bărbații și femeile
care comunică mai des cu familiile și prietenii partenerilor lor romantici au mai puține
incertitudini în privința persoanei iubite decât cei ale căror relații există în relativă izolare [11].
Cuplurile care-și împărtășesc experiențele tind de asemenea să rămână împreună. Pe baza acestor
descoperiri, Berger oferă o axiomă în plus celor șapte inițiale.
Axioma 8: Rețelele comune de comunicare reduc incertitudinea, în timp ce lipsa rețelelor comune
sporește incertitudinea.
Încorporarea noii axiome în concepția sa formală i-a permis lui Berger să genereze șapte
teoreme noi ale dezvoltării interpersonale.
Cultura este rețeaua comună de comunicare prin excelență. Teoreticienii interculturalității
și-au însușit teoria reducerii incertitudinii pentru posibila sa relevanță în studiul diferențelor de
comunicare flagrant de evidente când se întâlnesc estul cu vestul și nordul cu sudul. Când
părăsim confortul familiarului și devenim străini într-o țară străină, nivelul incertitudinii noastre
se ridică. William Gudykunst de la Universitatea de stat din California, Fullerton a adoptat și
adaptat teoria lui Berger comunicării dintre americani și japonezi sau coreeni. Gudykunst susține
că reducerea incertitudinii și-a anxietății care o însoțește adeseori este cheia unirii marginilor
prăpastiei dintre culturi [12]. Însă el este de asemenea convins că incertitudinea se resimte altfel
în sudul Asiei decât în Statele Unite sau în nordul Europei. Am să aștept să descriu extensia lui
Gudykunst a teoriei reducerii incertitudinii în prezentarea teoriei sale a gestionarii anxietății/
incertitudinii în secțiunea despre comunicarea interculturală (vezi Capitolul 31). Este sufficient,
pe moment, să înțelegem că ideile lui Berger au declanșat cercetări extinse în rândul altor
specialiști în comunicare.

COMENTARII CRITICE: SUSPICIUNI SÂCÂITOARE ÎN PRIVINȚA


INCERTITUDINII
În versiunea cea mai nouă, adusă la zi, a teoriei reducerii incertitudinii, Charles Berger
admite că teza sa originală conținea „unele propoziții cu validitate îndoielnică” [13]. Criticii arată
rapid cu degetul spre teorema 17, care prevede că pe măsură ce cineva vă place din ce în ce mai
mult, veți căuta din ce în ce mai puțin să vă informați în privința persoanei respective.
Sincer, nu e clar de ce căutarea de informații se reduce pe măsură ce simpatia crește, dacă nu ca
necesitate obținută prin inferența deductivă din structura axiomatică a teoriei reducerii
incertitudinii. În fapt, pare mai rezonabil să sugerăm că oamenii vor căuta informații despre și de
la cei pe care îi simpatizează, mai degrabă decât despre și de la cei pe care nu îi plac. [14]
Aceasta este evaluarea fără menajamente a lui Kathy Kellermann de la Universitatea din
California la Santa Barbara, care a participat inițial la programul de cercetare al lui Berger. Am
putea fi dispuși să trecem cu vederea această eroare evidentă ca fiind o simplă scăpare între
douăzeci și una de teoreme, însă structura logică riguroasă care constituie ingeniozitatea teoriei
nu ne permite această opțiune. Teorema 17 este dictată de axiomele 3 și 7. Dacă teorema este
greșită, axiomele sunt suspecte. Kellerman suspectează presupoziția motivațională a axiomei 3
ca fiind problema.
Axioma 3 presupune că lipsa de informație declanșează căutarea cunoașterii. Însă
Kellermann și Rodney Reynolds, acum la Universitatea Regent, au studiat motivația de a reduce
incertitudinea în cazul a mai mult de o mie de studenți de la zece universități și au aflat că „a dori
cunoașterea mai degrabă decât a-ți lipsi cunoașterea este ceea ce încurajează căutarea de
140

informații în întâlnirile inițiale cu alții” [15]. Concluzia lor este ilustrată de povestea unui
profesor care a întrebat un băiat: „Care este diferența dintre ignoranță și indiferență?” Studentul
a replicat: „Nu știu și nu-mi pasă.” (Avea dreptate!) Kellermann și Reynolds n-au reușit nici să
descopere că interacțiunea viitoare anticipată, valoarea stimulativă sau abaterea de la „normal”
dau vreun impuls căutării de informații, cum pretindea Berger că se întâmplă. Așadar, se pare că
ideea lui Berger potrivit căreia există o dorință universală de a reduce incertitudinea în timpul
interacțiunilor inițiale este chestionabilă în cel mai bun caz; ea însă rămâne parte din teorie.
Un alt atac asupra teoriei vine de la Michael Sunnafrank de la Universitatea din
Minnesota la Duluth. El provoacă teza lui Berger potrivit căreia reducerea incertitudinii este
cheia înțelegerii primelor întâlniri ale oamenilor. Consecvent modelului lui Altman și Taylor al
penetrației sociale, Sunnafrank insistă că începutul unei relații este determinat de „valoarea
rezultatelor preconizate” [16]. El este încredințat că maximizarea recompenselor este mai
importantă decât înțelegerea personalității. Dacă acest lucru este adevărat, veți fi mai preocupat
de stabilirea unei relații profesionale plăcute cu Heather la prima întâlnire decât de a descoperi ce
o impresionează.
Cine are dreptate, Berger sau Sunnafrank? Ce este mai important pentru oameni atunci
când se întâlnesc pentru prima dată: reducerea incertitudinii sau valoarea rezultatelor
preconizate? Testele inițiale favorizează recompensele proiectate drept chestiunea cea mai
importantă. De pildă, Theodore Grove și Doris Werkman le-au cerut studenților lor de la
Universitatea de stat din Portland să vorbească atât cu un străin capabil, cât și cu unul handicapat
din punct de vedere fizic. Atunci când discutau cu cineva în scaun cu rotile, temerile studenților
(valoarea preconizată a rezultatelor) a câștigat în fața curiozității (dorința de a reduce
incertitudinea) [17].
Berger nu crede că o competiție reală între reducerea incertitudinii și valoarea preconizată
a rezultatelor este posibilă. El spune că orice predicții faceți în privința beneficiilor muncii alături
de Heather nu sunt mai presus decât calitatea cunoașterii dumneavoastră curente. În măsura în
care nu sunteți sigur de modul în care o acțiune vă va afecta relația, valoarea preconizată a
rezultatelor nu are sens.
Deși validitatea teoriei lui Berger se află sub semnul întrebării, analiza sa a interacțiunilor
inițiale reprezintă o contribuție majoră la cercetarea în domeniul comunicării. El a observat
recent că „domeniul comunicării a suferit și continuă să sufere de un deficit în ce privește
schimbul intelectual, relativ la alte domenii relaționate; domeniul importă mult mai mult decât
exportă” [18]. Teoria reducerii incertitudinii a fost o încercare timpurie a unui cercetător instruit
în domeniu de-a da un curs diferit tendinței respective. Succesul său în stimularea gândirii critice
printre colegii săi de breaslă se vede în faptul că fiecare autor citat în acest capitol este membru
al unui departament de comunicare.
Cu toate că e posibil ca unele dintre axiomele lui Berger să nu reflecte perfect procesul
realizării de noi cunoștințe, interesul său pentru reducerea incertitudinii se află în inima cercetării
în domeniul comunicării. Pledând pentru continuarea dialogului și pentru schimbare în locul
respingerii în bloc a teoriei, Berger întreabă:
Ce poate fi mai important în studiul comunicării decât următoarele propuneri: (1) adaptarea este
esențială supraviețuirii, (2) adaptarea este posibilă numai prin reducerea incertitudinii și (3)
incertitudinea poate fi atât redusă cât și produsă de către activitatea comunicațională? [19]
O întrebare retorica grozavă.

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


141

1. O axiomă este un adevăr de la sine înțeles. Care dintre axiomele lui Berger vi se pare cea mai
neevidentă?
2. Se potrivește predicția lui Berger în privința relației dintre dezvăluirea de sine și reciprocitate
cu prognoza teoriei penetrației sociale?
3. În ce condiții consideră Berger că este curiozitatea noastră față de o altă persoană aproape
irezistibilă?
4. Relația dintre căutarea de informații și simpatie din teorema 17 este numai una dintre cele
douăzeci și una de predicții inițiale. De ce se îndoiesc criticii în privința validității acesteia cu
atâta seriozitate?

NOTE
[1] Charles Berger, "Uncertainty and Information Exchange in Developing Relationships," in
Handbook of Personal Relationships, Steve Duck (editor), Wiley, New York, 1988, p. 244.
[2] Charles Berger și Richard Calabrese, "Some Explorations in Initial Interactions and Beyond:
Toward a Developmental Theory of Interpersonal Communication," Human Communication
Research, Vol. 1, 1975, p. 100.
[3] Charles Berger și William Gudykunst, "Uncertainty and Communication," in Progress in
Communication Sciences, Vol. X, Brenda Dervin și Melvin Voigt (editori), Ablex, Norwood, N.
J., 1991, p. 23.
[4] Pentru o excelentă prezentare a teoriei atribuției, vezi Kelly Shaver, An Introduction to
Attribution Processes, Lawrence Erlbaum Associates, Hillsdale, N. J., 1983. Teoria lui Heider
este de asemenea descrisă în primele două ediții ale acestui text (1991, 1994).
[5] Berger și Calabrese, pp. 99-112.
[6] Joseph Cappella, "Mutual Influence in Expressive Behavior: Adult-Adult and Infant-Adult
Dyadic Interaction," Psychological Bulletin, Vol. 89, 1981, pp. 101-132.
[7] Ellen Bercheid și Elaine Walster, Interpersonal Attraction, ediția a 2-a, Addison-Wesley,
Reading, Mass., 1978, pp. 61-89.
[8] Charles Berger, "Beyond Initial Interaction: Uncertainty, Understanding, and the
Development of Interpersonal Relationships," in Language and Social Psychology, H. Giles și R.
St. Clair (editori), Basil Blackwell, Oxford, Eng., 1979, pp. 122-144.
[9] Ibid.
[10] Berger și Gudykunst, p. 25.
[11] Malcolm Parks și Mara Adelman, "Communication Networks and the Development of
Romantic Relationships: An Extension of Uncertainty Reduction Theory," Human
Communication Research, Vol. 10, 1983, pp. 55-79.
[12] William Gudykunst, "Uncertainty and Anxiety," in Theories in Intercultural
Communication, Young Yun Kim și William Gudykunst (editori), Sage, Newbury Park, Calif.,
1988, pp. 123-156.
[13] Charles Berger, "Communication Under Uncertainty," in Interpersonal Processes: New
Directions in Communication Research, Michael Roloff și Gerald Miller (editori), Sage,
Newbury Park, Calif., 1987, p. 40.
[14] Kathy Kellermann și Rodney Reynolds, "When Ignorance Is Bliss: The Role of Motivation
to Reduce Uncertainty in Uncertainty Reduction Theory," Human Communication Research,
Vol. 17, 1990, p. 7.
[15] Ibid., p. 71.
142

[16] Michael Sunnafrank, "Predicted Outcome Value During Initial Interaction: A Reformulation
of Uncertainty Reduction Theory," Human Communication Research, Vol. 13, 1986, pp. 3-33.
[17] Theodore Grove si Doris Werkman, "Conversations with Able-Bodied and Visually
Disabled Strangers: An Adversarial Test of Predicted Outcome Value and Uncertainty Reduction
Theories," Human Communication Research, Vol. 17, 1991, pp. 507-534.
[18] Charles Berger, "Communication Theories and Other Curios," Communication
Monographs, Vol. 58, 1991, p. 102.
[19] Berger, "Communicating Under Uncertainty," p. 58.
143

MENȚINEREA RELAȚIILOR

Termenul mentenanță ne poate duce cu gândul la un atelier de reparații de mașini, în care


muncitori în salopete pătate de ulei și cu grăsime sub unghii se străduiesc să repare un motor
uzat. Munca este dificilă, condițiile sunt mizere, iar reparația este cel mai bine realizată de
mecanici care au cât de cât idee despre ceea ce fac.
Această imagine a muncii mecanice este adecvată când ne gândim la efortul permanent
de care este nevoie pentru a menține o relație apropiată. În multe feluri, a crea o legătură strânsă
este mult mai ușor decât a o menține. Etapele inițiale ale intimității sunt adesea pline de
entuziasm în descoperirea unei ființe umane diferite, care însă vede lumea ca și noi, la care se
adaugă uimirea că persoana pe care o simpatizăm ne simpatizează la rândul său. Însă, pe măsură
ce relația se consolidează, conflictul, gelozia, neîncrederea și plictiseala pot constitui fricțiunea
care amenință să distrugă motorul. Manualul noii „Intimități” ar trebui să avertizeze că
mentenanța periodică este necesară în cazul prietenilor, al partenerilor romantici, dar și al
membrilor familiei pentru ca relațiile respective să treacă proba timpului.
În măsura în care imaginea întreținerii și a reparării unui automobil comunică importanța
„service”-ului într-o relație, metafora muncii mecanice este adecvată. Însă relațiile personale nu
sunt obiecte neanimate cu părți interschimbabile care pot fi ajustate dintr-o cheie. De când
conceptul de menținere a sănătății în organizații (MSO) s-a răspândit pretutindeni, mulți oameni
asociază termenul de mentenanță cu atenția holistă pentru organismul viu.
John Stewart, specialist în comunicare de orientare umanistă, se referă la relația personală
a unui cuplu ca la „copilul său spiritual”, născut ca rezultat al întâlnirii cuplului [1]. Analogia sa
subliniază faptul că o relație necesită grijă și cultivare continuă pentru o creștere susținută. Când
oamenii ignoră copiii spirituali pe care i-au creat, rezultatele se materializează în forma relațiilor
bolnave și slăbite. Deși Stewart consideră că este imposibil să ucizi o relație atâta timp cât unul
dintre „părinți” este încă în viață, abuzul sau abandonul copilului va avea drept consecință o
relație fragilă sau mutilată.
În finalul acestei introduceri, vă prezint cincizeci de strategii de menținere a relațiilor,
grupate în unsprezece categorii generale. Cu toate că lista se referă în special la partenerii
conjugali, prietenii și membrii familiilor pot folosi aceleași strategii. În afară de faptul că vă
oferă o posibilitate provocatoare de a vă analiza propriul efort în menținerea relațiilor, această
clasificare îmi oferă și mie o modalitate utilă de a prezenta trei teorii care se concentrează asupra
acestui subiect.
Am prezentat deja perspectiva schimbului social a lui Thibaut și Kelley ca pe o parte a
teoriei penetrației sociale (vezi Capitolul 11). Acești teoreticieni privesc comportamentul
interpersonal ca pe rezultatul logic al recompenselor și costurilor externe la care se referă
categoria A de pe lista de strategii. Din perspectiva schimbului social, strategiile antisociale și
pro-sociale de mentenanță (E și F) sunt încercări de a practica controlul relațional prin folosirea
selectivă a recompenselor și a pedepselor.
Capitolul 13 prezintă perspectiva interacțională asupra relațiilor disfuncționale a lui Paul
Watzlawick. Acesta descrie familia tipică ca pe un sistem interconectat. Vă place sau nu, ceea ce
i se întâmplă unui membru al sistemului respectiv îi influențează pe toți ceilalți membri. El crede
că excesul sau absența discuțiilor deschise despre comunicare este simptomul unei familii aflate
în impas. Această problemă ar apărea în tipurile de strategii meta-comunicaționale (C și D).
Accentul pus de Watzlawick pe efectele potențial pozitive ale apelării la un terapeut sau consilier
144

pentru a ajuta la modificarea modelelor comunicaționale ale familiei sugerează beneficiile


căutării ajutorului în exterior (K).
Deși Leslie Baxter, cercetător în domeniul comunicării a alcătuit lista de strategii de
mentenanță pe care v-o prezint în final, ea și Barbara Montgomery nu se împacă cu implicația că
scopul menținerii și reparării relațiilor ar fi acela de a reconstrui o relație la condiția sa inițială.
Ele sunt convinse că într-o relație partenerii sunt prinși între dorințe conflictuale de integrare și
separare (I și J), stabilitate și schimbare (G și H), expresivitate și intimitate (B). Pentru Baxter și
Montgomery, mentenanța relațională nu este atât despre obținerea stabilității, cât despre
gestionarea stresului inerent fiecărei legături intime. Cum relațiile se află în permanentă
fluctuație, ele preferă să se refere la procesul susținerii unei relații, mai degrabă decât să
folosească termenul de mentenanță, care dă de înțeles că schimbarea este un lucru rău. Capitolul
14 prezintă perspectiva lor dialectică.

TIPURI DE STRATEGII ȘI EXEMPLE DE MENTENANȚĂ RELAȚIONALĂ


(Baxter & Dindia, „Percepția partenerilor conjugali a strategiilor de mentenanță conjugală”)
A. Schimbarea mediului exterior
1. Sterp și ostil: „Fac să ne concentrăm asupra unui dușman comun sau asupra condițiilor
exterioare adverse”.
2. Fertil și benign: „Iau o cină la lumina lumânărilor alături de partenerul meu”.
B. Strategii de comunicare
3. Discuțiile: „Petrec mai mult timp vorbind cu partenerul meu”.
4. Contact simbolic: „Îl sun pe partenerul meu în timpul zilei doar ca să îl salut”.
5. Deschidere și sinceritate: „Sunt deschisă și sinceră cu partenerul meu”.
6. Discuții despre ziua în curs: „Vorbesc cu partenerul meu despre ziua în curs”.
7. Împărtășirea sentimentelor: „Îmi împărtășesc sentimentele partenerului meu”.
C. Meta-comunicare
8. Discuții despre probleme: „Vorbesc cu partenerul meu despre problemele relației noastre”.
9. Raportări intermediare ale progresului: „Am discuții regulate, periodice despre relația noastră
cu partenerul meu”.
10. Calmarea înaintea discuției: „Aștept până mă calmez înainte de a discuta problemele noastre
cu partenerul meu”.
11. Îi spun partenerului care îi sunt defectele: „Îi spun partenerului meu care îi sunt defectele și
cum lezează acestea relația noastră”.
D. Evitarea meta-comunicării
12. „Tac și las problema să treacă”.
E. Strategii anti-sociale
13. Cearta: „Mă cert sau mă bat cu partenerul meu”.
14. Ultimatumul: „Îi dau partenerului meu un ultimatum sau îl ameninț că voi încheia relația
noastră”.
15. Impertinența: „Sunt grosolană, ofensatoare, nepoliticoasă și lipsită de respect față de
partenerul meu”.
16. Rezervarea: „Sunt prost dispusă, îmbufnată, îi ofer partenerului meu tratamentul tăcerii”.
17. Atitudinea hiper-critică: „Îl cicălesc și îl critic pe partenerul meu”.
18. Încăpățânarea: „Sunt încăpățânată, refuz să cedez sau să fac un compromis în fața
partenerului meu”.
145

19. Afirmarea verbală că relația nu are viitor: „Îi spun partenerului meu că mariajul nostru nu are
viitor”.
20. Întreruperea contactului: „Plec de acasă fără să-i spun partenerului meu când mă întorc”.
21. Acționez cu răceală: „Îmi tratez partenerul cu răceală”.
22. Refuzul dezvăluirii de sine: „Nu îi ofer partenerului măsura obișnuită de declarații despre
mine”.
23. Refuzul favorurilor: „Refuz să-i ofer partenerului meu favorurile obișnuite sau refuz să
accept favorurile de care pur și simplu am nevoie de la el”.
24. Amenințarea exclusivității/ a locului comun/ a viitorului comun: „Am o aventură, mă prefac
că am o aventură sau flirtez cu un terț”.
F. Strategii pro-sociale
25. A fi amabil: „Sunt curtenitoare și politicoasă cu partenerul meu, îi arăt respect”.
26. A fi vesel: „Sunt veselă, bună și plăcută cu partenerul meu”.
27. Abținerea de la criticism: „Mă abțin de la a-mi critica partenerul”.
28. A ceda: „Cedez în fața partenerului meu sau fac compromisuri pentru acesta”.
29. A sugera verbal că relația are viitor: „Aduc vorba de subiecte precum achiziționarea unei
locuințe sau nașterea de copii, care indică faptul că relația va fi acolo și în viitor”.
30. Cordialitatea: „Sunt prietenoasă, amabilă, simpatetică, înțelegătoare și îl sprijin pe partenerul
meu”.
31. A asculta mai mult: „Încerc să-l ascult pe partenerul meu mai mult”.
32. A ajuta: „Îl ajut pe partenerul meu”.
33. Asigurarea exclusivității/ locului comun/ viitorului comun: „Îmi asigur partenerul de
fidelitate”.
G. Ceremonii
34. Celebrarea originilor: „Țin minte ziua de naștere a partenerului meu, ziua aniversării nunții
noastre, ziua sfântului Valentin”.
35. Amintirile: „Îmi amintesc cu partenerul meu experiențele plăcute din trecut pe care le-am
avut împreună”.
36. Discuții despre sfârșitul relației: „Vorbesc cu partenerul meu despre cum ar fi dacă relația
noastră s-ar sfârși prin divorț sau prin deces”.
37. Ceremonii de împăcare: „Îl sărut și mă împac cu partenerul meu”.
38. Celebrarea comuniunii: „Aranjez să luăm cina la cel mai scump restaurant, preferatul
nostru”.
39. Exprimarea verbală a afecțiunii: „Îi spun partenerului meu că îl iubesc”.
40. Exprimarea non-verbală a afecțiunii: „Îl îmbrățișez și sărut pe partenerul meu”.
41. Complimentele: „Îi fac complimente partenerului meu”.
42. Darurile: „Îi dăruiesc ceva partenerului meu”.
H. Anti-ritualuri/ spontaneitatea
43. „Îi fac partenerului meu o surpriză”.
I. Comuniunea
44. Timpul petrecut împreună: „Petrec mai mult timp cu partenerul meu”.
45. Activitățile comune: „Fac mai multe în compania partenerului meu”.
46. Petrecerea timpului într-o rețea: „Petrec timp cu partenerul meu în compania copiilor noștri, a
familiei sau a prietenilor”.
J. Căutarea/ Garantarea autonomiei
146

47. „Îi las partenerului meu timp pentru sine sau pentru alte persoane și îmi fac timp pentru mine
sau pentru alții”.
K. Căutarea ajutorului în exterior
48. Căutarea ajutorului în exterior: „Caut ajutor în afara căsniciei noastre; de exemplu, aranjez să
frecventam un consilier marital”.
49. Practica în comun a rugăciunii/ religiei: „Mă rog împreună cu partenerul meu sau merg la
biserica împreună cu partenerul meu”.
50. Practica individuală a rugăciunii/ religiei: „Mă rog singură pentru îndrumare în căsnicia
noastră”.

NOTE
[1] John Stewart, "Interpersonal Communication: Contact Between Persons," Bridges Not Walls,
ediția a 5-a, John Stewart (editor), McGraw-Hill, New York, 1990, pp. 13-30.
147

CAPITOLUL 13. PERSPECTIVA INTERACȚIONALĂ


a lui Paul Watzlawick

Familia Franklin are necazuri. Un observator atent ar depista dificultățile cu care se


confruntă, în ciuda aparențelor superficiale. Sonia Franklin este o pianistă de succes care predă
teorie și tehnică avansată studenților la domiciliu. Soțul său, Stan, va deveni curând partener într-
o firmă de contabilitate Big Eight. Fiica lor, Laurie este o elevă eminentă în clasa ei de liceu și
numărul doi în echipa de tenis a școlii. Însă, Mike, fratele mai mic al lui Laurie a abandonat orice
interes față de studiu, sport sau viață socială. Singura sa pasiune este distracția: să bea bere și să
fumeze marijuana.
Fiecare dintre membrii familiei Franklin reacționează la abuzul de substanțe al lui Mike
în modalități diferite, însă toate ineficiente. Stan neagă că fiul său ar avea vreo problemă. Băieții
sunt băieți, iar el e sigur că Mike va ieși din această fază o dată cu maturizarea. Singura dată
când el și Mike au discutat concret problema, Stan a spus: „Vreau să reduci băutura, nu pentru
mine și maica-ta, ci pentru tine însuți”.
Laurie s-a simțit mereu responsabilă pentru fratele ei mai mic și e speriată pentru că Mike
se îmbată o dată la câteva zile. Ea îl face să-i promită că va renunța la abuzuri și continuă să-l
prezinte prietenilor săi, în speranța că Mike va intra într-o comunitate mai bună.
Sonia e îngrijorată că alcoolul și drogurile vor ruina viitorul fiului său. Într-o dimineață,
când acesta s-a trezit mahmur, ea a scris un bilet școlii spunând că Mike are gripă. De asemenea,
a chemat un avocat să-l ajute pe Mike când acesta a fost oprit în trafic pentru că șofase sub
influența alcoolului. Cu toate că promisese că nu-i va spune tatălui despre aceste incidente, îl
ceartă pe Stan pentru lipsa lui de interes. Cu cât mai mult îl cicălește, cu atât mai mult se retrage
acesta din urmă.
Mike se simte prins într-un cerc vicios. Fumatul îl ajută să se relaxeze, însă atunci familia
lui se supără mai tare, iar acest lucru îl face să vrea să fumeze mai mult, lucru care... În timpul
unei conversații tensionate la cină, s-a răstit la ai săi: „Vreți să știți de ce folosesc substanțe?
Uitați-vă în oglindă”. Deși restul familiei îl vede pe Mike ca fiind „problema”, psihologul Paul
Watzlawick ar descrie întregul sistem al familiei ca fiind tulburat. El și-a formulat teoria sa a
interacțiunii sociale studiind modele disfuncționale din cadrul familiilor pentru a obține
cunoștințe despre comunicarea sănătoasă.

FAMILIA CA SISTEM
Imaginați-vă familia ca pe ceva mobil care atârnă din tavan. Fiecare figură este legată de
restul structurii printr-o sfoară puternică legată exact la locul potrivit pentru a păstra sistemul în
echilibru. Trageți de orice sfoară, iar forța va trimite un șoc prin întreaga rețea. Separați un fir și
întreaga construcție se va înclina sau dezechilibra.
Sforile din analogia obiectului mobil reprezintă regulile comunicării care țin familia
unită. Watzlawick este încredințat că, pentru a înțelege mișcarea oricărei figuri din sistemul
familial, trebuie examinate modelele comunicaționale dintre toți membrii săi. El consideră ca
deosebit de importantă comunicarea pe care membrii familiei o au unii cu alții despre relațiile
dintre ei.
Watzlawick este cercetător senior la Institutul de Sănătate Mentală din Palo Alto,
California și membru al departamentului de psihologie la Universitatea Stanford. El este unul
dintre cei aproximativ douăzeci de specialiști și terapeuți care au fost inspirați de și au lucrat cu
Gregory Bateson. Numitorul comun care continuă să țină grupul Palo Alto unit este dedicația
148

pentru studiul interacțiunii interpersonale ca parte dintr-un întreg sistem. Ei resping ideea că
motivele și trăsăturile de personalitate ale individului determină natura comunicării în cadrul
unei familii. De fapt, cercetătorilor de la Palo Alto nu le pasă prea mult de ce o persoană
acționează într-un anume fel, însă sunt foarte interesați de modul în care comportamentul
respectiv influențează tot restul grupului.
O abordare sistemică a relațiilor familiale sfidează explicațiile simpliste ale cauzelor
care-i determină pe oameni să acționeze în felul în care o fac. De exemplu, câteva cărți populare
de psihologie despre limbajul corpului susțin ca un interlocutor stând cu mâinile pe șolduri este
sceptic în privința celor spuse de cel care vorbește. Watzlawick este în mod sigur interesat de
reacția altora la postura respectivă, însă el nu crede că un anume fel de a sta în picioare trebuie
privit ca parte a unui lanț de evenimente de tipul cauză-efect:
a→b→c→d
Relațiile nu sunt simple, nici nu sunt „obiecte”, cum sugerează teza: „Avem o relație
bună”. Relațiile sunt funcții complexe în același sens în care funcțiile matematice leagă variabile
multiple:
x = b^2 + 2c/a − 5d
Tot așa cum x va fi afectat de valorile lui a, b, c sau d, postura „cu mâinile în șold” se
poate datora unei varietăți de atitudini, emoții sau condiții fizice. Poate că poziția ilustrează
scepticism. Însă tot așa de bine ea poate reflecta plictiseală, neîndemânare, durere în mușchii
umerilor sau lucididate în privința lărgimii șoldurilor.
Watzlawick folosește metafora matematică pe parcursul cărții sale Pragmatica
comunicării umane. Vă veți aminti din introducerea la secțiunea despre mesajele verbale că
termenul de pragmatică se referă la relația dintre semne și comportament și nu la eficacitatea
cuvintelor. Împreună cu co-autorii Janet Beavin și Don Jackson, Watzlawicz prezintă cinci
axiome care descriu „analiza ipotetică a comunicării umane”. Acestea alcătuiesc „gramatica
conversațională” sau, pentru a folosi o altă analogie care se repetă pe parcursul cărții, „regula
jocului”.
Nu există nimic deosebit de ludic în jocul pe care îl joacă familia Franklin. Psihologul
Alan Watts spune că „viața este un joc în care regula nr. 1 este: acesta nu este un joc, este ceva
serios” [1]. Watzlawicz definește jocul ca pe o „secvență de comportamente guvernate de
reguli”. Cu toate că Sonia și Stan sunt implicați într-un nociv „joc fără sfârșit” de ceartă-
retragere-ceartă-retragere, ei continuă să îl joace pentru că servește o funcție în cazul fiecăruia
dintre ei. (Sonia se simte superioară, Stan evită ciondănelile cu fiul său.) S-ar putea ca niciuna
dintre părți să nu recunoască ce se petrece, însă regulile lor sunt un târg de tipul îmi dai ceva și îți
dau ceva. Consumul de alcool al lui Mike și supărarea familiei lui s-ar putea să se potrivească în
aceeași categorie. (Faptul că se îmbată nu numai că-l eliberează temporar de stres, ci este un
pretext grozav de-a se eschiva față de presiunea excelenței, care constituie numele jocului în
familia Franklin.)
Rețeaua regulilor de comunicare ce guvernează interacțiunea familiei Franklin face
extrem de dificil pentru fiecare dintre ei să-și schimbe comportamentul. Watzlawicz, Beavin și
Jackson folosesc eticheta de homeostază familială pentru a descrie ceea ce mulți consilieri
familiali cad de acord că reprezintă complotul tacit al membrilor unei familii de a menține status
quo-ul. Teoreticienii interacționali sunt încredințați că nu vom reuși să recunoaștem această
rezistență distructivă la schimbare dacă nu înțelegem cinci axiome sau reguli fundamentale ale
comunicării.
149

Axioma 1: O persoană nu poate să nu comunice


Fără îndoială, ați fost prins în situații în care v-ați simțit obligat să vorbiți, cu toate că ați
fi preferat să evitați obligația de a răspunde, care este inerentă oricărui act de comunicare. De
pildă, veniți acasă de la o întâlnire, iar mama dumneavoastră vă așteaptă la ușă spunând:
„Povestește-mi totul”. Sau poate că doriți să învățați, iar colegul de cameră vrea să stea la taclale.
În încercarea de-a evita să comunicați, puteți declara direct că testul din dimineața
următoare face învățatul mai important decât socializarea. Însă faptul că dați voce dorinței
dumneavoastră de intimitate poate pune la încercare regulile bunei cuviințe și are adeseori drept
consecință o tăcere apăsătoare care vorbește cât se poate de clar despre relația ca atare.
Puteți s-o bombardați pe mama dumneavoastră cu un torent de cuvinte fără însemnătate
despre cum v-ați petrecut seara, puteți spune pur și simplu „a fost bine” în drum spre camera
dumneavoastră sau puteți să acuzați oboseala, o durere de cap ori de gât. Watzlawicz numește
acest comportament „strategie simptom” și spune că sugerează: „Pe mine nu mă deranjează să
vorbesc cu tine, însă ceva mai puternic decât mine mă împiedică s-o fac pentru care nu pot fi
învinuit”. Totuși, orice ați face, ați fi naiv să nu realizați că mama dumneavoastră vă va analiza
comportamentul, în căutare de indicii cu privire la activitățile dumneavoastră din seara
respectivă. Cu fața ca o mască impasibilă, Mike Franklin și-ar putea întâlni părinții fără să le
vorbească. Însă el comunică cu toate acestea prin expresiile faciale și prin tăcerea lui.
Axioma 2: Ființele umane comunică atât numeric cât și analogic
Mașina pe care o conduc deține o combinație de instrumente analogice și numerice.
Urcarea și coborârea acului pe indicatorul de benzină este analoagă nivelului de benzină din
rezervor. Citirea este aproximativă, însă o privire rapidă este suficientă pentru a-ți face o imagine
despre situația în ansamblu a combustibilului. Contorul de kilometraj furnizează o citire
numerică. Este destul de precisă, însă tot trebuie să îmi traduc înțelesul celor 12.452 de mile
înregistrate anul trecut. Nu există nimic în privința acestor cinci cifre care să sugereze cantitatea
concretă pe care o reprezintă. Forma numerelor, de pildă, nu indică în niciun fel câteva mii de
ceva. Cifrele sunt pur și simplu coduri asupra cărora s-a căzut de acord, pe care și eu și compania
Chrysler le înțelegem. După descifrarea simbolurilor numerice, tot trebuie să înțeleg ce semnifică
numerele respective în termeni de uzanță, distrugere a anvelopelor sau de valoare comercială.
Comunicarea analogică reprezintă obiectele prin asemănare; comunicarea numerică se referă la
obiecte folosindu-se de numele lor.
Watzlawick privește limba ca fiind o comunicare de tip numeric. Cu puține excepții,
cuvintele nu prezintă niciun fel de asemănare cu obiectele sau ideile pe care le descriu.
Watzlawicz consideră că marea parte a comunicării non-verbale este de natura analogică. Tonul
vocii, expresia facială și atingerea prezintă siguranța în gradația sentimentelor. Acesta este
motivul pentru care Mike nu-și poate ascunde emoțiile de părinții sau de sora lui. Starea lui
generală proastă e evidentă la nivel non-verbal.
Potrivit lui Watzlawick, problemele apar atunci când numim numeric actele non-verbale
care reprezintă analogic sentimente interioare. Să presupunem că Mike îi oferă mamei sale flori
de ziua acesteia. Oare ar trebui ca Sonia să definească darul drept semn de afecțiune, mită în
vederea primirii de ajutor când Mike va da din nou de necaz, compensație pentru suferința din
trecut sau...? Dacă Mike se bâlbaie, transpiră și se uită în pământ când îi spune surorii sale că și-a
ținut promisiunea de a se abține de la consumul de substanțe, oare comportamentul său non-
verbal constituie un semn de falsitate sau de teamă? Este dificil să traduci cu precizie de la un
canal verbal la unul non-verbal și invers.
Axioma 3: Comunicarea = Conținut + Relație
150

Titlul de mai sus este versiunea prescurtată a axiomei formale: „Orice (act de)
comunicare are un aspect legat de conținut și unul legat de relație, astfel încât al doilea îl
încadrează pe primul într-o clasă și deci este meta-comunicare” [2]. Watzlawick a ales să
redenumească cele două aspecte ale comunicării pe care Gregory Bateson le numise inițial
„raport” și „comandă”. Raportul sau conținutul este ceea ce se spune. Comanda sau relația este
felul cum se spune. Între conținut și relație există o diferență esențială pentru modelul
interacțional. Conținutul sau raportul se referă la ceea ce se spune, e ceva numeric, cognitiv, care
presupune un canal verbal, ce se referă la informația introdusă într-un computer și include
cuvintele, purtând numele de comunicare. Pe când relația sau comanda se referă la felul cum se
spune ceva, e analogică, afectivă, presupune un canal non-verbal, se referă la programul care
prelucrează informația dintr-un computer și include punctuația având numele de meta-
comunicare.
Nici ecuația de mai sus, nici termenii aflați în contrast nu surprind chiar exact modul în
care relația înconjoară conținutul și oferă un context sau o ambianță interpretării. Este vorba
despre diferența dintre informația introdusă într-un computer și programul care reglează modul
în care informația trebuie sa fie procesată. În comunicarea scrisă, punctuația indica modul în care
trebuie înțelese cuvintele. Schimbarea unui semn de întrebare cu un semn de exclamație modifică
înțelesul unui mesaj. Așa este? Așa este! În comunicarea orală, însă, tonul vocii, sublinierea
anumitor cuvinte, indiciile faciale și așa mai departe sunt cele care indică modul în care s-a
intenționat să fie interpretat mesajul respectiv.
Watzlawick se referă la aspectul relațional al interacțiunii ca fiind „meta-comunicare”.
Este comunicare despre comunicare. Meta-comunicarea spune: „Așa mă văd eu pe mine însumi,
așa te văd pe tine, așa te văd pe tine privindu-mă pe mine...” Potrivit lui Watzlawick, meta-
comunicarea pălește în fundal atunci când relațiile sunt sănătoase. Însă când o familie are
probleme, meta-comunicarea domină conversația. Izbucnirea lui Mike Franklin la cină este un
exemplu de meta-comunicare patologică ce clatină întregul sistem familial. Grupul de la Palo
Alto este convins că ar fi o greșeală de partea familiei Franklin să ignore atacul lui Mike în
speranța că tensiunea va dispărea. Relațiile familiale bolnave se însănătoșesc numai când
membrii familiei sunt dispuși să vorbească unii cu alții despre modelele lor de comunicare.
Axioma 4: Natura relației depinde de modul în care ambele părți punctează
secvența comunicării
Gândiți-vă la triunghiul relațional descris într-una din „Buclele” compuse de
psihoterapeutul britanic R. D. Laing pentru a descrie sistemele familiale bolnave [3].
El nu poate fi fericit
când există atâta suferință în lume
Ea nu poate fi fericită
dacă el este nefericit
Ea vrea să fie fericită
El simte ca nu are dreptul să fie fericit
Ea vrea ca el să fie fericit
iar el vrea ca ea să fie fericită
El se simte vinovat dacă e fericit
și vinovat dacă ea nu este fericită
Ea vrea ca amândoi să fie fericiți
El vrea ca ea să fie fericită
Așa că amândoi sunt nefericiți.
151

Poemul descrie un ciclu descurajant:


vina lui (p) - depresia ei (q) - vina lui (r) - depresia ei (s) - vina lui (t) . . .
Observatorii din afară văd un model reciproc al vinei și depresiei care nu are început sau
sfârșit. Însă femeia prinsă în „buclă” punctează secvența începând din punctele p, r sau t. Astfel,
ea crede că egoismul bărbatului este cauza nefericirii ei. La fel de prins în capcană de către
sistem, bărbatul punctează secvența prin desemnarea depresiei femeii în punctele q sau s ca fiind
evenimentul inițial. Prin urmare, el își vede vina drept consecință a obsesiei femeii pentru
fericire. Dacă i-am întreba: „Cine a început?”, n-am face altceva decât să le dăm apă la moară în
lupta lor inutilă pentru control.
Watzlawick observă că ceea „ce e tipic în privința secvenței și o transformă în problemă
de punctuație este că persoana îngrijorată se concepe pe sine numai ca reacționând, nu ca
provocând atitudinile respective” [4]. Acest lucru este adevărat în privința ambilor soți Franklin.
Stan se percepe pe sine ca retragându-se din fața Soniei numai din pricina cicălelii ei constante.
Iar Sonia este convinsă că ea nu ar insista asupra chestiunii dacă Stan s-ar confrunta cu problema
lui Mike a băuturii.
Axioma 5: Întreaga comunicare este fie simetrică, fie complementară
Axioma finală continuă să se concentreze asupra comunicării analogice. Dacă definițiile
relației includ chestiuni precum sentimentul de apartenență, afecțiunea, încrederea și intimitatea,
perspectiva interacțională privește cu atenție specială întrebările referitoare la control, statut și
putere. Vă amintiți că eticheta originală a lui Bateson pentru comunicarea analogică era termenul
comandă. Potrivit lui Watzlawick, interacțiunile simetrice se bazează pe putere egală;
comunicarea complementară se bazează pe diferențe de putere. El nu încearcă să o califice pe
una ca bună și pe cealaltă rea. Relațiile sănătoase conțin ambele tipuri de comunicare.
În termeni de competențe, femeile din familia Franklin au o relație simetrică; nici una nu
încearcă să o controleze pe cealaltă. Sonia e expertă în pian; Laurie excelează pe terenul de tenis.
Fiecare dintre ele acționează fără ca cealaltă să pretindă că o domină. Din fericire, competențele
lor se află în zone diferite. Prea multă asemănare poate crea condiții pentru o competiție de genul
orice-faci-tu-eu-pot-face-mai-bine.
Relația Soniei cu Mike este complementară. Tipul ei de abordare a maternității are ca
punct tare controlul. Ascunde măsura în care bea Mike de tatăl acestuia, minte oficialitățile
școlare și angajează un avocat pe ascuns ca să-și scape fiul de necazul cu poliția. Continuând să-l
trateze pe Mike ca pe un copil, ea menține relația lor de tip dominare-supunere. Cu toate că
relațiile complementare nu sunt mereu distructive, diferența de statut între Mike și restul familiei
Franklin tensionează sistemul familial.
Perspectiva interacțională susține că nu se poate califica o relație pe fundamentul unei
singure afirmații verbale. Aprecierea că o interacțiune este fie simetrică, fie complementară
necesită o secvență de cel puțin două mesaje: o teză a unei persoane și un răspuns al alteia. În
timp ce lucrau pentru Universitatea de stat din Michigan, specialiștii în comunicare Edna Rogers-
Millar și Richard Farace au inventat o schemă de codificare pentru a clasifica interacțiunea
conjugală în curs de desfășurare potrivit criteriului esențial al persoanei care controlează relația.
Comunicarea în sus este mișcarea în vederea obținerii controlului asupra schimbului în
cauză. Oferta de dominare include mesaje care înștiințează, ordonă, întrerup, contrazic, schimbă
subiectul sau nu sprijină cele spuse de cealaltă persoană. Comunicarea în jos este mișcarea în
vederea renunțării la controlul asupra schimbului în cauză. Oferta în termeni de supunere se
exprimă prin acordul cu ceea ce spune cealaltă persoană. În ciuda tezei lui Watzlawicz că
întregul discurs este fie simetric, fie complementar, Rogers-Millar și Farace reușesc să codifice
152

comunicarea în diagonală. Ei o definesc ca mișcare în vederea neutralizării. Cercetarea ulterioară


a lui Roger-Millar a demonstrat că ofertele dominării nu au cu necesitate ca rezultat controlul cu
succes al interacțiunii [5].

PRINS ÎNTR-UN SISTEM FĂRĂ IEȘIRE


Sistemele familiale sunt puternic rezistente la schimbare. Această inerție este în mod
special evidentă în căminul cuiva care are o dependență. Fiecare membru al familiei ocupă un rol
care servește status quo-ul. În familia Franklin, Mike, desigur, este cel cu „problema”. Cu cele
mai bune intenții, Sonia este „abilitatorul” care îl anesteziază pe Mike de posibilitatea de a simți
durerea cauzată de abuzul său de substanțe chimice. Stan este „cel care neagă”, în timp ce Laurie
este „eroul” familiei, care compensează eșecul fratelui său. Terapeuții familiali observă că atunci
când o persoană dintr-o familie cu necazuri începe să-și revină, de regulă starea altui membru se
înrăutățește. Dacă Mike ar înceta să bea și să fumeze marijuana, s-ar putea ca Laurie să renunțe
la echipa de tenis, să-și ignore studiile sau să fumeze ea însăși marijuana. Familiile
disfuncționale confirmă maxima „cu cât se schimbă lucrurile mai mult, cu atât ele rămân mereu
aceleași”.
Watzlawick e de părere că membrii unei familii sunt prinși adeseori într-o „dubla
constrângere” a așteptărilor reciproc exclusive, pe care inițial a descris-o Bateson. Mesajele
părintești de tipul „trebuie să mă iubești” sau „fii spontan” plasează copiii într-o situație
paradoxală. Copiii sunt obligați să încalce câte un aspect al dispoziției, indiferent de modul în
care răspund. (Dragostea nu poate fi oferită decât în libertate; spontaneitatea la comandă este
imposibilă.) Paradoxul dublei constrângeri este că partea cu statut mai înalt într-o relație
complementară insistă ca persoana cu statut inferior să acționeze ca și cum relația ar fi simetrică
– ceea ce nu e cazul. Cererea lui Stan ca Mike să renunțe la băutură pentru sine însuși îl pune pe
Mike într-o situație în care nu poate reuși. Nu-l poate asculta pe tatăl său și rămâne autonom în
același timp.

SCHIMBAREA JOCULUI PRIN SCHIMBAREA REGULILOR


Cum se pot membrii familiei Franklin elibera de jocul lor fără sfârșit și cum pot avea
experiența unei schimbări reale în modul în care se raportează unul la altul? Potrivit lui
Watzlawick, schimbarea eficientă pentru întreaga familie va surveni numai atunci când membrii
familiei sunt ajutați să pășească în afara sistemului și să vadă natura auto-anihilatoare a regulilor
potrivit cărora joacă respectivul joc. El numește acest proces de schimbare a punctuației „re-
condiționare?”:
A re-condiționa... înseamnă a schimba contextul sau perspectiva conceptuală și/ sau emoțională
din care cineva are experiența unei situații și a o pune într-un alt cadru care se potrivește
„faptelor” aceleiași situații concrete la fel de bine sau chiar mai bine decât primul, prin aceasta
schimbându-i întregul înțeles. [6]
Watzlawicz compară re-condiționarea cu procesul trezirii dintr-un coșmar. El arată că în
timpul unui coșmar puteți alerga, vă puteți ascunde, lupta, puteți țipa sau sări de pe o colină ori
puteți încerca zeci de alte lucruri pentru a face situația mai bună, însă nimic nu se schimbă cu
adevărat. Schimbarea survine numai atunci când pășiți în afara sistemului, trezindu-vă. Fără
intervenția unui ceas deșteptător sau a unui coleg de cameră căruia îi pasă, schimbarea se poate
lăsa mult timp așteptată.
Re-condiționarea este subitul „a-ha” care apare când privim lucrurile într-o lumină nouă.
Watzlawicz citează cazul clasic al lui Tom Sawyer, care se confruntă cu corvoada de a vopsi un
153

gard alb într-o după-amiază de vară. El transformă obositoarea sarcină într-o ocazie de a-și face o
plăcere, dar și de a obține profit, „îngăduind” prietenilor să-i plătească pentru șansa de a le veni
rândul la găleată și la pensulă.
Pentru familia Franklin, re-condiționarea înseamnă că trebuie să-și schimbe radical
perspectiva. În primul și cel mai important rând, ei trebuie să accepte că dependența lui Mike
este o boală asupra căreia aceasta nu are niciun control. Alcoolismul lui nu este semnul
slăbiciunii morale sau o ripostă voluntară față de valorile familiei. El bea pentru că este alcoolic.
În al doilea rând, familia Franklin trebuie să abandoneze căutarea inutilă a cuiva pe care să dea
vina. În ciuda acuzei lui Mike „uitați-vă în oglindă”, membrii familiei sale nu sunt responsabili
pentru dependența lui. Alcoolicii Anonimi (AA) îi asigură că nu au cauzat-o, nu o pot vindeca și
nu o pot controla. Este o boală.
Referința la control sugerează o a treia sarcina ce ține de re-condiționare pentru familia
Franklin. Ei trebuie să admită că așa-zisele lor soluții sunt în aceeași măsură probleme ca și
alcoolismul fiului lor. Mike nu va căuta niciodată tratament pentru boala sa atâta timp cât familia
continuă să-l apere de consecințele comportamentului său. Re-condiționarea o va ajuta pe Sonia
să vadă că a scrie motivări și a angaja avocați poate demonstra mai puțină grijă decât să-și lase
fiul să fie dat afară din școală sau să i se suspende permisul de conducere.
Adoptarea unei perspective mai dure asupra dragostei se poate realiza de regulă numai cu
ajutor din afară. Pentru Watzlawicz, aceasta înseamnă un terapeut. Grupurile care își oferă
propriul ajutor, numite Familiile Anonime (FA) oferă un mod alternativ de a re-condiționa
rețeaua familiei. Tot așa cum AA oferă sprijin alcoolicilor aflați în recuperare, FA oferă susținere
celor care se confruntă cu dependența de substanțe chimice în cadrul propriilor familii. La fiecare
întâlnire, participanții citesc cu voce tare o selecție scurtă intitulată „Ajutorul”, prin care se
angajează să evite manipularea, controlul, supra-protecționismul și orice încercări de a face
membrul familiei dependent să se potrivească unui etalon sau imagini. Citirea se încheie cu
cuvinte radicale pentru părinții îngrijorați: „Pot să mă schimb pe mine însumi. Pe ceilalți îi pot
doar iubi” [7]. Aceasta înseamnă a schimba regulile și a juca un joc nou.

COMENTARII CRITICE: AJUSTĂRI NECESARE ÎN INTERIORUL SISTEMULUI


Janet Beavin Bavelas a fost co-autorul volumului Pragmatica comunicării umane
împreună cu Watzlawick în 1967. Douăzeci și cinci de ani mai târziu, ea a revizuit statutul
axiomelor care constituie interesul central al perspectivei interacționale [8]. Pe baza programului
de cercetare pe care l-a desfășurat la Universitatea din Victoria în Canada, Bavelas a recomandat
modificarea primelor trei axiome ale teoriei. Propunerea ei servește drept critică informată a
teoriei originale.
Axioma 1 susține că nu putem să nu comunicăm. Poate din pricina modului interesant în
care este formulată, această axiomă a fost atât chestionată cât și apărată mai mult decât celelalte
patru. Cu toate că Bavelas este fascinată de felul în care oamenii evită contactul vizual sau se
poziționează fizic astfel încât să comunice altora că nu doresc să comunice, ea admite acum că
nu tot comportamentul non-verbal înseamnă comunicare. Observatorii pot face inferențe pornind
de la ceea ce văd, însă în absența unei relații emițător-destinatar și de folosirea intenționată a
unui cod comun, Bavelas ar descrie comportamentul non-verbal ca informativ mai degrabă decât
comunicațional.
Axioma 2 trasează o distincție între comunicarea numerică a limbii și comunicarea
analogică a comportamentului non-verbal. Grupul de la Palo Alto a tratat canalele verbale și non-
verbale ca furnizori de tipuri diferite de informație. În prezent, Bavelas crede că noțiunea de
154

canale separate dedicate utilizărilor diferite este greșită. Ea sugerează un „model al întregului
mesaj”, care tratează actele verbale și pe cele non-verbale drept complet reunite și adesea
interschimbabile. Aceasta este o schimbare de paradigmă în gândirea autoarei.
Distincția conținut/ relație propusă de Axioma 3 este încă viabilă pentru Bavelas. La fel
ca Watzlawick, ea continuă să creadă că mesajul comunicării este mereu încorporat în cadrul
relației. Privind înapoi, însă, ea consideră că acestea au produs confuzii în mintea cititorilor, prin
faptul că uneori s-a echivalat termenul de meta-comunicare cu întreaga comunicare despre o
relație. În prezent, ea dorește să rezerve cuvântul „comunicare” explicit procesului comunicării.
Exemplele de meta-comunicare definite restrâns ar fi atunci când Laurie Franklin i-ar spune
fratelui ei: „Nu vorbi cu mine ca și cu un copil” și răspunsul lui Mike: „Ce vrei să spui?”
Sprânceana ridicată a lui Laurie și tonul furios al vocii lui Mike ar constitui parte din pachetul lor
de înțelesuri strâns încorporate.
Una peste alta, teoriile sistemice sunt dificil de evaluat deoarece susțin că un anumit
comportament poate fi cauzat de către unul din mulțimea factorilor interconectați. E greu să știi
când sistemul e stricat. Precum Roland Barthes și-a tăgăduit propria teorie semiotică (vezi
Capitolul 9), găsesc în deziluzionarea lui Bavelas vizavi de un sistem teoretic la a cărui
construcție a contribuit un motiv de a chestiona validitatea acestuia.
În ciuda acestor îndoieli, sunt impresionat de influența pe care Watzlawicz și asociații săi
au avut-o asupra domeniului comunicării interpersonale. Publicarea Pragmaticii comunicării
umane a marcat începutul studierii pe larg a modului în care modelele comunicaționale susțin sau
distrug relațiile. De asemenea, perspectiva lor interacțională a încurajat specialiștii în comunicare
să depășească explicațiile limitate de tip cauză-efect. Problemele pe care le descrie Watzlawicz
reflectă complexitatea relațiilor din viața reală, pe care cei mai mulți dintre noi le cunoaștem. De
fapt, teoria este precursoarea perspectivei dialectice, pe care o prezint în următorul capitol.

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Care este diferența dintre comunicarea numerică și cea analogică? Care tip de comunicare
înlătură opțiunea de a nu comunica?
2. Decade întregi, Statele Unite și fosta Uniune Sovietică au fost implicate într-o cursă a
înarmării nucleare. Cum explică axioma lui Watzlawicz despre punctuația secvențelor
comunicaționale beligeranța ambelor națiuni?
3. Puteți inventa o modalitate prin care instructorul dumneavoastră v-ar pune într-o dublă
constrângere? În ce condiții ar fi această situație pur și simplu hilară, mai degrabă decât
frustrantă?
4. Citiți una dintre scrisorile tipărite în rubrica „Ann Landers” sau „Dragă Abby” a cotidianului
dumneavoastră. Cum ați putea re-condiționa situația descrisă de scriitor?

NOTE
[1] Alan Watts, The Book [Cartea despre acel tabu care te împiedică să afli cine ești, Editura
Herald, București, 2015], Pantheon, New York, 1966, p. 65. Pentru alte exemple ale modului în
care Watts folosește metafora vieții-ca-joc, vezi Alan Watts, "The Game of Black-and-White,"
The Book, Pantheon, New York, 1966, pp. 22-46; și Alan Watts, "The Counter Game,"
Psychology East & West, Ballantine, New York, 1969, pp. 144-185.
[2] Paul Watzlawicz, Janet Beavin, și Don Jackson, Pragmatics of Human Communication
[Comunicarea umană. Pragmatică, paradox și patologie, Editura Trei, București, 2014], W. W.
Norton, New York, 1967, p. 54.
155

[3] R. D. Laing, Knots, Pantheon, New York, 1970, p. 27.


[4] Watzlawicz, Beavin și Jackson, p. 99.
[5] L. Edna Rogers-Millar și Frank E. Millar III, "Domineeringness and Dominance: A
Transactional View," Human Communication Research, Vol. 5, 1979, pp. 238-245.
[6] Paul Watzlawicz, John H. Weaklund, și Richard Fisch, Change, W. W. Norton, New York,
1974, p. 95.
[7] "Helping," Families Anonymous, Inc., Van Nuys, Calif., no date.
[8] Janet Beavin Bavelas, "Research into the Pragmatics of Human Communication," Journal of
Strategic and Systemic Therapies, Vol. 11, No. 2, 1992, pp. 15-29.
156

CAPITOLUL 14. DIALECTICA RELAȚIONALĂ


a lui Leslie Baxter & Barbara Montgomery

Leslie Baxter și Barbara Montgomery sunt figurile centrale ale unui grup numeros al
specialiștilor în comunicare preocupați de comunicarea intimă, cea care are loc în cadrul
relațiilor apropiate. Baxter coordonează un program extins de cercetare la Universitatea din Iowa
[1]. Montgomery este vice-președinte asociat pentru probleme academice la Universitatea din
New Hampshire.
Prima dată când a organizat o serie de interviuri aprofundate cu mai multe persoane pe
tema relațiilor personale ale acestora, Baxter a renunțat repede la orice speranța că va descoperi
legi științifice care să ordoneze într-un mod elegant experiențele prietenilor și ale partenerilor
romantici:
Am fost șocată de contradicțiile, evenimentele neprevăzute, de cele iraționale, dar și de realitățile
multiple cărora oamenii le dădeau voce în încercarea lor de a da sens în formă narativă vieților lor
relaționale. [2]
N-a găsit nicio lege a gravitației care să prezică atracția interpersonală, niciun coeficient
de frecare care să explice conflictul uman. În schimb, a găsit oameni zbătându-se să răspundă
forțelor conflictuale pe care le percepeau în relațiile lor. Lucrând independent de Baxter,
Montgomery a avut parte de o experiență în mare parte identică.
Baxter și Montgomery au analizat individual tensiunile inerente relațiilor romantice și au
început să clasifice contradicțiile cu care se confruntă cuplurile. Curând, ele au recunoscut
similitudinea muncii lor și au scris împreună o carte despre relaționare bazată pe premisa că
„relațiile se organizează în jurul interacțiunii dinamice a tendințelor opuse, așa cum acestea sunt
activate în interacțiune” [3].
Ambii cercetători clarifică faptul că forțele care acționează asupra relațiilor relațiile
romantice sunt de asemenea active în cazul prieteniilor strânse, dar și între membrii familiilor.
Ele arată considerație față de lucrările lui William Rawlins de la Universitatea Purdue, care se
concentrează asupra „dificultăților comunicaționale ale prieteniei”, dar și analiza narativă a lui
Art Bochner de la Universitatea South Florida, care se concentrează asupra contradicțiilor
complexe din cadrul sistemelor familiale. Oricare ar fi forma de intimitate, teza fundamentală a
lui Baxter și Montgomery este că „relațiile personale sunt procese nedeterminate aflate în
fluctuație continuă” [4].
Dialectica relațională subliniază tensiunea, efortul și dezordinea generală a legăturilor
personale apropiate. Cel mai bun mod de a înțelege perspectiva lui Baxter și Montgomery este să
examinăm o narațiune romantică similară celor pe care Baxter le-a găsit atât de captivante în
studiile sale timpurii.
Una dintre cele mai irezistibile imagini ale comunicării intime din ultima decadă este
filmul Copiii unui Dumnezeu mai mic. Filmul portretizează relația șubredă dintre un profesor de
deficiențe ale auzului și o tânără femeie surdă din naștere. Relația lor romantică oferă un
exemplu excelent de tensiune de tipul celor identificate de Baxter și Montgomery pe parcursul
cercetării lor a relațiilor romantice.
Expresia copii ai unui Dumnezeu mai mic este o auto-referință dureroasă adesea
întreprinsă de cei născuți într-o lume a tăcerii. Cuvintele reflectă experiența mută a Sarei, o
femeie frumoasă de 25 de ani interpretată de actrița Marlee Matlin, care la rândul ei nu aude.
Viața Sarei este „suspendată”: ea spală podelele unei școli private pentru copii cu deficiențe de
auz, unde ea însăși fusese o elevă eminentă. Cu toate că Sarah este capabilă să vorbească prin
157

semne pe cât de repede pot alții să vorbească, ea refuză să citească pe buze sau să vorbească cu
voce tare. Oricine dorește să se apropie de Sarah trebuie să intre în lumea ei tăcută.
Actorul William Hurt îl interpretează pe James, un cumsecade și talentat profesor de
oratorie, nou venit la școala respectivă. El se apropie de Sarah, văzând-o la început ca pe un
„proiect” provocator, iar mai târziu ca pe o parteneră încântătoare. Ei creează o legătură intimă,
însă relația lor nu este niciodată lipsită de o tensiune profundă și de un stres vizibil. Prima oară
când cuplul comunică prin cântec, James stă așezat pe un scaun în fața Sarei. Ea răspunde prin a
se ridica în picioare. Când el se ridică la rândul lui, ea se așează. Jocul lor este o mostră a
conflictului care va urma.

DIALECTICA DE TIP DU-TE VINO A RELAȚIILOR APROPIATE


Unii telespectatori ar putea fi tentați să dea vina pentru relația de du-te vino a cuplului pe
dizabilitatea fizică a Sarei sau pe caracterul său hotărât. Însă Baxter și Montgomery ne
avertizează să nu ne uităm la însușiri personale atunci când dorim să înțelegem natura relațiilor
apropiate. Nici biologia și nici biografia nu pot da seama de lupta înclinațiilor contradictorii a
căror experiență o au James și Sarah în această poveste. James și Sarah sunt un cuplu neobișnuit,
însă tensiunile cu care se confruntă sunt comune tuturor relațiilor personale.
Contradicția este conceptul central al dialecticii relaționale. Contradicția se referă la
„interacțiunea dinamică dintre opoziții unificate” [5]. O contradicție se formează „oricând două
tendințe sau forțe sunt interdependente (principiul dialectic al negației)” [6]. În poveste, James și
Sarah simt contradicția de a fi trași spre două direcții în același timp – atât spre intimitate, cât și
spre independență. Potrivit lui Baxter, fiecare relație personală se confruntă cu aceeași tensiune.
În loc să deplangă acest fapt de viață legat de natura relațiilor, Baxter și Montgomery sugerează
că perechile ar putea profita de oportunitatea pe care acesta o oferă: „Din perspectiva dialecticii
relaționale, întărirea unei relații are loc în condițiile atât a interdependenței, cât și a
independenței față de celălalt” [7]. Una fără alta sărăcește relația.
Baxter și Montgomery împrumută masiv din gândirea lui Mikhail Bakhtin, un intelectual
rus care a supraviețuit regimului stalinist. Bakhtin a văzut în tensiunea dialectică „structura
profundă” a întregii experiențe umane. Pe de o parte, o forță centripetă sau centralizatoare ne
trage unii spre alții. Pe de altă parte, o forță centrifugă sau descentralizatoare ne dezbină.
Pentru a vizualiza forțele simultane și conflictuale ale lui Bakhtin, imaginați-vă că vă
jucați „act de autoritate” în timp ce patinați cu un grup de prieteni. Vă oferiți voluntar să fiți
persoana aflată în poziție extremă într-un lanț în forma de morișcă al patinatorilor. Pe măsură ce
accelerați, simțiți tragerea centripetă a patinatorului care vă ține ferm de încheietura mâinii.
Simțiți, de asemenea, forța centrifugă de sens opus care amenință să vă desprindă din strânsoarea
prietenului și să vă împrăștie departe de grup. Îndemânarea de patinator nu diminuează presiunile
conflictuale. De fapt, cu cât suportați mai multă viteză, cu atât mai mari vor fi forțele opuse.
Spre deosebire de stadiile tezei-antitezei-sintezei ale teoriei dialecticii marxiste, opusele lui
Bakhtin (fuziune-fisiune) nu au o rezoluție finală. Relațiile sunt mereu în mișcare; singura
certitudine e schimbarea sigură. Pentru Bakhtin, aceasta nu este neapărat o veste proastă. El a
văzut în tensiunea dialectică oferta unei oportunități de a dialoga, o ocazie în care partenerii pot
inventa modalități de a-și îmbrățișa reciproc dorințele conflictuale de unitate cu și diferențiere de
celălalt.
Pe cei mai mulți vestici îi deranjează ideea de paradox, prin urmare Baxter și
Montgomery încearcă din greu să-și traducă noțiunea în termeni familiari. La începutul
interviurilor sale investigatoare, Baxter prezintă o perspectiva dialectică fără să folosească
158

vreodată termenul ca atare. Ea vorbește despre experiențele interioare ale oamenilor care se simt
„trași” sau „împinși” în direcții diferite. Cuvintele ei ne amintesc de imaginea de „du-te vino” a
doctorului Doolittle [8]. Unicornul rezumă încordarea inerentă tensiunii dialectice: un singur
corp, dar cu două capete privind în direcții opuse. Animalele de tip „du-te vino” din lumea
doctorului Doolittle erau rare. Potrivit lui Leslie Baxter și Barbara Montgomery, contradicțiile
„du-te vino” ale lumii noastre relaționale nu sunt așa.

TREI DIALECTICI RELAȚIONALE: CONEXIUNE-SEPARARE, CERTITUDINE-


INCERTITUDINE, DESCHIDERE-ÎNCHIDERE
În timp ce asculta sute de bărbați și femei vorbind despre propriile relații, Baxter a
depistat cel puțin trei contradicții care provoacă înțelepciunea tradițională a teoriilor descrise mai
devreme în secțiunea rezervată dezvoltării relaționale. Amintiți-vă că teoria penetrației sociale
propune căutarea certitudinii interpersonale; teoria existențială susține nevinovatul sine deschis.
Din relatările auzite, Baxter a tras concluzia că aceste dorințe constituie numai o parte a poveștii.
Deși cei mai mulți dintre noi îmbrățișează idealurile tradiționale ale apropierii,
certitudinii și deschiderii în propriile noastre relații, comunicarea noastră concretă în cadrul
familiei, cu prietenii și partenerii romantici rareori urmează o cale dreaptă către aceste obiective.
Potrivit lui Baxter și Montgomery, aceasta se întâmplă pentru că noi căutăm în aceeași măsură
exact opusele acestora: autonomie, noutate și intimitate. Cum ne confruntăm cu dilemele
rezultate, nu putem alege pur și simplu una dintre cele două alternative. Forțele conflictuale
inerente relațiilor nu sunt reductibile la o serie de decizii de tipul „sau/ sau”. Natura „și/ și” a
presiunilor dialectice garantează că relația noastră va fi complexă, dezordonată și cumva mereu
pe muchie de cuțit.
Spre deosebire de povestea de dragoste tipică „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”,
imaginea relației dintre James și Sarah din Copiii unui Dumnezeu mai mic este credibilă pentru
că perechea se luptă continuu cu aceste dialectici – și altele în aceeași măsură. Prin urmare,
perechile opoziționale enumerate sunt doar începutul unei liste mai lungi de contradicții interne
și externe cu care se confruntă partenerii în timp ce-și trăiesc relațiile în timp și spațiu real. De
pildă, Rawlins a descoperit că prietenii trebuie să facă față continuu paradoxului aprecierii și
acceptării. În această secțiune, însă, am să-mi limitez relatarea la cele trei contradicții interne pe
care le discută Baxter și Montgomery.

Conectarea și separarea
Baxter și Montgomery privesc contradicția dintre conectare și separare ca pe o forță
fundamentală inerentă tuturor relațiilor. Dacă una dintre fațete câștigă această luptă strânsă eu-
noi, relația este cea care pierde:
Nicio relație nu poate exista, prin definiție, dacă părțile nu sacrifică o parte din autonomia
individuală. Totuși, paradoxal, prea multă conectare distruge relația, pentru că identitățile
personale se pierd. [9]
Pe parcursul filmului Copiii unui Dumnezeu mai mic, Sarah dovedește o ambivalență de
tipul „stai departe de aproape” care ilustrează dilema conectare-separare. De exemplu, din
momentul în care se îndrăgostește de James în timp ce dansează, ea manifestă o puternică dorință
pentru o legătură apropiată și durabilă. Chiar și după o despărțire dureroasă, ea îi mărturisește
mamei sale că se simte singură fără el. Iar la sfârșitul filmului, îi spune lui James: „Nu vreau să
fiu fără tine”.
159

Însă Sarah are de asemenea experiența unei nevoi de separare cel puțin la fel de puternice
precum dorința sa de conectare. Când James încearcă să intre în vorbă, întreband-o de ce îi place
să curețe podele, ea comunică prin semne apăsat că slujba respectivă îi dă șansa de a lucra
singură – în tăcere! (Sfârșitul conversației.) Independența ei aspră e alimentată de teama de a nu
fi rănită. După ce James îi spune că odată o fată i-a frânt inima, Sarah susține că nimeni n-ar
putea s-o rănească. Dacă ar fi vreodată obligată să admită că o altă persoană i-a cauzat suferință,
ea „s-ar face mică și ar muri”.
Bakhtin scria că momentele dialectice reprezintă oportunități pentru dialogul onest. Ieșită
din agonia dorințelor sale conflictuale de intimitate și independență, Sarah comunică un adevăr
relațional care ar fi putut fi scris de Bakhtin sau de Baxter. Ea își apropie încet degetul mare
deschis și arătătorul de la fiecare mână unele de altele cu explicația: „Acest semn – a lega – e
simplu, dar înseamnă mult mai mult când fac asta”. Apoi Sarah închide degetul mare și arătătorul
de la fiecare mână pentru a forma inelele interconectate ale unui lanț și continuă:
Aceasta înseamnă să fii unit într-o relație – separat, dar un singur întreg. Asta doresc. Însă tu te
gândești la mine – te gândești la Sarah – ca și cum nu ar exista „eu”. „Ea va fi cu mine, va renunța
la munca ei, va învăța să joace poker, va pleca de la petrecerea lui Orin, va învăța să vorbească.”
Acestea toate sunt despre tine, nu despre mine. Până nu mă lași să fiu o „eu” în același fel în care
ești tu, nu vei putea intra în tăcerea mea și nu mă vei cunoaște. Iar eu nu o să-mi îngădui să te
cunosc. Până atunci, nu putem fi așa – uniți.
Certitudinea și incertitudinea
Teoria reducerii incertitudinii a lui Berger pledează cu putere pentru ideea că oamenii
doresc predictibilitate în relațiile lor (vezi Capitolul 12). Baxter și Montgomery nu pun la
îndoială căutarea umană a certitudinii interpersonale, însă ele sunt convinse că Berger face o
greșeală ignorând dorința noastră la fel de puternică de noutate. Vrem unitatea de mister,
atingerea spontaneității, ocazionala surpriză necesare pentru a ne simți bine. Fără a condimenta
cu puțină varietate timpul petrecut împreună cu alții, relația devine formală, plictisitoare și, în
ultimă instanță, moartă din punct de vedere emoțional.
Dialectica certitudine-incertitudine se țese prin întreaga relație a Sarei cu James. Așa cum
admite aceasta la sfârșitul filmului, Sarah se folosește constant de furia sa pentru a-l îndepărta pe
James. Când nu reușește, se retrage din conversație. Distanța emoțională este sigură și
previzibilă. Vedem acestă tactică recurentă a lui lovește-și-fugi atunci când James, în haine de
stradă, se ghemuiește la marginea unui bazin de înot și începe să-i declare Sarei, care se află în
apă, dragostea lui. Ea se îndepărtează repede înot de marginea bazinului. Însă interacțiunea
exemplară ia o întorsătură inedită când James își pierde echilibrul în timp ce spune implorator:
„Sarah, cred că mă îndrăgos... prăbușesc în bazin lângă tine”. Intrarea sa neașteptată în apă
sparge apărarea ei și ea înoată până la el pentru primul lor sărut.
Nu toate surprizele sunt binevenite. Cum relația romantică dintre James și Sarah se
adâncește, el îi promite că nu îi va cere niciodată să vorbească. Totuși într-un moment pasional,
el o imploră să-i spună numele numai o dată. În ciuda protestului său ulterior – ca pledoaria „i-a
venit pur și simplu” –, această rugăminte subită distruge încrederea și zdruncină o rutină
convenabilă. În acest caz, Sarah dorește certitudinea, în timp ce James dorește noutatea. Pe
parcursul celei mai mari părți din film, dorințele lor sunt exact pe dos, însă dialectica este mereu
prezentă.
Deschiderea și închiderea
Pe la jumătatea filmului Copiii unui Dumnezeu mai mic, James o întreabă pe Sarah: „Ce
auzi? Este doar tăcere, vreau să spun?” Răspunsul Sarei indică profunzimea izolării sale:
160

„Nimeni n-a ajuns vreodată acolo ca să afle”. Apoi James întreabă dacă îl va lăsa vreodată
înăuntru, însă întrebarea sa întâlnește doar liniște – tăcerea Sarei. Din această scenă putem trage
concluzia că Sarah este pur și simplu o persoană extrem de secretoasă, însă mai devreme în film
ea a dezvăluit deschis detaliile umilitoare ale întâlnirilor sexuale din adolescență. Cele două
scene par contradictorii.
Poate va amintiți că Irwin Altman, unul din fondatorii teoriei penetrației sociale, a ajuns
în ultimă instanță la concluzia că dezvăluirea de sine și intimitatea funcționează în manieră
ciclică sau ca valurile mării în timp [10]. Baxter și Montgomery preiau de la Altman
recunoașterea faptului că relațiile nu se află pe o cale dreaptă care duce la intimitate. Ei văd
presiunea pentru deschidere și închidere sporind și pălind ca fazele lunii. Existența unei dialectici
a deschiderii și închiderii înseamnă că nevoii unei persoane de „a spune totul” i se opune dorința
naturală de secret. Dacă modul cum Sarah comunică pare întrucâtva schizofrenic, este pentru că
forțele dialectice ale transparenței și discreției sunt dificil de manipulat.

DIALECTICILE PARALELE DINTRE CUPLU ȘI COMUNITATE: INCLUDERE-


IZOLARE, CONVENȚIONALISM-UNICITATE, DEZVĂLUIRE-CAMUFLARE
Ajunși în acest punct, puteți aprecia de ce Baxter și Montgomery susțin că relațiile
personale sunt în perpetuă mișcare. Contradicțiile inerente prieteniei, relațiilor romantice și
familiale fac imposibilă relaxarea perechilor în orice formă de stare stabilă. Chiar în timp ce
partenerii se luptă cu tensiunile interne ale unei relații vizavi de celălalt, ca pereche ei se
confruntă în paralel și cu tensiuni de tip yin-yang cu persoanele din rețelele lor sociale și cu
comunitatea în ansamblul ei. Există prin urmare dialectici exterioare simetrice celor interioare pe
care le-am trecut deja în revistă. James și Sarah au fost nevoiți să se confrunte cu fiecare dintre
aceste contradicții atunci când au devenit un cuplu în contextul comunității școlare.

Includerea și izolarea
Potrivit lui Baxter și Montgomery, un cuplu necesită intimitate din plin până când cele
două părți găsesc un cod de înțelesuri unic și relația se cristalizează. În cultura americană,
excluderea deliberată a străinilor reprezintă un act care cristalizează perechea ca unitate socială.
Cu cât aceștia își afirmă mai plenar autonomia față de societate, cu atât mai mult stabilesc o
subcultură unică. Totuși, până și pentru cei mai devotați parteneri, toleranța față de izolare se
subțiază după un timp. Alți oameni pot fi o sursă de stimulare pentru a depăși previzibilitatea
imitării celuilalt care se instalează într-un cuplu izolat. Părți terțe pot de asemenea oferi sprijinul
social care legitimează relația prietenilor sau a îndrăgostiților.
În Copiii unui Dumnezeu mai mic, Sarah și James își petrec aproape tot timpul liber unul
cu altul. Încercările de a integra subcultura lor diadică în rețele sociale mai largi se dovedesc
eșecuri triste. Sarah este tratată de sus de către profesori la ședința de poker a directorului de
școală. Ea se simte de asemenea înstrăinată față de elevii lui James care învață să vorbească.
James se simte la fel de lăsat pe dinafară în tăcerea nebunească a limbajului prin semne la o
recepție unde toți oaspeții sunt surzi. Irascibil, el suflă deasupra unei sticle de Coca-cola numai
ca să audă un sunet. Relația fictivă a lui James cu Sarah e încă proaspătă când filmul se termină,
însă incapacitatea cuplului de a găsi un echilibru între incluziune și izolare față de străini nu
prevestește nimic bun pentru viitorul relației lor.
Conformismul și unicitatea
161

Școala unde predă James descurajează inovația. În timpul interviului de angajare,


directorul școlii îl avertizează pe James că nimeni acolo nu încearcă să schimbe lumea. Mesajul e
clar – cooperează ca să ne înțelegem.
Baxter și Montgomery observă că societatea mizează pe a-și vedea modelele relaționale
reproduse. Unicitatea excesivă îi face pe ceilalți să se simtă inconfortabil. Însă insistența de a se
conforma este numai una dintre forțele pe care le resimte un cuplu. Cum o relație copiată la
indigo nu oferă sensul unicității necesar intimității, o pereche apropiată are de asemenea
experiența presiunii de a fi diferită. Aici din nou, cuplul este prins într-o dilemă.
James ignoră sfatul directorului de școală de a se conforma. Dragostea lui cu Sarah este
orice numai nu convențională. El este „normal”; ea nu aude și nu poate vorbi. El este un
profesionist instruit, ea spală pe jos. Cuplul se ceartă adesea, iar confruntările lor sunt punctate
de gesturi obscene. Ei „nu se potrivesc”. Totuși, chiar în mijlocul relației lor rătăcite, James
presupune că el și Sarah vor interpreta roluri tradiționale. Se vor căsători și vor avea copii; ea va
renunța să lucreze; el va avea grijă de ea. Forțele contradictorii ale conformismului și unicității
sunt mereu în funcțiune.
Dezvăluirea și camuflarea
La fel cum contradicția dintre conectare și separare este o tensiune centrală cu care se
întâlnește un cuplu într-o relație, decizia despre ce să le spună celorlalți este o dilemă
fundamentală cu care se confruntă partenerii în cadrul rețelelor lor sociale. Baxter și
Montgomery observă că orice posibil avantaj al „ieșirii în public” este compensat de un potențial
pericol corespunzător. De pildă, aprobarea persoanelor importante poate legitima relația, însă nu
sunt garanții că susținerea va fi valabilă și în viitor. Sau unul dintre parteneri poate obține plăcere
suplimentară împărtășind noutățile cu un prieten ori o rudă, însă confidentul poate fi indiscret și
poate bârfi cu alții.
Dezvăluirea publică este un rit de trecere al relației care semnalizează partenerilor că
legătura care îi unește este puternică. Însă acest tip de confirmare vine cu prețul intimității – o
resursă nerecurentă care oferă cuplului spațiul necesar pentru a-și rezolva problemele. Conștiente
că gestionarea strategică a „relațiilor lor publice” este o chestiune esențială, cele mai multe
cupluri împart informația unitate cu unitate prietenilor aleși cu atenție. Însă ocazional știri despre
legătura lor „se scurg” prin comportamentul non-verbal. Aceasta li s-a întâmplat lui James și
Sarei. Domnul Franklin, directorul școlii, îl vede pe James alergând desculț din apartamentul
Sarei. Franklin își exprimă cunoașterea relației romantice când, mai târziu, îi dă înapoi lui James
pantoful – recuperat de pe fundul bazinului de înot. Singura recunoaștere verbală pe care fiecare
dintre cei doi bărbați o dă acestei noi stări de lucruri este avertismentul indirect al lui Franklin,
„Fii atent, Jimbo”. Legătura unui cuplu cu lumea din afară va fi mereu problematică.

GESTIONAREA TENSIUNII DIALECTICE: COMPETENȚA ÎN FAȚA


CONTRADICȚIEI
Atunci când se confruntă cu contradicțiile permanente citate mai sus, cum se face că
unele relații apropiate reușesc să supraviețuiască și, în unele rânduri, să prospere? Baxter și
Montgomery inventariază opt strategii pe care le folosesc oamenii pentru a se descurca în fața
presiunilor opoziționale care vin o dată cu o nouă reației. După cum veți vedea, unele strategii
sunt folosite mai mult decât altele, și nu toate se dovedesc la fel de satisfăcătoare. Din
perspectivă dialectică, eficiența fundamentală a unei strategii depinde de cât de bine strategia
respectivă realizează, reflectă și re-creează natura contradictorie a realității sociale [11]. Un
162

cuplu este competent din punct de vedere interactiv în măsura în care partenerii pot susține un
dialog onest despre tensiunea inerentă.
1. Negarea este strategia prin care se răspunde continuu unui pol dialectic în timp ce se
ignoră celălalt. De exemplu, pe parcursul celei mai mari părți a filmului, Sarah optează pentru
separare în locul conectării, închidere în locul expresiei deschise și surpriză în locul
previzibilității. Sarah nu este neapărat mulțumită cu alegerile pe care le-a făcut, și nu este
singura. Baxter a descoperit că partenerii romantici care foloseau strategii de negare erau
adeseori nemulțumiți de modul în care gestionau tensiunea dintre autonomie și conectare [12].
2. Dezorientarea este un răspuns non-funcțional care apare dintr-un sentiment cumplit al
neajutorării. În loc să nege contradicțiile cu care se confruntă, partenerii relaționali sunt copleșiți
de acestea. Oricare ar fi rezultatul – ceartă, păstrarea la distanță sau fugă – dialogul despre
dilema respectivă se oprește. Când Sarah și James se blochează între lumea cuvintelor și cea a
tăcerii, James, explodează dezorientat. Sarah, fuge speriată.
3. Inversiunea spiralată între polii aflați în contrast este procesul prin care se separă
forțele dialectice în timp, prin gestul de a răspunde unui factor influent acum și celuilalt mai
târziu. Potrivit lui Baxter și Montgomery, fluxul și refluxul unei strategii de tipul „mai întâi unul
apoi celălalt” este cel mai comun răspuns pe care partenerii îl oferă paradoxului autonomie-
conectare. O astfel de rotire spiralată neregulată descrie efortul lui James de a se conecta cu
Sarah. Mișcările lui pentru a se apropia emoțional și fizic sunt presărate cu certuri violente sau
retrageri solitare în muzică, pe care doar el o poate auzi. Aceste momente de autonomie se
încheie prin cererea de iertare, apoi un nou ciclu de conectare și separare începe – însă niciodată
din chiar același loc ca înainte.
4. Segmentarea reprezintă o tactică de separare prin care partenerii compartimentalizează
diferite aspecte ale relației lor. Unele chestiuni și activități rezonează cu factorul influent opus.
Sarah, de pildă, este transparentă cu James în privința istoriei ei amoroase și a sentimentelor de
furie. Pe de alta parte, motivul pentru care ea evită să vorbească este un subiect tabu în relația lor
[13]. Baxter și Montgomery susțin că, alături de negare și de inversiunea spiralată, segmentarea
este modul tipic în care oamenii tratează dialectica.
5. Echilibrul este o abordare a compromisului care promovează dialogul permanent
pentru că partenerii văd ambii poli dialectici la fel de legitimi. Totuși, încercările de acomodare
reciprocă sunt șovăielnice pentru că ele estompează sau amuțesc forța completă a solicitărilor
conflictuale. Sarah încearcă să se bucure de pasiunea lui James pentru o sonată de Bach, însă
rugămintea pe care i-o adresează „arată-mi muzica” nu face decât să-i sporească lui James
tristețea. El oprește muzica și îi spune prin semne: „Nu mă pot bucura de ea... pentru că tu nu
poți”. Încercarea de a echilibra forțele opuse se bazează pe o perspectivă asupra intimității de
„joc cu suma nulă”. Când una dintre părți câștigă, cealaltă pierde, iar rezerva de beneficii nu este
niciodată suficientă pentru a satisface cererea.
6. Recalibrarea este procesul prin care se reconfigurează temporar o situație astfel încât
factorii care îi influențează pe parteneri să nu mai pară opuși ca direcție. În diferite momente ale
filmului, James numește distanțarea Sarei „încăpățânare”, o interpretare care-i permite să
presupună că, în timp, ea va căuta doar intimitatea. Însă recalibrarea este o gimnastică mentală
care nu oferă o soluție permanentă unei dileme foarte reale. În final, James trebuie să se
mulțumească cu dorințele duale ale Sarei de intimitate și autonomie – o tensiune care mereu va fi
în funcțiune.
7. Integrarea oferă o modalitate ca părțile să răspundă simultan forțelor opozante fără
pierderi sau iluzii. Montgomery ilustrează procesul citând cuvintele unui cuplu care și-a
163

îmbrățișat nevoile relaționale opuse de certitudine și incertitudine: „Avem o regulă statornică, în


fiecare seară de vineri facem ceva nou ce n-am mai făcut până atunci” [14]. Baxter sugerează că
un cuplu căsătorit „tradițional” își poate concepe relația ca unică pentru că au rămas împreună
timp de treizeci și cinci de ani.
8. Reafirmarea presupune o recunoaștere activă de către ambii parteneri că tensiunile
dialectice nu vor dispărea niciodată. În loc să deplangă acest fapt de viață relațional, aceste
cupluri rare recunosc și celebrează complexitatea bogată a relației lor: „Dacă nu am fi atât de
apropiați”, își reamintesc unul altuia, „nu am avea toate aceste probleme”.

În scena finală a filmului Copiii unui Dumnezeu mai mic, Sarah își reafirmă dorința
intensă de conectare și separare închizând împreună degetele mari și arătătoarele de la cele două
mâini și formând inelele interconectate ale unui lanț. Ea îl întreabă pe James: „Crezi că am putea
găsi un loc unde să ne întâlnim – nu în tăcere și nu în sunet?” Din perspectiva dialectică a lui
Baxter și Montgomery, răspunsul pozitiv trebuie privit cu scepticism. Chiar dacă s-ar întâmpla ca
perechea să găsească un astfel de loc, alte contradicții i-ar deranja. Relațiile apropiate sunt în
permanentă mișcare. Hollywood poate da impresia că James și Sarah „au trăit fericiți până la
adânci bătrâneți”, însă o replică realistă pentru povestea lor ar suna astfel: „iar lupta continuă”. O
astfel de apreciere realistă poate părea descurajantă. Însă dacă apreciem faptul că relațiile
sănătoase au nevoie atât de conectare, cât și de separare, atât de certitudine cât și de
incertitudine, atât de închidere cât și de deschidere, perspectiva lucrării dialectice viitoare pare
mai mult o promisiune decât o amenințare.

COMENTARII CRITICE: CE FACEM CU DEZORDINEA RELAȚIONALĂ?


Acest amestec haotic de contradicții se îndepărtează mult de concepțiile ideale asupra
comunicării cum ar fi înțelesuri împărtășite, comuniune caldă sau certitudine sporită. Însă
găsesc că imaginea autorilor dialecticii relaționale despre intimitate rezonează cu experiența
multora dintre studenții mei. Validează această mărturie la persoana întâi perspectiva dialecticii
relaționale? Pentru Baxter și Montgomery, da. Specialiștii tradiționali în științe sociale nu sunt la
fel de siguri. Pe aceștia îi deranjează natura anecdotică a dovezilor pe care le prezintă cercetătorii
dialectici.
Baxter și Montgomery susțin că singurul mod în care putem depista dezordinea relațiilor
este acela de a fi dispuși să ascultăm voci diferite care oferă relatări incoerente despre
comunicarea relațională, care este decorată cu contradicții multiple. Fără să ignore datele
empirice, ele îi îndeamnă pe specialiști să dea atenție conversațiilor de fiecare zi, însemnărilor de
jurnal, narațiunilor istorice și poveștilor pe care oamenii și le spun în romane și în filme. Aceasta
înseamnă că filmul Copiii unui Dumnezeu mai mic validează, dar și demonstrează perspectiva
dialectică. Vă îndemn să vizionați filmul pentru a decide singuri.
Dacă acceptăm premisa fundamentală ca relațiile apropiate sunt „procese nedeterminate
de schimbare permanentă”, devenim automat niște cinici care surâd batjocoritor către prietenie,
romantism și solidaritate familială? Nu neapărat. O perspectivă părtinitoare asupra intimității este
adeseori rezultatul relațiilor care au eșuat. O apreciere realistă a efortului necesar pentru a susține
o relație apropiată poate întări hotărârea noastră de a nu dezerta când apar turbulențe.
Barbara Montgomery face un pas mai departe. În concluzia unui articol despre dialectica
relațională, ea sugerează că a trăi în mijlocul contradicțiilor poate fi chiar plăcut:
Mi s-a spus că a merge pe o bicicletă cu o roată devine plăcut atunci când accepți că te afli
constant în proces de cădere. Sarcina, atunci, devine una de continuă joacă a unei forțe împotriva
164

celeilalte, de a contracara o tragere cu o mișcare opusă și de a adapta roata de sub tine astfel încât
să rămâi în mișcare menținând și controlând căderea. Dacă reușește, o persoană va fi propulsată
înainte într-o stare de dezechilibru susținut care câteodată este ciudat, alteori elegant. Din
perspectiva dialectică, susținerea unei relații pare să fie un proces foarte similar. [15]

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Câte sinonime diferite și termeni pe care îi puteți enumera captează ceea ce Baxter și
Montgomery înțeleg prin cuvântul dialectică?
2. Pe care dintre cele unsprezece teorii discutate în capitolele anterioare le-ar considera Baxter și
Montgomery simpliste sau anti-dialectice?
3. Ce forțe conflictuale pun cea mai mare presiune pe relația dumneavoastră personală cea mai
apropiată? Ce strategii folosiți împreună cu partenerul pentru a gestiona acea tensiune?
4. De ce nu ar dezvălui scări tipice precum cea de mai jos tensiunea dialectică, chiar dacă aceasta
există?
Ce doriți de la partener?
Intimitate: __ : __ : __ : __ : __ : __ : __ : Independență

NOTE
[1] Departamentul de științe ale comunicării din Iowa este un centru de cercetare a relațiilor
personale. Colegul lui Baxter, Steve Duck a înființat Rețeaua Internațională pentru Relații
Personale și a scris sau editat vreo douăzeci și cinci de cărți pe acest subiect. Duck a înființat de
asemenea Journal of Social and Personal Relationships, pe care l-a coordonat timp de un
deceniu.
[2] Leslie Baxter, "Interpersonal Communication as Dialogue: A Response to the 'Social
Approaches' Forum," Communication Theory, Vol. 2, 1992, p. 330.
[3] Leslie Baxter și Barbara Montgomery, Relating: Dialogues and Dialectics, Guilford, New
York, 1996, p. 6. Mulțumiri editorului William Meyer pentru faptul că mi-a pus la îndemână
numărul paginilor înaintea publicării acestui text.
[4] Leslie A. Baxter, "Interpersonal Communication as Dialogue: A Response to the 'Social
Approaches' Forum," Communication Theory, Vol. 2, 1992, p. 330.
[5] Baxter & Montgomery, p. 8.
[6] Leslie A. Baxter, "A Dialectic Perspective on Communication Strategies in Relationship
Development," in A Handbook of Personal Relationships, Steve Duck (editor), John Willey &
Sons, New York, 1988, p. 258.
[7] Baxter & Montgomery, p. 43.
[8] Hugh Lofting, The Story of Dr. Doolittle, J. B. Lippincott, Philadelphia, 1920, pp. 81-89.
[9] Baxter, "Dialectical Perspective," p. 259.
[10] Irwin Altman, Anne Vinsel, și Barbara Brown, "Dialectic Conceptions in Social
Psychology: An Application to Social Penetration and Privacy Regulation," in Advances in
Experimental Social Psychology, Vol. 14, Leonard Berkowitz (editor), Academic Press, New
York, 1981, pp. 107-160.
[11] Baxter & Montgomery, pp. 185-206.
[12] Toate tezele din secțiunea despre strategii ale satisfacției relaționale se bazează pe Leslie A.
Baxter, "Dialectical Contradictions in Relationship Development," Journal of Social and
Personal Relationships, Vol. 7, 1990, pp. 69-88. În prezent, Baxter folosește termenul „negare”
pentru a descrie tactica pe care obișnuia s-o numească „selecție”.
165

[13] Pentru mai multe informații despre această abordare, vezi Leslie Baxter și William Wilmot,
"Taboo Topicsin Romantic Relationships," Journal of Social and Personal Relationships, Vol. 2,
1985, pp. 253-269.
[14] Barbara Montgomery, "Relationship Maintenance Versus Relationship Change: A
Dialectical Dilemma," Journal of Social and Personal Relationships, Vol. 10, 1993, p. 211.
[15] Ibid., p. 221.
166

INFLUENȚA

Trăim într-o lume a influenței interpersonale intenționate. E dificil să treacă o zi fără să ai


de-a face cu doi sau trei oameni care încearcă să te convingă să cheltui timp, energie sau bani
pentru ceva important pentru ei. Genul de filme precum Nașul echivalează persuasiunea cu forța
fizică; Pulp Fiction este un exemplu recent. Însă când e spus cu un zâmbet, anunțul că cineva vă
face o ofertă ce nu se poate refuza e mai interesant în domeniul psihopatologiei decât pentru
specialiștii în comunicare. Cei mai mulți teoreticieni ai retoricii sau ai comunicării rezervă
termenul de persuasiune pentru influența intenționată care este mai degrabă voluntară decât
involunară. Puține situații persuasive aparțin însă cu strictețe unei singure categorii.
Unii cercetători ai persuasiunii se concentrează numai asupra strategiilor verbale de care
se servesc oamenii pentru a obține conformare comportamentală față de dorințele lor. Un studiu
despre strategiile de obținere a conformării cere de regulă oamenilor să își imagineze că se află
într-o situație interpersonală inconfortabilă [1]. De pildă, vecinul de apartament găzduiește o
petrecere nebună la miezul nopții, când dumneavoastră încercați să dormiți; musafirul
dumneavoastră nesuferit a stat deja o săptămână; sau trebuie să împrumutați o mașină de la
cineva cu care vă cunoașteți prea puțin. Cercetătorul vă va întreba apoi în legătură cu tacticile pe
care le veți întrebuința pentru a determina cealaltă persoană să facă ceea ce doriți.
De regulă, veți ierarhiza o listă predeterminată de strategii de obținere a conformării:
promisiuni, amenințări, explicații, indicii, complimente, avertismente, acuzații, solicitări directe
și așa mai departe.
Susținătorii cercetării despre obținerea conformării subliniază cât de important este să afli
care sunt strategiile verbale pe care oamenii le folosesc în fapt, în loc să te concentrezi asupra a
ce ar spune sau ar face aceștia pentru a-și îndeplini scopul. Deși studiile furnizează informații
descriptive din plin, ele nu sunt bazate pe teorie și deci trebuie să genereze înțelegere cu care să
construiască o teorie. Există puține explicații la întrebarea de ce aleg oamenii tacticile pe care le
aleg, puține predicții cu privire la ce vor face aceștia data viitoare când se vor afla într-o situație
similară și puține evaluări ale eficienței tacticilor respective sau preocupări pentru aplicații în alte
contexte.
În contrast cu efortul de a clasifica strategiile de obținere a conformării, cei mai mulți
teoreticieni ai persuasiunii își concentrează atenția asupra schimbărilor voluntare de atitudine
care parvin ca răspuns la mesajele verbale. Atitudinile sunt răspunsuri interioare alcătuite din
ceea ce oamenii gândesc, simt și intenționează să facă. Cum atitudinile pot fi cunoscute numai
prin raportare, cercetătorii pun de obicei o mulțime de întrebări:
„Ce crezi cu adevărat?” (Cognitivă)
„Îți pasă cu adevărat?” (Afectivă)
„Ce ai de gând să faci?” (Comportamentală)
De multă vreme, reprezentanții științelor sociale au definit răspunsurile combinate drept
„predispoziție de a răspunde” și s-au mulțumit să considere calificativele de pe scări
unidimensionale cu șapte puncte sinonime ale atitudinilor interioare ale unei persoane. Iată un
exemplu:
Fumatul cauzează cancer.
1 Nu sunt de acord în mare măsură
2 Nu sunt de acord
3 Nu sunt de acord în mică măsură
4 Nu am nicio părere
167

5 Sunt de acord în mică măsură


6 Sunt de acord
7 Sunt de acord în mare măsură
Însă relația secundară dintre opinia exprimată a unei persoane și comportamentul său
ulterior s-a dovedit a fi o problemă permanentă pentru cei care susțin că atitudinile prezic acțiuni.
Deși acest lucru face studiul persuasiunii mai complicat, cercetătorii tratează din ce în ce mai
mult atitudinile ca pe niște constructe multidimensionale [2].
În manualul lor despre persuasiune, Richard Petty și John Cacioppo grupează teoriile
schimbărilor atitudinale în șapte abordări majore [3]:
1. Condiționarea și modelarea. Abordările care presupun că oamenii caută să „își
maximizeze beneficiile și să-și minimizeze costurile”. Persuasiunea este reușită atunci când
oamenii observă indirect sau au experiența directă a recompenselor pentru opiniile și
comportamentul lor „corect”. Teoria schimbului social acționează în acest cadru.
2. Învățarea mesajelor. Abordările care pun un premiu pe conținutul persuasiunii.
Influența durabilă depinde de atenția, înțelegerea și reținerea mesajelor. Retorica lui Aristotel
(vezi Capitolul 23) a scos în evidență importanța apelurilor logice.
3. Perceptivă-evaluatoare. Abordările care sunt mai puțin preocupate de ceea ce
exprimă un mesaj decât de modul în care acesta este interpretat de către persoana care îl aude.
Același mesaj poate apărea radical diferit în ochii a două persoane. Capitolul 15 prezintă teoria
judecății sociale a lui Sherif, Sherif și Nebergall. Ea examinează efectul cantității diferite de
discrepanță între poziția susținătorului și poziția publicului.
4. Motivațională. Abordările care se concentrează asupra nevoilor ca forțe ale
schimbării. Specialiștii în persuasiune s-au concentrat asupra nevoii de consecvență ca stimul
pentru schimbarea atitudinală. Capitolul 16 subliniază teoria disonanței cognitive a lui Leon
Festinger, o teorie cu o predicție contra-intuitivă potrivit căreia recompensa minimă poate facilita
în loc să împiedice schimbarea atitudinală.
5. Atribuțională. Abordările care accentuează puterea profețiilor care se împlinesc pe
sine. Interacționismul simbolic (vezi Capitolul 7) subliniază efectul de auto-împlinire a sinelui
oglindă multiplu care formează pentru fiecare dintre noi un celălalt generalizat. Teoriile
atribuționale privesc atribuția atitudinală ca pe o tehnică persuasivă. În loc să opună rezistență
indicând o lipsă sau un eșec în cealaltă persoană, susținătorul unei astfel de teorii afirmă
existența atitudinii dorite ca și cum aceasta ar fi deja prompt actuală.
6. Combinatorică. Abordările care iau în calcul modul în care ideile noi sunt cântărite și
armonizate în credințe susținute anterior. Aceste teorii angajează modele matematice precise
pentru a descrie modul în care se prelucrează informațiile.
7. Auto-persuasiunea. Abordările care privesc raționamentele auto-generative ca pe
niște agenți ai schimbării mai puternici decât orice mesaj extern. Procesul poate fi declanșat de
jocul de rol, de angajamentul activ față de o cauză sau pur și simplu luptându-te cu ideile legate
de atitudinea respectivă.
În ciuda faptului că unele dintre aceste abordări oferă explicații conflictuale ale
schimbărilor atitudinale, nicio teorie nu s-a remarcat ca fiind cel mai bun mod de a privi procesul
persuadării. Modelul lui Petty și Cacioppo al probabilității de elaborare este un model cognitiv
care încearcă să adune înțelepciunea fiecăreia dintre abordări. Ei văd două căi diferite către
schimbarea atitudinală în mintea unei persoane care aude sau citește un mesaj persuasiv. Calea
centrală implică analiza activă a conținutului mesajului; calea periferică se folosește de
credibilitatea sursei mesajului și de alte indicii persuasive pentru a hotărî un răspuns. Capitolul
168

17 prezintă modelul lui Petty și Cacioppo, care explorează probabilitatea ca oamenii să utilizeze
calea centrală și să cerceteze atent mesajul.

NOTE
[1] Kathy Kellerman și Tim Cole, "Classificating Compliance Gaining Messages: Taxonomic
Disorder and Strategic Confusion," Communication Theory, Vol. 4, 1994, pp. 3-60.
[2] John Cacioppo, "Attitudes and Evaluative Space: Beyond Bipolar Conceptualizations and
Measures," Presidential Address, Society for Personality and Social Psychology, New York,
Aug. 11-15, 1995.
[3] Richard Petty și John Cacioppo, Attitudes and Persuasion: Classic and Contemporary
Approaches, Wm. C. Brown, Dubuque, Iowa, 1981.
169

CAPITOLUL 15. TEORIA JUDECĂȚII SOCIALE


a lui Muzafer Sherif

Fiul meu Jim este pilot de avion. Umblând prin aeroport, el aude tot felul de comentarii
despre siguranța zborurilor. Enumăr mai jos unsprezece afirmații care reflectă o varietate de
atitudini pe care fiul meu le aude exprimate. Citiți aceste opinii și savurați diversitatea punctelor
de vedere pe care acestea le reprezintă.
1. Controlorii de trafic sunt suprasolicitați.
2. Viața este un risc. A zbura este la fel ca orice altceva.
3. Avioanele cu propulsie prin reacție sunt dezastre care așteaptă să se întâmple.
4. Cerurile aglomerate sunt un mit.
5. Zborul e mai sigur decât mersul cu trenul.
6. Mulți piloți zboară în timp ce se află sunt influența alcoolului.
7. Partea cea mai periculoasă a unui zbor e drumul cu mașina până la aeroport.
8. Cele mai multe greșeli sunt fatale la 9.000 de kilometri înălțime.
9. Există piloți bătrâni. Există piloți îndrăzneți. Nu există piloți bătrâni și îndrăzneți.
10. Piloții americani sunt cei mai bine antrenați din lume.
11. Regulamentele guvernului Statelor Unite asigură avioane bine menținute.
Acordați-vă câteva minute să vă însemnați reacțiile la aceste declarații. Dacă urmăriți
fiecare instrucțiune dată mai jos fără să săriți înainte la următoarea, aveți șansa să aveți
experiența a ceea ce teoria judecății sociale prezice.
1. Pentru început, citiți din nou afirmațiile de mai sus și subliniați-o pe aceea care vă
reprezintă cel mai bine punctul de vedere.
2. Acum priviți înapoi și vedeți dacă alte afirmații par rezonabile. Încercuiți numerele din
fața acestor afirmații acceptabile.
3. Recitiți opiniile și aflați-o pe cea care vi se pare cea mai criticabilă. Subliniați întreaga
propoziție.
4. În final, tăiați de pe listă numerele din fața oricărei alte afirmații care vi se pare
criticabilă. Ștergând de pe listă aceste idei nerezonabile, e posibil ca toate afirmațiile să
sfârșească prin a fi marcate într-un fel sau altul. E de asemenea posibil să vă fi rămas unele
afirmații nemarcate.

ATITUDINILE CA LATITUDINI: ACCEPTAREA, RESPINGEREA ȘI NON-


IMPLICAREA
Tocmai v-am trecut pe hârtie ceea ce teoria judecății sociale spune că se întâmplă în
minte. Auzim un mesaj și imediat judecăm unde trebuie să-l plasăm pe scara atitudinală din
mintea noastră. Potrivit lui Carolyn Sherif, Muzafer Sherif și Roger Nebergall, această clasificare
subconștientă a ideilor are loc în momentul percepției. Cântărim fiecare idee nouă comparând-o
cu perspectiva noastră curentă. Analizei atitudinale i se spune „abordarea judecății-implicării
sociale”, însă majoritatea cercetătorilor se referă la ea mai simplu prin „teoria judecății sociale”.
Deși Carolyn Sherif este primul autor al cărții care descrie procesul, este un lucru recunoscut
îndeobște ca soțul ei a luat conducerea în dezvoltarea și testarea teoriei.
Psiholog asociat Universității din Oklahoma, Muzafer Sherif a publicat deja două studii
majore care ilustrează modul în care indivizii sunt influențați de grupurile lor de referință,
grupuri de care se servesc membrii acestora pentru a-și defini identitatea. Cercetarea sa despre
„efectul auto-kinetic” a stimulat reușita unor studii ulterioare care au analizat presiunea de a se
170

conforma [1]; studiul său despre „peștera tâlharului” a explorat modalitățile de a reduce
conflictele dintre grupuri [2]. Ambele studii au descoperit că percepțiile oamenilor sunt
modificate dramatic de apartenența la grup. Teoria judecății sociale a extins preocuparea lui
Sherif pentru percepție în zona persuasiunii.
Sherif credea că fiecare dintre cei patru pași enumerați mai sus este necesar pentru a
determina atitudinea cuiva despre siguranța zborurilor sau orice altă structură atitudinală. El a
scris că „poziția unui individ nu este reprezentată adecvat ca un punct de-a lungul unui continuu.
Persoane diferite care împărtășesc aceeași poziție pot fi considerabil de diferite în ce privește
toleranța lor față de acest subiect” [3].
El a privit atitudinea ca pe un amalgam a trei zone. Prima se numește „latitudine a
acceptării”. Este alcătuită din afirmația pe care ați subliniat-o și din toate celelalte pe care le-ați
încercuit ca acceptabile. O a doua zona este „latitudinea respingerii”. Aceasta constă din opiniile
pe care le-ați tăiat de pe listă ca fiind criticabile. Afirmațiile rămase, dacă există, definesc
„latitudinea non-implicării”. Acestea sunt afirmațiile pe care le-ați considerat nici criticabile, nici
acceptabile. Ele sunt înrudite cu însemnul de „indecis” sau „n-am nicio părere” într-un chestionar
atitudinal tradițional. Sherif a spus că trebuie să știm locul și lărgimea fiecăreia dintre aceste
latitudini inter-relaționate pentru a descrie structura atitudinală a unei persoane.
Să presupunem că Jim întâlnește un bărbat pe nume Ned care bombăne în aeroport pe
tema pericolelor zborului. Jim dorește să-l convingă pe Ned că zborul cu avionul este mai sigur
decât somnul în propriu-i pat. Teoria judecății sociale îi recomandă lui Jim să descopere
amploarea și amplasarea celor trei latitudini ale lui Ned înainte de a-și prezenta cazul. Înarmat cu
informații despre amplasarea și amploarea celor trei latitudini, fiul meu ar înțelege că implicarea
profundă a lui Ned în subiectul siguranței zborurilor îl va determina să deturneze orice cuvinte
liniștitoare i-ar adresa.

IMPLICAREA PERSONALĂ – CERTITUDINEA CELOR CĂRORA LE PASĂ


Implicarea personală se referă la cât de însemnat este un subiect în viața noastră. Este el
important? Este el fundamental pentru bunăstarea noastră? Este suficientă atitudinea noastră
vizavi de subiectul respectiv pentru a ne defini identitatea?
Unii oameni care umblă prin mulțime în aeroporturi sunt simpli vizitatori. Ei așteaptă
avionul mătușii Juanita, ridică valiza unui prieten sau au venit pentru un prânz de afaceri la
restaurantul aeroportului. Acești oameni doresc zboruri line și sunt împotriva prăbușirilor, însă
siguranța zborurilor nu este preocuparea lor principală. Nu se frământă cu acest lucru, nu
polemizează pe tema respectivă și nici nu le transpiră palmele când aud cum decolează o
aeronava. Potrivit lui Sherif, implicarea lor personală este scăzută.
Pentru alții, ca Ned, chestiunea este centrală. Cum zboară adeseori, ei schimbă cu ceilalți
călători povești de groază despre momente când aproape că au ratat cursa, citesc relatări despre
accidente în ziare și se cutremură când își amintesc o aterizare dificilă într-o noapte cețoasă.
Persoanele care se potrivesc acestui profil sunt puternic implicate personal. Unii chiar se alătură
unei asociații a pasagerilor de zbor care face lobby la Congres pentru regulamente de siguranță
mai stricte. Unul dintre modurile în care Sherif a definit implicarea personală profundă a fost
„apartenența la un grup care are o poziție cunoscută”. Permisul de pilot al fiului meu, cardul de
membru al ALPA și faptul că e angajat al unei mari companii aeronautice sunt indicatori ai
implicării sale personale vizavi de subiect în cel puțin la fel de mare măsură ca și Ned. Desigur,
încrederea lui în siguranța zborurilor se află la celălalt capăt al spectrului.
171

Trei trăsături ale structurii atitudinale a lui Ned sunt tipice implicării personale ridicate.
Prima indicație este că latitudinea non-implicării sale este aproape inexistentă. Oamenii cărora
nu le pasă de un subiect au de obicei o latitudine largă a non-implicării, însă Ned are o singură
afirmație în categoria respectivă. Poate că nu e sigur în ce privește piloții bătrâni și îndrăzneți,
însă are opinii clare în privința tuturor celorlalte afirmații.
În al doilea rând, Ned respinge toate cele șase afirmații care oferă, în măsuri variate,
asigurări de siguranță a zborurilor. Potrivit teoriei judecății sociale, o latitudine largă a
respingerii este semnul implicării personale profunde. Ned are sentimente intense cu privire la
pericolele potențiale ale zborului; el privește siguranța în termeni de alb si negru. Oamenii cu
implicare personală mai scăzută vor vedea probabil mai multe nuanțe de gri. Observați că
efectele implicării personale ridicate asupra percepției pot fi similare cu acelea ale complexității
cognitive scăzute (vezi Capitolul 10). În ambele cazuri, putem sfârși prin a estompa diferențe
care ar putea face o diferență.
În sfârșit, afirmația „avioanele cu propulsie prin reacție sunt dezastre care așteaptă să se
întâmple”, care reprezintă cel mai bine punctul de vedere a lui Ned este relativ extremă. Sherif a
spus că acest aspect face poziția noastră preferată: ancorează toate celelalte gânduri pe care le
avem despre tema respectivă. Dacă siguranța zborului ar fi doar o preocupare accidentală pentru
Ned, ar fi potrivit să-i reprezentăm poziția printr-o ancoră mică ce poate fi trasă ușor într-o
poziție nouă. Însă cum teama lui de a zbura este profund instalată, o ancoră mai viguroasă este
mai adecvată.
Persoanelor care susțin opinii extreme pe oricare din laturile unei chestiuni aproape
mereu le pasă profund de chestiunea respectivă. Cu toate că este posibil să susții cu pasiune
poziții intermediare, teoria judecății sociale afirmă că ancorele atitudinale majore se găsesc de
obicei către capetele scării. Pozițiile extreme și implicarea personală profundă merg mână în
mână. De aceea religia, sexul și politica sunt subiecte tabu în cabinele navelor americane aflate
pe mare. Când pasiunile sunt profunde, opiniile radicale sunt comune și există puțină toleranță
față de diversitate.
Tot ce am prezentat până acum este concepția lui Sherif despre structura cognitivă a
atitudinilor. Trebuie să înțelegem relația dintre implicarea personală și latitudinile acceptării,
respingerii și a non-implicării pentru a aprecia procesele mentale despre care teoria judecății
sociale spune că au loc atunci când o persoană intră în contact un mesaj.
Potrivit lui Sherif, persuasiunea este un proces în doi pași. Prima etapă are loc atunci
când oamenii aud (sau citesc) un mesaj și automat evaluează unde se află respectivul în raport cu
propria poziție. Aceasta este partea de judecată perceptivă a judecății sociale. În etapa a doua,
oamenii își ajustează atitudinea în sens contrar sau potrivit mesajului pe care l-au auzit.
Următoarele două secțiuni conturează aceste două procese.

JUDECAREA MESAJELOR: ERORI DE CONTRAST ȘI DE ASIMILARE


Sherif susținea că ne folosim de propria atitudine ancorată ca de un punct de comparație
atunci când auzim un mesaj disonant. El credea că există o paralelă între favorizarea sistematică
în judecățile psihofizice și modul în care determinăm atitudinile altor persoane. Am așezat trei
găleți cu apă în sala mea de clasă pentru a ilustra acest principiu. Deși conținutul arăta la fel, apa
din găleata din stânga avea temperatura un pic mai sus de punctul de îngheț, apa din găleata din
partea dreaptă avea temperatura puțin sub punctul de fierbere, iar apa din găleata din mijloc era
călduță. Un student s-a oferit să-și pună mâna stângă în găleata din stânga și pe cea dreaptă în
găleata din partea dreaptă simultan. A rezistat în această poziție cam douăzeci de secunde.
172

Atunci l-am rugat să-și introducă ambele mâini în găleata de la mijloc și să aprecieze
temperatura apei. Desigur, aceasta era o solicitare înșelătoare, pentru că mâna stângă îi „spusese”
că apa e fierbinte, în timp ce mâna dreaptă i-a transmis mesajul că e rece.
Sherif a lansat ipoteza unui efect de contrast similar atunci când persoanele care se
„aprind” pentru o idee aud un mesaj despre tema respectivă care nu este la fel de „încins”.
Apreciat după criteriile lor, chiar mesajele calde li se par reci. Eticheta lui Sherif de judecata-
implicare socială surprinde remarcabil ideea unei legături între implicarea personală și percepție.
Oamenii profund implicați au latitudini mari ale respingerii. Orice mesaj care cade în intervalul
respectiv va fi perceput de către aceștia ca fiind mai discordant în raport cu ancora lor decât este
în realitate. Mesajul este împins mental într-o poziție mai îndepărtată, iar cel sau cea care îl aude
nu trebuie să-i facă față ca opțiune viabilă demnă de luat în calcul.
Toate acestea sunt vești proaste pentru Jim. Să presupunem că el se duce la Ned și, calm,
îi explică faptul că cerurile aglomerate sunt un mit. În timpul ultimelor sale cinci curse nu a văzut
niciodată un alt avion, cu atât mai puțin a trebuit să evite unul. Dacă Ned aude acest lucru așa
cum l-a intenționat Jim, mesajul respectiv înseamnă 9 pe scara lui mentală. Totuși, teoria
judecății sociale spune că probabil nu-l va auzi în felul respectiv. În ciuda efortului bine
intenționat al lui Jim, cuvintele lui îi vor apărea lui Ned cel speriat ca propagandă a unui pilot în
favoarea propriei poziții. Dacă un mesaj nu este cât se poate de limpede, efectul de contrast
telescopează toate pozițiile inacceptabile și le împinge cât mai departe. Cuvintele, chipurile,
liniștitoare ale lui Jim despre separarea dintre avioane vor înregistra 10 sau 11 mai degrabă decât
9 puncte.
Contrastul este o deformare perceptuală care duce la polarizarea ideilor. Însă se întâmplă
numai atunci când un mesaj cade în interiorul latitudinii respingerii. Asimilarea este eroarea de
judecată opusă. Este efectul de gumelastic care trage o idee înspre ancora celui sau celei care o
aude astfel încât pare că această persoană și vorbitorul împărtășesc aceeași opinie. Asimilarea are
loc atunci când un mesaj cade în interiorul latitudinii acceptării. De pildă, să presupunem că Jim
îi spune lui Ned că e adevărat, controlorii de trafic sunt suprasolicitați. Deși mesajul respectiv se
află la punctul 4 pe harta cognitivă a lui Ned, acesta îl va auzi ca apropiat atitudinii sale ancoră
decât este de fapt, poate la 3.
Lui Sherif nu-i era clar cum judecă oamenii un mesaj care cade în interiorul latitudinii lor
a non-implicării. Cei mai mulți interpreți presupun că niciuneia dintre deformări nu i s-ar da curs
și că mesajul ar fi auzit în linii mari precum s-a intenționat.

DISCREPANȚA ȘI SCHIMBAREA ATITUDINALĂ


A aprecia cât de aproape sau de departe se află un mesaj de poziția noastră ancorată este
prima etapă a schimbării atitudinii. A schimba locul ancorei respective în răspuns este a doua
etapă. Sherif credea că ambele procese au loc de regulă sub nivelul conștiinței.
Potrivit teoriei judecății sociale, o dată ce am judecat un mesaj nou ca aflându-se în
interiorul latitudinii noastre a acceptării, ne vom adapta întrucâtva atitudinea pentru a ne
acomoda respectivei noi intrări. Efectul persuasiv va fi pozitiv, însă parțial. Nu vom merge până
la capăt, însă va exista oarecare mișcare măsurabilă înspre poziția percepută a vorbitorului. Cât
de multă implicare? Sherif nu a specificat, însă a susținut într-adevăr că pe măsură ce discrepanța
crește, persoanele care aud mesajul își vor ajusta atitudinile atâta timp cât mesajul respectiv se
află în interiorul latitudinii lor a acceptării.
Dacă apreciem că un mesaj nou cade în interiorul latitudinii noastre a respingerii, putem
de asemenea să ne reglăm atitudinea, însă în acest caz departe de ceea ce credem că vorbitorul
173

susține. Cum persoanele profund implicate într-un subiect au intervale mari ale respingerii, cele
mai multe mesaje menite să-i convingă riscă să îi îndepărteze și mai mult. Acest predictibil
„efect de bumerang” sugerează că oamenii sunt mai adesea conduși decât atrași de pozițiile
atitudinale pe care le ocupă.
Cu toate că Sherif a inventat o teorie cognitivă, procesele mentale pe care le descrie sunt
destul de mecanice sau superficiale. El a redus influența interpersonală la chestiunea distanței
dintre un mesaj și poziția celui sau celei care îl ascultă:
Esențializată la maximum, problema schimbării atitudinale este problema gradului de discrepanță
a comunicării și necesitatea resimțită de a face față discrepanței respective. [4]
Singurul loc pentru libertate în teoria judecății sociale este alegerea mesajelor alternative
aflate la îndemâna celui sau celei care vorbește sau scrie.

SFATURI PRACTICE PENTRU CEL CARE ÎNCEARCĂ SĂ CONVINGĂ


Sherif l-ar fi sfătuit pe Jim să evite mesajele care susțin că zborul este mai sigur decât
șofatul sau mersul cu trenul. Pur și simplu Ned nu le va crede, iar mesajele respective îl pot
împinge și mai adânc în poziția sa anti-aviatică. Pentru maximum de influență, Jim ar trebui a
aleagă un mesaj care se afla chiar la granița latitudinii lui Ned a acceptării. Să admită că
operatorii radar sunt suprasolicitați, însă să sublinieze grija cu care piloții compensează
posibilele greșeli ale controlorilor. Sau să folosească afirmația despre piloții bătrâni și/ sau
îndrăzneți, arătându-i lui Ned cum compania îi elimină sistematic pe cutezători. Potrivit teoriei
judecății sociale, această strategie va avea ca rezultat o persuasiune pozitivă, chiar dacă redusă.
Jim vrea mai mult. Însă Sherif l-ar preveni că e tot ce poate obține dintr-o singură
încercare. Dacă ar vorbi cu o persoană deschisă la minte cu o vastă latitudine a acceptării, o
schimbare mai mare ar fi posibilă. Însă când are de-a face cu un călător profund implicat
personal, Jim trebuie să lucreze într-un interval îngust pentru a convinge. O transformare reală de
la un capăt la altul al scalei este un fenomen rar. Singurul mod de a obține schimbări la scară
mare este prin intermediul unor mișcări reduse, succesive. Persuasiunea este un proces treptat.
Este de asemenea un proces social. Lipsa de legătură interpersonală dintre Jim și Ned
limitează cantitatea de influență posibilă. Dacă Ned ar auzi asigurări puternice în legătură cu
siguranța zborurilor de la prietenii și familia sa, aceasta ar putea prilejui o schimbare majoră.
Sherif a observat că „cele mai dramatice cazuri de schimbare atitudinală, cele mai răspândite și
rezistente sunt cele care presupun schimbări în grupuri de referință cu valori diferite” [5].

O DOVADĂ CARE PLEDEAZĂ PENTRU ACCEPTARE


Cercetarea concentrată asupra predicțiilor teoriei judecății sociale necesită subiecte care
presupun o implicare personală profundă. De pildă, un studiu recent ce sprijină ipoteza în două
etape a teoriei a prezentat un mesaj pro-alegere despre avort membrilor unei organizații activiste
pro-viață [6]. Un altul a chestionat oamenii în privința atitudinilor lor vizavi de dezvăluirea
publică a rezultatelor testelor HIV [7]. Un experiment original a implicat un subiect extrem de
important pentru studenți – somnul [8]. Înaintea realizării studiului respectiv, cei mai mulți dintre
studenți acceptau înțelepciunea convențională potrivit căreia corpul uman funcționează cel mai
bine cu opt ore de somn pe noapte. Ei au citit un articol scris de un expert în domeniu care
susținea că adulții tineri au de fapt nevoie de mult mai puțin. Mesajul a fost același pentru toți, cu
o singura diferență esențială. Unora dintre studenți li s-a spus că au nevoie de opt ore, altora
șapte, altora șase și așa mai departe. Ultimul grup chiar a citit că oamenii nu au nevoie de somn
deloc! Apoi fiecare a avut șansa să-și spună părerea.
174

Teoria lui Sherif sugerează ideea conform căreia cu cât orele recomandate erau mai
puține, cu atât mai mult erau influențați studenții, până când au început să creadă că mesajul este
evident ridicol. Rezultatele au confirmat predicția. Persuasiunea a crescut pe măsură ce orele
susținute s-au redus la trei, un mesaj care a determinat studenții să-și revizuiască estimarea dozei
optime de somn la 6.3 ore. Orice a fost mai jos de trei s-a aflat prea în afara latitudinii lor a
acceptării și a încetat să fie eficient.
Trei lucruri au devenit clare pe măsură ce teoria a fost testată:
1. Un vorbitor extrem de credibil poate întinde latitudinea acceptării unui ascultător.
Când „expertul” din studiul despre somn a fost un fiziolog câștigător al premiului Nobel și nu un
director YMCA, persuasiunea a crescut.
2. Ambiguitatea poate adesea servi mai bine decât claritatea. Când George Bush a spus în
spotul său de campanie că dorește „o națiune mai bună, mai blândă”, nimeni n-a știut exact ce
înțelegea el prin acest lucru, însă suna bine, așa că afirmația a căzut în interiorul latitudinii
acceptării electoratului. Tanya Donnelly, solista principală de la „Belly” are aceeași abordare. Ea
spune că scrie versuri care sunt intenționat vagi, ca să apeleze la un public cât mai larg [9].
3. Există oameni care au o atitudine dogmatică față de orice subiect. „Nu mă confunda cu
faptele” sau „Hotărârea mea e luată”, spun aceștia. Genul acesta de suflete arțăgoase au
cronicizat o amplă latitudine a respingerii.
O poveste frapantă a teoriei judecății sociale pusă în practică vine de la un director de
dezvoltare universitară pe care îl cunosc și care l-a sunat pe un fost absolvent cu stare. A
anticipat că donatorul potențial va oferi nu mai puțin de 10.000 de dolari. Și-a făcut propunerea
și l-a întrebat pe influentul om de afaceri ce poate face. Omul a protestat spunând că a fost un an
slab și că vremurile sunt grele – i-ar fi imposibil să contribuie cu mai mult de 20.000 de dolari.
Cel care se angajase în strângerea de fonduri și-a dat seama că a subapreciat serios latitudinea
acceptării donatorului și că 20.000 de dolari era la limita inferioară a intervalului respectiv. Fără
să clipească a replicat: „Trevor, crezi cu adevărat că e destul?” Fostul absolvent a scris un cec de
25.000.

COMENTARII CRITICE: CÂT DE LARGĂ ESTE LATITUDINEA TEORETICĂ A


ACCEPTĂRII ÎN CAZUL DUMNEAVOASTRĂ?
Ce părere aveți despre șiretlicul de mai sus? Evident, tehnica persuasivă a funcționat, însă
aplicarea în practică a teoriei judecății sociale ridică anumite întrebări spinoase de natură etică.
Este legitim ca cei care strâng fonduri să-și modifice cererea pe baza latitudinii acceptării
donatorului potențial? Este corect ca politicienii să fie intenționat vagi pentru ca mesajul lor să
atingă un public mai cuprinzător? Sau gândiți-vă la dorința autentică a fiului meu de-a liniști
temerile publicului care zboară. Teoria susține că Jim ar fi mai persuasiv dacă ar prezenta un
mesaj moderat, ușor de conceput, mai degrabă decât să-și declare convingerea autentică potrivit
căreia zborul este mai sigur decât șofatul. În acest caz, cum apreciem sinceritatea lui Jim?
Mai sunt și alte probleme ale teoriei pe care le-ați putea cântări. Ca toate explicațiile de
natura cognitivă, teoria judecății sociale presupune o structură mentală și un proces mental care
se desfășoară „în spatele ochilor”, unde nimeni nu le poate vedea. Oare oamenii poartă în minte
într-adevăr mulțimi de ierarhii de care se servesc pentru a cântări orice idee pe care o aud? De
unde știm? Iar dacă cele trei latitudini ale lui Sherif există într-adevăr, cum pot practicanții
persuasiunii să descopere unde se află acestea? Cu aceste lucruri se ocupă analiza publicului și
cercetarea piețelor, însă mi-e greu să mi-l imaginez pe Jim manevrând un chestionar în fața unui
călător agitat într-un teminal al aeroportului.
175

Ca unul căruia îi place să aibă o influență pozitivă, apreciez avertismentul lui Sherif în
privința potențialei reacții negative pe care aș putea-o crea dacă fac o propunere ce cade adânc în
interiorul latitudinii de respingere a unei persoane. Acest lucru se poate întâmpla cu ușurință
dacă mă preocupa mai mult prezentarea propriului mesaj decât să înțeleg punctul de vedere al
celuilalt. Însă, trebuie să știți că cele mai multe studii, inclusiv cel despre somn, nu reușesc să
descopere efectul de bumerang prevăzut. Teza radicală potrivit căreia studenții nu au nevoie de
somn a continuat să aibă o influență pozitivă, chiar dacă mai scăzută.
În pofida întrebărilor care înconjoară teoria judecății sociale, ea reprezintă o concepție
elegantă despre procesul persuasiunii. Există o atracție intuitivă către ideea de a inventa un mesaj
care se poziționează exact la marginea latitudinii acceptării unui ascultător pentru a fi pe cât de
eficient-discordant este posibil. Aceasta ar fi recomandarea mea pentru Jim atunci când se
confruntă cu o varietate de pasageri ai zborurilor. Mă întreb în interiorul căreia dintre latitudinile
lui Jim ar cădea sfatul meu.

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Cum vă ajută conceptul de atitudini ca latitudini să vă înțelegeți propria atitudine vizavi de
diferitele solicitări ale acestui curs?
2. Să presupunem că descoperiți că studentul din banca de lângă este profund implicat personal
în chestiunea controlului armelor. În baza teoriei judecății sociale, care ar fi trei predicții pe care
le-ați putea face în mod rezonabil în privința sa?
3. Ce sfat practic vă oferă teoria judecății sociale dacă doriți să cereți șefului dumneavoastră o
mărire de salariu?
4. Aveți vreun scrupul de natură etică în privința aplicării înțelepciunii teoriei judecății sociale?
De ce da sau de ce nu?

NOTE
[1] Muzafer Sherif și Carolyn Sherif, Social Psychology, Harper, New York, 1969.
[2] Muzafer Sherif, "Experiments in Group Conflict," Scientific American, Vol. 195, 1956, pp.
54-58.
[3] Carolyn Sherif, Muzafer Sherif, și Roger Nebergall, Attitude and Attitude Change: The Social
Judgment-Involvement Approach, W. B. Saunders, Philadelphia, 1965, p. 222.
[4] Ibid., p. 225.
[5] Ibid., p. 214.
[6] Gian Sarup, Robert Suchner și Gitanjali Gaylord, "Contract Effects and Attitude Change: A
Test of the Two-Stage Hypothesis of Social Judgment Theory," Social Psychology Quarterly,
Vol. 54, 1991, pp. 364-372.
[7] Kathryn Greene, Roxanne Parrott, și Jullianne M. Serovich, "Privacy, HIV Testing, and
AIDS: College Students' Versus Parents' Perspectives," Health Communication, Vol. 5, 1993,
pp. 59-74.
[8] S. Bochner si C. Insko, "Communicator Discrepancy, Source Credibility and Opinion
Change," Journal of Personality and Social Psychology, Vol. 4, 1966, pp. 614-621.
[9] Interviu în Morning Edition, National Public Radio, 31 mai, 1995.
176

CAPITOLUL 16. TEORIA DISONANȚEI COGNITIVE


a lui Leon Festinger

Esop spune povestea unei vulpi care a încercat în van să ajungă la un ciorchine de
struguri care atârna într-o vie deasupra capului său. Vulpea a sărit în sus să apuce strugurele, însă
fructul care arăta delicios a rămas inaccesibil fălcilor sale tăioase. După câteva încercări ratate,
vulpea a renunțat și-a spus: „Strugurii aceștia sunt acri; chiar dacă aș avea câțiva, nu i-aș mânca”
[1].

DISONANȚA: DEZACORDUL ÎNTRE COMPORTAMENT ȘI CONVINGERE


Fabula lui Esop este sursa expresiei „strugurii acri”. Povestea ilustrează ceea ce
psihologul social Leon Festinger a numit disonanță cognitivă. Este starea mentală supărătoare în
care oamenii simt că „se află atunci când fac lucruri care nu se potrivesc cu ceea ce știu sau au
opinii care nu se potrivesc cu altele pe care le susțin” [2].
Retragerea vulpii de lângă vița de vie s-a ciocnit de credința sa potrivit căreia strugurii
sunt gustoși. Schimbându-și atitudinea față de struguri, a oferit o explicație acceptabilă propriului
comportament.
Festinger s-a gândit la nevoia oamenilor de-a evita disonanța ca fiind fundamentală
precum nevoia de siguranță sau nevoia de a-și astâmpăra foamea. Este un impuls de evitare a
lucrurilor neplăcute, care ne îndeamnă să fim consecvenți. Tensiunea inerentă disonanței ne
motivează să ne schimbăm fie comportamentul, fie convingerile, într-un efort de-a evita
sentimentul supărător. Cu cât subiectul este mai important și cu cât este mai mare discrepanța
dintre comportament și convingere, cu atât mai înaltă va fi magnitudinea disonanței pe care o
vom resimți. În situații extreme, disonanța noastră cognitivă se aseamănă răspunsului nostru
nervos atunci când auzim zgârieturi de unghii pe o tabla de scris – am face orice să scăpăm de
sunetul îngrozitor.

TREI IPOTEZE: MODALITĂȚI DE A REDUCE DISONANȚA DINTRE ATITUDINI ȘI


ACȚIUNI
Interesul teoriei disonanței cognitive este schimbarea atitudinală. Festinger a lansat
ipoteza a trei mecanisme mentale pe care oamenii le folosesc pentru a se asigura că acțiunile și
atitudinile lor se află în armonie. Deoarece pedagogia este atât despre influență, cât și despre
instruire, găsesc că principiile teoriei disonanței cognitive se aplică și interacțiunii studenților
mei cu mine și unii cu alții. Am să ilustrez variate aspecte ale teoriei pornind de la evenimente
din cadrul cursului la care studenții s-au referit ca la „cursul de pe insulă”.
De douăzeci de ani predau un seminar de două săptămâni care are loc în afara campusului
universitar și se concentrează pe subiectul dinamicii grupurilor. Limitat la opt studenți, acest curs
de vară s-a ținut pe o insulă izolată din nordul lacului Michigan. Călătoria până la și de la insulă
a avut loc cu ajutorul unui avion cu un singur motor pe care l-am pilotat eu [3]. Cu toții am locuit
împreună într-o cabană care e singura clădire de pe insula respectivă. Cu excepția momentelor
când câțiva dintre noi zburam de pe insulă ca să cumpărăm alimente, membrii grupului nu se
aveau decât unii pe alții pentru a sta de vorbă.
Cu toate că formatul seminarului includea regulat lecturi individuale și patru ore de curs
pe zi, cursul de pe insulă era în principal o aventură în educația experimentală. Am învățat despre
dinamicile de grup studiind propria noastră interacțiune. Studenților li s-a cerut să adopte rolul de
participant-observator. Orice se întâmpla între noi devenea un subiect legitim de discuție în grup.
177

Obiectivele mele pentru cursul respectiv treceau dincolo de cunoașterea academică. Eu


îmbrățișam deschis valorile umaniste pe care le-a avansat Carl Rogers: congruența, înțelegerea
empatică și perspectiva necondiționat pozitivă. (Vezi introducerea la secțiunea despre
dezvoltarea relațională.) Încurajam studenții să „îmbrace” aceste valori prin abordări adecvate ale
dezvăluirii de sine, ale ascultării sensibile și ale feedback-ul pozitiv care să sporească stima de
sine. De asemenea, încercam să facilitez o discuție sinceră despre conflictul care apare inevitabil
atunci când oamenii locuiesc foarte aproape unii de alții.
Susținătorii pedagogiei experimentale sunt adesea generoși în formularea tezelor despre
influența care schimbă viața, însă sunt notorii pentru absența dovezilor despre rezultatele
pozitive pe termen lung. Mi-a îndeplinit cursul de pe insulă agenda ambițioasă? Într-un efort de a
afla, am studiat cei 150 de foști studenți a căror experiență colectivă se întinde pe parcursul a
două decade. Răspunsurile cu final deschis al celor 115 foști absolvenți care au replicat nu numai
că oferă dovezi în sprijinul influenței durabile, ci certifică, de asemenea, puterea disonanței
cognitive [4]. Le-am schimbat numele, însă am să le citez cuvintele reale pentru a arăta cum
disconfortul potențial al gândurilor conflictuale poate determina oamenii să-și schimbe
convingerile și acțiunile.

Ipoteza 1: Expunerea selectivă împiedică disonanța


Festinger susținea că oamenii evită informațiile care cel mai probabil măresc disonanța.
Nu numai că avem înclinația de a alege lecturi și programe de televiziune care sunt compatibile
cu credințele noastre curente, dar alegem de regulă să ne înconjurăm de oameni care ni se
aseamănă. Având grijă să „ne ținem de cei ca noi”, putem menține confortul relativ al status quo-
ului. Oamenii care gândesc la fel ca noi acționează ca o zonă tampon în fața ideilor care ne-ar
putea pricinui disconfort. În acest sens, procesul de a ne face prieteni este un exemplu de alegere
a propriei noastre propagande.
Studenții s-au auto-selectat pentru seminarul de pe insulă; niciun program academic nu
cerea acel curs. Fiecare candidat a susținut un interviu de treizeci de minute cu mine înainte de a
se înscrie la curs. Pe de o parte, întâlnirile mi-au dat șansa să mă asigur că formez un grup
diversificat. Funcția lor principală, însă, era să dea studenților ocazia să se gândească dacă sau nu
se vor simți confortabil împărtășind deschis totul cu alții și primind în schimb feedback din
partea grupului. Nu sunt un susținător al intimității forțate, nici nu doream să creez disonanță.
Expunerea selectivă a funcționat bine în cele mai multe cazuri. Majoritatea studenților s-
au înscris pentru că erau interesați de schimbarea personală. Deci, erau deschiși comentariilor din
partea celorlalți, precum Rodney.
Rodney: Excursia de pe insulă a venit într-un punct de cotitură al vieții mele. Începusem să
obosesc să fiu clovnul clasei. Mi-ar fi fost prea greu să îmi bat joc de Em și de ceilalți studenți. Ei
vedeau dincolo de masca un tip inteligent, introspectiv. M-am bucurat de oportunitatea de a tăcea.
Mai mult de jumătate din respondenți au înregistrat o tensiune relațională importantă ce
avusese loc la scurt timp înainte de a ne aduna împreună: s-au căsătorit, s-au îndrăgostit, au rupt
o logodnă, au divorțat, au fost victime ale unui viol sau le-a murit un prieten. Aceștia, ca și
Rodney, au apreciat atmosfera deschisă pe care au găsit-o pe insulă și au avut experiența
disonanței minimale sau nule.
Procesul expunerii selective nu a reușit să protejeze pe toată lumea de disonanță. Kari, de
pildă, s-a simțit detașată și singură, circumspectă vizavi de alăturarea determinată de prezența pe
insulă însoțită de oameni pe care abia îi cunoștea.
178

Kari: Nu mă pun în situații în care nu cunosc oamenii lângă care stau. Nu aș face parte nici măcar
dintr-un grup de elită și ales cu atenție fără să fiu prietenă dinainte cu cel puțin un membru al
său.
Psihologul german Dieter Frey a trecut în revistă întreaga cercetare pertinentă despre
expunerea selectivă și a tras concluzia că mecanismul de evitare nu se declanșează dacă nu
privim informația disonantă ca pe o amenințare [5]. Relațiile personale calde sunt probabil cea
mai bună garanție că vom lua în calcul punctele de vedere discordante:
Jake: La început am crezut că oamenii de pe insulă sunt o mulțime de tocilari. Mă priveau ca pe
cineva neserios, nesincer și distant. Eu mă percepeam ca o persoană foarte atentă și în mijlocul
căreia e plăcut să-ți petreci timpul. Pe măsură ce barierele au căzut, am înțeles că ei erau cei
atenți. Le păsa suficient încât să fie sinceri. Am învățat să fiu mai sincer cu colegii și prietenii.
Conspirația tocilarilor mi-a arătat că nu există înlocuitor pentru sinceritate într-o relație. Dacă nu
poți fi cine ești, atunci cine ești?

Ipoteza 2: Disonanța post-decizională creează nevoia reasigurării


Potrivit lui Festinger, deciziile iminente pot genera cantități imense de tensiune interioară
după ce hotărârea a fost luată. Trei condiții intensifică disonanța post-decizională: (1) cu cât mai
importantă este chestiunea în cauză, (2) cu cât de mult amână individul alegerea între două
opțiuni la fel de atractive și (3) cu cât este mai mare gradul de dificultate al întoarcerii hotărârii
respective o dată ce a fost luată, cu atât mai mult va agoniza persoana în cauză gândindu-se dacă
a făcut sau nu alegerea corectă. Câteodată pomenite sub numele de îndoieli „din dimineața de
după”, neliniștile sau îndoielile care ne necăjesc după o alegere grea ne motivează să căutăm
sprijin social și informații care confirmă decizia noastră.
Un exemplu clasic de disonanță post-decizională este harababura mentală a cărei
experiență o are o persoană după ce a semnat un contract de cumpărare a unui autoturism nou.
Prețul este ridicat, există multe modele atrăgătoare din care să alegi, iar avansul îl obligă pe
cumpărător să finalizeze achiziționarea. Nu este un lucru neobișnuit să găsești câte un client la
bibliotecă meditând cu paginile din ediția auto a Relatărilor Consumatorului în față după ce a
semnat un contract de achiziționare. Cumpărătorul caută informații care să-i liniștească îndoielile
sâcâitoare.
Traiul zilnic pe insulă solicita din partea studenților luarea multor hotărâri în grup. Ce
mâncare doresc să cumpere din fonduri limitate? Când să stingă generatorul noaptea? Pe ce bază
erau dispuși să fie notați? De departe cea mai grea hotărâre pentru cei mai mulți studenți s-a
dovedit a fi dacă să-și exprime sau nu cu voce tare conflictul resimțit vizavi de o altă persoană.
Karen: Un tip înscris la curs avea obiceiul să îmbrățișeze pe toată lumea – lucru care m-a
deranjat. Trecea peste granițele mele intime față de persoane pe care nu le cunosc suficient de
bine. În final i-am spus în cel mai atent mod de care eram capabilă, însă nu a luat-o prea bine.
Încă îmi amintesc cât de sfâșiată m-am simțit pe dinăuntru. Am procedat corect?
În seara respectivă, Karen a căutat susținere din partea celorlalte femei din grup.
Reasigurările lor i-au liniștit remușcările. Acum, ea apreciază experiența respectivă ca fiind una
pozitivă, un prim pas în a învăța să nu-i fie teamă de sinceritate în fața altora și să-și afirme
drepturile.

Ipoteza 3: Justificarea minimă a unei acțiunii determină o schimbare atitudinală


Specialiștii în persuasiune au făcut de mult distincția între consimțământul public și
acceptul privat. Însă înainte de apariția teoriei disonanței cognitive, părea natural să te gândești la
atitudinea interioară și la comportamentul exterior ca la începutul și sfârșitul unei secvențe de
179

tipul cauză-efect. De exemplu, să presupunem că doresc ca studenții pe de insulă să învețe mai


mult și să schieze pe apă mai puțin. Înțelepciunea convențională sugerează că ar trebui să-i
conving că lecturile sunt pline de informații relevante care se aplică în viețile lor. Atunci ei vor
studia și vor aprecia materialele.
Atitudine ---> Comportament
Ipoteza lui Festinger a justificării minime inversează secvența respectivă. Ipoteza
sugerează că cel mai bun mod în care pot stimula interesul pe termen lung al studenților în
literatura despre dinamicile de grup este să-i fac să citească.
Comportament ---> Atitudine
Însă Festinger a adăugat o condiție importantă. În loc să le ofer studenților recompense
masive pentru studierea materialelor – să le garantez nota maximă automat, să dublez bugetul
pentru mâncare, să le acord laude din plin – ar trebui să le ofer numai minimum de stimulare
necesară pentru a-i atrage dinspre plajă spre cărți.
Astfel, dacă cineva dorește să obțină schimbarea privată în plus față de simpla conformare
publică, cea mai bună modalitate prin care poate realiza acest lucru este să ofere doar atâta
recompensă sau pedeapsă cât să obțină conformare fățișă. [6]
Sfatul lui Festinger corespunde lucrurilor pe care le-am observat pe insulă. În anii
timpurii ai cursului, scorurile la teste făceau majoritatea notei finale. Studenții citeau cu supunere
materialele stabilite pentru lectură, însă de îndată ce testul se termina, arătau puțin interes față de
ideile prezentate. În anii următori, testele contau doar 10 sau 20% din nota finală, însă studenții
încă parcurgeau lecturile. Pesemne un sentiment al responsabilității față de grup sau presiunea de
a se conforma îi stimula în acest sens. Oricare ar fi fost motivul, acești studenți au fost cei care
au adus interesul față de conceptele teoretice ale dinamicilor de grup înapoi în campus. Din
punctul meu de vedere, justificarea minimă a cauzat cele mai bune rezultate.
Joan: M-am gândit din când în când de-a lungul anilor că din întreg efortul cognitiv la cursuri pe
care l-am realizat în timpul doctoratului, am reținut mai mult din cursul de pe insulă decât din
oricare altul.

DEPISTAREA CAUZELOR ȘI EFECTELOR DISONANȚEI


Natura contraintuitivă a ipotezei justificării minimale a lui Festinger a generat foartă
multă ostilitate în cercurile reprezentanților științelor sociale. Teoreticienii care interpretau
întregul comportament ca pe un rezultat al stimulentelor materiale păreau ofensați de noțiunea că
recompensele ar putea face rău unei cauze în loc să-i servească. Controversa a stimulat o
mulțime de studii ale susținătorilor și ale defăimatorilor surprinzătoarei predicții. Totul a început
cu faimosul experiment 1$/ 20$.
Cum aș putea să te mint?
La sfârșitul anilor 1950, Festinger și James Carlsmith au recrutat bărbați de la
Universitatea Stanford care să participe la un studiu psihologic cu scop necunoscut. Pe măsură ce
fiecare bărbat ajungea în laborator, i se desemna sarcina plictisitoare și repetitivă de a sorta o
grămadă de bobine în mulțimi de câte doisprezece și să învârtă niște cârlige din poziția verticală
cu un sfert de cadran la dreapta. Procedura era gândită să fie atât monotonă, cât și obositoare.
După o oră, experimentatorul se apropia de subiect și formula o solicitare. Chipurile, un student
asistent nu apăruse la timp, iar cercetătorul avea nevoie de cineva care să-l înlocuiască spunându-
i unui subiect potențial femeie aflat în sala de așteptare cât de distractiv este experimentul.
Cercetătorii disonanței îi spun „susținere contra-atitudinală”. Noi i-am spune minciună.
180

Unora dintre bărbați li s-a promis 1 dolar ca să-și exprime entuziasmul față de sarcină;
altora li s-au oferit 20 de dolari. Mă consolează să știu că șase bărbați au refuzat să ia parte la
această înșelăciune, însă majoritatea studenților au încercat să recruteze tânăra femeie.
Conversația tipică a fost similară în ambele condiții de plată:
EA: „Am auzit că e plictisitor.”
EL: „O nu, e chiar foarte interesant.”
Ce a fost diferit au fost atitudinile exprimate în privat la sfârșitul studiului. Studenții care
au mințit pentru 20 de dolari au mărturisit că părerea lor e că sarcina de a sorta bobine a fost
plictisitoare. Cei care au mințit pentru un dolar au susținut că a fost mult mai plăcută. (Festinger
și Carlsmith au practicat propria formă de înșelăciune în studiul respectiv – subiecții n-au primit
niciodată banii promiși.)
Ajunși aici, ar trebui să aveți o idee destul de clară despre modul în care teoreticienii
disonanței analizează rezultatele. Ei observă că 20 de dolari este o sumă mare de bani (valorau
mai mult decât 50 de dolari în economia actuală). Dacă un student avea scrupule în privința
exprimării unei „minciuni gogonate”, banii erau o justificare promptă. Astfel, el resimțea puțină
tensiune sau deloc între acțiunea și atitudinea sa. Însă bărbații care au mințit pentru un dolar au
avut mult de lucru la nivel cognitiv. Inconsecvența logică de a spune că o sarcină plictisitoare
este interesantă a trebuit să fie tranșată printr-un dialog interior:
Sunt student la Stanford. Sunt oare genul de om care ar minți pentru un dolar? Nici gând. De fapt,
ce i-am spus fetei este adevărat. Experimentul a fost foarte distractiv.
Festinger spune că un dolar abia ajungea cât să determine conformarea față de solicitarea
experimentatorului, așa că studenții au fost nevoiți să-și creeze o altă justificare. Ei și-au
schimbat atitudinea față de sarcină pentru a o alinia propriului comportament.
Vă puteți gândi, probabil, la modalități alternative de a explica descoperirile lui Festinger
și Carlsmith. Studiul a fost replicat și modificat de multe ori, în încercarea de a acoperi goluri
care ar admite alte explicații. Rezultatele au făcut să fie necesară modificarea ipotezei justificării
minimale a lui Festinger. Astăzi, cei mai mulți teoreticieni ai persuasiunii acceptă o versiune
revizuită a teoriei disonanței cognitive.
Salvarea aparențelor: Animalul care raționalizează
Elliot Aronson, psiholog social la Universitatea din California era atras de teoria
disonanței cognitive datorită surprinzătoarei predicții a justificării minimale a lui Leon Festinger.
El a hotărât rapid că teoria în forma sa originală exprima oarecare „confuzie conceptuală”. Nu
reușea să precizeze condițiile în care o persoană ar avea cu certitudine experiența disonanței.
Când primii discipoli ai lui Festinger nu erau siguri care erau predicțiile teoriei, sfatul lor era:
„Dacă vrei să fii sigur, întreabă-l pe Leon”.
Aronson a tras concluzia că problema nu este inconsecvența logică, ci cea psihologică.
Nu suntem animale raționale, suntem animale raționalizatoare care doresc să pară rezonabile în
propriii ochi. El interpretează experimentul 1$/ 20$ ca pe un studiu despre menținerea stimei de
sine: „Dacă există disonanță, acest lucru există deoarece comportamentul individului nu se
potrivește cu ideea sa despre sine” [7]. Bărbații de la Stanford erau constrânși pentru că ei se
percepeau pe ei înșiși drept ființe umane decente, cinstite. Dacă s-ar fi privit ca mincinoși, trișori
sau idioți, nu ar fi simțit nicio tensiune.
Potrivit lui Aronson, cantitatea de disonanță a cărei experiență o poate avea o persoană
este direct proporțională cu efortul pe care aceasta l-a investit în comportamentul respectiv. Cum
pregătirea în marina americană este mai grea decât antrenamentul de bază în armata obișnuită,
Aronson s-ar aștepta ca un recrut să simtă mai multă tensiune în cazul încălcării normelor
181

corpului de armată al marinei americane. Cu cât este mai dificil accesul într-un grup, cu atât mai
mult inițiatul își va aprecia apartenența. Rareori se laudă un jucător de fotbal că antrenorul său a
programat antrenamente prea ușoare.
Chiar și reacțiile vulpii lui Esop au sens în lumina investiției scăzute de energie a
animalului. Aronson subliniază că vulpea nu s-ar gândi că strugurii sunt acri dacă și-ar fi petrecut
întreaga dimineață sărind să-i ajungă. Atitudinile urmează comportamentul din pricina efortului
angajat.
Pentru mulți din cei care s-au înscris la seminarul de pe insulă, aspectul cursului care le
solicita cel mai mare efort era un exercițiu de dezvăluire de sine numit „Acesta/ aceasta sunt eu”
[8]. În fiecare seară după cină, câte o persoană avea la dispoziție un interval fără întreruperi de
treizeci de minute pentru a-și spune povestea vieții. Formatul cu final deschis le permitea
studenților să aleagă un nivel de transparență aflat în interiorul zonei lor de confort. Însă, pentru
câțiva studenți teribil de timizi, precum Jason, disonanța anticipativă era acută. Așa cum prezice
teoria disonanței cognitive, la fel era și transformarea sa.
Jason: Înaintea momentului autobiografic „Acesta sunt eu” eram extrem de emoționat. Nu
puteam să mă imaginez vorbind atât de mult. Apoi am izbucnit. Cuvinte, momente, detalii,
evenimente, locuri, țâșnind în ceea ce unul din membrii grupului a numit „energie stranie”. Avea
dreptate. A fost prima mea dezvăluire importantă de sine în fața unui grup. Nu-mi amintesc ce am
spus pe cât îmi amintesc că mi-a ieșit cu ușurință, insistent și au urmat atât de multe întrebări. M-
am simțit iubit, acceptat și, mai ales, o persoană interesantă. A fost momentul de geneză a sinelui
meu social.
Responsabilitatea personală pentru consecințe nefaste
Ca prezicător al disonanței, teama lui Aronson de a nu părea ridicol s-a dovedit a fi mai
bună decât inconsecvența logică a lui Festinger. Însă i-a revenit lui Robert Wicklund, cercetător
la Universitatea din Texas și colegului său Jack Brehm de la Universitatea din Kansas să
stabilească condițiile definitive în care pledoaria contra-atitudinală conduce la schimbarea
convingerilor. Ei au precizat că responsabilitatea personală pentru consecințele nedorite este
cauza fundamentală a disonanței. Wicklund și Brehm au arătat, de asemenea că acest simț al
responsabilității apare numai atunci când întrezărim problemele ivindu-se la orizont, însă alegem
să mergem în aceeași direcție. Două exemple din cursul de pe insulă ilustrează legătura dintre
disonanță și alegere.
I-am rugat pe foștii absolvenți ai cursului de pe insulă să scrie despre un singur incident
de primă importanță pentru ei. Cineva a scris despre rezistența unanimă a grupului față de
solicitarea sa de a bea 4-5 litri de lapte pe zi:
Larry: Am pledat pentru achiziționarea unei cantități mai mari de lapte care să ne ajungă pentru
timpul rămas. Când grupul s-a opus propunerii mele, am insistat să mergem cu următorul zbor să
cumpărăm alimente. În acest fel am făcut rost de lapte, totuși nu atât de mult pe cât îmi dorisem.
M-am supărat că am fost privit drept cel care se abate de la orientarea generală a grupului și m-
am certat cu „cretinul-care-le-știa-pe-toate”. Știam că o să intru în conflict cu el și că nu pot face
nimic pentru a evita acest lucru.
Larry nu și-a asumat responsabilitatea personală pentru conflictul care se învârtea în jurul
său. Pentru că a simțit că nu are de ales, nu a avut experiența disonanței cognitive și atitudinea lui
nu s-a schimbat deloc. Puneți în contrast răspunsul lui Larry cu disonanța descrisă de Natalie.
Natalie: Am făcut descoperirea care mi-a schimbat viața în timpul exercițiului despre influență.
Partenerul meu și cu mine am „câștigat” exercițiul, însă m-am simțit îngrozitor ulterior pentru că
i-am manipulat pe ceilalți. Am rămas blocată pe experiența asta de atunci pentru că am văzut în
cel mai grăitor chip cât de capabilă sunt să încalc demnitatea unei alte persoane atunci când devin
182

avidă de putere sau competitivă. Acest lucru se aplică relației cu soțul meu în care încerc să fac
totul în felul meu. A fost o experiență de cumpănă.
În compatibilitate cu predicția lui Wicklund și Brehm, ideea de a-i răni pe alții era
disonantă cu sinele ideal al lui Natalie, așa că și-a schimbat atitudinea competitivă. Disonanța
cognitivă poate avea un efect puternic.

COMENTARII CRITICE: DISONANȚĂ PESTE DISONANȚĂ


În ciuda revizuirilor extinse, teoria disonanței cognitive are încă slăbiciuni. În Capitolul
3, am ilustrat problema testabilității cu ajutorul „loviturii fără greș” a prietenului meu din
copilărie pe terenul de baschet de pe șosea. În același fel, disonanța cognitivă este predicția fără
greș a teoriilor comunicării. Când funcționează, rezultatele sunt spectaculoase. Când nu
funcționează, cel care crede în ea cu adevărat tratează rezultatul negativ ca pe o dovadă tacită că
persoana în cauza nu a resimțit suficientă disonanță. Cu alte cuvinte, nu se poate dovedi vreodată
că teoria este greșită.
Criteriile unei bune teorii științifice discutate în Capitolul 3 recomandă de asemenea
simplitatea. Mulți critici consideră ca apelul lui Festinger la disonanța cognitivă ca explicație
pentru schimbarea de opinie este o complicație nenecesară. De pildă, Daryl Bem, psiholog la
Universitatea Cornell, este de acord că atitudinile se schimbă atunci când o persoană acționează
cu minimă justificare, însă el susține că percepția de sine este o explicație mult mai simplă a
disonanței cognitive. El crede că ne judecăm dispozițiile interioare în același fel în care o fac
ceilalți – observându-ne propriul comportament.
Bem a realizat propriul studiu 1$/ 20$ pentru a-și testa explicația alternativă. Oamenii au
auzit o înregistrare a relatării entuziaste a unui bărbat de la Stanford a sarcinii sortării de bobine
și a învârtitului de cârlige. Unora dintre cei care ascultau li s-a spus că acesta primise un dolar
pentru recrutarea subiectului-femeie. Cum acesta nu avea motiv evident să mintă, au presupus că
i-a plăcut într-adevăr sarcina. Altor ascultători li s-a spus că omul primise douăzeci de dolari ca
să recruteze femeia. Aceștia au presupus că pe bărbat l-a plictisit sarcina și că a mințit ca să
obțină banii. Subiecții lui Bem nu au speculat cu privire la ce se întâmpla în mintea bărbatului de
la Stanford. I-au judecat pur și simplu atitudinea uitându-se la ce a făcut acesta în circumstanțele
date. Dacă oamenii nu au nevoie de înțelegerea disonanței cognitive pentru a prevedea ce reacție
vor avea bărbații, întreabă Bem, de ce ar face-o reprezentanții științelor sociale? Bem este
încredințat că teoria disonanței cognitive este la fel ca și cursa de șoareci, mult prea
întortocheată, despre care am mai vorbit.
În ciuda defăimarii, teoria disonanței în forma sa curentă a realizat o contribuție
importantă în zona schimbărilor atitudinale. Implicațiile ei pentru cel sau cea care încearcă să
convingă sunt clare. Tacticile presiunii insistente pot obține conformare imediată, însă nu vor
obține angajament pe termen lung. Vânzarea grea e în afară; vânzarea ușoară este înăuntru.
Oamenii care doresc să stimuleze o permanentă schimbare atitudinală ar putea lua în
calcul dezvoltarea unei relații continue, călduroase cu cei pe care doresc să îi influențeze. În
acest fel ei pot trece pe lângă filtrele expunerii selective și pot fi acolo pentru a oferi reasigurare
atunci când disonanța post-decizională se declanșează. Agentul schimbării care înțelege
disonanța cognitivă va oferi motive care să-i determine pe ceilalți să acționeze în feluri inedite,
însă nu atât de multe sau atât de mari încât ceilalți să considere oferta ca pe ceva ce nu pot
refuza. Avocatul înțelept va depune eforturi ca să se asigure că persoanele care răspund favorabil
înțeleg bine implicațiile viitoare ale deciziilor lor. Astfel, dacă lucrurile iau o întorsătură
nefericită, noul convertit nu o va face.
183

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Disonanța cognitivă este o stare mentală supărătoare. Când ați avut ultima oară experiența
acestui impuls neplăcut? De ce s-ar putea să întâmpinați dificultăți răspunzând la această
întrebare?
2. Rezultatele faimosului experiment 1$/ 20$ pot fi explicate într-un număr de feluri diferite.
Care explicație vă mulțumește?
3. Să presupunem că doriți ca prietenii dumneavoastră să își schimbe atitudinile sexiste. Ce sfat
oferă ipoteza justificării minimale?
4. Văd teoria disonanței cognitive ca pe o „lovitură fără greș”. De ce ar fi nevoie pentru a face
teoria testabilă?

NOTE
[1] Aesop, "The Fox and the Grapes," in Aesop, Five Centuries of Illustrated Fables [Fabule,
Editura Junimea, Iași, 2016], Metropolitan Museum of Art, New York, 1964, p. 12.
[2] Leon Festinger, A Theory of Cognitive Dissonance, Stanford University, Stanford, Calif.,
1957, p. 4.
[3] Cursul a început în 1973 și a fost oferit în fiecare an după aceea. În 1993, echipa
răspunzătoare de gestionarea riscului a școlii a tras concluzia că răspunderea pentru riscurile
zborului într-un avion mic nu merită asumată constant. De atunci cursul a devenit o catastrofă în
societatea noastră din ce în ce mai litigioasă.
[4] Em Griffin, "Trout Island Revisited: The Lasting Effects of 20 Years of Intensive 'Off-
Campus Experiential Group Seminars," lucrare prezentată la Întrunirea Anuală a Asociației
Speech Communication, Atlanta, octombrie 31-noiembrie 3, 1991.
[5] Dieter Frey, "Recent Research on Selective Exposure to Information," in Advances in
Experimental Social Psychology, Vol. 19, Leonard Berkowitz (editor), Academic Press, Orlando,
Fla., 1986, pp. 41-80.
[6] Festinger, p. 95.
[7] Elliot Aronson, "The Theory of Cognitive Dissonance: A Current Perspective," in Advances
in Experimental Social Psychology, Vol. 4, Leonard Berkowitz (editor), Academic Press, New
York, 1969, p. 27.
[8] Conceptul și titlul au fost extrase din Carl Rogers, "This is me," in On Becoming a Person,
Houghton Mifflin, Boston, 1961, pp. 3-27.
184

CAPITOLUL 17. MODELUL PROBABILITĂȚII DE ELABORARE


al lui Richard Petty & John Cacioppo

Ca multe femei ai căror copii nu mai locuiesc cu ele, Rita Francisco s-a întors la studii
universitare. Programul ei de cursuri de e un exemplu de activitate lipsită de scop care să-i umple
orele goale. Ea s-a înscris la fiecare curs care o va ajuta să devină un avocat mai convingător.
Rita este o femeie cu misiune.
Fiica adolescentă a Ritei a fost ucisă când mașina în care călătorea s-a izbit de un zid de
piatră. Prietenul de optsprezece ani al fetei a pierdut controlul volanului într-o curbă în timp ce
mergea cu 130 km/h. Fiul Ritei șchioapătă permanent, consecință a rănilor cu care s-a ales când o
liceeană a brăzdat parcarea unui magazin 7-Eleven într-o seară de vineri. Când poliția a obținut o
condamnare pe motivul șofatului sub influența substanțelor interzise, acest lucru a alimentat și
mai mult hotărârea Ritei de a scoate șoferii tineri de pe drumurile publice. Ea a devenit membră
activă a organizației Mame Împotriva Șofatului Sub Influența Alcoolului și se străduiește să
convingă pe oricine e dispus să asculte că vârsta minimă pentru permisul de conducere ar trebui
să fie ridicată la douăzeci și unu de ani.
Aceasta este o pledoarie greu de vândut în orice campus universitar. Deși colegii ei pot
aprecia motivele tragice care stau la baza fervorii sale, puțini sunt cei care subscriu soluției sale
drastice. Rita înțelege că studenții pot minimaliza cu ușurință campania ei, privind-o ca pe delirul
unui părinte isteric, însă e hotărâtă să conceapă cea mai eficientă și convingătoare strategie
posibilă. Ea se întreabă dacă ar avea mai mult succes în caul în care ar prezenta argumente bine
gândite pentru mărirea vârstei legale pentru șofat sau dacă ar identifica o serie de persoane cu un
înalt nivel de credibilitate care să-i sprijine propunerea.

CALEA CENTRALĂ VERSUS CALEA PERIFERICĂ: DRUMURI ALTERNATIVE


CĂTRE PERSUASIUNE
Richard Petty, psiholog la Universitatea de stat din Ohio consideră că Rita își pune
întrebarea corectă. El și-a realizat cercetarea din teza de doctorat pe subiectul permisului auto, în
timp ce testa eficiența relativă a credibilității ridicate a sursei și argumentele verbale tari. A
descoperit că rezultatele variază în funcție de alegerea ascultătorului de a întrebuința una dintre
cele două căi mentale către schimbarea atitudinală. Petty a numit cele două procese „calea
centrală” și „calea periferică”. El vede distincția ca folositoare în reconcilierea unei părți
importante a informațiilor conflictuale cu privire la cercetarea despre persuasiune. Împreună cu
colegul său de la Universitatea de stat din Ohio, John Cacioppo, a lansat un program amplu de
cercetare pentru a descoperi cel mai bun mod în care cel sau cea care încearcă să convingă poate
activa fiecare dintre cele două căi.
Calea centrală presupune elaborarea de mesaje. Elaborarea este „măsura în care o
persoană se gândește cu atenție la argumentele relevante pentru chestiunea în cauză, conținute în
comunicarea persuasivă” [1]. Persoanele care folosesc calea centrală cercetează atent ideile,
încearcă să își dea seama dacă ele au merite reale și meditează la implicațiile acestora. Este o
încercare de a procesa rațional informațiile noi.
Calea periferică oferă un mod prescurtat de a accepta sau respinge un mesaj „în absența
totală a gândirii active pe marginea atributelor chestiunii sau ale obiectului considerat” [2]. În loc
să efectueze o muncă cognitivă extinsă, recipienții se bazează pe o varietate de indicii care le
permit să ia decizii rapide. Robert Cialdini de la Universitatea de stat din Arizona enumeră șase
185

indicii care declanșează un răspuns programat [3]. Aceste indicii ne permit să zburăm pe calea
periferică pe pilot automat:
1. Reciprocitatea: „Îmi ești dator”.
2. Coerența: „Întotdeauna ai procedat la fel”.
3. Dovada socială: „Toată lumea face asta”.
4. Simpatia: „Dacă îți place de mine, îți plac ideile mele”.
5. Autoritatea: „Pentru că așa spun eu”.
6. Raritatea: „Repede, înainte să se epuizeze resursele”.
Petty și Cacioppo discută cele două căi de schimbare atitudinală ca și cum ar fi reciproc
exclusive. Ei se referă în mod repetat la schimburile care au loc între elaborarea mesajelor și
indiciile persuasive. Deși autorii recunosc că alegerea nu este un proces de tipul totul sau nimic,
modelul lor tratează cele două căi fundamentale ca rute diferite. Vom discuta un model simplu al
teoriei probabilității de elaborare, așa cum se aplică acesta în situația Ritei. Astfel vom înțelege
predicțiile lui Petty și Cacioppo în privința probabilității ca mesajul Ritei să fie luat în seamă și
testat (elaborat mental) de către colegii ei de facultate.

MOTIVAREA ELABORĂRII: MERITĂ EFORTUL?


Petty și Cacioppo presupun că oamenii sunt motivați să ia atitudinile corecte. Autorii
admit că noi oamenii nu acționăm mereu în manieră logică, însă ei cred că merită să facem
efortul să nu ne păcălim pe noi înșine în căutarea adevărului. Dorim să menținem poziții
rezonabile.
Totuși o persoană poate cerceta cu atenție numai un număr limitat de idei. Suntem expuși
atâtor mesaje persuasive încât am avea experiența unei teribile supraîncărcări informaționale
dacă am încerca să interacționăm cu fiecare idee diferită pe care o auzim sau despre care citim.
Singurul mod în care putem rezolva această problemă este să fim „leneși” în privința celor mai
multe chestiuni din viața noastră. Petty și Cacioppo susțin că deținem un filtru mental ca o plasă
cu ochiuri mari care permite lucrurilor pe care le considerăm mai puțin importante să scape fără a
fi prelucrate. Însă afirmațiile cu privire la lucrurile care au o relevanță personală sunt prinse în
capcană și verificate. În terminologia teoriei judecății sociale, suntem motivați să elaborăm
numai idei față de care suntem profund angajați.
Există puține lucruri în viața mai importante în ochii tinerilor americani decât dreptul de a
șofa. Permisul auto este oferta socială asemănătoare ritului de trecere al unui adolescent. Pentru
unii, permisul este un pașaport spre libertate. Prin urmare, pare puțin probabil ca studenții să
considere banală recomandarea Ritei. Însă solicitarea de creștere a vârstei va avea mai puțină
relevanță personală pentru un student în anul terminal care a împlinit douăzeci și unu de ani
decât pentru studentul proaspăt intrat în facultate de pe băncile liceului. Autorii modelului
probabilității de elaborare l-ar considera pe studentul mai tânăr mai profund motivat să se lupte
cu propunerea Ritei.
Petty și Cacioppo susțin că atâta timp cât oamenii au un interes personal în acceptarea sau
respingerea unei idei, ei vor fi mult mai influențați de ceea ce spune un mesaj decât de trăsăturile
persoanei care l-a emis. Însă atunci când un subiect nu mai este relevant, este dat la o parte la
periferia minții noastre, unde indiciile în privința credibilității primesc o importanță mai mare.
Fără motivația relevanței personale, elaborarea nu are loc.

CAPACITATEA DE ELABORARE: POT S-O FACĂ?


186

O dată ce oamenii își arată înclinația de a se gândi la conținutul unui mesaj (motivarea),
următoarea problemă este dacă pot sau nu pot să facă acest lucru. Cum publicul imediat al Ritei
constă în bărbați și femei care au impresionat un ofițer administrativ al colegiului când a fost
cazul, ne-am gândi că întrebarea despre capacitate nu se pune. Însă gândirea relevantă cu privire
la anumite lucruri (elaborarea) necesită mai mult decât inteligență. Ea necesită de asemenea
oportunitatea de concentrare.
Distragerea atenției perturbă elaborarea. Colegii Ritei se vor simți forțați insistent să se
gândească la punctul ei de vedere dacă este exprimat în gălăgia din cafeneaua din campus, unde
nu-ți poți auzi propriile gânduri. Sau poate că ea își prezintă soluția pentru siguranța pe autostrăzi
când studenții încearcă să se concentreze asupra altui lucru: un examen ce bate la ușă, o scrisoare
de acasă sau o reluare mentală instantanee a loviturii câștigătoare într-un joc de baschet care a
avut loc recent în incinta universității.
Rita poate întâmpina aceeași provocare ca și producătorii de reclame televizate care
dispun doar de atenția vremelnică a telespectatorilor. Ca și aceștia, Rita se poate folosi de
repetiție pentru a se asigura că esența tezei sale ajunge la destinație, însă o prea mare tulburare va
scurt-circuita considerarea rațională a mesajului indiferent de cât de multă repetiție se
întrebuințează. În cazul respectiv, studenții vor folosi calea periferică și vor judeca mesajul cu
ajutorul indiciilor care le arată dacă Rita este o persoană competentă și de încredere.

TIPURI DE ELABORARE: GÂNDIREA OBIECTIVĂ VERSUS GÂNDIREA


PĂRTINITOARE
Petty și Cacioppo sunt de părere că motivația și capacitatea măresc considerabil
probabilitatea ca un mesaj să fie elaborat de cei care îl ascultă. Însă așa cum sugerează teoria
judecății sociale, s-ar putea ca aceștia să nu prelucreze informațiile într-o manieră corectă și
obiectivă. E posibil ca Rita să aibă atenția totală a studenților cărora le pasă profund de dreptul
de a șofa, dar să descopere că aceștia și-au construit deja o structură organizată a cunoașterii în
ce privește chestiunea în cauză.
Când Rita susține ca șoferii adolescenți sunt mai periculoși decât cei mai în vârstă pentru
că sunt implicați într-un număr dublu de accidente, un student ar putea-o contrazice spunând că
adolescenții conduc de două ori mai mult și, prin urmare, la fel de sigur ca și adulții. Dacă sau nu
statisticile sunt adevărate sau raționamentul valid nu e adevărata problemă. (Cum am văzut în
ultimul capitol, modalitățile tipice de rezolvare a disonanței cognitive nu sunt cu predilecție
raționale.) Problema e că cei care s-au gândit deja îndelung la siguranța șofatului vor fi probabil
părtinitori în ce privește modul în care vor prelucra mesajul Ritei.
Petty și Cacioppo se referă la elaborarea părtinitoare ca la un proces de gândire ce
decurge de sus în jos, în care o concluzie predeterminată colorează informațiile confirmatoare de
dedesubt. Ei pun în contrast această situație cu elaborarea obiectivă sau gândirea de jos în sus,
care lasă faptele să vorbească de la sine. Elaborarea părtinitoare nu face decât să sprijine ideile
prealabile. Pesemne ați văzut o fotografie a faimoasei statui a lui Rodin, Gânditorul, un om ce
stă jos cu capul proptit într-o mână. Dacă gânditorul are deja o mulțime de convingeri pe care le
contemplă, cercetarea lui Petty și Cacioppo arată că gândirea suplimentară nu va face altceva
decât să le fixeze în piatră. Rita nu ar trebui să presupună că elaborarea publicului va ajuta mereu
cauzei sale; depinde dacă este vorba despre elaborare părtinitoare sau obiectivă. De asemenea,
depinde de calitatea argumentelor sale.

ARGUMENTELE ELABORATE: TARI, SLABE ȘI NEUTRE


187

Dacă Rita reușește să obțină ascultarea nepărtinitoare a studenților din universitate, Petty
și Cacioppo spun că teza ei va sta în picioare sau se va clătina în funcție de tăria percepută a
argumentelor sale. Cei doi teoreticieni nu au niciun criteriu absolut pentru ceea ce distinge un
argument convingător de unul înșelător. Ei pur și simplu definesc un mesaj tare ca unul care
generează gânduri favorabile când este auzit și cercetat cu atenție.
Petty și Cacioppo prezic că evaluarea atentă a argumentelor tari va produce modificări
majore în schimbarea atitudinală în direcția dorită de cel sau cea care încearcă să convingă. Să
presupunem că Rita spune următoarele:
Datele statistice oferite de Consiliul Național pentru Siguranță arată că șoferii din grupul de vârstă
cuprins între șaisprezece și douăzeci și unu de ani sunt răspunzători de 15% din kilometrii parcurși în
Statele Unite, însă sunt și cei responsabili pentru 40% din decesele survenite pe autostrăzi.
Aceste dovezi ar putea da șansa unora să se oprească și să se gândească cu atenție.
Colegilor Ritei s-ar putea să nu le convină faptele, însă unii dintre ei ar putea găsi statisticile
convingătoare. Potrivit modelului probabilității de elaborare, sporul de gândire al celor care
răspund favorabil va face ca schimbarea acestora de poziție să persiste în timp, să reziste la
contra-argumente și să ofere predicții cu privire la comportamentul viitor – „tripla coroană” a
influenței interpersonale.
Totuși, încercările persuasive procesate pe calea centrală pot avea de asemenea
consecințe extrem de negative. În ciuda convingerilor sale ferme, s-ar putea ca Rita să nu poată
construi mai mult decât un argument slab în sprijinul schimbării legii actuale:
Creșterea vârstei legale pentru șofat ar permite biroului Secretarului de Stat să-și reducă din
rezerva de muncă. Acest lucru va da oficialilor guvernamentali timp să verifice dosarele șoferilor astfel
încât să-i țină pe automobiliștii periculoși departe de șosea.
Acest argument slab ofensează în mod garantat sensibilitățile oricui se gândește la el. Mai
degrabă decât să îi susțină cauza, Rita le oferă astfel ascultătorilor pasionați doar un motiv să se
opună punctului ei de vedere cu mai multă forță. Ideea elaborată va cauza un efect de bumerang
durabil în timp, va împiedica alte eforturi de a o schimba și va transpare la nivel comportamental.
Acestea sunt aceleași efecte importante pe care le produce argumentul elaborat tare, însă în
direcția opusă.
Ideile Ritei ar putea produce o reacție ambivalentă. Ascultătorii care îi examinează cu
atenție ideile ar putea sfârși în neutralitate: nici pro nici contra dovezilor. Răspunsul lor neutru
sau confuz înseamnă evident că aceștia nu își vor schimba atitudinea ca urmare a prelucrării pe
calea centrală. Însă la fel ca în cazul celor nemotivați sau incapabili să elaboreze idei, acești
ascultători se întorc spre calea periferică, unde ajung sub influența indiciilor independente de
mesaj.

INDICII PERIFERICE: O CALE ALTERNATIVĂ A INFLUENȚEI


Cu toate că marea parte a acestui capitol s-a preocupat de calea cognitivă centrală înspre
schimbarea atitudinală, majoritatea mesajelor sunt prelucrate pe calea periferică. Indiciile de pe
această rută îndruma ascultătorul să favorizeze sau să se opună punctului de vedere al celui ori
celei care încearcă să convingă fără a se angaja vreodată într-un dialog interior cu privire la
meritele propunerii ca atare. Petty și Cacioppo numesc schimbările rezultate „schimbări
atitudinale fără gândire relevantă pe marginea chestiunii”.
Așa cum am explicat în prealabil, ascultătorul care alege calea periferică se bazează pe o
varietate de indicii care îi oferă ajutor în luarea unei decizii rapide. Cele mai evidente indicii sunt
recompensele tangibile pentru consimțământul față de poziția avocatului. Mâncarea, sexul și
188

banii sunt îndemnurile tradiționale către schimbare. Odată am auzit concluzia unui schimb social
dintre un student în anul terminal și o femeie care încerca să îl convingă să doneze sânge, pentru
a îndeplini o sarcină de la unul dintre cursurile pe care le urma: „În regulă, ne-am înțeles”, a spus
ea, „Donezi sânge pentru mine astăzi, iar mâine seară vii la mine la cina”. Deși acest tip de
tranzacție are loc de secole, Petty și Cacioppo ar descrie-o totuși ca periferică. Conformarea
publică față de solicitarea de a dona sânge – da. Acceptarea privată a importanței sale – puțin
probabil.
Pentru mulți studenți ai cursurilor despre influență, credibilitatea vorbitorului sau a sursei
este cel mai interesant indiciu pe calea periferică. Patru decenii de cercetare confirmă faptul că
oamenii atrăgători care dețin expertiza pe subiectul în chestiune pot avea o influență persuasivă
indiferent de argumentele pe care le prezintă. Înfățișarea, felul de a vorbi și acreditările Ritei vor
vorbi atât de tare încât unii studenți nici nu vor auzi ce spune. Care studenți? Potrivit lui Petty și
Cacioppo, cei nemotivați, cei incapabili sau cei indeciși care s-au întors spre calea periferică.
Ascultătorii care cred că tragedia dublă a Ritei i-a oferit o înțelepciune care o transcende
pe a lor se vor întoarce spre o poziție ușor mai înțelegătoare față de punctul ei de vedere. Același
lucru este adevărat pentru cei care o văd ca pe o persoană plăcută și caldă. Însă există studenți
care vor privi greșelile ei gramaticale ca pe un semn al ignoranței sau se vor închide din pricina
stilului ei matern care le amintește de o predică a propriei mame. Acești critici aflați pe calea
periferică vor deveni o idee mai sceptici cu privire la poziția Ritei. Observați că schimbarea
atitudinală poate fi pe această cale exterioară fie pozitivă, fie negativă, însă oricare ar fi cazul nu
are perseverența, invulnerabilitatea și legătura puternică cu comportamentul precum cele pe care
le constatăm în cazul schimbării care decurge din elaborarea centală a mesajului.
Unele dintre cele mai eficiente indicii periferice sunt aprobările venite din partea unor
figuri publice foarte populare sau respectate. Rita trece în revista paginile din Rolling Stone să
vadă dacă Billy Corgan sau Smashing Pumpkins au spus vreodată ceva semnificativ despre
șoferii adolescenți. El e un băiat de cartier care a reușit grozav în viață, iar muzica grupului este
aclamată la modul general de către studenții din universitate. Asociindu-și cumva mesajul cu
persoane credibile, ea poate obține o ușoară schimbare în atitudinea studenților. Totuși, se pare
ca aceasta nu va dura mult, nu va rezista atacurilor și nu va afecta comportamentul colegilor săi.
Petty și Cacioppo spun că o schimbare minoră, fragilă e tot ce se poate aștepta mergând pe calea
periferică.

ÎMPINGEREA LIMITELOR PUTERII PERIFERICE


Ce-ar fi dacă autobuzul în care Smashing Pumpkins își face turul ar derapa din pricina
unui adolescent nesăbuit, iar James Iha ar avea aceeași soarta ca fiica Ritei? Oare tragica sa
moarte și apelul ulterior al lui Corgan la siguranța pe autostrăzi i-ar îndruma pe studenți spre o
schimbare permanentă în atitudine și comportament? Din fericire acest lucru nu s-a întâmplat,
însă o tragedie la nivel înalt în lumea sportului sugerează că efectul unor indicii periferice chiar
mai puternice de atât este de scurtă durată în cel mai bun caz.
În 1991, supervedeta din baschet Earvin „Magic” Johnson a susținut o conferință de presă
pentru a anunța că a fost depistat pozitiv la testul HIV. Povestea a dominat rețelele de știri zile
întregi. Louis Penner și Barbara Fritzsche, psihologi la Universitatea din sudul Floridei tocmai
finalizaseră un studiu care arăta că mulți oameni nu îi agreează prea mult pe pacienții de SIDA
care au contractat boala prin transmitere sexuală. Când au fost rugați să se ofere voluntari câteva
ore pentru a ajuta un pacient să își continue studiile, mai mult de jumătate dintre femei s-au
oferit, însă niciun bărbat. Penner și Fritzsche și-au extins studiul când au auzit despre boala lui
189

Magic Johnson [4]. S-au întrebat dacă tragedia care i s-a întâmplat acestei vedete populare și
promisiunea sa de a deveni susținătorul celor bolnavi va determina studenții să reacționeze mai
înguduitor în privința oamenilor cu SIDA.
Pentru un timp, s-a întâmplat într-adevăr așa. În săptămâna de după anunțul lui Johnson,
80% din bărbați și-au oferit ajutorul. Numărul respectiv a scăzut la 30%, însă, în câteva luni.
Procentul femeilor care au ajutat a coborât sub 40% în aceeași perioada. Penner și Fritzsche au
observat că oamenii nu și-au bătut capul cu substanța mesajului lui Magic Johnson; în schimb, ei
erau atenți la bărbatul care îl prezenta. Au tras concluzia că „schimbările care au loc datorită
«indiciilor periferice» precum... a fi o celebritate îndeobște agreată sunt mai puțin durabile decât
acelea care se întâmplă din pricina conținutului substanțial al încercării persuasive” [5]. (Ar fi
putut adăuga, de asemenea, că efectele aprobării unei vedete sunt supuse oscilațiilor abrupte ale
statutului său. De când a fost scrisă această secțiune, la începutul lui 1996, scurta întoarcere a lui
Magic Johnson în NBA a fost vestită de relatări din Time și Newsweek; iar unul din muzicienii
din trupa Smashing Pumpkins a murit în urma unei supradoze de heroină pe care a luat-o
împreună cu basistul trupei, Jimmy Chamberlin. Ca întotdeauna, credibilitatea se află în ochii
privitorului – și poate trece repede.)

CERCETAREA ATENTĂ A DOVEZILOR


În ultimii douăzeci de ani, Petty și Cacioppo au realizat mai bine de cincizeci de
experimente pentru a verifica presupozițiile fundamentale ale modelului lor. Studiul tipic variază
relevanța personală, tăria argumentelor și credibilitatea sursei. Luate ca întreg, descoperirile
susțin cinci concluzii cu privire la probabilitatea ca oamenii să cerceteze cu atenție un mesaj
înaintat într-o situație particulară:
1. Calea centrală se folosește în cazul chestiunilor de mare relevanță personală; oamenii
care urmează această cale mentală sunt convinși în cea mai mare parte de dovezile puternice.
2. Calea periferică se folosește în cazul chestiunilor cu o relevanță personală scăzută;
oamenii care cântăresc argumentele sunt convinși în principal de indicii ale credibilității sursei.
3. Motivarea pentru concentrarea gândirii este mai mare atunci când oamenii se simt
singurii responsabili pentru evaluarea unui mesaj.
4. Motivarea elaborării crește atunci când ascultătorul are o nevoie personală ridicată de
claritate cognitivă și e conștient că multe surse independente susțin același lucru [6].
5. Capacitatea ascultătorului de a evalua mesajul cu atenție crește atunci când
argumentele sunt relativ simplu de înțeles și sunt repetate de câteva ori.

ALEGEREA UNEI CĂI: SFATURI PRACTICE PENTRU CEL SAU CEA CARE
ÎNCEARCĂ SĂ CONVINGĂ
Sfatul lui Petty și Cacioppo pentru Rita (și pentru noi toți) este clar. Ea trebuie să
determine probabilitatea ca ascultătorii ei să acorde atenție deplină evaluării propunerii sale.
Dacă i se pare că aceștia dețin motivația și capacitatea de a elabora mesajul, ar fi bine ca ea să
vină înarmată cu fapte și cifre care să-i sprijine cazul. Un zâmbet cald, apeluri emoționale și o
reputație de expert în siguranță nu vor face nicio diferență.
Cum numai prin cântărire atentă pot ascultătorii ei avea experiența durabilă a schimbării
atitudinale, Rita speră probabil ca aceștia să urmeze calea centrală. Însă este dificil să construiești
un caz persuasiv convingător. Dacă nu reușește să-și facă temele și prezintă argumente slabe,
oamenii care sunt gata să gândească își vor schimba atitudinea spre o poziție diferită.
190

Dacă Rita descoperă că ascultătorii săi sunt incapabili sau refractari la ideea de a se gândi
până la capăt la detaliile planului ei, ea ar avea mai mult succes alegând o strategie de acțiune
care subliniază ambalajul în locul conținutului. Aceasta ar putea include o relatare sfâșietoare a
morții fiicei sale, o prezentare lină a cazului și un efort continuu de a se împrieteni cu colegii.
Poate dacă aduce la cursuri prăjituri făcute acasă și se oferă să-i ducă până la mall va deveni o
sursă atractivă. Însă așa cum am văzut, efectele vor fi minimale.
E puțin probabil ca Rita să determine multe persoane să elaboreze mesajul ei într-un mod
care să se termine favorabil pentru cauza ei. Cei mai mulți care încearcă să convingă evită calea
centrală deoarece consideră că publicul nu îi va urma sau pentru că li se pare că este prea dificil
să creeze argumente convingătoare. Însă Rita chiar nu are de ales.
Permisul auto este atât de important pentru majoritatea acestor studenți încât aceștia vor
fi gata să disece fiecare parte a planului său argumentativ. Nu vor fi câștigați de partea cauzei de
un zâmbet prietenos. Rita va trebui să dezvolte argumente atente și bine construite dacă dorește
să îi facă să se răzgândească. Dată fiind profunzimea convingerii sale, ea consideră că merită să
încerce.

COMENTARII CRITICE: SLĂBICIUNILE MODELULUI ELABORĂRII


În ciuda dovezilor impresionante în favoarea modelului probabilității de elaborare al lui
Petty și Cacioppo, teoria a fost criticată pentru că a produs un model fals de „alegere forțată” al
procesării informațiilor. Profesorul de comunicare James Stiff de la Universitatea de stat din
Michigan insistă că este posibil ca o persoană să cântărească dovezile și să fie influențată de
trăsăturile comunicatorului în același timp. El sugerează că cele două căi sunt mai flexibile decât
presupun Petty și Cacioppo. Stiff prezintă un model de prelucrare paralel care descrie influența
optimă ca pe o combinație dintre elaborarea intensă a mesajului și atenția moderată față de
credibilitatea sursei [7]. Autorii modelului probabilității de elaborare răspund spunând că
modelul lor nu elimină posibilitatea ca oamenii să întrebuințeze ambele căi simultan, însă ei
reiterează că nu există dovezi care să sugereze că acest lucru se întâmplă în realitate.
Programul de cercetare al lui Petty și Cacioppo s-a concentrat mai mult pe motivația și
capacitatea de elaborare a mesajelor decât pe tăria argumentelor pe care oamenii le aud. Pesemne
că această omisiune se datorează dificultăților inerente verificării calității ca atare a actului
comunicațional. Petty și Cacioppo definesc un mesaj bun ca „unul ce conține argumente astfel
încât atunci când subiecții sunt instruiți să se gândească la mesajul respectiv, gândurile pe care
aceștia le generează să fie fundamental favorabile” [8]. Cu alte cuvinte, argumentele sunt
considerate tari dacă conving oamenii și slabe dacă îi plictisesc. Ca și în cazul teoriei disonanței
cognitive, modelul probabilității de elaborare pare să aibă propria „lovitură care nu dă greș”.
Până vine momentul ca teoreticienii modelului probabilității de elaborare să identifice ce face ca
un caz să fie tare sau slab independent de efectul său asupra ascultătorului, nu prea are sens să
includem tăria argumentelor ca pe o variabilă cheie în cadrul modelului.
Totuși, chiar dacă harta conceptuală a lui Cacioppo și Petty este prea simplă sau
perspectiva lor asupra tăriei argumentelor este prea alunecoasă, modelul lor al probabilității de
elaborare este impresionant pentru că strânge laolaltă și dă seama de diverse rezultate ale
cercetării care au derutat teoreticienii comunicării mulți ani. De pildă, de ce sunt oamenii mai
puțin atenți la comunicare decât la comunicator? Iar dacă credibilitatea oratorului este atât de
importantă, de ce se disipează efectele sale atât de rapid? Explicația modelului probabilității
elaborării este că puțini ascultători sunt motivați și capabili să execute munca mentală necesara
unei schimbări atitudinale importante. Ipoteza celor două căi ajută de asemenea la clarificarea
191

motivului pentru care dovezile bune și raționarea pot avea uneori o influență care schimbă viața,
dar de regulă nu face nicio diferență.
Cercetarea cu privire la schimbarea atitudinală produce adesea rezultate care par confuze
sau contradictorii. Modelul probabilității de elaborare al lui Petty și Cacioppo ia multe
descoperiri separate și le strânge împreună într-un întreg unitar. Această funcție integratoare a
modelului probabilității de elaborare face din el o teorie valoroasă a influenței.

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Vă puteți gândi la cinci cuvinte sau expresii care captează ideea de elaborare a mesajului?
2. Ce indicii periferice monitorizați atunci când cineva încearcă să vă influențeze?
3. Petty și Cacioppo vor să vă convingă că modelul lor al probabilității de elaborare este o
oglindă a realității. Prelucrați argumentele lor în sprijinul acurateței modelului pe calea centrală
sau pe calea periferică? De ce nu invers?
4. Studenții înscriși la cursurile de persuasiune se întreabă adeseori dacă credibilitatea ridicată
sau argumentele tari sunt cele care îi influențează mai mult pe oameni. Cum ar răspunde
teoreticienii modelului probabilității elaborării la această întrebare?

NOTE
[1] Richard E. Petty și John T. Cacioppo, Communication and Persuasion: Central and
Peripheral Routes to Attitude Change, Springer-Verlag, New York, 1986, p. 7.
[2] Richard E. Petty și John T. Cacioppo, Attitudes and Persuasion: Classic and Contemporary
Approaches, Wm. C. Brown, Dubuque, Iowa, 1981, p. 256.
[3] Robert B. Cialdini, Influence: Science and Practice [Psihologia persuasiunii, BusinesTech,
București, 2008], ediția a 2-a, Scott, Foresman, Glenview, Ill., 1988.
[4] Louis Penner și Barbara Fritzsche, "Magic Johnson and Reactions to People with AIDS: A
Natural Experiment," Journal of Applied Social Psychology, Vol. 23, 1993, pp. 1035-1050.
[5] Ibid., p. 1048.
[6] John T. Cacioppo, Richard E. Petty, Jeffrey Feinstein, și Blair Jarvis, "Dispositional
Differences in Cognitive Motivation: The Life and Times of Individuals Varying in Need for
Cognition," Psychological Bulletin, in tipar.
[7] James B. Stiff, "Cognitive Processing of Persuasive Message Cues: A Meta-Analytic Review
of the Effects of Supporting Information on Attitudes," Communication Monographs, Vol. 53,
1986, pp. 75-89.
[8] Petty & Cacioppo, Communication and Persuasion, p. 32.
192

REFLECȚII ETICE
ETICA DIALOGICĂ A LUI MARTIN BUBER

Martin Buber a fost un filosof și teolog evreu din fosta Uniune Sovietică ce a emigrat în
Palestina înaintea celui de-al doilea război mondial și a murit în 1965. Abordarea sa etică se
concentrează asupra relațiilor dintre oameni în locul codurilor de conduită morală: „La început a
fost relația”, scria Buber, „Relația este leagănul vieții reale” [1].
Buber a pus în contrast două tipuri de relații: Eu-Ace(a)sta versus Eu-Tu. În relațiile de
tipul Eu-Ace(a)sta, tratăm cealaltă persoană ca pe un lucru de folosit, un obiect de manipulat.
Creată prin monolog, relației de tipul Eu-Ace(a)sta îi lipsește reciprocitatea. Părțile care se
reunesc ca indivizi intenționează ca să creeze o simplă impresie. Înșelăciunea este o modalitate
de a susține aparențele.
Într-o relație de tipul Eu-Tu, ne privim partenerul la fel ca pe noi înșine. Îl vedem pe
celălalt creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și hotărâm să îl tratăm sau să o tratăm ca
pe un scop în sine valoros, mai degrabă decât ca pe un mijloc în vederea realizării propriului
nostru scop. Aceasta presupune că vom căuta să avem experiența relației așa cum îi apare
celeilalte persoane. Buber spune că putem face acest lucru numai prin intermediul dialogului.
Pentru Buber, dialogul este sinonimul comunicării etice. Dialogul este reciprocitate în
conversație care creează acel „între”, „interumanul”, „tranzacția” prin intermediul căreia ne
ajutăm unii pe alții să devenim mai umani. Dialogul nu este numai un act adecvat din punct de
vedere moral, ci și o modalitate de a descoperi ce este etic în relația noastră. Astfel, el necesită
dezvăluire de sine, confirmare și vulnerabilitate în fața celeilalte persoane.
Buber a folosit imaginea „căii înguste” pentru a imagina tensiunea viețuirii dialogice. Pe
o parte a potecii morale se află prăpastia subiectivismului, unde nu există etalon. De cealaltă
parte se află platoul absolutismului, unde regulile sunt gravate în piatră:
Dincolo de subiectiv, dincoace de obiectiv, pe creasta îngustă unde Eu și Tu ne întâlnim, acolo se
afla tărâmul Dintre. [2]
Ron Arnett, profesor de etică a comunicării la Universitatea Duquesne observă că „a trăi
filosofia crestei înguste necesită o viață de preocupări personale și interpersonale care probabil
va crea o existență mai complicată decât a celui egoist sau a martirului altruist” [3]. În ciuda
tensiunii respective, mulți teoreticieni ai comunicării interpersonale și-au croit poziții etice
similare filosofiei lui Buber. Compatibil cu aserțiunea fundamentală a teoriei gestionării
coordonate a înțelesurilor, potrivit căreia persoanele aflate în conversație construiesc împreună
propriile realități sociale (vezi Capitolul 6), Barnett Pearce este atras de poziția lui Buber
conform căreia dialogul este locul unde se stabilesc valorile. Bakhtin, desigur, împărtășește
perspectiva polară asupra personalității prin care toți oamenii simt impulsuri duale față de
contrarii – dialog și manipulare, de exemplu (vezi Capitolul 14).
În timpul vieții sale, etica dialogică a lui Buber a fost adesea comparată cu abordarea
existențială a lui Carl Rogers. Cei doi s-au întâlnit o singură dată pentru un dialog public la
Universitatea din Michigan. Au discutat similaritatea dintre conceptul psihologic al lui Rogers de
„acceptare” și idealul etic al lui Buber de „confirmare” [4]. Eram în anul al doilea de facultate pe
atunci și locuiam la o distanță de un colț de stradă de clădirea unde aceștia au vorbit. Mi-ar fi
plăcut să fi avut atunci sensibilitatea etică de a fi fost de față. Eu sunt cel care am pierdut.

ALEGEREA SEMNIFICATIVĂ A LUI THOMAS NIELSEN


193

Compatibil cu valorile democratice ale unei societăți libere, profesorul emerit Thomas
Nielsen de la Universitatea din Washington consideră că discursul persuasiv este etic în măsura
în care maximizează capacitatea oamenilor de a practica alegerea liberă. Cum numeroase mesaje
de natura politică, religioasă și comercială sunt concepute în mod curent să treacă pe lângă, în loc
să apeleze la facultățile raționale ale ascultătorului, Nilsen susține valoarea alegerii semnificative
în termeni neechivoci:
Atunci când comunicăm pentru a influența atitudinile, convingerile și acțiunile altora, piatra de
încercare de natură etică rezidă în gradul de alegere liberă, informată, rațională și critică – alegere
semnificativă – pe care discursul nostru o facilitează. [5]
Pentru Nielsen, alegerea liberă reprezintă testul influenței etice deoarece „numai o ființă
autonomă poate fi o ființă morală; fără alegere semnificativă, nu există moralitate” [6]. În
sprijinul tezei sale, el citează două eseuri clasice despre libertatea de exprimare. Aeropagitica [7]
lui John Milton a argumentat împotriva reprimării anticipate a oricărei idei, indiferent cât de
eretică ar fi aceasta. Despre libertate a lui John Stuart Mill susține o piață liberă a ideilor, pentru
că singurul mod de a verifica un raționament este să-l auzi prezentat de către cineva care crede în
el și care îl apără cu seriozitate.
De-a lungul istoriei, filosofii, retoricienii și practicienii influenței au comparat
persuasiunea cu un îndrăgostit care face apel în mod frecvent la iubitul său – de pildă, actul
curtării. Etica lui Nielsen a alegerii semnificative este bine reprezentată de analogia curtării,
pentru că dragostea adevărată nu poate fi constrânsă; trebuie să fie oferită în libertate. Inspirat de
descrierea filosofului danez Søren Kierkegaard a celui care încearcă să convingă la nivel etico-
religios ca „îndrăgostit”, într-un alt context am prezentat o tipologie a îndrăgostiților falși (ne-
etici) [10]:
Îndrăgostiții care sufocă nu acceptă un refuz; insistența lor este neplăcută.
Îndrăgostiții tradiționaliști au o imagine prestabilită despre cine ar trebui să fie celălalt.
Cocheta sau craiul sunt îndrăgostiți de dragoste; ei pun valoare pe răspuns, nu pe celălalt.
Seducătorii încearcă înșelăciunea și lingușirea pentru a-l momi pe celălalt să se supună.
Violatorii uzează de forță pentru a-și impune punctul de vedere; vina și presiunea sunt
instrumente ale violului mental.
În variate măsuri, toate cele cinci tipuri de îndrăgostit încalcă demnitatea umană a
persoanelor de care sunt interesați, luându-le acestora șansa alegerii informate și libere.
Evident, Nielsen ar aproba apelurile persuasive care încurajează elaborarea mesajelor pe
calea centrală a modelului probabilității de elaborare, tot așa cum ar condamna trucul înșelător al
celui care strânge fonduri pe care l-am pomenit într-un capitol anterior. Dar disonanța cognitivă?
Oare justificarea minimă pe care un profesor o oferă pentru lectură încalcă dreptul studentului de
a critica materialul? Alegerea semnificativă, precum frumusețea și credibilitatea se află în ochii
privitorului.

NOTE
[1] Martin Buber, I and Thou [Eu și Tu, Editura Humanitas, București, 1992], ediția a 2-a, R. S.
Smith (trad.), Scribner's, New York, 1958, pp. 69, 60.
[2] Martin Buber, Between Man and Man, MacMillan, New York, 1965, p. 204.
[3] Ronald Arnett, Communication and Community, Southern Illinois University, Carbondale,
1986, p. 37.
[4] Kenneth Cissna și Rob Anderson, "The 1957 Martin Buber - Carl Rogers Dialogue, as
Dialogue," Journal of Humanistic Psychology, Vol. 34, 1995, pp. 11-45.
194

[5] Thomas R. Nilsen, Ethics of Speech Communication, Bobbs-Merrill, Indianapolis, 1966, p.


38.
[6] Ibid., p. 35.
[7] John Milton, Aeropagitica [Scrieri alese, Editura de stat pentru literatură și artă, București,
1959], Jophn Hales (ed.), cu introducere și note, ediția a 3-a, revizuită, Clarendon, Oxford,
England, 1882.
[8] John Stuart Mill, On Liberty [Despre libertate, Editura Humanitas, București, 2014],
Gateway, Chicago, 1955.
[9] Soren Kirkegaard, Philosophical Fragments [Fârâme filozofice, Editura Amarcord,
Timișoara, 1999], Princeton University, Princeton, N. J., pp. 17-28.
[10] Em Griffin, The Mind Changers, Tyndale, Carol Stream, Ill., 1976, pp. 27-41; Em Griffin,
Getting Together, Inter-Varsity, Downers Grove, Ill., 1982, pp. 159-167.
195

PARTEA A PATRA
COMUNICAREA ÎN GRUP ȘI COMUNICAREA PUBLICĂ

__________________________________________________________________
DECIZIILE LUATE ÎN GRUP
CAPITOLUL 18. GÂNDIREA GREGARĂ (Janis)
CAPITOLUL 19. PERSPECTIVA FUNCȚIONALĂ ASUPRA LUĂRII DECIZIILOR ÎN
GRUP (Hirokawa & Gouran)

COMUNICAREA ORGANIZAȚIONALĂ
CAPITOLUL 20. ABORDAREA ORGANIZAȚIILOR DIN PERSPECTIVA
SISTEMELOR INFORMAȚIONALE (Weick)
CAPITOLUL 21. ABORDAREA ORGANIZAȚIILOR DIN PERSPECTIVA
CULTURALĂ (Geertz și Pacanowsky)
CAPITOLUL 22. ABORDAREA ORGANIZAȚIILOR DIN PERSPECTIVA TEORIILOR
CRITICE ALE COMUNICĂRII

RETORICA PUBLICĂ
CAPITOLUL 23. RETORICA (Aristotel)
CAPITOLUL 24. DRAMATISMUL (Burke)
CAPITOLUL 25. PARADIGMA NARATIVĂ (Fisher)

REFLECȚII ETICE
REGULA DE AUR A LUI ARISTOTEL
PRAGMATISMUL PROFETIC A LUI WEST
______________________________________________________________________________
196

DECIZIILE LUATE ÎN GRUP

Un cinic a spus odată că o cămilă este un cal conceput de o comisie. Deși mulți
împărtășesc această vedere pesimistă, rezultatele cercetării în științe economice, educație și
afaceri guvernamentale arată că grupurile care rezolvă probleme găsesc adesea soluții superioare
oricărei idei individuale a membrilor săi. Numită „sinergie”, descoperirea recurentă potrivit
căreia produsul grupului este mai mare decât suma părților sale a stimulat efortul de-a explica
procesul tipic al luării deciziilor în grup.
Cu aproape cincizeci de ani în urmă, Robert Bales de la Universitatea Harvard a creat o
metodă de analiză a discuțiilor care distinge doisprezece tipuri de comportament verbal [1]. O
întrunire a unei comisii tipice necesită clasificarea a zece până la doisprezece comentarii pe
minut. Lista de categorii a lui Bales conține patru secțiuni: A. Acțiunile pozitive (și amestecate)
(1. Aerul prietenos; 2. Dramatizarea; 3. Acordul); B. Încercările de a răspunde (4. Oferirea
sugestiilor; 5. Formularea părerilor; 6. Formularea informațiilor); C. Întrebările (7. Solicitarea de
informații; 8. Solicitarea părerilor; 9. Solicitarea sugestiilor) și D. Acțiunile negative (sau
amestecate) (10. Dezacordul; 11. Manifestarea tensiunilor; 12. Aerul neprietenos). Bales prezintă
și câteva dintre legăturile implicate în sistemul său de observație.
Zona de mijloc a sistemului lui Bales (secțiunile B și C) este rezervată afirmațiilor care se
concentrează asupra realizării sarcinilor în cadrul grupului. Zonele exterioare (secțiunile A și D)
sunt rezervate comentariilor care reflectă relații în interiorul grupului. Prin codificarea a orice
spune o persoană, un observator care folosește categoriile lui Bales este capabil să genereze un
profil al stilului preferat de interacțiune pentru fiecare membru în parte. Rezultatele confirmă
faptul că unii oameni se concentrează asupra realizării sarcinii, în timp ce alții sunt mai
preocupați de chestiuni social-emoționale. Indivizii orientați spre sarcini sunt pistoanele care
conduc mașina grupului. Membrii orientați spre relații sunt lubrifianții care împiedica fricțiunea
excesivă să distrugă grupul. Grupurile reușite au nevoie de tot felul de oameni.
Bales a împărțit cele doisprezece categorii în șase perechi opuse reciproc corespondente.
Solicitarea de informații este echilibrată de formularea de informații. Aerul prietenos se
juxtapune aerului neprietenos. Singura pereche care nu prezintă o imagine evidentă în oglindă
este dramatizarea – manifestarea tensiunilor. Așa cum poate vă amintiți din discuția despre
teoria interacțiunii simbolice a lui Bormann în Capitolul 3, Bales a numit inițial categoria 2
descărcarea tensiunilor. Însă, el a descoperit că majoritatea comentariilor capabile să reducă
tensiunile au o calitate narativă sau dramatică ce servește la impulsionarea grupului când s-a
blocat, astfel că s-a hotărât că termenul dramatizare e o etichetă mai exactă.
Bales a descoperit că grupurile reușite mențin un echilibru dificil între fiecare din cele
șase perechi. De pildă, discuția inițială a unui grup este mai productivă atunci când oamenii aud
răspunsurile (categoria 6) la întrebările lor despre natura sarcinii (categoria 7). Însă procesul
grupului stagnează dacă membrii săi caută fapte pe care nu le deține nimeni sau dacă toți oferă
informații pe care nu le dorește nimeni.
Accentul pus de Bales pe echilibrul grupului reflectă abordarea sa sistemică a luării de
decizii în grup. Ați fost deja expuși oarecum gândirii sistemice cu ajutorul teoriei informației a
lui Shannon și Weaver și al perspectivei interacționale a lui Watzlawick, care privește familia ca
pe un sistem (vezi Capitolul 4 și 14). Versiunea lui Bales sugerează că grupurile care se
confruntă cu luarea de decizii întâmpină probleme puse de solicitările sarcinii, de nevoile socio-
emoționale și de factorii mediului înconjurător. El a privit procesul comunicării ca metoda
principală prin care grupurile satisfac aceste solicitări.
197

Teoreticienii sistemelor oferă următorul model general al luării de decizii în grup:


INTRĂRI → PROCES → IEȘIRI
De pildă, ne putem gândi la informații ca intrări, la vorbire ca proces și la decizii ca ieșiri
[2]. Acest model ne poate ajuta să localizam munca multor teoreticieni ai comunicării pe care îi
preocupa chestiunea luării de decizii la nivel de grup. De exemplu, analiza interacțiunii a lui
Bales se concentrează pe legătura intrări-ieșiri. La fel ca teoria interacțiunii simbolice lui
Bormann. Totuși, nici Bales nici Bormann nu urmăresc efectele particulare ale discuțiilor dintre
membri asupra calității deciziei finale a grupului respectiv. Cele două teorii din această secțiune
au de-a face cu legătura dintre proces și ieșiri.
Capitolul 18 prezintă conceptul de gândire gregară al lui Irving Janis. Janis a studiat
gafele clasice ale hotărârilor guvernamentale și a descoperit că o dorință exagerată de unitate a
grupului poate determina luarea de decizii proaste. Teoria sa a gândirii gregare întruchipează
descoperirea lui Bales potrivit căreia o proporție de 2:1 de comentarii pozitive versus negative
este optimă în cazul perechilor categoriale socio-emoționale din lista sa de categorii (1 și 12, 2 și
11, 3 și 10). Deși o proporție mare de remarci tăioase poate destrăma un grup, Bales a descoperit
că o doza sănătoasă de scepticism exprimat este necesar pentru a conduce la o decizie de calitate.
Teoria lui Janis a gândirii gregare oferă o rațiune pentru efectele benefice ale conflictelor.
Construind în prelungirea preocupărilor lui Bales legate de sarcini, Randy Hirokawa și
Dennis Gouran se concentrează asupra funcției particulare a comunicării în luarea unei decizii
valoroase de către grup. Ca și Janis, obiectivul lor suprem este să ofere sfaturi practice cu privire
la modul în care oamenii pot ajunge la decizii mai bune. Capitolul 19 prezintă perspectiva
funcțională a lui Hirokawa și Gouran.
Teoreticienii prezentați în aceste două capitole sunt optimiști că interacțiunea vigilentă
poate ajuta grupurile care iau decizii să evite greșeli dezastruoase. Abordarea rațională pe care ei
o recomandă poate chiar ajuta membrii să ajungă la sinergie. Dacă avem suspiciunea că o cămilă
este un cal conceput de o comisie, trebuie să ne amintim că animalul diform se dovedește a fi
soluția ideală în cazul unui grup de nomazi ai deșertului.

NOTE
[1] Robert Bales, Interaction Process Analysis, Addison-Wesley, Reading, Mass., 1950.
[2] Randy Hirokawa ssi Abran J. Salazar, "An Integrated Approach to Communication and
Group Decision Making," in Managing Group Life: Communicating in Decision-Making
Groups, Lawrence Frey și J. Kevin Barge (editori), Houghton Mifflin, Boston, 1996, pp. 156-
181.
198

CAPITOLUL 18. GÂNDIREA GREGARĂ


a lui Irving Janis

În dimineața zilei de 28 ianuarie 1986, naveta spațială Challenger s-a lansat în spațiu din
Centrul spațial Kennedy, Florida. Șaptezeci și trei de secunde mai târziu, milioane de adulți și
copii de școală au urmărit la televizor cum racheta s-a dezintegrat într-o explozie mistuitoare, iar
capsula a plonjat în oceanul Atlantic. Moartea tuturor celor șapte membri ai echipajului, în
special a profesoarei Christa McAuliffe a șocat o întreagă națiune. Pentru mulți americani,
dezastrul Challenger a marcat sfârșitul poveștii de dragoste cu spațiul. Cum au aflat în lunile care
au urmat, tragedia ar fi putut fi – ar fi trebuit să fie – evitată.
Președintele Reagan a numit imediat o comisie specială care să determine cauza sau
cauzele probabile ale accidentului. Juriul a ascultat timp de patru luni declarațiile oficialilor de la
NASA, ale inginerilor spațiali, ale astronauților și ale oricui ar fi putut deține cunoștințe despre
misiunea eșuată. Într-un raport publicat în cinci volume, comisia prezidențială a identificat cauza
principală a accidentului într-un defect al articulației dintre două niveluri ale rachetei, care a
permis gazelor fierbinți să scape în timpul „arderii”. Combustibilul volatil al rachetei s-a vărsat
pentru că o garnitură de cauciuc nu a reușit să etanșeizeze îmbinarea respectivă.
Cetățeanul obișnuit poate înțelege mecanica descoperirii comisiei. În fond, toată lumea
știe ce se întâmplă când torni benzină peste o flacără deschisă. Ceea ce oamenilor li s-a părut
dificil să își explice a fost de ce NASA a lansat Challanger când exista un motiv temeinic să
creadă că nu toate condițiile erau sigure. În plus față de garnitura defectă, comisia a tras
concluzia că un proces decizional profund defectuos a contribuit semnificativ la cauza
dezastrului. Comunicarea, la fel ca și combustia, a fost responsabilă pentru tragedia respectivă.

LANSAREA LUI CHALLENGER: UN MODEL DEFECTUOS DE LUARE DE DECIZII


Ca persoană responsabilă în cadrul NASA de starea de pregătire a navelor spațiale pentru
zbor, Jesse Moore avea autoritatea supremă de-a aproba sau de-a amâna misiunea navetei. El s-a
bazat pe evaluările managerilor de la Centrul Spațial Kennedy, Johnson și Marshall, care la
rândul lor s-au consultat cu inginerii angajați în companiile care au conceput subsistemele lui
Challenger. Filmul Apollo 13 dramatizează etapa finală a acestei proceduri de lansare („să plece/
să nu plece”) [1]. NASA a luat mereu poziția că „o lansare trebuie anulată dacă există orice
dubiu cu privire la siguranța sa” [2].
În ziua dinaintea lansării, inginerii de la Morton Thiokol au avertizat că zborul poate fi
periculos. Ca echipă responsabilă pentru prestația agentului publicitar al rachetei, ei și-au făcut
griji în privința temperaturii aflate sub punctul de îngheț ce se prognoza pentru dimineața
lansării. Garniturile de cauciuc nu fuseseră niciodată testate la temperaturi sub 53 de grade
Fahrenheit. Așa cum a declarat ulterior Roger Boisjoly, inginer la Thiokol, a face inelele să
sigileze la temperaturi de 20 de grade Fahrenheit e ca și cum „ai încerca să împingi o cărămidă
într-o fisură în locul unui burete” [3].
Garniturile fuseseră de multă vreme considerate componentele esențiale ale motorului
rachetei: „un punct vulnerabil – fără înlocuitor – care poate cauza pierderea unei vieți sau vehicul
în cazul când componenta se strică” [4]. Totuși, atunci când inginerii de la Thiokol au ridicat
problema într-o teleconferință, personalul NASA nu a luat în seama temerile lor și i-au îndemnat
să-și revizuiască recomandarea. După o tentativă de măsluire petrecută în afara mediului virtual a
directorilor companiei, inginerii Thiokol și-au inversat poziția „să nu plece” și au anunțat că
motorul solid de rachetă este pregătit pentru zbor. Ulterior, când directorii Centrului Spațial
199

Kennedy, Johnson și Marshall au confirmat că Challenger este pregătit pentru zbor, aceștia nu au
menționat deloc vreo îngrijorare cu privire la garnituri. În poziția superioară în care se afla drept
director de zbor Jesse Moore avea toate motivele să creadă că naveta era „OK” cu privire la
pregătirea pentru zbor.
Irving Janis, psiholog social la Universitatea Yale era fascinat de întrebarea: Cum e
posibil ca un grup recunoscut de experți să ia o asemenea decizie proastă? El era încredințat că
trista lor eroare nu a fost un caz izolat, limitat la deciziile din cadrul NASA, săli de conferințe ale
corporațiilor sau chestiuni de natură tehnică. El credea că poate depista aceeași dinamică de grup
în alte decizii tragice. Îl interesau în mod special fiasco-urile de la Casa Albă – complacerea lui
Roosevelt înainte de Pearl Harbor, invazia lui Truman a Coreei de Nord, fiasco-ul lui Kennedy în
Golful porcilor, escaladarea lui Johnson a războiului din Vietnam, întreruperea de la Watergate a
lui Nixon și relatările scandalului contra Iranului ale lui Reagan. Dacă Janis ar fi astăzi în viață,
probabil ar examina și aprobarea dată de Clinton raidului din Branch Davidian în Waco, Texas.
Janis nu credea că înalții oficiali sau consilierii lor sunt proști, leneși sau rău-voitori. Mai
degrabă îi considera victime ale „gândirii gregare”.

GÂNDIREA GREGARĂ: ÎNCLINAȚIA DE A CĂUTA CONSENSUL


Inițial, Janis a definit gândirea gregară ca „un fel de a gândi în care se angajează oamenii
atunci când sunt profund implicați într-un grup coeziv și când eforturile membrilor pentru
obținerea unanimității întrec motivația de-a evalua în mod realist căile alternative de acțiune” [3].
Potrivit definiției sale, gândirea gregară are loc numai atunci când solidaritatea grupului este
ridicată. Este necesar ca membrii să împărtășească un puternic sentiment comun al solidarității și
dorința de a menține relațiile în interiorul grupului cu orice preț. Când coechipierii operează în
maniera gândirii gregare, ei aplică automat testul „păstrează armonia în grup” oricărei decizii cu
care se confruntă [6].
Janis și-a imaginat un astfel de grup într-o „atmosferă caldă de club”. Această descriere
surprinde imaginea pe care o avea în minte un om de afaceri dintr-un grup social minoritar atunci
când un prieten l-a întrebat căror cluburi ar dori să li se alăture atunci când integrarea rasială
devine realitate. Răspunsul său: „Numai unuia. Aș vrea să fiu parte din «clubul băieților buni».
Acolo au loc afacerile «interne»” [7].
Cei mai mulți studenți înscriși la cursurile de comunicare în grup privesc atracția
reciprocă a membrilor unii față de alții ca pe un avantaj. Martin Shaw, psiholog la Universitatea
din Florida și autorul unui text de marcă în domeniu, își declara convingerea în forma unei
ipoteze generale care a dobândit susținere științifică largă: „Grupurile cu coeziune ridicată sunt
mai eficiente decât cele cu coeziune scăzută în atingerea scopurilor lor respective” [8]. Însă Janis
a susținut cu consecvență faptul că „super-lipiciul” solidarității care îi leagă pe oameni unii de
alții adesea are ca efect blocarea proceselor lor mentale:
Cu cât este mai mare bunăvoința și esprit de corps între membrii grupului responsabili de
elaborarea de tactici, cu atât mai mare este pericolul ca gândirea critică independentă să fie
înlocuită de gândirea gregară... Constrângerea socială constă în dorința puternică a membrilor de
a păstra armonia grupului care le dă înclinația de-a evita crearea oricăror argumente sau schisme
stridente. [9]

SIMPTOMELE GÂNDIRII GREGARE


Care sunt semnele că loialitatea față de grup i-a făcut pe membri să alunece pe panta
mentalității gregare? Janis enumeră opt simptome care arătă că această căutare a potrivirii cu
200

orice preț conduce la rătăcirea grupului. Primele două provin din încrederea excesivă în curajul
grupului. Următoarea pereche reflectă imaginea de tunel de care se servesc membrii pentru a
privi problema. Ultimele patru sunt semne ale unei puternice presiuni de a se conforma, venită
din interiorul grupului. Am să ilustrez multe dintre simptome cu citate din Raportul comisiei
prezidențiale cu privire la dezastrul navetei spațiale Challenger [10].
1. Iluzia invulnerabilității. În ciuda focului de pe rampa de lansare care a ucis trei
astronauți în 1967 și a iminenței dezastrului în cazul lui Apollo 13, programul spațial american
nu a avut niciodată experiența fatalității în timpul zborurilor. Când inginerii au ridicat problema
posibilității unei nenorociri catastrofice legate de garnituri, managerul NASA George Hardy a
subliniat nonșalant că riscul respectiv era „valabil în cazul fiecăruia dintre zborurile precedente”.
Janis i-a rezumat atitudinea după cum urmează: „totul va merge bine pentru că noi suntem un
grup special” [13].
2. Credința în moralitatea inerentă grupului. Sub stăpânirea gândirii gregare, membrii
presupun în mod automat corectitudinea cauzei lor. La audieri, inginerul Brian Russell a observat
că managerii NASA au schimbat regulile morale sub egida cărora acționau: „Am avut
sentimentul clar că ne aflăm în poziția în care trebuia să demonstrăm că zborul este sigur, în loc
să procedăm exact pe dos”.
3. Raționalizarea colectivă. În ciuda consemnării faptului că garnitura circulară
reprezenta un punct vulnerabil esențial fără înlocuitor, managerul NASA George Hardy a
declarat: „Noi contăm, în cel mai rău caz, pe o garnitură secundară care să etanșeze”. Evident,
aceasta era o concepție comună greșită. Directorul NASA Lawrence Mulloy a confirmat că „la
întrunire, nimeni nu a chestionat faptul dacă garnitura secundară va etanșa în timpul fazei inițiale
a aprinderii tranzitorii”. Această raționalizare colectivă susținea o configurație mentală de tipul
„nu aud nimic rău, nu văd nimic rău, nu spun nimic rău” [12].
4. Stereotipurile în privința celor din afara grupului. Deși nu există dovezi directe că
funcționarii NASA îi priveau cu superioritate pe inginerii Thiokol, Mulloy a fost caustic în
privința recomandării acestora de-a amâna lansarea până la creșterea temperaturii la 53 de grade.
Conform relatărilor, el întrebase dacă se așteaptă ca NASA să aibă răbdare până în aprilie pentru
a lansa naveta.
5. Auto-cenzura. Știm acum că inginerul de la Thiokol George McDonald dorise să
amâne zborul. Dar în loc să declare clar: „Recomand să nu lansăm naveta la o temperature de sub
53 de grade” a înaintat o părere echivocă. A sugerat că „temperaturile scăzute sunt o amenințare
pentru ambele garnituri...” Ce credea că ar fi trebuit făcut? Din cuvintele sale temperate, e greu
de spus.
6. Iluzia unanimității. Managerii NASA au perpetuat iluzia că toată lumea este total de
acord cu recomandarea lansării. Ei au admis în fața comisiei prezidențiale că nu au raportat
ezitarea inginerilor de la Thiokol superiorilor lor. Așa cum se întâmplă adesea în astfel de cazuri,
echipa responsabilă de evaluarea pregătirii pentru zbor a navetelor spațiale a interpretat tăcerea
ca pe un acord.
7. Presiunea directă asupra neconformiștilor. Inginerii de la Thiokol au resimțit
presiunea de a-și revizui recomandarea „nu plecă” din două direcții. Directorii NASA amânaseră
deja lansarea de trei ori și se temeau că publicul american va considera instituția incapabilă. Fără
îndoială, tensiunea respectivă a declanșat riposta lui Hardy, potrivit căreia recomandarea celor de
la Thiokol l-a „înspăimântat”. Similar, conducerea companiei se temea de pierderea viitoarelor
contracte NASA. Când s-au întâlnit pentru acea politică de măsluire, vicepreședintele senior al
201

companiei Thiokol l-a îndemnat pe Roger Lund, vice-președintele inginerilor, să „își scoată
pălăria de inginer și să și-o pună pe cea de manager”.
8. Paznicii minții de producție proprie. „Paznicii minții” protejează de asaltul ideilor
supărătoare. Directorii NASA l-au izolat pe Jesse Moore de dezbaterea cu privire la integritatea
garniturilor de susținere a rachetei. Deși Roger Boisjoly era expertul Thiokol în garnituri, ulterior
el a deplâns faptul că „nici măcar nu a fost invitat să participe la luarea deciziei finale”.

NU SE ÎNTÂMPLĂ ÎNTOTDEAUNA
Janis a prezentat conceptul de gândire gregară în presa populară din 1971 [13]. Ideea a
atins coarda sensibilă a celor care planificau politicile publice, astfel că aceștia au aprobat fără
întârziere câteva moduri de acțiune care la fel de rapid s-au dovedit a fi gafe majore. Termenul
de gândire gregară corespundea expresiei rău prevestitoare de gândire dublă din romanul 1984
al lui George Orwell și a avut succes imediat printre oamenii de afaceri și conducătorii
guvernamentali ca termen umbrelă care se referă la orice plan prost conceput al unui grup. În
variantele extinse de mai târziu ale teoriei sale, Janis a subliniat că nu toate deciziile proaste sunt
rezultatul gândirii gregare și că nu toate cazurile de gândire gregară sfârșesc prin eșec.
Versiunea extinsă a teoriei gândirii gregare a lui Janis include condițiile de posibilitate
pentru apariția tendinței de căutare a consensului, dar și calea pe care o urmează grupul atunci
când gândirea gregară este prezentă. Coeziunea contribuie major la apariția gândirii gregare.
Totuși, cu toate că Janis considera că grupurile extrem de atractive în ochii membrilor sunt în
mod special înclinate să ia decizii proaste, el nu credea că toate grupurile coezive sfârșesc prin a
ceda gândirii gregare. Solidaritatea este o condiție necesară, dar nu și suficientă a căutării
excesive a consensului.
Probabilitatea gândirii gregare crește atunci când există erori structurale în interiorul
organizației, iar decizia în privința tacticii de implementat trebuie realizată fie într-o perioadă de
mare tensiune din pricina amenințărilor exterioare, însoțită de speranța scăzută în soluții mai
bune decât ale conducătorului, fie în situația unui nivel scăzut al stimei de sine. Aceasta poate fi
temporar determinată de eșecuri recente care fac evidentă inadecvarea membrilor, de
întâmpinarea unor dificultăți excesive în cazuri uzuale de luări de decizii, care pot diminua
simțul eficienței al oricărui membru, dar și de dileme morale cum ar fi absența vădită a
alternativelor fezabile, cu excepția celor care încalcă anumite norme etice. Secretul scurt-
circuitării procesului stă în modificarea factorilor care acționează precum niște catalizatori în
grupurile coezive. Elementele pe care un conducător înțelept le poate schimba sunt izolarea
grupului, absența conducerii imparțiale și lipsa de norme procedurale.
Deoarece un grup bine legat aflat la vârful ierarhiei organizaționale este izolat de opiniile
exterioare, Janis a sugerat divizarea în subgrupuri care lucrează simultan la rezolvarea aceleiași
probleme. Fiecare subgrup poate recurge la expertiza subordonaților de încredere, care sunt
încurajați să-și ofere sfaturile în mod liber.
Conducătorii ajung în vârf prin „asumarea responsabilității”. Din păcate, chiar forța
personalității care i-a adus în poziția autoritară poate avea un efect de răcire asupra sincerității
grupului. Unii conducători sunt capabili să conducă o discuție imparțială fără să-și impună
părerile, însă rețeta lui Janis pentru cercetarea atentă stă în îndepărtarea periodică a
conducătorului pentru ca membrii să se simtă liberi să își exprime părerile personale.
Cum numeroase grupuri nu dețin proceduri stabilite pentru asigurarea cercetării atente a
soluțiilor favorite, Janis a recomandat desemnarea rolului de evaluator critic fiecărui membru al
grupului. În loc de a-și reprezenta propria alegere sau de a-și îngusta aria de expertiză, fiecare
202

participant își va asuma responsabilitatea pentru întregul plan. Desigur, solicitarea de către
conducător a comentariilor critice este un exercițiu găunos dacă acesta arată iritare sau încheie
scurt dezbaterea când un grup începe să-și modeleze ideea favorită.
Dacă aceste măsuri eșuează, putem depista prezența gândirii gregare în efectele sale
observabile. Janis susținea că cele opt simptome ale gândirii de grup conduc în mod inevitabil
spre proceduri eronate: cercetarea incompletă a alternativelor și a obiectivelor, eșecul în
examinarea riscurilor alegerii preferate ori în reevaluarea alternativelor inițial respinse, căutarea
limitată de informații, părtinirea în procesarea informațiilor aflate la îndemână și eșecul de a
descoperi planuri de rezervă. Oare toate acestea produc automat consecințe devastatoare precum
dezastrul lui Challanger? Nu neapărat. Grupurile care fac totul greșit pot avea noroc din timp în
timp. De asemenea, există multe ocazii de rutină când un mod de gândire gregară este chiar util,
pentru că realizează un consens rapid și amiabil în chestiuni de importanță minoră. Însă potrivit
lui Janis, atunci când un grup se confruntă cu o mare amenințare sau o mare oportunitate,
căutarea consensului produce aproape întotdeauna o soluție inferioară.

OBSERVAREA PARTICIPATIVĂ A GÂNDIRII GREGARE ÎN ACȚIUNE... SAU SĂ FI


FOST ALTCEVA?
Cercetătorii gândirii gregare identifică de regulă un caz dureros de luare a unei decizii
proastă cum este cazul dezastrului lui Challenger și apoi caută prin arhivele istorice să vadă dacă
teoria se aplică. Janis a avertizat împotriva generalizării pripite în tragerea concluziilor pe baza a
numai câteva indicii. El a fost nevoit să depisteze toate sau majoritatea simptomelor înainte de a
pune diagnosticul gândirii gregare. În paginile următoare voi scoate în evidență evenimentele
care au condus la o decizie esențială a unei comisii care ar fi putut consta într-un act de caritate
de un million de dolari. Pe măsură ce schițez evenimentele care au dus la fiasco, observați câte
din cele opt simptome ale gândirii gregare și cele șapte simptome ale luării de decizii
defectuoase sunt evidente. Oare virusul gândirii gregare a infectat un corp altfel sănătos?
Marea ocazie. În ultimii zece ani am servit în comisia de directori a unei organizații
creștine non-profit dedicată ajutorării copiilor crescuți în sărăcie [14]. Un binefăcător cu vechime
s-a oferit să doneze o jumătate de milion de dolari dacă îi puteam dubla darul. În lumea actelor
caritabile, donații mari precum aceasta sunt de obicei folosite pentru a sprijini alte contribuții. De
asemenea, donatorul ne-a îndemnat să depunem fondurile vreme de șase luni la fundația
filantropica Noua Eră din Philadephia, care ne-a promis să dubleze donația noastră cu ajutorul
unui donator extrem de înstărit anonim. După șase luni, am fi sfârșit prin a deține un total de
două milioane de dolari, cu care puteam pune bazele unei tabere pentru copiii din oraș. Pentru
partea lor, Noua Eră ar fi primit dobânda din milionul nostru de dolari, ca s-o folosească pentru
cheltuielile de întreținere a unei fundații. Iar donatorul anonim ar fi avut satisfacția de a-i fi
stimulat pe alții să fie generoși, fără să-și bată capul cu solicitări financiare zilnice.
Decizia. Prima noastră reacție a fost similară trezorierului de la Universitatea din
Pennsylvania: „Sună prea frumos ca să fie adevărat și are toate semnele unei scheme Ponzi” [15].
Însă atât universitatea respectivă, cât și majoritatea agențiilor noastre înfrățite erau deja înscrise
în program. Cum binefăcătorul nostru ne-a îndemnat să-i plasăm fondurile la Noua Eră, ne-am
gândit ca ar trebui măcar să o verificăm.
Am alcătuit o comisie care să întreprindă „străduința cuvenită”, termen legal pentru tipul
de investigație vigilentă pe care o încuraja Janis. Un avocat, un gestionar de fonduri și un
partener într-una din cele șase firme mari de contabilitate și-au petrecut două luni strângând un
pachet mare de dosare financiare, returnări de taxe și referințe. Deși nu făceam parte din echipa
203

de cercetare, aveam conversații telefonice lungi de câte trei ore cu prieteni din Philadelphia care
îl cunoșteau pe Jack Bennett, fondator și director executiv al fundației Noua Eră.
Ce am descoperit? Vestea bună a fost că oameni pe care îi cunoșteam foarte bine aveau
implicit încredere în Jack Bennett. Banii trimiși la Noua Eră erau mereu primiți dolar cu dolar
șase luni mai târziu. Niciun act de caritate nu a pierdut vreun bănuț; dimpotrivă, pentru fiecare
bănuț pe care l-au investit, aveau acum douăzeci.
Vestea proasta a fost ca n-am putut afla nimic despre donatorii anonimi ai milionului de
dolari pentru Noua Eră. Numai Bennett le știa numele și ne-a avertizat că orice grup care ar face
presiune asupra lui în ce privește identitatea donatorilor va înceta să fie eligibil pentru dublarea
donației. Membrii cu stare ai comisiei care donau liberi nu aveau nicio problemă în a crede că
există astfel de donatori extrem de înstăriți. Spuneau că dacă ar avea resurse la fel de vaste, ar
proceda la fel. Diferența era doar o chestiune de grad. În timpul unei pauze în deliberarea
noastră, unul dintre acești membri m-a tras deoparte și mi-a mărturisit: „Em, afacerea e atât de
mare încât există doar șase sau șapte oameni în toată țara care să fie dispuși și capabili să ofere o
astfel de sumă. Cred că știu cine sunt patru dintre donatorii misterioși”.
După zece ore de discuții aprinse care s-au întins pe o perioadă de trei săptămâni, am
hotărât să facem pasul. Mi-ar plăcea să spun că eu am fost vocea profetică ce a denunțat nebunia
colegilor mei, însă nu e cazul. (Un alt membru și cu mine am insistat că putem folosi numai banii
de la donatorii care ne-au dat acordul lor scris să le plasăm fondurile în afacerea riscantă.) În
mijlocul multor frământări interioare, am votat să trimit banii la Noua Eră pentru dublarea
donației. Am considerat că merită riscul.
Realitatea. Noua Eră a constituit povestea de pe prima pagină a ziarului Wall Street pe
parcursul întregii săptămâni 15-19 mai 1995. Zile la rând publicația scria că Noua Eră are
probleme financiare, că Jack Bennett admisese că nu există niciun donator anonim și că Noua
Eră era falimentară, cu obligații de peste o jumătate de milion de dolari către cei trei sute de
contributori non-profit și individuali. Eu personal am fost șocat, simțindu-mă rușinat și incredibil
de prost. Spre sfârșitul săptămânii, ziarul scria:
Oare de ce atât de mulți oameni inteligenți i-au încredințat (lui Bennett) atât de mulți bani cu atât
de puține dovezi în ce privește trecutul său și cu atâtea steaguri roșii fluturând deasupra
programului său de dublare a banilor? [16].
Excelentă întrebare. În ce măsură gândirea gregară constituie răspunsul?
Evaluarea. Comisia voluntară a organizației noastre este un prim exemplu de grup
coeziv cu atmosferă caldă de club pe care l-a descris Janis. Majoritatea membrilor sunt bărbați
albi cu funcții de directori economici. Suntem încurajați să ne aducem partenerii la întruniri și, în
cupluri, ne bucurăm de timpul neprogramat petrecut împreună. N-am întâlnit vreun fost director
care să nu dorească să fie invitat din nou.
Mica lume a donațiilor în scopuri caritabile îți dă mereu același sentiment confortabil.
Cum știu toți colecționarii de fonduri, darurile de o sută de mii de dolari se fac pe baza unor
relații personale de lungă durată. Din pricina conducerii interconectate, când membrii
organizației au efectuat „sârguința cuvenită” vizavi de Noua Eră, de fapt vorbeau cu ei înșiși și
cu ceilalți membri ai grupului. A fost nevoie de cineva din exterior – un instructor de
contabilitate din Africa de Sud de la un mic colegiu de arte liberale – să tragă alarma în privința
întregii escrocherii [17].
În termenii lui Janis, ai simptomelor luării de decizii defectuoase, două lucruri ies în
evidență. Comisia noastră a arătat o prejudecată în prelucrarea informațiilor pe care le-am adunat
interpretând istoria fără cusur a plăților efectuate de Noua Eră ca dovadă că planul era legitim. În
204

schimb, era semnul clasic al unei escrocherii piramidale bine concepute. De asemenea, n-am
reușit să concepem planuri de intervenție. Deși apelasem la umorul negru pe seama Noii Ere,
comparând-o cu o schemă Ponzi, nu cred că am discutat vreodată ce am face dacă era într-adevăr
cazul.
Pe de altă parte, decizia însemnă fără grabă în evaluare. În cartea sa Decizii cruciale,
Janis caracterizează luarea de decizii defectuoasă ca „încheiere premature” [18], o etichetă care
în mod cert nu descrie procesul nostru în comisie. După două luni de căutare a oricărui fragment
de informație pe care l-am putut obține, am discutat energic meritele relative ale fiecărei opțiuni
și am lucrat la crearea unor opțiuni noi. În niciun moment nu am simțit că cei din conducerea
noastră ar fi încercat să impună o soluție sau să încheie dezbaterea. În schimb, am simțit dorința
unor intervenții mai creative și ezitare în a acționa în baza propunerii de acceptă-sau-pleacă
oferite de Noua Eră.
Fără îndoială, am făcut o greșeală teribilă cu consecințe tragice. Însă întrebarea rămâne:
A fost vorba de gândirea gregară? Când hotărâți, gândiți-vă că 115 indivizi presupus inteligenți,
inclusiv secretarul trezoreriei, William Simon și filantropul Lawrence Rockefeller au luat aceeași
hotărâre fără a avea avantajul sau blestemul implicării în grup. De asemenea, amintiți-vă că Jack
Bennett a racordat 185 de alte unități non-profit la trimiterea banilor în vederea presupusei
dublări a sumelor depuse. Janis nu a sugerat niciodată că gândirea gregară ar fi un fenomen de
masă. Este probabil ca o tendință de căutare a consensului să explice de ce toate cele trei grupuri
au fost înșelate? Iluzionarea, încrederea excesivă sau „lăcomia de a se îmbogăți” par să fie
explicații la fel de puternice și mult mai simple.

COMENTARII CRITICE: ACCEPTAREA NECRITICĂ A GÂNDIRII GREGARE


Janis cere evaluarea mai critică a propunerilor în cazul în care acestea nu sunt adoptate
pentru motive diferite decât meritul. Cum descrierea sa a gândirii gregare a primit o mare
aprobare populară – poate pentru că suntem fascinați de eșecurile colosale, pare corect să
observam că eforturile pentru validarea teoriei au fost rare și nu deosebit de reușite.
Cei mai mulți studenți care se înscriu la cursul despre gândirea gregară aleg un caz bine
conturat de luare de decizie în care lucrurile au luat o întorsătură îngrozitor de proastă și apoi
folosesc modelul lui Janis ca pe o formă de prăjituri cu care să analizeze dezastrul – cam în
aceeași maniera în care am procedat eu cu Challenger și cu Noua Eră. Ei par să considere
gândirea gregară de la sine înțeleasă și implică teoria pentru a avertiza împotriva greșelilor
viitoare sau a sugera modalități de a le evita. Acest fel de analiză retrospectiva este potrivită
pentru construcția teoretică, însă nu oferă niciun fel de bază de comparație pentru acceptarea sau
respingerea teoriei. De exemplu, este lipsa de dovezi că managerii de la NASA ar fi format un
grup coeziv când au aprobat lansarea lui Challenger un bun motiv să abandonăm sau să revizuim
teoria? Sau raportul meu al „sârguinței cuvenite” extinse în cazul Noii Ere invalidează teza
potrivit căreia gândirea gregară a fost motivul pentru care atâția oameni au căzut pradă fraudei?
Janis s-a gândit că are sens să testeze ipoteza gândirii gregare în laborator înainte de a
încerca să o dovedească pe teren [19]. Sugestia lui este curioasă, însă, pentru că un test minimal
al teoriei sale, care să controleze condițiile inițiale ale gândirii gregare ar necesita peste 7000 de
participanți disponibili [20]. Așa cum stau lucrurile, cele câteva experimente raportate pe
subiectul gândirii gregare au avut tendința de a se concentra asupra coeziunii – o calitate greu de
creat în laborator. Rezultatele sunt confuze în cel mai bun caz. Studiul cantitativ al lui Janis
despre nouăsprezece crize internaționale este problematic și el. Când Janis și cei doi coautori au
205

legat consecințele pozitive de procedurile de luare de decizii de înaltă calitate în timpul crizelor
internaționale, ei nu au apreciat deloc coeziunea grupului responsabil [21].
S-ar putea sa nu fiți vreodată un puternic agent de bursă pe scena internațională, însă ați
putea verifica efectele coeziunii ridicate în grupuri apropiate de casă. Vă sugerez să măsurați
dorința de consens în propria familie, grup studențesc, grup religios, echipă sau comisie
organizațională. Apoi urmăriți simptomele descrise de Janis.
Cu toate că nu pare să existe vreo modalitate definitivă de a dovedi corectitudinea (sau
incorectitudinea) teoriei lui Janis, conceptul său de gândire gregară continuă să surprindă
imaginația celor care au văzut grupuri bine închegate luând decizii groaznice. După ce a fost
ridiculizat ca alarmist de tipul cade-cerul-pe-noi, inginerul de la Thiokol George McDonald a
putut spune doar că lansarea lui Challenger ar fi „o acțiune aflată departe de lucrul bine făcut”.
Așa cum evenimentele ulterioare au dovedit-o, la fel stau lucrurile în cazul procesului gândirii
gregare.

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Janis definește gândirea gregară ca înclinația de a găsi un consens. Ce termeni alternativi ați
folosi pentru a descrie același fenomen de grup?
2. Să presupunem că instructorul dumneavoastră conduce o discuție pe tema dacă sau nu teoriile
comunicării ar trebui să fie un curs obligatoriu pentru viitorii specialiști. Care dintre cele opt
simptome ale gândirii gregare credeți că ar ieși la iveală? De ce?
3. Riscul poate fi irelevant pentru cei care împărtășesc iluzia invulnerabilității [22] („Aceste
lucruri se întâmplă, însă nu unor oameni ca noi.”) Credeți că gândirea gregară explică menținerea
ratei ridicate a transmiterii sexuale a SIDA?
4. Ce alte teorii descrise în capitolele anterioare se află în concordanță cu ipoteza gândirii gregare
a lui Janis? Puteți depista cinci paralele?

NOTE
[1] Apollo 13, MCA Universal, 1995.
[2] Randy Hirokawa, Dennis Gouran, & Amy Martz, "Understanding the Sources of Faulty
Group Decision Making: A Lesson from the Challenger Disaster," Small Group Behavior, Vol.
19, 1988, p. 423.
[3] Report of the Presidential Commission on the Space Shuttle Challenger Disaster (5 volume),
Government Printing Office, Washington, D. C., 1986, p. 1414.
[4] Ibid., p. 84.
[5] Irving Janis, Victims of Groupthink, Houghton Mifflin, Boston, 1972, p. 9.
[6] Irving Janis, Crucial Decisions: Leadership in Policymaking and Crisis Management, Free
Press, New York, 1989, p. 60.
[7] Remarcă făcută autorului într-o conversație personală.
[8] Marvin Shaw, "Group Composition and Group Cohesiveness," in Small Group
Communication: A Reader, ediția a 5-a, R. S. Cathcart & L. A. Samovar (editori), Wm. C.
Brown, Dubuque, Iowa, 1988, p. 43.
[9] Janis, Victims of Groupthink, p. 198; Janis, Crucial Decisions, p. 56. Am suprapus cele două
teze pentru a arăta coerența gândirii lui Janis. Formularea sa din 1989 a rezolvării vigilente de
probleme oferă doar un context mai larg fenomenului gândirii gregare.
[10] Report of the Presidential Commission. Citarea după simptome: 1. p. 1590; 2. p. 1487; 3.
pp. 1080-1086; 1608-1609; 5. p. 1283; 7. p. 1383; 8. p. 92.
206

[11] Janis, Crucial Decisions, p. 279.


[12] Legendă din secolul al șaptesprezecelea legată de Cele Trei Maimuțe Înțelepte, sculptată de
poarta din Grajdul Sacru, Nikko, Japonia.
[13] Irving Janis, "Groupthink," Psychology Today, noiembrie 1971, pp. 43-44, 46, 74-76.
[14] Comisia de directori pe care o descriu este de fapt un amestec de două comisii caritabile. În
1995, am servit ca director al ambelor organizații și amândouă au participat la Noua Eră.
[15] The Wall Street Journal, 15 mai 1995. Articolul explica faptul că schema Ponzi este o
„fraudă în care banii plătiți de investitori sau contributori ulteriori sunt folosiți pentru a plăti
datoriile mari față de investitorii timpurii – până când fondurile seacă atunci când nu mai pot fi
găsiți alți contributori”. Este denumită după Charles Ponzi, escrocul din Boston.
[16] The Wall Street Journal, 19 mai 1995, p. 10.
[17] Ibid., p. B1.
[18] Janis, Crucial Decisions, p. 112.
[19] Irving Janis, "Counteracting the Adverse Effects of Concurrence-Seeking in Policy-
Planning Groups: Theory and Research Perspectives," in Group Decision Making, H.
Brandstatter, J. H. Davis, & G. Stocker-Kreichgauer (editori), Academic Press, New York, 1982,
pp. 477-501.
[20] Won-Woo Park, "A Review of Research on Groupthink," Journal of Behavioral Decision
Making, Vol. 3, 1990, p. 243.
[21] Gregory Herek, Irving Janis & Paul Huth, "Decision Making During International Crises,"
Journal of Conflict Resolution, Vol. 31, 1987, pp. 203-226.
[22] Paul Hart, "Groupthink, Risk-Taking and Recklessness: Quality of Process and Outcome in
Policy Decision Making," Politics and the Individual, Vol. 1, 1991, pp. 67-90.
207

CAPITOLUL 19. PERSPECTIVA FUNCȚIONALĂ ASUPRA LUĂRII DECIZIILOR ÎN


GRUP
a lui Randy Hirokawa & Dennis Gouran

V-ați întrebat vreodată cum și-au obținut profesorii dumneavoastră de comunicare


posturile? În ultimele cincisprezece luni am servit în cadrul a patru comisii de recrutare
departamentală însărcinate cu alegerea titularilor pentru poziții în retorică, teatru, jurnalism și
producție media. Desigur, întregul departament avea așteptarea ca fiecare grup să vină cu
candidați de prim ordin și, în concordanță cu o disciplină care pune valoare pe discursul rațional,
probabil că au presupus că vom lua hotărâri de înaltă calitate în urma discuțiilor sistematice și
argumentate.
Însă, pe măsură ce întrunirile comisiei s-au înmulțit mă întrebam dacă timpul și energia
pe care le puneam în discutarea aplicațiilor nu e efort risipit degeaba. Dat fiind amestecul de
interese comunicaționale, cunoaștere academică și prejudecăți personale pe care membrii
comisiilor le aduceau la masa discuțiilor, nu cumva alegerile noastre finale urmau să fie făcute pe
criterii politice și nu raționale? Chiar dacă am fi putut fi obiectivi, totuși, mă temeam că
dezbaterea noastră liberă cu privire la candidați ne va întuneca atât de mult judecata încât vom
sfârși făcând alegeri neinspirate.
Îndoielile supărătoare în privința rolului discuțiilor de grup se reflectă și sunt amplificate
de desele critici cărora membrii cinici ai comisiei le dau voce atunci când stau de vorbă pe
coridor la sfârșitului unei întâlniri [1]:
„Dacă vrei ca ceva să fie făcut, fă acel lucru chiar tu.”
„Prea mulți bucătari strică supa.”
„O cămilă este un cal conceput de o comisie.”
„O comisie este un grup care păstrează minutele și risipește orele.”
Profesorii de comunicare Randy Hirokawa (Universitatea din Iowa) și Dennis Gouran
(Universitatea de stat din Pennsylvania) consideră că aceste vederi pesimiste sunt nejustificate.
Hirokawa și Gouran sunt încredințați că interacțiunea de grup are un efect pozitiv asupra deciziei
finale presupunând că membrilor grupului le pasă de chestiunea respectivă, sunt rezonabil de
inteligenți și se confruntă cu o sarcină provocatoare care solicită mai multe fapte, idei noi sau o
gândire clară. Hirokawa vorbește despre soluții calitative [2]. Gouran se referă la soluții adecvate
[3]. Ambii specialiști privesc vorbirea ca pe un instrument social care ajută grupurile să ajungă la
concluzii mai bune decât ar face-o altfel. Cum sugerează proverbul evreiesc: „Fără sfaturi
planurile merg rău, însă cu mulți consilieri ele reușesc” [4].
Perspectiva funcțională descrisă în acest capitol ilustrează înțelepciunea interacțiunii
comune. Gouran a pus bazele teoriei în scrierile sale timpurii despre luarea de decizii în grup.
Hirokawa a dezvoltat principiile centrale ale teoriei în timpul studiilor sale doctorale și astăzi
cercetările sale testează și rafinează această teorie. Presupunând că ați fi interesați de o privire în
culisele procesului de angajare, voi recurge la experiențele comisiei mele de căutare pentru a
ilustra perspectiva funcțională a lui Hirokawa și Gouran.

PATRU FUNCȚII ALE PROCESULUI DECIZIONAL EFICIENT


În concordanță cu Bales și alți pionieri ai cercetării, Hirokawa și Gouran trasează o
analogie între grupurile mici și sistemele biologice. Dacă e să supraviețuiască și să prospere într-
un mediu înconjurător aflat în permanentă schimbare organismele vii complexe trebuie să
208

îndeplinească un număr de funcții cum ar fi respirația, circulația, digestia și eliminarea


reziduurilor corporale. În manieră similară, Hirokawa și Gouran se referă la aceste condiții ca la
niște funcții necesare ale procesului decizional eficient – de unde numele de „perspectiva
funcțională” [5]. Cele patru funcții sunt: (1) analiza problemei, (2) stabilirea obiectivelor, (3)
identificarea alternativelor și (4) evaluarea consecințelor pozitive și negative.
1. Analiza problemei
Există ceva ce necesită îmbunătățiri sau schimbări? Pentru a răspunde la această
întrebare, membrii unui grup trebuie să privească realist spre condițiile curente. Apărătorilor
status quo-ului le place să spună: „Dacă nu-i stricat, nu-l repara”. Însă așa cum ne avertizează
Hirokawa, orice neînțelegere a situației tinde să fie esențială atunci când membrii iau decizia
finală. El observă, de asemenea, că exemplul cel mai clar de analiză deficitară este eșecul de a
recunoaște o potențială amenințare atunci când aceasta chiar există [6]. După ce oamenii
recunosc o nevoie căreia trebuie să-i răspundă, ei mai trebuie să înțeleagă natura, măsura și
cauza/ele probabilă/e ale problemelor cu care se confruntă grupul.
Cele mai multe departamente de comunicare nu întâmpină mari probleme în analiza
situației atunci când se eliberează un post de cadru didactic prin ieșirea unui coleg la pensie sau
înaintarea de către cineva a demisiei. Carierele pe durată nedeterminată reprezintă resurse
academice valoroase, iar departamentele se grăbesc să inițieze căutări ale unui nou angajat. În
măsura în care un post liber oferă oportunitatea de a sprijini o zonă vulnerabilă sau de a crește
reputația uneia deja recunoscute, postul liber în cauză este o problemă pe care e plăcut să o ai de
rezolvat. Căutarea unui retorician, a unui director de teatru și a unui producător media în
departamentul meu nu a prezentat dificultăți evidente. În fiecare caz, am alcătuit o comisie de
căutare, am încropit și publicat o descriere a postului în cadrul profesiei și am verificat cu
prietenii de la alte universități să vedem dacă cineva ar fi interesat.
Căutarea unui jurnalist, însă, a fost altă poveste. Această poziție nou creată era pe agendă
de doi ani, însă niciunul dintre noi nu părea grăbit să o ocupe. Rezistam de dragul unuia sau a doi
reporteri recunoscuți la nivel național care își exprimaseră interesul de a veni la Wheaton. Însă
sincronizarea nu era potrivită. Totuși, am avut încredere că studenții erau bine serviți de către un
instructor angajat cu jumătate de normă care avea puține recomandări academice, însă era un
minunat mentor. Nicio problemă, nu-i așa? Apoi, pentru întâia oară, cineva din partea
neproductivă a comisiei noastre a întrebat dacă vom putea păstra poziția de cadru didactic cu
normă întreagă dacă nu o ocupăm în următorul an. Colega noastră viza funcția analizei
problemei, iar întrebarea ei ne obliga să privim realist situația. Când ne-am consultat cu decanul,
acesta a spus, în fapt: „Folosiți-o sau o veți pierde”. Rapid am trecut la etapa unei căutări active.
2. Stabilirea obiectivelor
Pentru că membrilor unui grup trebuie să le fie clar ce trebuie să realizeze, Hirokawa și
Gouran consideră că discutarea scopurilor și obiectivelor reprezintă a doua funcție necesară în
procesul luării de decizii. Un grup trebuie să stabilească criterii cu ajutorul cărora să evalueze
soluțiile propuse. Dacă grupul nu reușește să îndeplinească această sarcină necesară, probabil că
prejudecățile personale sau politicile organizaționale vor conduce alegerea în locul rațiunii [7].
Cadrele didactice implicate în căutarea noastră a unui retorician au fost de acord în
unanimitate că un candidat de succes trebuia să fi obținut un doctorat, să fi predat la nivel
universitar cel puțin cinci ani și să fie un specialist care publică activ în revistele de comunicare.
Cum universitatea noastră este în primul și cel mai important rând o instituție de învățământ, am
insistat de asemenea ca finaliștii să-și demonstreze capacitatea de-a implica studenții într-o
situație reală în sala de clasă. În sfârșit, în concordanță cu viziunea colegiului Wheaton, potrivit
209

căreia tot adevărul este adevărul lui Dumnezeu, am informat candidații că suntem în căutarea
unui specialist credincios căruia nu-i este teamă să caute cunoașterea dintr-o perspectivă a artelor
liberale. Această mulțime mai degrabă pretențioasă de exigențe a redus fondul nostru de
candidați, însă criteriile ne-au sporit încrederea în decizia noastră finală.
3. Identificarea alternativelor
În formularea lor originală a perspectivei funcționale, Hirokawa și Gouran au subliniat
importanța producerii unui număr de soluții alternative din care membrii grupului să poată alege.
Dacă nimeni nu atrage atenția asupra nevoii de a genera atât de multe alternative pe cât este în
mod realist posibil, atunci relativ puține vor fi prezentate, iar posibilitatea corespondentă de a găsi
răspunsul acceptabil va fi scăzută. [8]
Alegerea limitată nu a reprezentat nicidecum o problemă în căutarea noastră a unui
director de teatru. Mai bine de 150 de candidați au aplicat pentru poziția liberă. În faza inițială,
tot ce a trebuit să facem a fost să deschidem plicurile. Însă căutarea unui producător media a fost
altă poveste. Doream o persoană cu experiență în industrie, un doctorat sau un masterat în arte
liberale și capacități egale de a preda producție radio sau de televiziune. Numeroși tehnicieni
audio cu experiență în radio au aplicat pentru post, însă doar câțiva au avut avantajul titlului pe
care îl solicitam. Și niciunul dintre acești candidați nu avea experiență în producția video. După
trei luni, nu aveam o alternativă viabilă.
În acel moment, unul dintre membrii comisiei noastre ne-a reamintit că suntem o comisie
de căutare și a sugerat să ne „mișcăm fundul” și să începem să agităm apele în căutarea unor
candidați care să îndeplinească criteriile. Așa că am ținut o sesiune de brainstorming în care
fiecare a venit cu idei despre modul în care ne puteam lărgi căutarea. Astfel, prin intermediul
mesajelor telefonice, prin fax și e-mail am abordat o rețea de case de producție, directori de
posturi radio, decani și președinți de universități. Îndeplinind necesitățile funcționale de generare
a alternativelor relevante, grupul a descoperit doi candidați care nu numai că au întâmpinat
criteriile noastre fundamentale, dar au adus și o dezirabilă diversitate etnică în cadrul unui
departament exclusiv anglofon.
4. Evaluarea trăsăturilor pozitive și negative
După ce un grup a identificat soluțiile alternative, participanții trebuie să aibă grijă să
verifice meritele relative ale fiecărei opțiuni vizavi de criteriile pe care le consideră importante.
Această comparație punct-cu-punct nu are loc automat. Grupurile devin neglijente și adesea au
nevoie ca un membru să le reamintească celorlalți să se concentreze asupra chestiunilor
relevante. Chiar dacă membrii sunt dispuși să se uite la plusurile și minusurile fiecărei alegeri,
Hirokawa și Gouran avertizează că, ei pot cu ușurință aluneca pe panta uneia din cele patru erori
de judecată. Prin înțelegerea acestor părtiniri, vom fi mai puțin înclinați să cădem în această
capcană. Am să le ilustrez referindu-mă la greșelile pe care a trebuit să le evităm atunci când am
evaluat referințele lui Mark, candidatul pe care l-am recomandat cu entuziast pentru poziția de
director de teatru.
Eșecul în recunoașterea calităților pozitive. Studenții noștri erau în unanimitate de
partea lui Mark. Cu toții au semnat o petiție îndemnându-ne să îl alegem pe acesta ca nou
director. Poate că n-am ținut seama de entuziasmul lor, în baza suspiciunii că studenții
răspundeau pur și simplu tinereții și personalității sale încântătoare, uitând de importanța crucială
a relației dintre actor și directorul de teatru.
Eșecul în recunoașterea calităților negative. Deși CV-ul lui Mark reflecta o experiență
vastă pe scenă și în fața camerei de luat vederi, el nu lucrase niciodată într-un mediu academic.
Poate că am subestimat dificultățile pe care le-ar avea acest artist creativ în adaptarea la sarcinile
210

de rutină cum ar fi notarea, consilierea academică, întrunirile comisiilor și completarea


raporturilor.
Supraestimarea calităților pozitive. Comunitatea colegiului nostru a lăudat producția
lui Mark Prezicatorul când acesta a venit în campus ca vizitator în anul precedent. Puteam uita
cu ușurință că aceasta a fost prima sa experiență cu o distribuție alcătuită din studenți și că
succesul ar putea veni un pic mai greu în cazul unui scenariu mai provocator.
Supraestimarea calităților negative. Mark era interesat să nu piardă conexiunea cu
tendințele teatrului contemporan. În cazul angajării, el intenționa să efectueze pelerinaje
ocazionale la New York și să joace în piesele de peste vară. În loc să-i susțină planurile de
dezvoltare profesională, membrii comisiei de recrutare cu mai puține înclinații artistice ar putea
privi cuvintele sale ca dovezi ale lipsei de dedicație față de studenți.

PRIORITIZAREA FUNCȚIILOR
Cuvântul prioritizare poate însemna dezvoltarea unei progresii logice sau se poate referi
la decizia cu privire la ce este mai important. În mare parte din scrierile lor, Hirokawa și Gouran
mențin că ambele sunt false probleme. Teoreticienii afirmă în mod repetat că toate cele patru
funcții trebuie să fie realizate pentru a maximiza probabilitatea unei decizii de înaltă calitate, dar
că niciuna dintre funcții nu este intrinsec mai importantă decât celelalte [9]. Similar, nicio agendă
de grup sau plan de atac nu pare să realizeze sarcina mai bine. Atât timp cât grupul sfârșește prin
a îndeplini toate cele patru funcții, calea pe care o urmează membrii săi nu pare să facă o prea
mare diferență. Hirokawa adaugă, totuși, că grupurile care rezolvă cu succes probleme deosebit
de grele adesea urmează o cale comună a procesului decizional.
Calea care pare să ofere o progresie naturală în rezolvarea de probleme începe cu
analizarea problemei, continuă cu stabilirea obiectivelor și identificarea alternativelor și sfârșește
prin evaluarea trăsăturilor pozitive și negative ale fiecărei alternative înaintea luării deciziei
finale. Acest flux decizional corespunde sfatului pe care l-am auzit la emisiunea Discuții despre
mașină pe postul de radio Publicul național. Întrebați cum se descurcă proprietarii de mașini
atunci când iau decizii iminente la reparațiile mașinilor personale, mecanicii Tom și Ray
Magliozzi au dat un răspuns șmecher care sună cam așa:
În primul rând, dă-ți seama că s-a stricat. În al doilea rând, hotărăște-te cât de bine vrei s-o repari.
Sau înainte de asta roagă-ți mecanicul să enumere opțiunile pe care le ai. În orice caz, trebuie să
le faci pe ambele. În sfârșit, cântărește valoarea-contra-cost pe care o oferă fiecare dintre servicii.
Și apoi hotărăște.
Hirokawa recunoaște de asemenea că revendicările pentru o sarcină dată pot face o
anumită funcție să fie mai puțin importantă decât este în mod normal. De exemplu, în măsura în
care sarcina este evidentă pentru toată lumea, definirea problemei și stabilirea obiectivelor va
avea o influență mai mică asupra calității soluției decât timpul petrecut generând și evaluând
soluții. Acesta a fost cazul recrutării departamentului nostru a unui specialist în producțiile
media. Știam deja ce dorește.
O sarcina diferită, însă, poate face ca definirea problemei să fie o prioritate funcțională.
Să presupunem că decanul a spus departamentului nostru că trebuie să hotărâm o dată pentru
totdeauna dacă dorim sau nu un program de jurnalism. Sus sau jos – care o să fie? Evident,
natura determinată a sarcinii ar reduce importanța generării alternativelor. Pe de altă parte,
dezvoltarea unei mulțimi de criterii cu ajutorul cărora să ia o decizie ar fi (sau ar trebui să fie)
prioritatea cea mai mare a comisiei.
211

ROLUL COMUNICĂRII ÎN ÎNDEPLINIREA FUNCȚIILOR


Majoritatea specialiștilor în comunicare sunt convinși că discuțiile dintre membri au un
efect semnificativ asupra calității deciziilor grupului. Înțelepciunea populară sugerează că
discuția este mediul sau conduita prin care informațiile călătoresc între participanți [11].
Interacțiunea verbală face posibil ca membrii (1) să distribuie și să pună în comun informațiile,
(2) să depisteze și remedieze erorile și (3) să se influențeze unii pe alții. Similar conceptului lui
Shannon și Weaver de zgomot pe canal care cauzează pierderea de informație (vezi Capitolul 4),
cercetătorul pe probleme legate de grupuri Ivan Steiner susținea că [12]:
Productivitatea reală a grupului = productivitatea potențială – pierderile datorate
procesului
Decurge de aici că cea mai bună comunicare are loc atunci când nu împiedică sau
denaturează cursul liber al ideilor.
Fără să respingă această perspectivă tradițională, Hirokawa consideră că procesul
comunicării joacă un rol mai activ în conceperea unor decizii de calitate. La fel ca și
constructiviștii sociali (vezi Capitolul 6), el privește discuțiile în grup ca pe un instrument pe care
membrii grupului îl utilizează pentru a crea realitatea socială în care sunt luate deciziile [13].
Discuția își exercită propria influența asupra produsului final al grupului.
Cum funcționează acest lucru în practică? Gândiți-vă la legăturile dintre cele patru funcții
ca la niște drumuri sigure într-un desiș dens – poteci care leagă între ele cele patru funcții cheie și
în ultimă instanță conduc la scopul unei decizii de grup de înaltă calitate. Membrii se pot rătăci
cu ușurință de poteca scopului și pot fi prinși într-o încurcătură de tufișuri țepoase care
zădărnicește progresul grupului. Tufișurile din această analogie reprezintă factorii perturbatori
sau barierele care întârzie mișcarea către scop. Gouran și Hirokawa enumeră o listă de obstacole
țepoase: ignoranța cu privire la chestiunea în cauză, faptele înțelese greșit, presupunerile
îndoielnice, evaluarea neglijentă a opțiunilor, inferențele lipsite de logică, desconsiderarea
normelor procedurale și influența inoportună a membrilor aflați în poziții de putere. Ei consideră
că oamenii se rătăcesc pe parcursul discuțiilor, însă cred de asemenea că procesul comunicării
are puterea de a-i trage înapoi pe drumul care se îndreaptă spre obiectivul ales.
În concordanță cu aceste convingeri, Hirokawa și Gouran scot în evidență trei tipuri de
comunicare în grupurile decizionale:
1. Promovatoare: interacțiunea care mișcă grupul în direcția potecii obiectivului prin
atragerea atenției asupra uneia dintre cele patru funcții decizionale necesare.
2. Dezbinatoare: interacțiunea care abate, întârzie sau frustrează capacitatea membrilor
grupului de-a atinge cele patru funcții-sarcini.
3. Contra-activă: interacțiunea de care se servesc membrii pentru a repune grupul pe
direcția cea bună.
Hirokawa și Gouran sugerează că cele mai multe comentarii din partea membrilor
grupurilor dezbină în loc să promoveze progresul către îndeplinirea scopului. Prin urmare, ei trag
concluzia că „eficiența decizională în grup este pesemne cel mai bine înțeleasă ca exercițiu în
influența contra-activă” [14]. Cu alte cuvinte, cineva trebuie să spună ceva pentru a aduce grupul
înapoi la linia de plutire.
Hirokawa a făcut eforturi repetate în dezvoltarea unui sistem de coduri conversaționale
care clasifică funcțiile enunțurilor particulare. Cam în aceeași manieră ca cea a categoriilor
interacțiunii ale lui Bales, pe care le-am pus în evidență în introducerea la această secțiune,
sistemul de codificare a interacțiunii orientat spre funcții (SCIOF) solicită specialiștilor
212

clasificarea fiecărui enunț funcțional, adică a fiecărei „declarații neîntrerupte a unui membru care
pare să realizeze o funcție anume în procesul interacțiunii grupului” [15].
Cu ajutorul SCIOF, evaluatorii sunt rugați sa realizeze două judecați: (1) Căreia dintre
cele patru funcții necesare i se adresează un enunț, dacă se adresează vreuneia dintre ele? (2)
Facilitează (promovează) sau inhibă (dezbină) un anumit enunț interesul grupului față de funcția
respectivă? La modul ideal, această schemă clasificatoare 4x2 oferă opt categorii discrete ale
comunicării. Cercetătorii pot apoi folosi informațiile pentru a examina efectul interacțiunii
verbale asupra consecințelor unei decizii. În practică, totuși, evaluatorilor li se pare dificil să
cadă de acord asupra modului de codificare a unui enunț. Hirokawa este foarte conștient că un
singur comentariu poate servi funcții multiple și că cuvintele care par folositoare la suprafață pot
avea puterea ascunsă de a dezbina și vice versa. El continuă să lucreze la rafinarea metodologiei.

TESTAREA ÎN LABORATOR A GRUPURILOR


Hirokawa este un reprezentant al științelor sociale care crede cu convingere că scopul
cercetării este acela de a verifica teoriile. Cercetarea sa din 1988 a patruzeci și două de grupuri
nou formate alcătuite din câte trei persoane este tipică pentru mai mult de doisprezece studii
controlate în laborator, concepute să testeze perspectiva funcțională pe parcursul ultimelor două
decenii. Hirokawa le-a cerut acestor grupuri de studenți înființate ad hoc să creeze recomandări
particulare pentru disciplinarea corectă și rezonabilă a unui student care a fost prins în timp ce
copia la o lucrare de semestru. Ca modalitate de determinare a calității sfaturilor lor, el a supus
fiecare decizie atenției a doi profesori/ administratori care aveau multă experiență prealabilă în
cazurile de plagiat.
Hirokawa a înregistrat cele patruzeci și două de discuții și a încercat să evalueze rolul
comunicării, cerându-le evaluatorilor antrenați să analizeze discuțiile folosindu-se de o versiune
modificată a categoriilor SCIOF. De asemenea, a rugat un grup separat de observatori instruiți să
judece cât de bine îndeplinește fiecare grup funcțiile necesare ale evaluării problemei, stabilirii
criteriilor și evaluării calităților pozitive și negative ale fiecărui curs de acțiune alternativ.
Observați că a omis sarcina funcției identificării alternativelor. Deși acea funcție era o parte
integrală a teoriei originale, Hirokawa a renunțat la ea în cazul studiului său pentru mai bine de
un deceniu. Recent, însă, el a reiterat importanța generării de opțiuni, iar acum apreciază dacă
grupurile îndeplinesc funcția respectivă în deliberările lor.
Trei analize separate ale informațiilor au confirmat faptul că grupurile au ajuns la
concluzii chestionabile atunci când membrii nu reușeau să realizeze funcția analizei problemei
sau când nu au evaluat consecințele negative ale fiecărei opțiuni. Dovezile în sprijinul necesității
stabilirii unor criterii pentru alegerile acceptabile și al evaluării consecințelor pozitive au fost mai
puțin convingătoare. Una peste alta, Hirokawa consideră rezultatele ca fiind „susținere
suplimentară pentru perspectiva funcțională”, deoarece ele confirmă „că calitatea deciziei unui
grup este relaționată direct cu capacitatea sa de a satisface funcții decizionale importante” [16].
Analiza SCIOF a comunicării nu a reușit să identifice influența oricărui enunț particular.
Deși Hirokawa a putut stabili o legătură puternică între îndeplinirea a două funcții necesare și
calitatea deciziei unui grup, nu a reușit să izoleze comentariile particulare care mișcau grupul pe
drumul împlinirii scopului său. Evaluatorii săi au putut depista cantitatea de declarații care
„vorbea” fiecărei funcții-sarcini, însă le-a fost mai greu să măsoare calitatea contribuțiilor
respective. Codificarea comentariilor reprezintă o problemă permanentă a cercetătorilor empirici
care doresc să studieze natura și efectele comunicării. Hirokawa citează plin de regret
213

comentariul ironic al lui Thomas Scheidel, directorul de departament de la Universitatea din


Washington:
Toți cercetătorii comunicării în grup ar trebui să testeze metoda analizei interacțiunii o dată pe
parcursul carierelor lor... ca să învețe să n-o mai folosească din nou. [17]

SFATURI PRACTICE PENTRU AMATORI ȘI PROFESIONIȘTI


Cum putem folosi perspectiva funcțională pentru a facilita decizii de grup mai bune?
Putem începe cu o doză sănătoasă de modestie cu privire la înțelepciunea propriilor noastre
păreri. Hirokawa și Gouran raportează că grupurile abandonează adeseori poteca rațională din
pricina eforturilor persuasive ale membrilor care sunt încredințați că numai ei dețin răspunsul
corect. Stilul discuțiilor lor proclamă: „Nu mă confunda cu faptele, hotărârea mea e luată” și
uzează opoziția. Putem să ne asigurăm că nu venim la masa discuțiilor cu tipul de atitudine
dogmatică ce contribuie mai degrabă la proliferarea problemei decât la apariția soluției. De
asemenea, trebuie să fim circumspecți în privința „indiciilor intuitive” sau a „senzațiilor” pe care
nu le putem susține cu dovezi rezonabile. Acestea sunt erori de evitat.
Putem de asemenea lua măsuri proactive pentru promovarea gândirii clare în interiorul
grupului. În aproape fiecare articol pe care îl scriu, Gouran și Hirokawa își recunosc datoria
intelectuală față de filosoful pragmatic american de la începutul secolului XX, John Dewey [18].
Pragmatismul lui Dewey s-a bazat pe presupunerea optimistă potrivit căreia deciziile practice pot
fi controlate mai inteligent prin intermediul procesului de cercetare rațională [19]. El a susținut
un proces în șase pași de gândire reflexivă care corespunde abordării unui medic ce tratează un
pacient [20]:
1. Recunoașterea simptomelor bolii.
2. Diagnosticarea cauzei suferinței.
3. Stabilirea criteriilor pentru starea de bine.
4. Analizarea remediilor posibile.
5. Verificarea soluțiilor pentru a le determina pe cele eficiente.
6. Implementarea sau prescrierea celei mai bune soluții.
Observați că cele patru funcții necesare ale lui Hirokawa și Gouran sunt replicile aproape
exacte ale pașilor 2, 3, 4 și 5 ale procesului gândirii reflexive al lui Dewey. Ei recomandă ca
membrii grupului să discute problemele într-un mod care promovează analiza problemei,
stabilirea obiectivelor, găsirea alternativelor și evaluarea acestor opțiuni. Ei sugerează să ne
mușcăm limba atunci când suntem tentați să facem remarci care distrag atenția de la proces. Iar
când alții spun lucruri care îndepărtează grupul de îndeplinirea celor patru necesități funcționale,
Hirokawa și Gouran ne îndeamnă să ne opunem cu un comentariu care urmărește întoarcerea
grupului la calea rațională.
Poate că ezitați să contracarați logica dubioasă a unui conducător puternic sau a unui
membru sus-pus al grupului, însă Gouran și Hirokawa nu pledează pentru critica directă. În
schimb, ei recomandă strategia de a insista să fie un proces atent. Prin punerea de întrebări,
solicitarea mai multor alternative și îndemnul la o evaluare completă a dovezilor, un membru
aflat la un nivel scăzut în cadrul grupului poate avea o influență puternică asupra calității deciziei
finale.
Hirokawa adoptă conceptul lui Irving Janis de vigilență pentru a descrie activitatea
membrilor grupului care urmează abordarea sa rațională a rezolvării de probleme (Capitolul 18).
De fapt, el privește „teoria interacțiunii vigilente” ca pe un nume alternativ al perspectivei
funcționale [21]. El consideră că cercetarea sa empirică asupra funcțiilor necesare și analiza
214

istorică a lui Janis a gândirii gregare reprezintă dovezi ale interacțiunii vigilente. Cum veți vedea
în următoarea secțiune, unii specialiști în dinamica grupurilor nu sunt atât de siguri că drumul
rațiunii duce mereu la cea mai bună decizie de grup.

COMENTARII CRITICE: ESTE RAȚIUNEA SUPRAESTIMATĂ?


În trecerea lor în revistă a literaturii despre comunicarea în grupuri mici, John Cragan și
David Wright trag concluzia că există trei teorii principale [22]. Una este teoria convergenței
simbolice a lui Bormann, discutată în Capitolul 3. A doua este teoria structurării a lui Scott
Poole, care examinează modul în care regulile și resursele unui grup structurează felul în care
interacționează membrii săi [23]. A treia este perspectiva funcțională a lui Hirokawa și Gouran.
În critica lor din 1993 din Communication Yearbook a perspectivei funcționale, specialiștii în
comunicare Cynthia Stohl și Michael Holmes de la Universitatea Purdue explică de ce aceasta
este atât de prețuită:
Premisa fundamentală a perspectivei, potrivit căreia comunicarea servește funcții-sarcină, iar
îndeplinirea funcțiilor respective ar trebui să fie asociată cu deciziile eficiente ale grupului este
atractivă din punct de vedere intuitiv și inteligentă. [24]
Ca rezultat, mulți specialiști în comunicare girează teoria ca model pentru discuțiile și
deciziile de grup. Însă interesul exclusiv pentru discuția rațională în cadrul acestui model poate fi
motivul pentru care cercetătorii obțin rezultate confuze atunci când testează predicțiile teoriei
[25].
Până de curând, răspunsul lui Hirokawa la problema sprijinului parțial a fost să-și
întărească procedurile de cercetare. Lucrând într-un mediu controlat cu grupuri cu fără istorie, el
spera să se asigure că factorii exteriori nu vor contamina rezultatele. În manieră similară, metoda
sa SCIOF de codificare a conversației face orice în afară de a ignora comentariile despre relațiile
din interiorul sau exteriorul grupului. Însă prin tratarea declarațiilor relaționale ca o distragere a
atenției, Hirokawa face aceeași greșeală pe care răposatul Aubrey Fisher a admis că a făcut-o în
propria cercetare concentrată pe sarcini [26]:
Scopul original al investigației... era să observ comportamentul verbal legat de o sarcină, liber de
variabilele derutante ale dimensiunii socio-emoționale. Scopul respectiv, desigur, era menit să
eșueze. Cele două dimensiuni sunt interdependente. [27]
Nu numai că factorii politici și sociali ajută la formarea deciziei grupului, ci aceștia
contează foarte mult în a determina dacă aceasta va fi eficientă pe termen lung.
Critica lui Stohl și Holmes încadrează aceeași chestiune într-un fel ușor diferit. Ei pretind
că cele mai multe grupuri din viața reală au o istorie prealabilă luării deciziilor și sunt conținute
într-o organizație mai mare. Ei pledează pentru adăugarea unei funcții istorice care obligă grupul
să vorbească despre modul în care au fost realizate deciziile din trecut. Ei recomandă, de
asemenea, o funcție instituțională care este satisfăcută atunci când membrii discută realitatea
brokerilor și acționarilor puternici care nu se află la masa discuțiilor, însă ale căror vederi
afectează și sunt afectate în mod clar de decizia grupului. De pildă, în timpul discuției comisiei
de recrutare a candidaților pentru postul de jurnalist un cadru didactic mai în vârstă a remarcat:
„Acum doi ani recomandam angajarea unui jurnalist fără studii postuniversitare și am fost puși la
punct de către decan și de comisia de personal. Hai să nu mai purtăm încă o dată acest război
perdant”. Ea ne-a ajutat implicând în discuție funcția istorică și instituțională, pe care Hirokawa
și Gouran le ignoră.
În 1995, Hirokawa a mutat perspectiva funcțională din afara laboratorului în terenul
realității. El s-a alăturat unei echipe alcătuite din patru medici care serveau comunitățile rurale
215

din Iowa care nu aveau doctor. Membrii echipei erau profesioniști în sănătate studenți: un viitor
doctor, un dentist, un farmacist și un asistent. Grupul a discutat în comun simptomele,
diagnosticul, calitatea potențială a vieții și opțiunile de tratament pentru fiecare pacient.
Hirokawa i-a observat verificând condițiile necesare pe care el și Gouran puseseră accent în
perspectiva lor funcțională. El a descoperit că nivelul serviciilor medicale pe care le ofereau era
mai satisfăcătoare pentru pacienți și mai puțin costisitoare pentru stat decât în cazul unui doctor
desemnat care să viziteze comunitatea pe baze individuale. Hirokawa nu se îndoiește de
vitalitatea perspectivei funcționale în lumea reală, în care se iau hotărâri de viață și de moarte.

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Hirokawa și Gouran susțin că grupurile mici sunt ca sistemele vii. Vedeți vreo paralelă între
necesitățile funcționale ale grupurilor însărcinate cu o sarcină și nevoia corpului de respirație,
circulație, digestie și eliminare?
2. Când ar putea fi analiza problemei și stabilirea obiectivelor mai importantă în atingerea unei
soluții de înaltă calitate decât identificarea alternativelor sau evaluarea trăsăturilor pozitive și
negative?
3. Gândiți-vă la o perioadă când ați fost parte dintr-un grup însărcinat cu o sarcină care s-a
îndepărtat de poteca scopului său. Ce declarație contra-activă ați fi putut face, care să aducă
grupul înapoi pe calea cea bună?
4. De ce găsiți că e frustrant să folosiți sistemul de codificare a interacțiunii orientat spre funcții
al lui Hirokawa pentru a analiza discuțiile în grup?

NOTE
[1] Unii specialiști chestionează de asemenea eficiența comunicării în luarea deciziilor în grup.
Vezi Dean Hewes, "A Socio-Egocentric Model of Group Decision-Making," in Communication
and Group Decision-Making, Randy Hirokawa și M. Scott Poole (editori), Sage, Beverly Hills,
Calif., 1986, pp. 265-291.
[2] Randy Hirokawa, "Avoiding Camels: Lessons Learned in the Facilitation of High-Quality
Group Decision Making through Effective Discussion," The Van Zelst Lecture in
Communication, Northwestern University School of Speech, May 24, 1993.
[3] Dennis Gouran, "Group Decision Making: An Approach to Integrative Research" in A
Handbook for the Study of Human Communication, Charles Tardy (editor), Ablex, Norwood, N.
J., 1988, pp. 247-267.
[4] Proverbe 15:22, versiunea standard revizuită a Bibliei.
[5] Dennis Gouran, Randy Hirokawa, Kelly Julian și Geoff Leatham, "The Evolution and
Current Status of the Functional Perspective on Communication in Decision-Making and
Problem-Solving Groups," in Communication Yearbook 16, Stanley Deetz (editor), Sage,
Newbury Park, Calif., 1993, p. 591.
[6] Randy Hirokawa & Dirk Scheerhorn, "Communication in Faulty Group Decision-Making,"
in Communication and Group Decision-Making, Randy Hirokawa și Scott Poole (editori), Sage,
Beverly Hills, Calif., 1986, p. 69.
[7] Hirokawa își bazează distincția între logica rațională și cea politică pe lucrarea lui Peter
Senge, The Fifth Discipline, Doubleday, New York, 1990, p. 60.
[8] Dennis Gouran și Randy Hirokawa, "The Role of Communication in Decision-Making
Groups: A Functional Perspective," in Mary Mander (editor), Communication in Transition,
Praeger, New York, 1983, p. 174.
216

[9] Randy Hirokawa, "Functional Approaches to the Study of Group Discussion," Small Group
Research, Vol. 25, 1994, p. 546.
[10] Poppy McLeod și Randy Hirokawa, "Decision Development in Groups: Toward a
Theoretical Integration," in tipar.
[11] Vezi, de exemplu, J. Richard Hackman, "Work Teams in Organizations: An Orienting
Framework," in Groups That Work (and Those That Don't), J. Richard Hackman (editor), Jossey-
Bass, San Francisco, 1990, pp. 1-14.
[12] Ivan Steiner, Group Process and Productivity, Academic Press, New York, 1972, p. 9.
[13] Randy Hirokawa, "Avoiding Camels," p. 8.
[14] Dennis Gouran și Randy Hirokawa, "Counteractive Functions of Communication in
Effective Group Decision-Making," p. 82.
[15] Randy Hirokawa, "Group Communication and Problem-Solving Effectiveness I: A Critical
Review of Inconsistent Findings," Communication Quarterly, Vol. 30, 1982, p. 139.
[16] Randy Hirokawa, "Group Communication and Decision-Making Performance: A Continual
Test of the Functional Perspective," Human Communication Research, Vol. 14, 1988, p. 512.
[17] Citat în Randy Hirokawa, "Researching the Role of Communication in Group Decision-
Making: A Functional Perspective," lucrare prezentată la întrunirea anuală a Central States
Communication Association, Chicago, 11-14 aprilie 1991, p. 19.
[18] Dennis Gouran, Randy Hirokawa, Kelly Julian și Geoff Leatham, "The Evolution and
Current Status of the Functional Perspective on Communication in Decision-Making and
Problem-Solving Groups," in Communication Yearbook 16, Stanley Deetz (editor), Sage,
Newbury Park, Calif., 1993, pp. 574-579.
[19] Robert Craig, "Treatments of Reflective Thought in John Dewey si Hans-Georg Gadamer,"
lucrare prezentată la convenția din 1994 a International Communication Association, Sydney,
Australia, 11-15 iulie 1994.
[20] John Dewey, How Things Work, New York, 1910.
[21] Randy Hirokawa și Kathryn Rost, "Effective Group Decision-Making in Organizations:
Field Test of the Vigilant Interaction Theory," Management Communication Quarterly, Vol. 5,
1992 pp. 267-288.
[22] John Cragan și David Wright, "Small Group Communication Research of the 1980s: A
Synthesis and Critique," Communication Studies, Vol. 41, 1990, pp. 212-236.
[23] M. Scott Poole, David Seibold și R. D. McPhee, "Group Decision-Making as a
Structurational Process," Quarterly Journal of Speech, Vol. 71, 1985, pp. 74-102.
[24] Cynthia Stohl și Michael Holmes, "A Functional Perspective for Bona Fide Groups" in
Communication Yearbook 16, Stanley Deetz (editor), Sage, Newbury Park, Calif., p. 601.
[25] Vezi John Cragan și David Wright, "The Functional Theory of Small Group Decision-
Making; A Replication," Journal of Social Behavior and Personality, Vol. 7., 1992 (număr
special). Retipărit in John Cragan și David Wright (editori), Theory and Research in Small
Group Communication, Burgess, 1993, pp. 87-95.
[26] B. Aubrey Fisher, "Decision Emergence: Phases in Group Decision-Making," Speech
Monographs, Vol. 37, 1970, 53-66.
[27] B. Aubrey Fisher, Small Group Decision-Making, ediția a 2-a, McGraw-Hill, New York,
1980, p. 149.
217

COMUNICAREA ORGANIZAȚIONALĂ

Teoreticienii organizațiilor oferă o varietate de modalități utile de a ne uita la ceea ce se


întâmplă atunci când oamenii se adună la un loc în vederea unor activități complexe. Marea parte
a analizelor organizaționale consideră comunicarea ca fiind sarcina centrală a conducerii sau
chiar a tuturor angajaților. Cele cinci abordări de mai jos folosesc metafore diferite pentru a
ilustra locul comunicării în viața corporată.
1. Abordarea mecanicistă. Această abordare funcțională privește organizațiile ca pe
niște mașini concepute să îndeplinească anumite obiective. Potrivit acestei metafore, muncitorii
constituie părți interschimbabile care funcționează ca pe roate atât timp cât intervalul mișcării lor
este clar definit, iar acțiunile lor sunt unse cu un salariu pe oră adecvat. Fie că lucrează ca
supraveghetori la linia de asamblare a companiei General Motors, ca manageri la McDonald’s
sau ca antrenori militari la NFL, angajații primesc un flux de comunicare de sus în jos cu privire
la cum să-și facă meseria. Ingineria umană acordă o importanță deosebită controlului, eficienței
și raționalității. Totuși, impersonalul rece al conducerii poate măcina orice simț al
responsabilității personale sau al creativității umane la locul de muncă.
2. Abordarea din perspectiva relațiilor umane. În contrast direct cu modelul
mecanicist, abordarea din perspectiva relațiilor umane vede indivizii ca pe elementele esențiale
ale oricărei organizații. Muncitorii sunt oameni, iar oamenii nu sunt cu necesitate acei roboți
nemotivați, lipsiți de pasiuni, așa cum presupune școala clasică. Puternic influențată de vederile
optimiste ale lui Carl Rogers în privința naturii umane, abordarea din perspectiva relațiilor
umane sugerează că, dată fiind oportunitatea de a se implica într-o sarcină provocatoare, oamenii
vor răspunde cu entuziasm și creativitate. Conducătorii umaniști presupun că relațiile
neautoritare la locul de muncă vor facilita comunicarea în două sensuri și vor oferi muncitorilor
libertatea de a-și maximiza întregul potențial uman.
3. Abordarea din perspectiva sistemelor generale. Cuvântul sistem e folosit pentru a
descrie multe dintre realitățile importante ale vieților noastre: sistemul hidraulic, sistemul de
telefonie, sistemul de contabilitate, sistemul digestiv sau sistemul apărării. Sistemele se referă la
procesele globale care transformă materialele sau datele de intrare brute din mediul înconjurător
(aerul cald, mesajele, numerele, alimentele, soldații) în produse sau date de ieșire finite (furtuni
cu tunete și fulgere, comunicare, bilanțuri, energie, armate). În fiecare caz, întregul este mai mare
decât suma părților sale. Capitolul 20 prezintă modelul lui Karl Weick al organizațiilor
concepute ca sisteme informaționale – activități coordonate care au nevoie de realiniere
constantă pentru a supraviețui într-un mediu înconjurător aflat în schimbare.
4. Abordarea culturală. Reprezentanții interacționismului simbolic presupun că ființele
umane acționează spre obiectele din exterior în baza înțelesurilor pe care obiectele respective le
au în mintea lor (vezi Capitolul 7). Dat fiind impulsul venit dinspre teoria și etnografia
antropologului Clifford Geertz, cercetătorii culturali caută înțelesuri comune unice pentru un
anumit grup de persoane. Capitolul 21 descrie cadrul interpretativ pe care îl întrebuințează
Michael Pacanowsky pentru a descifra cultura corporată. Pentru Pacanowky și alți teoreticieni
interpretativi, cultura nu reprezintă ceva ce o organizație are; cultura reprezintă ceva ce o
organizație este.
5. Abordarea politică. Un număr din ce în ce mai mare de specialiști în organizații se
concentrează asupra luptelor directe și a celor ascunse pentru putere care au loc în fiecare
organizație. De exemplu, Stanley Deetz analizează practicile manageriale care perpetuează o
distribuție inegală a puterii și extind controlul corporatist în toate zonele vieții. Capitolul 22
218

prezintă teoria critică a comunicării a lui Deetz, care sugerează că toate corporațiile pot – și ar
trebui – să fie mai democratice.
219

CAPITOLUL 20. ABORDAREA DIN PERSPECTIVA SISTEMELOR


INFORMAȚIONALE A ORGANIZAȚIILOR
a lui Karl Weick

Tatăl meu a lucrat pentru un mare ziar metropolitan. Aveam 6 ani când m-a dus pentru
prima dată să trăiesc experiența ultimei ore înainte ca ediția de dimineață să fie „pusă la culcare”.
Locul era plin de viață activă: ordine strigate, scurte apeluri telefonice, copiatori efectuând
schimbări în ultima clipa în camera de compunere. Întreaga scenă arăta precum un animal imens
care se lupta pentru supraviețuire.
Mulți teoreticieni ai sistemelor privesc imaginea unui organism viu ca pe o metaforă
adecvată care se aplică tuturor organizațiilor – un model se potrivește tuturor. Deși țânțarii,
vrăbiile, păstrăvii și urșii polari reprezintă specii extrem de diferite în împărăția animalelor,
totuși toate au sisteme care le furnizează alimentația, respirația, reproducerea și eliminarea
reziduurilor materiale.
Karl Weick nu se simte confortabil comparând organizațiile cu corpurile vii, însă cu
siguranță consideră că organizarea este un proces viu. Weick este profesorul Rensis Likert de
comportament și psihologie organizațională de la Universitatea din Michigan. Fie că examinează
o editură, IBM-ul, consiliul județean sau o trupă locală de jazz, Weick se concentrează asupra
procesului comun de organizare (verb), mai degrabă decât asupra structurii statice a organizației
(substantiv). El crede că abordarea sa surprinde o parte din viață; analiza tradițională este ca
efectuarea unei autopsii.
Weick echivalează organizarea cu prelucrarea informațiilor; informația este materia brută
comună pe care o prelucrează toate organizațiile. Însă comunicarea pe care o organizație o
primește este adesea echivocă. Aceasta înseamnă că un anumit mesaj are mai mult de o
interpretare posibilă. Modelul lui Weick de organizare descrie modul în care oamenii găsesc o
noimă în toate aceste date verbale de intrare care pot produce confuzii.

SCOPUL ORGANIZĂRII: ÎNȚELEGEREA INFORMAȚIILOR ECHIVOCE


Ideea lui Weick a organizării ca modalitate de înțelegere a informațiilor echivoce este
apropiată din punct de vedere conceptual de teoria informației a lui Shannon și Weaver, dar și de
teoria reducerii incertitudinii a lui Berger (vezi Capitolele 4 și 12). Vă veți aduce aminte că
Shannon și Weaver definesc informația ca reducere a incertitudinii, iar Berger presupune că
predictibilitatea sporită este preocuparea noastră principală atunci când întâlnim un necunoscut.
Mai devreme, Weick părea să folosească termenii incertitudine și echivoc ca sinonimi:
Activitățile organizării sunt orientate spre stabilirea unui nivel de certitudine operațional. O
organizație încearcă să transforme informațiile echivoce într-o măsură a neechivocului cu care să
poată lucra și cu care să se obișnuiască. [1]
Totuși, în cartea sa recenta Înțelegerea în organizații, Weick trage o linie de demarcație
clară între cele două idei [2].
Așa cum Weick îl utilizează, termenul de incertitudine denotă un deficit de informație.
Persoanele care nu au certitudini caută mai multe fapte și un mod de a le interpreta. Echivocul,
pe de altă parte, se referă la ambiguitate. Problema este una legată de confuzie și nu de către
ignoranță – prea multe înțelesuri posibile în loc de prea puține. Atunci când cuvintele sau
evenimentele sunt echivoce, oamenii nu au nevoie de mai multe informații. Ei au nevoie de un
context sau un cadru care să-i ajute să sorteze informațiile pe care le dețin deja – un filtru care
să-i ajute să filtreze interpretările care se dovedesc contraproductive. Să ne uităm la un exemplu
220

tipic de echivoc într-un sistem de prelucrare a informațiilor pe care îl cunoașteți bine – propria
universitate.
Să presupunem că instructorul dumneavoastră vă solicită o lucrare de semestru în care să
comparați și să contrastați orice două teorii ale comunicării. În acest punct al carierei
dumneavoastră academice, știți ce presupune scrierea unei lucrări de semestru, însă acest proiect
particular e destul de ambiguu. Oare ar fi înțelept din partea dumneavoastră să alegeți o pereche
de teorii care vă reflectă angajamentul față de științele sociale sau față de științele umaniste ori ar
fi mai bine să alegeți una din fiecare tabără? Dorește instructorul dumneavoastră să citați pe larg
din surse primare sau oferă un premiu pentru gândirea originală? Ce ar constitui o greșeală mai
mare: o analiză superficială de trei pagini sau un volum umflat de douăzeci de pagini, care este
evident nejustificat? Sunteți pe cont propriu pentru că profesorul este mereu plecat la câte o
conferință până în seara dinaintea datei la care proiectul trebuie predat. În plus, ca răspuns la
întrebările dumneavoastră prealabile, a spus doar atât: „Faceți ce credeți de cuviință”.
Confruntându-vă cu această situație extrem de echivocă, probabil veți începe prin a
petrece la fel de mult timp consultându-vă cu alți studenți din clasă ca cel pe care l-ați petrece în
bibliotecă verificând lecturile pe care le-am propus la sfârșitul capitolului. Colegii care se află în
legătură unii cu alții cel mai probabil se vor uni în încercarea de a se apropia de proiect. Weick
citează cuvintele specialiștilor în comunicare George Huber și Richard Daft pentru a arăta cât de
importantă este această interacțiune față în față în organizații:
Când se confruntă cu un eveniment echivoc [ambiguu, derutant], managerii se servesc de limbă
pentru a împărtăși între ei percepții și a defini sau crea treptat înțelesuri prin discuții, tatonări,
sunete, încercări și erori. [3]
Voi continua să folosesc viața la colegiu sau universitate pentru a ilustra modelul lui
Weick al organizării ca sistem de prelucrare a informațiilor echivoce.

UNIVERSITATEA CA SISTEM SLAB LEGAT


Cu mai bine de cincizeci de ani în urmă Robert Hutchins, președintele Universității din
Chicago, deplângea haosul cu care se confruntă tinerii adulți care pășesc în campusul universitar.
Există cursuri care variază de la artă la zoologie, însă Hutchins susținea că nici studenții nici
profesorii nu pot integra adevărurile prezentate în cadrul unui departament și cu atât mai puțin pe
cele care vin din domenii diferite. Weick e de acord că „organizațiile universitare au obiective
inconsecvente, prost definite și slab legate; tehnologie pe care n-o înțelege nimeni; și participanți
care variază în ce privește cantitatea de timp și efort pe care o investesc în organizație” [4]. Însă
el nu împărtășește pesimismul lui Hutchins.
Weick crede că gradul de complexitate și de diversitate din interiorul unei organizații
trebuie să se potrivească nivelului de ambiguitate a informațiilor pe care aceasta le prelucrează.
El numește acest lucru „varietate necesară”. Cum studenții și cadrele didactice universitare se
confruntă cu mari cantități de informații derutante, Weick este încredințat că aceștia nu vor reuși
să-și realizeze variatele sarcini de „înțelegere” dacă nu se organizează într-o matrice complicată
de rețele interpersonale. El îi sfătuiește pe decani și pe directorii de departamente să nu se
panicheze în fața dezordinii. În schimb, el îi încurajează pe membrii care lucrează într-un mediu
informațional echivoc să „se complexifice”. Cele mai multe organizații funcționează destul de
bine, cu toate că nu există o singură persoană care să știe sigur ce se întâmplă.
Consilierii financiari descriu adesea organizațiile potrivit abordării mecaniciste –
angajații sunt zimți într-o mașină corporativă adaptată să producă mici dispozitive. Weick adoptă
abordarea sistemelor generale, însă consideră că principiile ingineriei mecanice au prea puțin de
221

oferit studentului în viața organizațională. În locul utilizării unui model mecanic, el preferă unul
biologic, același tip folosit în Biblie pentru a descrie relațiile din biserica creștină timpurie:
Pentru că trupul nu e alcătuit dintr-un singur membru, ci din multe... Dacă urechea ar spune:
„Pentru că nu sunt ochi, nu fac parte din trup” aceasta nu ar face-o mai puțin o parte a trupului.
Dacă întreg trupul ar fi un ochi, unde ar fi auzul?... Domnul a aranjat organele în trup, fiecare
dintre ele, așa cum a crezut de cuviință... Există multe părți, însă numai un trup. Ochiul nu-i poate
spune mâinii: „Nu am nevoie de tine”. [5]
Pasajul ilustrează interconexiunea pe care Weick o privește ca trăsătură principală a vieții
organizaționale. Uneori legăturile sunt strânse. De exemplu, directivele McDonald’s cu privire la
controlul calității garantează că acesi cartofi prăjiți pe care îi găsiți în campus vor avea același
gust ca și cei pe care îi serviți sub boltele aurite în cartierul dumneavoastră. În alte cazuri,
legătura este destul de slabă. Seceta din Idaho poate influența gustul cartofilor serviți în
McDonald’s și în cantina din campus. Însă aproape toate evenimentele sunt legate unele de altele
într-un fel.
Pentru a avea experiența directă a legăturilor slabe, Weick vă îndeamnă să faceți un tur al
clădirilor din campus și să observați dacă există mai multe statui și busturi de donatori decât de
celebrități. El susține că această trăsătură aparent izolată a vieții universitare poate fi foarte bine
legată de o politică restrictivă a bibliotecii, de procentul din bugetul campusului folosit pentru
înfrumusețare, de distanța medie de la birourile cadrelor didactice până la băi sau indică dacă
numele cadrelor didactice sunt tipărite în ordine alfabetică în catalogul universitar ori sunt
enumerate în ordinea ierarhiei academice.
Weick descrie unitatea fundamentală a interconectării ca fiind o dublă interacțiune. O
dublă interacțiune constă în trei elemente: act, răspuns și ajustare. De exemplu, scrieți o
propunere de studiu, iar profesorul spune că are prea multe cuvinte, după care o scurtați la o
pagină.
Buclele dublei interacțiuni sunt blocurile din care se construiește orice organizație.
Aceste cicluri comunicaționale sunt motivul pentru care Weick se concentrează mai mult asupra
relațiilor din interiorul unei organizații decât asupra talentului sau activității unui individ. El
consideră că mulți consilieri externi fac comentarii false despre importanța dublei interacțiuni
pentru că părăsesc scena înainte ca efectele acțiunii recomandate să se întoarcă pentru a influența
actorul.
Universitatea este un prim exemplu de duble interacțiuni într-un sistem slab legat.
Legătura slabă se referă la faptul că buclele de feedback în departamentul de istorie au foarte
puțin în comun cu dublele interacțiuni care au loc în școala de științe economice și nicio mulțime
nu este strâns legată de ciclurile informaționale din interiorul departamentului de servicii care
este responsabil de îngrijirea și întreținerea clădirilor și terenurilor colegiului. Deși Hutchins
regretă profund absența obiectivelor și angajamentelor comune, Weick vede acest lucru ca pe un
avantaj. Slabele legături permit universității să absoarbă șocuri, scandaluri și stupidități fără să
distrugă sistemul. Un profesor incompetent, un grefier ursuz sau un student leneș nu vor fi un
motiv temeinic de a închide uși.

UNIVERSITATEA CA SISTEM DESCHIS SPRE MEDIUL ÎNCONJURĂTOR


În 1844 Charles Darwin prezentă teoria evoluției în cartea Originea speciilor [6]. Poziția
sa a supraviețuirii celui mai adaptat afirmă că organismele trăiesc într-un mediu aspru. Unele nu
sunt adaptate să supraviețuiască și astfel mor repede. Altele primesc orice este nevoie pentru a
222

trăi și astfel se reproduc. Selecția naturală are ca și consecință o formă de viață mai bine adaptată
la mediu înconjurător.
Variația → Selecția → Retenția
Weick aplică teoria lui Darwin organizațiilor. El crede că ar trebui să considerăm mediul
socio-cultural drept o junglă unde supraviețuirea este numele jocului, un obiectiv suprem mai
important decât realizarea țelurilor declarate ale organizației. „Marșul monedelor” este un astfel
de caz. Respectiva organizație caritabilă a fost fondată pentru scopul precis de a finanța
cercetarea pentru a descoperi o modalitate de a preveni poliomielita. În 1954, Dr. Jonas Salk a
descoperit un vaccin împotriva virusului, iar în 1960, Dr. Albert Sabin a dezvoltat o doză orală
eficientă care învingea virtual boala paralizantă a copilăriei. Ne-am putea gândi că actul de
caritate a sărbătorit victoria și s-a împrăștiat recunoscător. Însă sistemul de strângere de fonduri
„Marșul monedelor” a dovedit mai multă rezistență în fața morții decât poliomielita. Organizația
s-a adaptat mediului schimbător întorcându-și privirile spre malformațiile congenitale, iar trei
decenii mai târziu încă cere finanțări.
Weick susține că unii oameni se organizează într-o modalitate mai bine adaptată la
supraviețuire decât alții. Competiția aspră dintre școli pentru studenți noi și dispariția micilor
colegii private sprijină această perspectivă. Weick observa totuși o diferență majoră între
evoluția biologică și supraviețuirea grupului. Un animal anume este ceea ce este; variația vine
prin intermediul mutațiilor. Însă natura unei organizații se poate schimba atunci când membrii săi
își modifica comportamentul. Kenneth Boulding, economist la Universitatea din Colorado a
numit această adaptare prin schimbare „supraviețuirea celui mai adecvat”.
Vizita din copilărie la biroul tatălui meu mi-a lăsat o impresie durabilă în privința
fluidității unei organizații. El mi-a arătat harta organizațională oficială care atârna pe perete.
Liniile verticale îngroșate ale autorității care curg în josul piramidei dau impresia unui flux al
comunicării controlat și ordonat. Însă apoi tatăl meu a scos versiunea sa neoficială în creion din
sertarul de sus al biroului său. Era mâzgălită, cu ștersături și răvășită de linii punctate în zig-zag.
„Iată cine sunt cei care stau de vorba unii cu alții în această săptămână”, mi-a spus. Lui Weick i-
ar fi plăcut abordarea tatălui meu. El le spune managerilor să „își redeseneze harta
organizațională” permanent.

PROCESUL ÎN TREI ETAPE AL EVOLUȚIEI SOCIAL-CULTURALE


Potrivit lui Weick, evoluția social-culturală este un proces în trei etape care începe cu
punerea în act:
Punerea în act → Selecția → Retenția
Punerea în act: nu sta pur și simplu, fă ceva
Termenul turn de fildeș este adesea folosit pentru a sugera că universitățile sunt izolate și
la distanță de lumea care le înconjoară. Weick privește orice înțelegere a barierelor fixe între o
organizație și mediul său înconjurător ca eronată. Gândiți-vă la relația dintre echipa de baschet a
unei universități și variatele sale tipuri de public. În afara dublelor interacțiuni cu jucătorii,
antrenorul trebuie să răspundă profesorilor care cer standarde academice stricte, foștilor
absolvenți care protestează pentru victorie, reporterilor care doresc interviuri, impozițiilor
televiziunii a unor momente de început de joc ciudate, pretențiilor administrației la recrutări etice
și capriciilor părinților și a antrenorilor din liceu care sunt convinși că băiatul lor este următorul
Michael Jordan.
Exemplul nu numai că indică absența granițelor ferme care să marcheze locul unde se
termină organizația și începe mediul înconjurător, ci este de asemenea în concordanță cu
223

convingerea lui Weick potrivit căreia organizațiile își creează propriul mediu înconjurător.
Obținerea unei nișe în jocurile dificile din NCAA va genera mândria foștilor absolvenți, un
climat care în mod sigur va duce la finanțări sporite. În termenii teoriei sistemelor deschise,
mediul înconjurător este la fel de mult o informație de intrare pe cât este una de ieșire. Prin
procesul punerii în act, oamenii care se organizează împreună își inventează mediul înconjurător
în loc să îl descopere pur și simplu.
Acțiunea este ideea principală a punerii în act. Weick este convins că neputința de a
acționa este cauza celei mai mari părți a ineficienței organizaționale. El îl sfătuiește pe manager
să își croiască drum prin furnicarul evenimentelor echivoce și să le „normalizeze”. Singurul mod
în care un conducător poate pica testul organizării este să nu facă nimic.
Weick este bine cunoscut pentru maximele sale contra-intuitive pentru manageri:
Acționează, apoi gândește!
Sari, apoi privește!
Fiți gata, încărcați arma, țintiți!
El considera că acțiunea este o precondiție a înțelegerii. El sugerează că oamenii timizi
pot fi mai confuzi pentru că ezită să acționeze, o inerție care îi privează de oportunitatea de a
cristaliza înțelesuri. O dată ce oamenii acționează, ei generează consecințe tangibile într-un
context social, iar acest lucru îi ajută să privească înapoi și să descopere ce se întâmplă cu
adevărat și ce trebuie făcut în continuare [7].
Recent, am avut ocazia să văd sfatul lui Weick transpus în discuțiile dintre un tânăr
președinte al unui mic colegiu afiliat unei biserici și studenții care scriseseră administrației o
petiție pentru introducerea unor automate de vândut prezervative în cămine. Deși în cazul
mașinilor de spălat care funcționează cu monede în spălătorii propunerea are o semnificație
precisă, înțelesul din spatele acestei solicitări particulare este echivoc. Avea grupul înființat ad
hoc o preocupare sinceră în privința pericolelor SIDA și a sarcinilor nedorite în campus sau
foloseau chestiunea ca modalitate de-a ataca fibra morală a școlii? Era solicitarea respectivă un
caz admirabil de activism studențesc sau pur și simplu o provocare la adresa autorității în
general?
De îndată ce a auzit de problemă, președintele William Hill a stabilit o serie de întâlniri și
discuții informale pentru a clarifica situația. Deși discuțiile pe marginea chestiunii s-ar putea să
nu vi se pară vreo acțiune îndrăzneață, amintiți-vă că Weick considera prelucrarea informației ca
esența organizării. Limba este acțiune. De fiecare dată când managerii spun ceva, ei creează de
fapt un nou mediu înconjurător, mai degrabă decât să descrie pur și simplu o situație. De aceea
Weick considera că majoritatea organizațiilor trebuie să aibă mai multe întâlniri, mai degrabă
decât mai puține. Actul președintelui Hill de inițiere a dialogului onest a creat un climat pozitiv
printre studenți și i-a oferit un temei pentru alegerea unei anumite interpretări a
comportamentului acestora.
Selecția: înțelegerea retrospectivă
Weick definește selecția ca pe o „înțelegere retrospectivă” și consideră că termenul este
surprins frumos de răspunsul unei fetițe căreia i s-a spus să fie sigură de înțelesul pe care vrea să-
l transmită înainte de a vorbi. „Cum pot știi ce gândesc înainte de a vedea ce spun?”, a replicat ea
[8].
Înțelegerea retrospectivă este răspunsul unui organizator la întrebarea recurentă în
privința înțelesului: „Ar trebui să schimb modul în care numesc și unesc fluxul experienței știind
ceea ce știu acum?” Doar că noi putem interpreta numai acțiunile pe care le-am întreprins deja.
224

De aceea Weick consideră că acțiunea haotică este mai bună decât „absența ordonată” a acțiunii.
Scopurile comune și mijloacele împărtășite sunt rezultatul organizării eficiente, nu o condiție
prealabilă a sa. Planificarea vine după legiferare.
Președintele Hill primise informații pe care le putea interpreta în modalități diferite
(echivoc). El i-a invitat imediat pe cei șase studenți care înaintaseră cererea să vina în biroul lui
să discute (punere în act). După ce întâlnirea a luat sfârșit, a privit înapoi spre dialog și a încercat
să-și imagineze o istorie rezonabilă care a pregătit terenul pentru consfătuire (selecția). Weick
spune că Hill avea două instrumente organizaționale care să-l ajute să-și realizeze alegerea:
regulile și ciclurile.
Regulile de asamblare sunt răspunsuri obișnuite care au servit bine în trecut și au devenit
procedură de operare standard. Fie ca sunt codificate în tradiția orală, fie ca sunt declarate în
manualul companiei, aceste reguli reprezintă înțelepciunea corporativă cu privire la prelucrarea
informațiilor. Fără îndoială, școala lui Hill are un fond comun de instrucțiuni relevante în cazul
solicitării studenților de a avea la îndemână un distribuitor automat de prezervative:
Toate cererile trebuie să fie scrise.
Niciodată să nu pari că cedezi presiunii din partea studenților.
Pur și simplu spune nu despre chestiunile sexuale.
Problemele controversate trebuie trimise tutorilor.
Totuși, fiecare dintre aceste reguli pare mai puțin decât satisfăcătoare în această situație
cu multe fațete. Weick ar susține că inadecvarea lor se datorează ambiguității inerente solicitării.
Regulile sunt foarte bune când echivocul este scăzut, însă ele nu reușesc să îndepărteze
incertitudinea dintr-o situație atunci când mai multe interpretări conflictuale sunt posibile.
Al doilea instrument în vederea selecției este ciclul acțiune-răspuns-ajustare al dublei
interacțiuni. Aceste bucle verbale pot lua forma interviurilor, ședințelor, a scurtelor dări de
seamă, conferințelor, apelurilor telefonice, discuțiilor, schimbului de memorii, prânzurilor de
afaceri sau a pălăvrăgelii la o băutură răcoritoare. Precum o rotire întreagă de manivelă în cazul
unui storcător de rufe de modă veche, fiecare ciclu comunicațional stoarce echivocul în afara
situației. Cu cât este mai echivocă informația pe care o organizație trebuie să o prelucreze,
susține Weick, cu atât mai mult cicluri comunicaționale îi sunt necesare pentru a reduce
ambiguitatea la un nivel acceptabil. El postulează o relație inversă între reguli și cicluri. Pe
măsură ce ciclurile se măresc pentru a gestiona informații complexe, încrederea în reguli scade.
O serie de cicluri comunicaționale între Hill și Bob Lott (purtătorul de cuvânt al grupului
petiționar) au fost foarte importante în reducerea incertitudinii pe care fiecare o resimțea în
privința intențiilor celuilalt:
HILL: E grozav să vezi că studenților le pasă de problemele sociale din campus.
LOTT: Mulțumim că ați fost dispus să vorbiți cu noi imediat. Fostul președinte ar fi ignorat
chestiunea și n-am fi primit niciodată un răspuns direct.
HILL: Acesta este un subiect problematic. Când vine vorba de SIDA, nu există sex sigur cu mai
mult de un partener. Prezervativele nu sunt 100% sigure.
LOTT: Nu dorim să încurajăm comportamentul frivol, însă câteodată într-un moment de pasiune
în timpul unei vizite în cămin un băiat și o fată ar putea avea o aventură sexuală fără să-și ia
măsurile de precauție adecvate. Chaplain Thurgood de la colegiul Pinehurst spunea: „Aș face
orice îmi stă în putință să împiedic un avort sau un caz de SIDA”. Asta simțim și noi.
HILL: Și eu simt la fel. Însă mă tem că sugestia dumneavoastră ar încuraja sexul iresponsabil în
loc să-l facă sigur. Ați fi dispuși să eliminați vizitele cu ușile închise pentru a reduce riscurile?
LOTT: (Pauză lungă) Va trebui să ne gândim la asta.
225

Puteți fi sau nu de acord cu poziția oricăruia dintre cei doi, însă cu ajutorul acestei
secvențe de dublă interacțiune, ambele părți au eliminat potențialele interpretări greșite ale
acțiunilor celuilalt. Hill a respins noțiunea că studenții doresc să tulbure școala, însă el a tras de
asemenea concluzia că studenții nu sunt dispuși să-și sacrifice drepturile la vizite pentru a obține
obiective legate de sănătatea publică. Hill a decis, în ultimă instanță, împotriva instalării
mașinilor automate care vând prezervative. Cu toate că hotărârea lui Hill nu a fost una populară
printre studenți, datorită deschiderii sale față de discutarea chestiunii într-o manieră rațională, ei
nu l-au perceput ca pe un conducător slab sau ca pe un pedant autoritar. Poleiala pozitivă pe care
fiecare a pus-o comportamentului celuilalt este compatibilă cu preferința lui Weick pentru
confirmare în loc de criticare. În cazul lui Hill și al lui Lot, fundamentul interpretărilor pozitive a
fost așezat prin participarea președintelui la jocurile de baschet din sala de sport.
Deși o mare parte din modelul global al lui Weick rămâne să fie testat, două studii
inovatoare confirmă faptul că membrii organizației utilizează reguli de prelucrare a informațiilor
neambigue, însă folosesc ciclurile comunicaționale pentru a prelucra informațiile cu un grad înalt
de echivoc. Profesorii de comunicare organizațională Linda Putnam de la Universitatea din
Texas A&M și Ritch Sorenson de la Universitatea de stat din Iowa au conceput o simulare de
șaisprezece ore pentru două companii imaginare de artificii, introducând periodic mesaje de o
ambiguitate variabilă [9]. Participanții au aplicat mai multe reguli atunci când înțelesul a fost clar
și mai puține reguli atunci când înțelesul a fost obscur.
Gary Kreps, profesor de comunicare la Universitatea Northwestern din Illinois a
desfășurat un test în condiții reale asupra dezbaterilor din senatul unei universități pe parcursul
unui an [10]. El a măsurat echivocul a douăzeci și patru de mișcări separate și apoi a urmărit
dezbaterea în interiorul corpului universitar. Așa cum prevăzuse Weick, propunerile echivoce au
generat mai multe duble interacțiuni printre membri decât mișcările care păreau directe. Luate
împreună, aceste studii arată că există o relație inversă între reguli și cicluri care variază în
funcție de ambiguitatea datelor de intrare.
Retenția: tratează memoria ca pe un parazit
Retenția în organizații este ca și reproducerea biologică în natură. Este modul în care
sistemele își amintesc. Colegiul președintelui Hill nu este atât de slab legat precum o universitate
de stat, așa că maniera sa de a răspunde propunerii despre prezervative poate deveni o acțiune
dominantă în politicile corporației. Însă chiar și școlile mici nu sunt atât de strâns legate încât
acțiunile și interpretările unui conducător să devină automat normă pentru întregul personal al
colegiului. Cei mai mulți angajați nu vor auzi niciodată cum a răspuns președintele și cu atât mai
puțin își vor aminti acest lucru într-un moment ulterior.
Weick crede că acesta este un lucru bun. Prea multă retenție creează o rețea de reguli care
reduce flexibilitatea unei persoane de a răspunde informațiilor complexe.
Totuși, Weick recunoaște faptul că o oarecare cantitate de memorie colectiva oferă
stabilitate oamenilor care muncesc împreună. Ce altceva este o imagine a unei corporații dacă nu
o evidență a relațiilor interpersonale, hărți cauzale ale modalităților de funcționare ale
elementelor din interiorul organizației respective și povești despre penetrarea cu succes a
mediului înconjurător? Acesta este motivul pentru care universitățile fac publice realizările
cadrelor didactice și ale studenților, păstrează rapoarte ale experiențelor din campus și clasifică
distincțiile primite de foștii absolvenți celebri. Însă greutatea tradiției poate înăbuși flexibilitatea
necesara pentru asigurarea supraviețuirii într-un viitor incert. Week caută o tensiune permanentă
între stabilitate și inovație. El se teme că managerii dau prea mult credit experiențelor trecute și
226

sugerează că aceștia ar trebui să „trateze memoria ca pe un parazit”. Problemele corporațiilor


gigantice precum IBM, Sears și General Motors din anii 1990 sugerează că Weick are dreptate.
Weick îndeamnă conducătorii să discrediteze continuu cea mai mare parte a ceea ce cred
că știu: să suspecteze, să argumenteze, să se contrazică, să nu creadă, să se opună, să provoace,
să interogheze, să oscileze și chiar să acționeze într-un mod ipocrit. Manualele companiilor sunt
colecții de rețete care sugerează că fiecare curs de acțiune se va termina cu bine dacă urmezi
regulile. Weick preferă abordarea bucătarului nebun, care își încurajează echipa să inventeze
rețetele pe măsură ce gătesc. Organizațiile eșuează pentru că își pierd flexibilitatea bazându-se
prea mult pe trecut.

COMENTARII CRITICE: PLUSURILE ȘI MINUSURILE METAFOREI


Karl Weick reușește să facă ceea ce puțini teoreticieni ai sistemelor au făcut în trecut – să
facă o teorie să fie interesantă. El realizează acest lucru printr-o varietate de metafore
provocatoare, exemple vii și declarații surprinzătoare. El scrie că „toate teoriile interesante au în
comun calitatea că reprezintă un atac la presupunerile pe care un public le considera de la sine
înțelese” [13]. El garantează atenția provocând în mod continuu înțelepciunea convențională a
managerilor care caută să simplifice procedurile și să minimizeze conflictele.
Această aplicație socio-culturală a teoriei evoluției a lui Darwin împărtășește avantajele și
dezavantajele tuturor metaforelor. Pe partea pozitivă, modelul biologic explică noțiunea greu de
înțeles a sistemelor în termenii a ceea ce cunoaștem în mod intim – propriul nostru corp viu. De
asemenea, scoate în evidență trăsături ale organizațiilor pe care altfel le-am rata – scopul suprem
al supraviețuirii, capacitatea inovatoare a corpului și, mai ales, schimbul constant cu mediul
înconjurător.
Totuși, modelul sistemelor informaționale vii are pericolele sale. Ar fi ușor să devenim
atât de prinși de figura de stil încât metafora să devină o ideologie. Cei care privesc organizațiile
ca pe niște organisme vii concrete iau modul în care corpul este drept dovadă a modului în care
organizațiile ar trebui să fie. De pildă, mulți apologeți ai libertății sistemului antreprenorial oferă
darwinismul social drept justificare pentru un capitalism nemilos. Sau am putea argumenta că,
așa cum corpul sănătos deține o unitate funcțională, orice conflict în cadrul unei organizații
reprezintă un semn de boală. Însă, Weick nu tratează metafora ca dovadă și nu trebuie să fie tras
la răspundere pentru greșelile oamenilor care o fac.
Unii manageri îl consideră pe Weick răspunzător pentru sfaturile sale ambigue. Ei spun
că e ușor pentru Weick să îndemne managerii să schițeze răspunsuri rapide când nu el este cel
care va suferi de pe urma gloanțelor rătăcite conform maximei „fiți gata, încărcați arma, țintiți”.
Weick răspunde criticismului acestora cu povestea adevărată a unei mici patrule armate
ungare care s-a rătăcit preț de trei zile prin Alpii elvețieni [12]. Soldații renunțaseră la speranță și
se resemnaseră în fața morții când unul dintre ei a găsit o hartă în buzunar. Cu speranța reînnoită,
au folosit harta pentru a-și descoperi orientarea și au reușit să se întoarcă la baza din țara lor.
Abia ulterior au descoperit că harta era a Pirineilor, nu a Alpilor! Când te-ai rătăcit, spune
Weick, orice hartă veche e bună. Când ești în derută, orice plan strategic este mai bun decât lipsa
de acțiune, pentru că acesta animă și dă direcție oamenilor. Acționează mai întâi și te gândești
mai târziu.
Weick a oferit o teorie provocatoare care a stimulat foarte multe discuții. Dacă teoria sa
vi se pare oarecum echivocă, considerați ambiguitatea o ocazie pentru duble interacțiuni cu
instructorul dumneavoastră pentru a reduce incertitudinea.
227

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Sfatul lui Weick „Acționează acum, planifică mai târziu” pare să contrazică perspectiva
funcțională a lui Hirokawa și Gouran, care încurajează deliberarea rațională (vezi Capitolul 19).
Puteți sa vă gândiți la o modalitate în care ambii teoreticieni să aibă dreptate?
2. Weick spune că „ședințele au sens”. Folosind conceptul lui Weick al varietății necesare,
puteți explica de ce Weick crede că majoritatea organizațiilor trebuie să aibă mai multe ședințe în
loc de mai puține?
3. Ce organizație cunoașteți care este slab legată? Cum face față mesajelor echivoce venite din
partea mediului înconjurător? Aceasta metodă de prelucrare a informației ajută sau împiedică
supraviețuirea sa?
4. Se aplică pledoaria lui Weick pentru înțelegerea retrospectivă învățării dumneavoastră pentru
acest curs? Când ar fi de ajutor regulile? Ce oportunități aveți pentru dubla interacțiune?

NOTE
[1] Karl Weick, The Social Psychology of Organizing, Addison-Wesley, Reading, Mass., 1969,
p. 40.
[2] Karl Weick, Sensemaking in Organizations, Sage, Thousand Oaks, Calif., 1995, pp. 17-62.
[3] G. P. Huber și R. L. Daft, "The Information Environments of Organizations," in F. M. Jablin,
L. L. Putnam, K. H. Roberts și L. W. Portor (editori), Handbook of Organizational
Communication, Sage, Newbury Park, Calif., 1987, p. 151.
[4] Weick, The Social Psychology of Organizing, ediția a 2-a, 1979, p. 11, cu referire la M. D.
Cohen și J. G. March, Leadership and Ambiguity, McGraw-Hill, New York, 1974.
[5] 1 Corinthians 12:12-21, versiunea standard revizuită a Bibliei.
[6] Charles Darwin, The Origins of Species [Originea speciilor, Editura Herald, București,
2017], Dent, New York, 1967 (1859).
[7] Weick, Sensemaking, pp. 54-55, 174.
[8] Ibid., p. 12. Weick îi atribuie povestea lui Graham Wallas, The Art of Thought, Harcourt
Brace, New York, 1926, p. 106 și se referă în mod repetat la ea ca la ideea centrală a înțelegerii
retrospective.
[9] Linda Putnam și Ritch Soreson, "Equivocal Messages in Organizations," Human
Communication Research, Vol. 8, 1982, pp. 114-132.
[10] Gary Kreps, "A Field Experimental Test and Re-evaluation of Weick's Model of
Organizing," in Communication Yearbook 4, Dan Nimmo (editor), Transaction Books, New
Brunswick, N. J., 1980, pp. 389-398.
[11] Weick, The Social Psychology of Organizing, ediția a 2-a, p. 51.
[12] Weick, Sensemaking, p. 54.
228

CAPITOLUL 21. ABORDAREA CULTURALĂ A ORGANIZAȚIILOR


a lui Clifford Geertz și Michael Pacanowsky

Clifford Geertz, antropolog la Universitatea Princeton scrie că „omul este un animal


suspendat în pânzele de semnificații pe care el însuși le-a țesut” [1]. El imaginează cultura ca
reprezentând pânzele respective. Pentru a traversa de-a lungul firelor spre centrul pânzei, cineva
din afară trebuie să descopere interpretările comune care țin pânza legată. Cultura este înțelesul
comun, înțelegerea comună, interpretarea comună.
Geertz a realizat studii pe teren în insulele Indoneziei și în regiunile muntoase ale
Marocului, în așezări rurale izolate de activitatea industrială. Cea mai cunoscută monografie a sa
este o analiză simbolică în profunzime a luptelor dintre cocoșii balinezi. Geertz nu a scris
niciodată un tratat despre marja finală a profitului, n-a încercat niciodată să descifreze importanța
petrecerii de Crăciun de la locul de muncă și n-a văzut niciodată un stat de plată, un păcat
compromițător în ochii multor oameni de afaceri. Totuși, în ciuda tăcerii sale vizavi de marile
afaceri, abordarea interpretativă a lui Geertz s-a dovedit utilă în înțelegerea activității
organizaționale.
În domeniul comunicării, profesorul Michael Pacanowsky de la Universitatea din
Colorado a aplicat abordarea culturală ale lui Geertz vieții organizaționale. El spune că dacă
cultura constă în pânze de înțelesuri pe care oamenii le-au țesut, iar dacă pânzele țesute presupun
acțiunea de a țese, „atunci trebuie să ne intereseze nu numai structurile pânzelor culturale, ci și
procesul de țesere a acestora” [2]. Acest proces este comunicarea. Este comunicarea care
„creează și constituie realitatea de la sine înțeleasă a lumii” [3].

CULTURA CA METAFORĂ A VIEȚII ORGANIZAȚIONALE


Utilizarea culturii ca metaforă fundamentală a fost fără îndoială stimulată de fascinația
vestică față de succesul economic al corporațiilor japoneze. Când oamenii de afaceri din America
au călătorit în estul îndepărtat pentru a studia metodele de producție autohtone, aceștia au
descoperit că atât cantitatea, cât și calitatea superioară a datelor de ieșire ale industriei japoneze
au mai puțin de-a face cu tehnologia decât cu valoarea culturală comună a loialității pe care
muncitorii și-o acordă atât unii altora, cât și companiei mame. Organizarea arată radical diferit în
funcție de modul în care oamenii din cultura gazdă dau structură înțelesurilor. Salvarea
aparențelor în comunitățile japoneze este străină de antagonismul de clasă al Marii Britanii sau
de concepția competitivă de tipul „noi suntem cei mai buni” a Statelor Unite.
Astăzi termenul de cultură corporativă înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiți.
Unii observatori folosesc expresia pentru a descrie mediul înconjurător care constrânge libertatea
de acțiune a unei companii. (Muncitorii din SUA ar lua în râs obiceiul de a cânta imnul
companiei la începutul fiecărei zile de lucru.) Alții folosesc termenul referindu-se la o calitate
sau proprietate a organizației. (Acme Gizmo este un loc de muncă prietenos.) Ei vorbesc despre
cultură considerând-o sinonimă cu imaginea, caracterul sau climatul. Însă Pacanowsky este
dedicat abordării simbolice a lui Geertz și astfel consideră cultura ca mai mult decât o singură
variabilă în cercetarea organizațională:
Cultura organizațională nu este pur și simplu o altă piesă a puzzle-ului; este puzzle-ul însuși. Din
punctul nostru de vedere, cultura nu este ceva ce o organizație are; cultura este ceva ce e o
organizație. [4]

CE ESTE CULTURA; CE NU ESTE CULTURA


229

Geertz admite ca termenul de cultură, înțeles ca „sistem de înțelesuri commune” este ceva
vag și dificil de surprins. Spre deosebire de utilizarea populară, care echivalează cultura cu
concertele și muzeele de artă, el refuză să folosească termenul cu înțelesul de „mai puțin
primitive”. Niciun antropolog modern nu ar trebui să cadă în capcana clasificării popoarelor în
culturi „de elită” și culturi „primitive”.
Cultura nu este un întreg indivizibil. Geertz subliniază că până și cele mai strâns legate
societăți au subculturi și contraculturi în interiorul granițelor lor. De exemplu, angajații din
departamentele de vânzări și contabilitate ai aceleiași companii s-ar putea privi unii pe alții cu
precauție: primul grup i-ar numi pe contabili „rozătorii de numere” și „numărătorii de boabe de
fasole”, iar la rândul lor contabilii i-ar numi pe membrii forței de vânzări „guralivi” și „mesageri
entuziaști”. În ciuda diferențelor dintre ele, ambele grupuri ar putea privi jocul de bowling al
muncitorilor din producție – gulerele albastre – ca pe un ritual straniu, comparativ cu ritul
propriu – gulerele albe – al jocului de golf la sfârșit de săptămână.
Pentru Pacanowsky, pânza culturii organizaționale este reziduul formelor de manifestare
ale angajaților – „chiar acele acțiuni prin care membrii constituie și își dezvăluie cultura lor înșiși
și altora” [3]. El observă că prestația în muncă nu poate juca un rol prea mare în punerea în act a
culturii corporatiste:
Oamenii își realizează sarcinile, adevărat (chiar dacă probabil nu cu gândul la unicul scop al
orientării spre sarcinile respective, cum vor să ne facă să credem cărțile de comunicare); însă
oamenii din organizații mai și bârfesc, glumesc, se înjunghie unii pe alții, inițiază relații
romantice, le dau idei noilor angajați despre felurile în care aceștia pot munci cel mai puțin
posibil, evitând, în același timp, ciondanelile cu supraveghetorul, vorbesc despre sporturi,
organizează picnicuri. [6]
Geertz numește aceste manifestări culturale „un ansamblu de texte... pe care antropologul
se străduiește să le citească privind peste umerii celor cărora ele le aparțin de drept” [7]. Natura
inefabilă a culturii îl determina pe Geertz să numească studiul său o „știință slabă”. Nu este „o
știință experimentală în căutare de legi, ci una interpretativă în căutare de înțelesuri” [8].
Observatorul corporatist este pe jumătate om de știință, pe jumătate critic dramatic.
Faptul că expresia simbolică necesită interpretare este frumos surprins într-o poveste
despre Pablo Picasso consemnată de scriitorul Gareth Morgan de la Universitatea York din
Toronto [9]. Un bărbat l-a însărcinat pe Picasso să picteze portretul soției sale. Uimit de
imaginea nereprezentativă de pe pânză, soțul femeii s-a plans: „Nu așa arată de fapt”. Când
pictorul l-a întrebat cum arată de fapt femeia, bărbatul a scos o fotografie din portmoneu. Picasso
a comentat: „E mică, nu-i așa?”

DESCRIEREA DENSĂ – CU CE SE OCUPĂ ETNOGRAFII


Geertz se numește pe sine etnograf. Vă veți aminti că i-am pomenit pentru întâia oară
numele atunci când am prezentat etnografia ca fiind una din cele patru metodologii principale de
cercetare în domeniul comunicării (vezi Capitolul 1). Așa cum geografii cartografiază teritoriul
fizic, etnografii trasează discursul social. Ei observă, înregistrează, analizează. Nu există
scurtătură în lunile de observație participativă necesară pentru a colecționa un raport exhaustiv al
interacțiunii. Fără materialul brut, nu ar fi nimic de interpretat.
Geertz a petrecut ani de zile în Indonezia și Maroc generând descrierile sale profunde a
două culturi distincte. Pacanowsky a investit inițial nouă luni în firma W. L. Gore & Asociații,
cel mai bine cunoscută pentru linia lor de îmbrăcăminte și echipament sport Gore-Tex. Ca și
Geertz, și-a declarat deschis scopul cercetării și în timpul ultimelor cinci luni ale cercetării sale a
230

participat activ la consfătuirile companiei în care se rezolvau probleme. Mai târziu, Pacanowsky
a petrecut timp suplimentar la uzinele W. L. Gore din Delaware pe post de consilier. Pentru a se
familiariza intim cu o organizație așa cum membrii acesteia au experiența sa, etnografii trebuie
să rămână implicați pe termen lung. Însă, Pacanowsky atrage atenția în privința pericolului
„asimilării”. Cercetătorul trebuie
... să mențină o postură de naivitate radicală și să-și îngăduie să aibă experiența vieții
organizaționale ca experiență „străină”, așa încât să fie sigur că solicită membrilor organizației
resursele (sau cunoașterea) la care aceștia recurg și care le permit să considere de la sine înțelese
chiar acele experiențe organizaționale. [10]
Relatările scrise zilnic ale observațiilor susținute umplu invariabil paginile multor carnete
etnografice. Imaginea vizuală a acestor notițe stivuite una peste alta ar fi o justificare suficientă
pentru Geertz să se refere la etnografie cu termenul de „descriere densă”. Termenul, însă, descrie
straturile împletite de înțelesuri comune care susțin ceea ce un popor anume spune și face.
Analiza culturii corporatiste necesită atât interpretare, cât și observație. Nu este suficient să
păstrezi copii ale memoriilor sau să transcrii conținuturile întâlnirilor. Descrierea densă este cea
mai bună estimare realizată de către etnograf a gândurilor, esenței și înțelesurilor cuprinse în
ceea ce spun participanții.
Descrierea densă începe cu o stare de nedumerire. „Ce Dumnezeu se întâmplă?” se
întreabă Geertz pe măsură ce își face drum într-o nouă cultură. Singurul mod în care poate
reduce confuzia este să observe ca și cum ar fi străin într-o țară străină. Acest lucru poate fi
dificil pentru un manager care este deja prins în mrejele unei anumite culturi corporative. El sau
ea poate trece cu vederea multe dintre semnele care indică interpretările comune. Și, mai rău,
managerul respectiv poate presupune în mod fals că umorul de birou sau vița de vie a companiei
au aceeași însemnătate pentru oamenii acestei culturi ca și pentru cei din locul angajării sale
prealabile. Însă, Geertz spune că cele două vor fi mereu diferite.
Cercetătorii comportamentali consideră, cel mai probabil, excursiile angajaților până la
răcitorul de apă din birou neinteresante. Dacă ar considera însă că pauzele de băut apa merită să
fie studiate, ar fi tentați să consemneze numărul de excursii și durata șederii pentru fiecare
muncitor. În schimb, etnografii ar fi mai degrabă interesați ce importanță are această activitate
aparent obișnuită pentru acești angajați în particular. În locul unui simplu rezumat statistic, ei ar
raporta pagini întregi de dialog lângă răcitorul de apă. Pacanowsky se teme că o numărătoare a
frecvenței vizitelor n-ar reuși decât să ascundă din comportamentul uman chiar proprietățile care
îl interesează. Clasificarea manifestărilor organizaționale ar produce generalizări superficiale cu
prețul unei înțelegeri localizate. El ar prefera mai degrabă să afle ce face ca această cultură
tribală particulară să fie unică.
Deși Pacanowsky dă atenție tuturor manifestărilor culturale, el rămâne în mod special
sensibil la limbajul creativ pe care membrii îl folosesc, la poveștile pe care le spun și la riturile și
ritualurile pe care le practică. Luate împreună, aceste trei forme de comunicare oferă acces util la
înțelesurile comune unice din interiorul unei organizații.

METAFORELE: A LUA LIMBAJUL ÎN SERIOS


Atunci când sunt utilizate de către membrii în tot corpul unei organizații (nu numai de
către conducere), metaforele pot oferi etnografului un loc de plecare pentru accesarea
înțelesurilor comune ale culturii corporative. Pacanowsky consemnează un număr de metafore
ieșite din comun întrebuințate la W. L. Gore & Asociații, niciuna mai importantă decât adesea
auzita referință, în cadrul companiei, la Gore ca fiind o „organizație latice” [11]. Dacă cineva ar
231

încerca să deseneze liniile comunicării la Gore, harta ar arăta ca o latice, în locul diagramei
organizaționale tradiționale în formă de piramidă. Aceste linii urzite de-a curmezișul arată
importanța comunicării unu la unu și reflectă faptul că nicio persoană din companie nu are
nevoie de permisiune ca să vorbească cu oricine altcineva. Accesul ușor la ceilalți este facilitat
de mărimea medie a uzinei de 150 de angajați și de sistemele de mesagerie vocală și de pagere
care încurajează răspunsurile rapide.
Această absență a autorității ierarhice în cadrul organizației latice este surprinsă de titlul
egalitarist de „asociat” dat fiecărui muncitor. Oamenii au statut diferențiat la Gore, însă acesta
decurge din specializarea tehnică, din consemnarea bunelor practici și din consecvența care duce
la realizări.
Obiectivul (singular) declarat al companiei este „să facem bani și să ne distrăm” [12].
Fondatorul, Bill Gore, este celebru pentru că dă buzna în birourile asociaților și întreabă: „Ai
făcut ceva bani astăzi? Te-ai distrat azi cât de cât?” Însă munca la Gore nu este frivolă. Principiul
său operațional cu rol de linie de plutire spune clar că asociații trebuie să-i consulte pe ceilalți
înainte de a lua decizii importante:
Fiecare dintre noi se va consulta cu Asociații adecvați și va împărți cu aceștia responsabilitatea
întreprinderii oricărei acțiuni cu potențial de prejudiciere serioasă a reputației, succesului sau
supraviețuirii Afacerii. Analogia constă în faptul că Afacerea noastră este ca o corabie în care ne
aflăm cu toții împreună. Dacă facem găuri deasupra liniei de plutire nu e o problemă serioasă,
însă sub linia de plutire, găurile ne pot scufunda. [13]
După nouă luni de studiu al manifestărilor comunicaționale la W. L. Gore & Asociații,
Pacanowsky a lansat trei metafore diferite pentru a descrie trăsăturile esențiale ale acelei culturi
unice [14]. În pasiunea acesteia pentru descentralizare și în extraordinara sa oralitate, el a
asemănat compania Gore cu un mănunchi de localități rurale. În atracția sa pentru oameni cărora
le place să creeze ceva nou, însă doresc să trăiască în armonie cu alții care gândesc la fel, Gore se
aseamănă unui mare grup de jazz care improvizează. În măsura în care un grup considerabil de
asociați de la Gore consideră că documentele revoluționare ale companiei sunt cel mai bun lucru
care s-a întâmplat de la inventarea roții, în timp ce un grup mai restrâns, însă totuși semnificativ
este cinic vizavi de obiectivele sale idealiste, Gore amintește de partidele Americii coloniale.
Atât pentru descoperirea, cât și pentru comunicarea culturii corporative, etnografii găsesc în
metaforă un instrument valoros.

INTERPRETAREA SIMBOLICĂ A CULTURII


Poveștile repetate de mai multe ori oferă o fereastră convenabilă prin care să privim
pânzele corporative semnificative. Pacanowsky întreabă: „S-a spus vreo poveste bună care vă
duce în inima chestiunii?” [15] El se concentrează asupra calităților scenaristice ale narațiunilor
care etalează partea pe care o deține un angajat în jocul companiei. Deși angajații au loc pentru
improvizații, anecdotele oferă indicii cu privire la ce înseamnă să realizezi o sarcină în acest
teatru particular. Poveștile surprind manifestarile memorabile și transmit pasiunea pe care actorul
a simțit-o la momentul respectiv.
Pacanowsky sugerează trei tipuri de narațiuni care dramatizează viața organizațională.
Poveștile corporative poartă ideologia conducerii și întăresc politicile companiei. Orice
cumpărător de franciză de la McDonald’s aude de răposatul Ray Kroc care, pe când era
președintele consiliului de administrație al companiei, aduna gunoiul din parcare atunci când
vizita câte un punct de vânzare. Poveștile personale sunt cele pe care personalul companiei le
spune despre membrii săi și care adesea definește modul în care acestora le-ar plăcea să fie
232

văzuți în interiorul organizației. Poveștile colegiale sunt anecdote pozitive sau negative relatate
despre alți membri ai organizației. Cum acestea nu sunt de obicei sancționate de către conducere,
relatările colegiale transmit modul în care organizația „funcționează în practică”.

Poveștile de la Dixie
În cea mai mare parte a vieții mele, am avut acces la o parte din înțelepciunea culturală a
celor de la Dixie Communications, o corporație de mărime medie care gestionează o stație de
televiziune și un ziar într-un oraș din sud. Ca multe alte companii regionale, Dixie a fost preluată
de o corporație din afara statului care nu deține legături locale. Scurtele narațiuni de mai jos sunt
versiuni prescurtate ale poveștilor auzite din nou și din nou în cadrul companiei:
Cu toate că proprietarul inițial al ziarului a murit în urmă cu douăzeci și cinci de ani, cei cu
vechime își amintesc cu drag cum își petrecea seara de Ajun cu muncitorii în sala de tipar.
Relatarea lor este invariabil legată de amintirea faptului că el a inițiat beneficiile pentru sănătate
și practica împărțirii profiturilor cu mult înainte ca acestea să devină obligații unioniste. (Poveste
corporativă)
Proprietarul mai conducea un ziar în nord și astfel era plecat mai tot timpul. Niciodată nu se
anunța data întoarcerii sale. Dar când omul de serviciu lustruia balustrada de alamă din holul
principal și murmura „Vin iarăși zile bune”, toată lumea știa că „șeful cel mare” se va întoarce în
curând. (Poveste corporativă)
Supraveghetorul actual al companiei are cel mai înalt rang în corporație. Acesta spune adesea
povestea primului său audit anual, pe care l-a prestat cu mult înaintea instalării computerelor.
Nedumerit când a dat peste o factură pentru douăzeci de kilograme de mâncare pentru porumbei,
el a descoperit că în propria companie, porumbeii domestici se foloseau pentru a trimite copii ale
știrilor și ordine de plată într-un oraș de dincolo de golf. Povestea se încheie de obicei cu un
comentariu editorial care spune că porumbeii sunt mai de încredere decât noile mașinării.
Prezentarea sa le amintește ascultătorilor că el a fost mereu conștient de costuri, însă în același
timp îl aliniază laturii umane a chestiunii – „oameni calzi versus mașini reci”. (Poveste personală)
Tema proprietății evazioniste trece prin multe dintre poveștile spuse în preajma fabricii.
Inspecțiile pe teren ale ofițerului executiv al companiei mamă se limitează la șederi de pe-o zi pe
alta. Omul vine direct de la aeroport cărându-și valiza. Zvonurile spun că o aduce pentru a căra
profitul în numerar înapoi în nord. Termenul carpetbagger e adesea parte din poveste. (Poveste
colegială)
Curând după fuzionare, un director de departament l-a încurajat pe noul proprietar al ziarului să
se întâlnească cu oamenii săi pentru câteva minute la sfârșitul zilei. Noul șef a respins invitația pe
motivul eficienței: „Să fiu foarte sincer, nu vreau să știu de copilul bolnav al unei femei sau de
planurile de vacanță ale unui bărbat. Acest gen de informație face mai dificilă concedierea unei
persoane”. Spuse pe un ton rece, superior, cuvintele foarte sincer sunt mereu parte din poveste.
(Poveste colegială)
Atât Geertz, cât și Pacanowsky atrag atenția asupra imposibilității oricărei analize care
spune „Această poveste înseamnă...”. Narațiunile conțin un mozaic de sensuri și nu permit o
traducere unu la unu a simbolurilor. Totuși, luate ca întreg, cele cinci povesti de mai sus
dezvăluie neliniștea angajaților în privința noii conduceri. Această interpretare este compatibilă
cu referințele metaforice repetate la vechea Dixie ca fiind o „familie” și la noua Dixie ca fiind
„un computer fără chip”.

LITERATURA CA FORMĂ DE DISCURS ACADEMIC


Pacanowsky nu numai că a arătat că narațiunile sunt o sursă primară de înțelepciune
culturală pentru etnograf, dar a și demonstrat că specialiștii pot folosi formatul prozei epice
233

pentru a exprima rezultatele cercetărilor lor. Pacanowsky a publicat o relatare imaginară în


revista Quarterly Journal of Speech care surprinde angoasa resimțită în interiorul subculturii
academice. În introducere, el susține că „descrierile literare, prin chiar natura implicitului și a
impresionismului lor poate capta deplin (pot fi atât de puternic?) atât contururile îngroșate, cât și
nuanțele esențiale ale ethosului cultural” [16]. Iată un extract dintr-o conversație dintre doi
profesori de comunicare în timpul unei conferințe anuale. Deși este fictivă, este autobiografică în
măsura în care Pacanowski și personajul lui Jack din poveste sunt membri ai aceleiași subculturi.

Mergând greoi către Chicago (Extrase din „Slouching Towards Chicago” de Michael
Pacanowsky)
El și Radner erau persoane foarte diferite și chiar nu erau prieteni apropiați. Însă la fiecare
conferință, se întâlneau la cină și își lăudau carierele profesionale și viețile personale într-o manieră
surprinzător de intimă. Într-un an, Radner avea de povestit despre aventura sa cu soția directorului de
departament. În anul următor, plângea în timp ce-și croia drum prin detaliile propriului divorț. Pe de altă
parte, Jack avea înclinația să reflecteze asupra tranzițiilor din viața sa – cât de ciudat de fericit s-a simțit
când s-a cununat într-o biserică, cum faptul că a devenit tată l-a adus la înălțimi de bucurie și adâncimi de
supărare a căror experiență nu credea c-o va avea vreodată, cum l-a cuprins fizic răcoarea în acele ocazii
în care s-a gândit cu adevărat la moartea tatălui său. Jack numea întâlnirile cu Radner „o trecere în revistă
a vieților noastre”.
„Știi”, a spus Radner, „în șapte ani am devenit autorul sau co-autorul a 48 de lucrări științifice,
am publicat 14 articole în reviste arbitrate și am primit 10 invitații de publicare de capitole în diferite
manuale și sinteze”.
„Numerele au fost mereu importante pentru tine”, a spus Jack râzând. „De aceea ești tipul atât de
reușit de cercetător cantitativ”.
„Hei, nu mă trata de sus. Cariera ta merge și ea foarte bine”.
„Eu nu am – ia să vedem câte sunt? 48 plus 14 plus 10? – șaptezeci de articole în acest moment”.
„Poate că nu, însă ești un nume cunoscut în domeniu. Oamenii îți citesc lucrările. Vorbesc despre
ele. Se entuziasmează în privința lor. Vreau să spun, nu-mi place să admit, însă e adevărat. Nimeni nu se
entuziasmează cu adevărat în privința muncii mele. E solidă, dar nimeni nu se entuziasmează în privința
ei. Însă a ta – ”.
„Publicitate exagerată. Primesc telefoane noaptea de la răstoarnă-lume de 24 de ani. «Trebuie să-
mi scriu propunerea de proiect și nu vreau să fac un studiu tradițional, cantitativ, și am citit articolul
dumneavoastră din QJ și mă întrebam dacă mi-ați putea trimite altceva ce ați scris de care să mă pot
folosi, știți, ca să-mi dezvolt poziția, vreau să spun toată lumea aici e atât de tradițională, nu știu dacă mă
vor lăsa să fac un studiu interpretativ...» și așa mai departe”.
„Dar asta doream să spun. Oamenii se entuziasmează”.
„Eu nu. Știi ce doresc? Ce doresc mai mult decât 70 de articole sau de oameni care se
entuziasmează sau mă suna? Ce doresc este să scriu o singură piesa solidă de mărimea unei cărți de
cercetare interpretativă. Gata cu articolele înșelătoare. Gata cu «asta ar trebui să facem». Doar o carte
solidă. Iar atunci m-aș entuziasma și eu”.
„De ce nu o scrii atunci?”
„Nu pot!” Jack a lovit masa cu pumnul. „Trebuie să-mi fac griji în privința permanenței pe post.
Trebuie să mă frământ cu construcția CV-ului. Așa că îmi pierd timpul cu lucrările astea blestemate de la
conferințe, cu aceste «ia atitudine față de articolele celuilalt» în loc să –”
„O, fii serios. O să obții permanența pe post. De ce nu te oprești pur și simplu din scrierea
celorlalte prostii ca să lucrezi la o carte?”
Nu era o întrebare pe care Jack să n-o mai fi auzit, nu cu frecvența care să-l motiveze să se
lanseze în refrenul sau despre pierderea timpului. Dar poate pentru că se întâmpla în timpul unui episod
din „viețile noastre trecute în revistă”, întrebarea l-a lovit deodată cu o forță și o stranietate pe care nu le
234

mai simțise până atunci. A tăcut un moment. „Pentru că”, a spus în sfârșit, zdruncinat de înțelegere, „nu
știu dacă am într-adevăr în mine darul de a scrie cărți. Și mi-e teamă să mă gândesc că aș putea să aflu”.

RITUALUL: ACESTA E MODUL ÎN CARE S-AU PETRECUT LUCRURILE


DINTOTDEAUNA ȘI ÎN CARE SE VOR PETRECE MEREU
Geertz a scris despre ritul luptelor dintre cocoșii balinezi deoarece concursul reprezenta
mai mult decât un joc. „Numai în aparență aici se luptă niște cocoși. De fapt, e vorba de bărbați.”
Lupta cocoșilor este o dramatizare a statutului. „Funcția sa este interpretativă: este o lectură
balineza a unei experiențe balineze, o poveste pe care acești oameni și-o spun lor înșiși despre ei
înșiși” [17].
Pacanowsky e de acord cu Geertz că unele ritualuri (cum ar fi lupta cocoșilor balinezi)
sunt „texte” care articulează multiple aspecte ale vieții culturale [18]. Aceste ritualuri sunt
aproape sacre, iar orice încercare de a le schimba întâmpină rezistență puternică. Deși accentul
pe improvizație și noutate reduce importanța ritualului la Gore, riturile organizaționale ale
companiilor mai tradiționale țes împreună multe fire ale culturii corporative.
Cu mai mult de o generație în urmă, muncitorii din departamentul de publicitate
clasificată de la Dixie a creat un rit integrator care supraviețuiește până în prezent.
Departamentul are printre angajați mai mult de cincizeci de agenți de vânzări telefoniști care
lucrează cu toții într-o mare hală comună. La Dixie, acești agenți nu numai că rețin cele „două
rânduri/ două zile/ doi dolari” de reclamă personală la telefon, ci inițiază de asemenea reapelari
pentru a afla dacă clienții au avut succes și ar dori să vândă și alte produse. Comparativ cu
procedurile similare ale altor ziare, publicitatea clasificată la Dixie este un centru major de profit
cu o cifra de afaceri cheltuită pentru angajați scăzută. Departamentul continuă să aibă „atmosfera
familială” de la Dixie dinaintea fuzionarii. Majoritatea agenților de vânzări telefoniști sunt femei
cu vârsta sub 40 de ani. Ele îl privesc pe Max, managerul bărbat care și-a menținut poziția mai
bine de treizeci de ani, ca pe un „părinte duhovnic” – o persoană caldă, care nu judecă pe nimeni,
cu un interes real față de viețile lor. De fiecare dată când o angajată naște un copil, Max o
vizitează la spital și oferă ajutor celor de acasă care se pregătesc pentru când se întoarce. Femeile
anunță că sunt gravide lipind o monedă pe cadrul unui tablou mare de pe peretele din afara
biroului lui Max, scriindu-și numele și data la care se așteaptă să nască.
Acest rit de integrare servește multiple funcții pentru femei:
Într-un moment de potențială anxietate, este o ocazie pentru confirmarea publică din partea
comunității mai largi.
Ritul este punctul de contact între muncă și cei din afara lui Dixie. Angajații se mândresc adeseori
când descriu ritualul clienților și prietenilor.
Deși practica monedei-pe-perete a fost inițiată de angajați, relatările autorizate ale deceniilor de
nașteri preconizate proclamă un sentiment al permanenței. Spune de fapt: „Compania nu
consideră maternitatea o datorie de achitat; slujba dumneavoastră va fi tot aici când vă întoarceți”.
Din punctul de vedere al conducerii, ritul garantează că nu vor fi surprize. Max are timp
din plin să programeze concediile de maternitate ale angajatelor sale, să aranjeze ca alți agenți de
vânzări să le acopere răspunderile și să anticipeze presiunile pe care angajatele le-ar putea
întâlni.
Este tentant să citești că banii sunt importanți în gestul angajatelor care folosesc monede
pentru a simboliza această schimbare majoră în propriile vieți. Însă femeile implicate se referă la
mărimea redusă a simbolului, mai degrabă decât la valoarea sa financiară. Geertz și Pacanowsky
ne-ar atrage atenția că aceasta este povestea lor și că trebuie să ascultăm interpretarea lor.
235

MANAGERUL CA AGENT AL SCHIMBĂRII


Popularitatea actuala a metaforei culturale se datorează fără îndoială dorinței managerilor
de a da formă interpretărilor din interiorul unei organizații. Simbolurile sunt instrumentele
conducerii. Directorii nu operează motostivuitoare și nu produc mici dispozitive; ei creează o
viziune, declară obiective, prelucrează informații, trimit memorii și se implică în alte
comportamente simbolice. Dacă ei cred că cultura este cheia implicării, productivității și
vânzărilor, posibilitatea schimbării culturale devine o idee atrăgătoare. Crearea metaforelor
favorabile, stabilirea poveștilor organizaționale și a riturilor pare o modalitate ideală de a crea un
mit corporativ care să servească intereselor conducerii.
Însă poate fi cultura creată? Geertz consideră că interpretările comune ies la iveală în
mod natural dinspre toți membrii unui grup, mai degrabă decât aranjate în mod conștient de
conducătorii săi. Managerii pot articula o viziune nouă cu ajutorul unui vocabular proaspăt, însă
muncitorii sunt cei care zâmbesc, oftează, chicotesc sau iau în derâdere. De pildă, discursul lui
Martin Luther King, „Am un vis”, pe care îl vom discuta în Capitolul 23 a fost puternic pentru că
oratorul a atins o coardă care vibra deja în milioane de ascultători.
Înțelesurile comune sunt greu de risipit. Supraveghetorii simbolurilor din companii fac
rapid abstracție de cuvintele conducerii dacă acestea nu se potrivesc cu formele sale de
manifestare. Totuși, chiar dacă cultura ar putea fi schimbată, rămâne încă în picioare întrebarea
dacă ar trebui să fie. Antropologii simbolici au adoptat tradițional un stil neinvaziv, potrivit
pentru examinarea cristalurilor fine – privesc, admiră, însă nu ating. Conducătorii care se
consideră agenți ai schimbării culturale creează temeri de tipul „avem un bivol într-un magazin
de porțelanuri” în rândul consilierilor care au neliniști de natură etică în legătură cu modul în
care analizele lor corporative pot fi de folos. Linda Smircich, profesor de management la
Universitatea din Massachusetts observă că etnografii s-ar retrage îngroziți la ideea de a-și folosi
informațiile pentru a extinde controlul unui preot tribal asupra populației, însă majoritatea
consilierilor în comunicare sunt angajați de cele mai bune companii pentru a face exact acest
lucru [19].

COMENTARII CRITICE: ESTE ABORDAREA CULTURALĂ FOLOSITOARE?


Până acum ați înțeles că Geertz privește încercarea de a schimba cultura ca fiind atât
inadecvată, cât și virtual imposibilă. Această poziție puristă îl expune criticismului din partea
pragmaticienilor care doresc nu numai să înțeleagă comunicarea organizațională, ci de asemenea
să o influențeze. În timp ce garantează că în cultură se afla o metaforă utilă, pragmaticienii
subliniază că cei mai mulți angajați se alătură unei companii mult după ce au fost socializați întru
valorile societății mai largi. De asemenea, ei susțin că sunt rare culturile corporative de tipul lui
Gore & Asociații. Cele mai multe organizații au o serie de reguli și proceduri birocratice care par
să înlocuiască interpretările comune care reprezintă „superlipiciul” cultural al lui Geertz și
Pacanowsky. De asemenea, pragmaticienii sunt îngroziți la gândul că ar putea dispune de timpul
sau fondurile necesare pentru a duce la bun sfârșit descrierea densă pe care o dictează
perspectiva lui Geertz asupra culturii.
Niciuna dintre aceste obiecții nu atacă validitatea fundamentală a unei abordări
interpretative care ia comunicarea corporativă în serios. Contrar abordării tradiționale a
consilierilor care sunt finanțati de organizațiile pe care le studiază, scopul descrierii dense nu este
acela de a-i ajuta pe manageri să mărească producția sau să facă lucrurile să meargă bine. Scopul
celei mai mari părți a analizei simbolice este să creeze o mai bună înțelegere a lucrurilor necesare
pentru funcționarea eficientă în interiorul unei culturi date. În majoritatea organizațiilor, membrii
236

sunt liberi să hotărască dacă doresc să-i aparțină sau nu. O analiză culturală sensibilă îi poate
ajuta să facă o alegere inteligentă. Poate că managerii nu reușesc să aprecieze valoarea descrierii
dense tocmai din pricina efortului continuu de sortare a pânzelor de semnificații din interiorul
organizațiilor din care fac parte. Răspunsul, ca și cultura, este o chestiune de interpretare.

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Pe baza conceptului de cultură organizațională, înțeles ca sistem de înțelesuri comune, cum ați
descrie cultura școlii dumneavoastră unui student în perspectivă?
2. Gândiți-vă la textul „Mergând greoi spre Chicago” al lui Pacanowsky ca la descrierea densă a
unui etnograf. Ce puteți deduce despre subcultura lui Jack și Radner din fragmentul narativ?
3. Gândiți-vă la familia dumneavoastră extinsă ca la o cultură organizațională. Ce ritual familial
unic ați putea analiza pentru a interpreta pânzele de semnificații pe care le împărtășiți cuiva care
vă vizitează acasă?
4. Ce poveste favorită spuneți altora despre locul dumneavoastră de muncă actual sau cel mai
recent? Ați clasifica-o drept narațiune corporativă, personală sau colegială? De ce?

NOTE
[1] Clifford Geertz, "Thick Description: Toward an Interpretive Theory of Culture," in The
Interpretation of Cultures, Basic Books, New York, 1973, p. 5.
[2] Michael Pacanowsky și Nick O'Donnell-Trujillo, "Organizational Communication as Cultural
Performance," Communication Monographs, Vol. 50, 1983, p. 129. (Pacanowsky și-a scris
lucrările timpurii în colaborare cu Nick O’Donnell-Trujillo de la departamentul de comunicare al
Universității metodiste din sud. Deoarece Pacanowsky a fost primul autor al acestor articole, iar
lucrările lui O’Donnell-Trujillo au întreprins o cotitură critică, mă refer în textul acestui capitol
numai la Pacanowsky. Pentru etnografie critică, vezi Nick O'Donnell-Trujillo, "Interpreting
November 22: A Critical Ethnography of an Assassination Site," Quarterly Journal of Speech,
Vol. 79, 1993, pp. 447-466.)
[3] Michael Pacanowsky și Nick O'Donnell-Trujillo, "Communication and Organizational
Cultures," Western Journal of Speech Communication, Vol. 46, 1982, p. 121.
[4] Pacanowsky și O'Donnell-Trujillo, "Organizational Communication," p. 146.
[5] Ibid., p. 131.
[6] Pacanowsky și O'Donnell-Trujillo, "Communication and Organizational Cultures," p. 116.
[7] Clifford Geertz, "Deep Play: Notes on the Balinese Cockfight," in Myth, Symbol, and
Culture, Norton, New York, 1971, p. 29.
[8] Geertz, "Thick Description," p. 5.
[9] Gareth Morgan, Images of Organization, Sage, Newbury Park, Calif., 1986, pp. 130-131.
[10] Pacanowsky și O'Donnell-Trujillo, "Communication and Organizational Cultures," p. 127.
[11] Michael Pacanowsky, "Communication in the Empowering Organization," in
Communication Yearbook 11, James Anderson (editor), Sage, Newbury Park, Calif., 1988, pp.
357, 362-364.
[12] Ibid., p. 357.
[13] Ibid., p. 358.
[14] Ibid., pp. 366-368.
[15] Ibid., p. 123.
[16] Michael Pacanowsky, "Slouching Towards Chicago," Quarterly Journal of Speech, Vol. 74,
1988, p. 454.
237

[17] Geertz, "Deep Play," pp. 5, 26.


[18] Pacanowsky și O'Donnell-Trujillo, "Organizational Communication," p. 137.
[19] Linda Smircich, "Concepts of Culture and Organizational Analysis," Administrative Science
Quarterly, Vol. 28, 1983, pp. 339-358.
238

CAPITOLUL 22. ABORDAREA ORGANIZAȚIILOR DIN PERSPECTIVA TEORIEI


CRITICE
a lui Stanley Deetz

Filmul Roger și eu din 1989 dramatizează încercarea întinsă pe durata a trei ani a
regizorului Michael Moore de a-l intervieva personal pe Roger Smith, inaccesibilul președintele
al consiliului de administrație al companiei General Motors [1]. O scenă de la începutul filmului
îl arată pe Smith anunțând planul companiei de a închide unsprezece fabrici, o măsură „de
austeritate” care concedia 30.000 de muncitori din Flint, Michigan, locul de naștere al lui GM,
cea mai mare corporație industrială din lume. Moore spune publicului că dorește să-l invite pe
Roger Smith să petreacă o zi în Flint vorbind cu muncitorii rămași șomeri și cu familiile
acestora. Mai târziu, Moore se referă la acest film ca fiind o „comedie neagră, satiră socială,
«documentar parodie»” [2], deoarece pune în contrast belșugul autosuficient al managerilor
corporaților cu sărăcia disperată a oamenilor care nu găsesc de lucru. Criticii au descris filmul ca
amuzant într-un mod abil și mulți l-au pus pe lista lor de „cele mai bune zece filme ale anului”.
Roger și eu personalizează consecințele „micșorării” corporative. Moore îl arată în mod
repetat pe adjunctul unui șerif evacuând oamenii din propriile cămine, în timp ce le clădește
catrafusele pe trotuar. („Nu-i nimic personal; îmi fac doar meseria.”) De asemenea, el
înregistrează valorile în creștere ale crimelor violente, ale bolilor mentale și ale familiilor
destrămate de care urmează concedierilor masive. În această perioadă, revista Banii a clasat
orașul Flint ca cel mai nepotrivit oraș de locuit în Statele Unite. Spectatorii se conving de acest
lucru atunci când Moore intervievează o femeie rămasă fără slujbă care pusese un anunț în fața
casei: „Iepuri de vânzare – animale de companie sau pentru carne”. „Doamna cu iepurașii”
vorbește despre vremurile grele în timp ce ține în brațe un iepure mare și alb, mângâindu-i
absentă blana. Apoi ciomăgește, jumulește și taie gâtul animalului în mai puțin de un minut,
explicând că asta trebuie să facă practic pentru a supraviețui.
Filmul lui Moore atinge îngrijorarea crescândă a americanilor că ceva nu e în ordine cu
modul în care hotărârile se iau la cele mai înalte niveluri economice și guvernamentale. Dacă
susținătorii industriei de automobile se plâng că redactarea superficială a decretului corporativ a
creat impresia nejustificată că Flint e prădat, nimeni nu contestă impactul devastator al hotărârii
din 1985 a companiei AT&T de a concedia 40.000 de angajați în mijlocul unei perioade de
imense creșteri de profit ale corporației. Alegerile pe care le-au făcut GM și AT&T arată că
multe dintre hotărârile corporațiilor majore se iau fără considerație față de efectele acestora
asupra angajaților, comunităților sau a mediului înconjurător. Așa cum a demonstrat Michael
Moore, corporația modernă este protejată de controlul public modern, însă este locul unde se iau
deciziile esențiale care afectează viața de fiecare zi a cetățenilor.
Stanley Deetz, profesor de comunicare la Universitatea Rutgers a creat o teorie critică a
comunicării pentru a explora modalitățile în care se poate garanta sănătatea financiară a
corporațiilor și în același timp se poate mări reprezentarea diverselor interese umane, adesea de
natură non-economică. El realizează acest lucru arătând că în primul rând corporațiile au devenit
instituții politice, nu numai economice. Apoi, el se servește de progresele din teoria comunicării
pentru a scoate în evidență modul în care practicile comunicaționale în cadrul organizațiilor pot
denatura procesul decizional. În final, el schițează modul în care întreprinderile pot deveni mai
productive și mai democrate prin reforme în comunicare.

COLONIZAREA CORPORATIVĂ A VIEȚII COTIDIENE


239

Deetz vede în corporațiile multinaționale cum ar fi GM, AT&T, IBM, Time-Warner și


Amoco forțele dominante ale societății – mai puternice decât biserica, statul sau familia în
capacitatea de-a influența viața indivizilor. De exemplu, mai mult de 90% din produsele mass
media – ziarele, producțiile televizate, cablul, liniile telefonice și sateliții – constituie
proprietatea unui număr restrâns de corporații [3]. Deetz observă că raporturile permanente ale
Dow-Jones Industrial Average scot în evidență absența unei indexări echivalente a artelor, a
domeniilor îngrijirii sănătății sau a calității mediului înconjurător. Preocuparea media față de
bunăstarea corporativă face ca remarca curioasă a candidatului prezidențial Steve Forbes, potrivit
căreia „economia și valorile sunt unul și același lucru” să sune aproape rezonabil [4].
Biroul directorului unei corporații este locul unde se iau cele mai multe decizii cu privire
la utilizarea resurselor naturale, la dezvoltarea noilor tehnologii, la disponibilitatea produselor și
la relațiile funcționale dintre oameni. Deetz spune că aceste corporațiile „controlează și
colonizează” viața modernă în feluri pe care niciun guvern sau instituție publică din timpurile
feudale încoace nu le-a crezut vreodată posibile [5]. Însă, consecința controlului corporativ este
abrupta scădere a calității vieții a majorității cetățenilor.
În timpul vieții celor mai mulți dintre studenții din ziua de azi, săptămâna de lucru medie
în America a crescut de la patruzeci la cincizeci de ore, iar timpul liber a scăzut cu cele zece ore
corespunzătoare. În ciuda faptului că 85% din familiile cu copii au acum mame care lucrează în
afara propriului cămin, adevăratul lor standard de viață s-a diminuat în ultimele două decenii.
Numărul de angajați cu normă întreagă ale căror venituri au scăzut sub linia sărăciei a crescut cu
jumătate, totuși compensațiile directorilor executivi au crescut de la de 24 de ori la de mai mult
de 175 de ori față de cele ale unui muncitor obișnuit [6]. Deetz sugerează că „trebuie să ne
gândim profund ce fel de «afacere» este aceasta, cine sunt pretendenții morali, cum e organizat
privilegiul și care sunt posibilele răspunsuri democratice” [7].
Teoria comunicării a lui Deetz este „critică” prin aceea că el dorește să critice
presupunerea facilă potrivit căreia „ceea ce este bun pentru General Motors este bun pentru țară”.
Prin examinarea practicilor comunicaționale ale conducerii de vârf în cazul tipurilor de companii
care apar pe lista Fortune 500, el speră să provoace consumerismul corporativ, carierismul și
preocuparea exclusivă față de creșterea economică, care lasă cea mai mare parte a cetățenilor
lipsită de voce în chestiuni care dau formă propriilor vieți.

INFORMAȚIE VERSUS COMUNICARE: O DIFERENȚĂ CARE FACE O DIFERENȚĂ


Deetz își începe analiza provocând punctul de vedere potrivit căruia comunicarea
înseamnă transmiterea de informații. Cu toate că majoritatea specialiștilor în comunicare contestă
în prezent teoria informației a lui Shannon și Weaver (vezi Capitolul 4), modelul de conduită este
încă considerat de la sine înțeles în organizații și în viața de fiecare zi. Există o atracție intuitivă
față de ideea că simbolurile se referă la lucruri reale – că folosind cuvintele potrivite putem
exprima cunoaștere genuină. Așa cum observă Deetz: „În mod clar, publicul dorește cu adevărat
să creadă într-o realitate independentă” [8]. El ne previne, însă, că atât timp cât acceptăm
concepția potrivit căreia comunicarea este pur și simplu transmitere de informații, vom continua
să perpetuăm dominația corporativă asupra fiecărui aspect al vieții noastre.
Gândiți-vă la raportul anual al GM. Numerele cenzurate se prezintă pe ele însele ca fapte
elaborate și clasificate potrivit „procedurilor standard ale contabilității”. Însă Deetz susține că
fiecare rând al raportului este constitutiv – creat de cei care iau decizii în mediul corporativ și
care au puterea de a stabiliza propriile decizii. Ceea ce pare să fie informație lipsită de valoare
este în realitate înțeles-în-formare. Auditul de sfârșit de an nu este un fapt – este un artefact.
240

În locul modelului informațional al mesajelor, Deetz prezintă un model comunicațional


care privește limba ca fiind cel mai important mediu prin care realitatea socială este produsă și
reprodusă. El declară că „limba nu reprezintă lucruri care există deja. De fapt, limba este o parte
a producției obiectelor pe care le tratăm ca fiind evidente și naturale în cadrul societății” [9].
Umaniști precum I. A. Richards au subliniat de mult că înțelesurile se află în oameni, nu în
cuvinte (vezi Capitolul 5). Însă Deetz se îndepărtează chiar mai mult de o perspectivă
reprezentațională asupra limbii atunci când pune întrebarea: „Ale cui înțelesuri sunt în oameni?”
O dată ce acceptăm că formele organizaționale sunt continuu create și recreate prin intermediul
limbii, vom înțelege că subdiviziunile GM nu produc numai mașini, ci și înțelesuri.
Poate că oamenii care adoptă jargonul marilor afaceri nu sunt conștienți de faptul că pun
în scenă valorile corporative. De pildă, ultimul rând al unei declarații profit-versus-pierderi
înseamnă doar atât – ultimul rând al unui bilanț. Totuși, folosirea continuă de către directorii
executivi a termenului „în ultimă instanță” pentru a justifica toate hotărârile conducerii produce o
realitate percepută care interzice accesul considerațiilor non-financiare. Când cetățenii obișnuiți
încep să folosească această expresie idiomatică pentru a caracteriza factorul hotărâtor sau
esențial în procesele decizionale ale propriilor familii, ei întăresc și extind influența gândirii
corporative în viață fără măcar să înțeleagă ce fac.
Abordarea comunicațională a lui Deetz a practicilor organizaționale se opune abordării
informaționale care consideră limbajul ca fiind neutru și neutralizator. Abordarea sa
comunicațională se fundamentează pe consimțământ și participare, spre deosebire de cea
informațională, bazată pe strategie și implicare. Precum Pearce și Cronen (vezi Capitolul 6),
Deetz consideră comunicarea ca fiind o permanentă construcție socială a înțelesurilor. Însă teoria
sa critică diferă de teoria gestionarii coordonate a înțelesurilor prin aceea că Deetz crede că
chestiunea puterii traversează întreaga problematică a limbajului și comunicării. Pe Deetz nu îl
surprinde faptul că muncitorii de la GM sau cetățenii din Flint, Michigan nu au niciun cuvânt de
spus în privința închiderii fabricilor sau că regizorului Michael Moore i s-a refuzat un interviu cu
președintele consiliului de administrație al companiei, Roger Smith. El este încredințat că în
practică controlul managerial are prioritate în fața reprezentării și a sănătății pe termen lung a
companiei.
Chestiunea fundamentală în analiza mea este controlul și modul în care diferitele grupuri sunt
reprezentate în procesul decizional... Din vremea industrializării, managerii corporațiilor
americane au acționat dintr-o perspectivă filosofică a controlului. [10]
Dacă procesele decizionale corporative exclud sistematic vocile oamenilor care sunt
afectați de deciziile respective, Deetz numește practica respectivă închidere discursivă sau, mai
simplu, control managerial. Dacă procesele decizionale invită dialogul deschis între toți
acționarii, Deetz numește practica respectivă codeterminare. Combinată cu o perspectiva
constitutivă asupra comunicării, codeterminarea reprezintă „construcția colectivă prin colaborare
a sinelui, a celuilalt și a lumii” [11], despre care Deetz crede că sunt produsul democrației
participative.
Există prin urmare patru modalități diferite în care pot fi luate deciziile, inclusiv cele
corporative: strategia, consimțământul, implicarea și participarea. Analiza lui Deetz a celor
patru practici corporative oferă esența criticii sale a actului managerial.

STRATEGIA – ÎNCERCAREA EVIDENTĂ A MANAGERILOR DE A EXTINDE


CONTROLUL
241

În Roger și eu, Michael Moore se folosește de Roger Smith pentru a personifica tot ce e
greșit în General Motors. Deși Deetz empatizează cu scopul lui Moore de-a expune lipsa de
milostenie corporativă, el afirmă clar că nu managerii individuali sunt problema. Adevăratul
vinovat este managerialismul. Deetz descrie managerialismul ca pe un discurs bazat pe „un fel
de logică sistematică, o mulțime de practici de rutină și o ideologie” care pune valoare pe control
mai presus decât orice altceva [12]. Acționarii doresc profituri, muncitorii vor libertate, însă
managerii tânjesc după control.
Moore îi oferă spectatorului o imagine a controlului managerial atunci când filmează
modul autocratic în care Smith conduce adunarea anuală a acționarilor de la GM. Mulți
muncitori au experiența acelui stil dictatorial zilnic în mesajele exprimate și implicite care vin de
sus:
„Pentru că eu sunt șeful.”
„Pentru că așa spun eu.”
„Dacă nu-ți place, dă-ți demisia.”
„Faci cum spun eu sau pe-aici ți-e drumul.”
Unii angajați obiectează într-adevăr spunând, de fapt „Ia-ți slujba și dispari”, însă acest
lucru nu mărește reprezentarea. Alegerea este adesea limitată la loialitate sau demisie. Fără
opțiunea pentru o „voce”, muncitorii nu au niciun cuvânt în procesul decizional care îi afectează
în timpul celei mai mari părți a orelor de lucru. Deetz susține că, în timp ce controlul de acest tip
dispare în majoritatea corporațiilor emancipate, noi forme de control bazate pe sistemele de
comunicare împiedică orice intervenție reală a vocii unui muncitor în structurarea propriei
munci.
Proprietarii de acțiuni se confruntă cu aceeași dilemă de tipul sau-sau. Ei pot sau să-și
păstreze acțiunile sau să le vândă, însă niciuna dintre opțiuni nu le oferă o modalitate de a
influența politicile corporative. Deși conducerea se prezintă pe sine ca luând deciziile în numele
acționarilor (proprietarilor), Deetz spune că interesele celor două grupuri sunt adesea diferite.
Grație opțiunilor acționarilor și a „parașutelor de aur”, conducerea de vârf a beneficiat mai mult
decât orice alt grup de pe urma obsesiei pentru fuzionare din ultimele două decenii. În timp ce
creșterea pe termen lung ajută investitorul mediu, profitul rapid și controlul strâns al cheltuielilor
este biletul managerului în sus pe scara corporativă. Indiferent de linia de produse sau servicii a
unei companii „controlul este produsul managerial și este în cel mai clar mod acela pe care se
bazează avansarea individuală” [13].
Inițial, managerii pot privi eficiența ca pe un mijloc în realizarea scopului de a obține
profituri mai mari. Deetz e convins, totuși, că dorința de control devine curând un scop valoros în
sine. Dorința de control poate depăși dorința de performanța corporativă. Adeseori, discursul în
termeni de bani sprijină mai mult controlul decât respectul față de eficiență sau câștiguri.
Dorința de control specifică managerialismului caută mediul propice expansiunii sale, iar acesta
este banul... Tot ce nu poate fi tradus adecvat în bani este implicit eliminat, iar toate drepturile
concurente ale deciziilor cu privire la viața cuiva sunt marginalizate. [14]
Nicăieri nu este această căutare a controlului mai evidentă decât în aversiunea corporativă
față de controlul public. Regula managerială de bază pare să fie aceea potrivit căreia conflictul
trebuie „rezolvat” mai degrabă decât discutat deschis. Managerii sunt recompensați pentru că
„sting focul”, „navighează pe un mic vas” sau „fac să meargă lucrurile ca pe roate”. Natura
impersonală a acestor metafore sugerează că directorii ar trebui să pună responsabilitatea față de
companie înaintea sentimentelor personale sau a preocupărilor de natură etică. În context
corporativ, declarații de genul: „este politica companiei” și „îmi fac doar meseria” oferă
242

suficientă justificare morală pentru reprimarea aproape oricărui act de rezistență sau dezacord al
angajaților.
În afara progresului accelerat pe calea carierei manageriale, există puține dovezi că
controlul strategic ar avea efecte benefice. Deetz susține că cele mai multe succese (sau eșecuri)
corporative sunt rezultatul unor factori ce depășesc controlul managerial [15]. Controlul are însă
dezavantajele sale precise. Costurile sunt ridicate și muncitorii detestă supravegherea constantă.
Referințele frecvente la „curățarea pomilor de uscături” sau „ascunderea rotunjimilor” creează o
stare de iritabilitate de înțeles printre angajați, iar uneori teama lor se manifestă prin revolte
ascunse. De pildă, cumpărătorii deștepți au fost circumspecți în ce privește autoturismele care
proveneau de la linia de asamblare a GM din Flint după ce Smith și-a anunțat planurile de a
închide fabricile. Deoarece dominarea are aceste inconveniente, majoritatea managerilor moderni
preferă să mențină controlul prin consimțământul voluntar al muncitorului, mai degrabă decât
bazându-se pe uzul strategic al puterii brute.

CONSIMȚĂMÂNTUL – CONTROLUL CAMUFLAT LIPSIT DE OBIECȚII


Deetz nu este împotriva capitalismului, însă este încredințat de lăcomia corporațiilor.
„Corporațiile așteaptă de la angajați mai mult decât munca corectă pe o zi pentru plata corectă pe
o zi; ele doresc dragoste, respect și mai presus de toate, loialitate” [16]. Deși companiile obțin
perioadele din zi ale muncitorilor în care aceștia sunt cel mai odihniți, ageri și liberi de substanțe
chimice, se pare că nu este destul. Conducerea insistă că loialitatea față de companie trebuie să
treacă înaintea familiei, a prietenilor, bisericii și comunității. Prin procesul pe care Deetz îl
numește „consimțământ”, majoritatea angajaților oferă de bunăvoie loialitatea respectivă fără să
primească prea mult în schimb:
Consimțământul este termenul pe care îl folosesc pentru a desemna varietatea de situații și
procese în care cineva îndeplinește activ, deși inconștient, interesele altora în încercarea sa
defectuoasă de a-și servi propriile interese. Persoana respectivă este complice la propria
victimizare. [17]
Mel, un fost student al meu, este neobișnuit prin aceea că înțelege că a consimțit de
bunăvoie unor pretenții corporative la angajamentul său total. După ce a obținut un masterat în
științe economice, a fost angajat de divizia de instruire a unei corporații multinaționale. Mel a
învățat curând regula nescrisă potrivit căreia „firma e mai importantă decât familia”. Conștient că
numai jumătate din noii recruți vor supraviețui primilor doi ani, el a lucrat doisprezece ore pe zi,
șase zile pe săptămână pentru a-și demonstra valoarea. A dovedit, însă a găsit munca
nesatisfăcătoare, așa că s-a înscris la drept în timp ce soția sa lucra pentru a întreține familia.
Acum, șase ani mai târziu, Mel facturează 2400 ore pe an pentru o mare firmă de avocatură care
îi plătește un salariu nu atât de mare. Compania îl tentează cu un parteneriat în viitorul neprecizat
ca potențială recompensă pentru servicii, însă pentru moment, viața lui Mel s-a schimbat. El încă
lucrează doisprezece ore pe zi (adesea inclusiv duminica) și nu prea are ocazia să-și vadă copiii
crescând sau soția îmbătrânind. Ei i-ar plăcea să își rezolve problemele cu ajutorul unui consilier
familial, însă partenerii seniori din firma lui Mel consideră problemele emoționale un semn de
slăbiciune care ar putea leza imaginea corporației – și șansele lui de a deveni partener.
Cum reușesc companiile să obțină un târg atât de incorect cu angajații lor? Este tentant să
arăt spre dependența de muncă a lui Mel ca fiind esența problemei, însă Deetz pune vina mai
degrabă pe controlul managerial asupra limbii, informațiilor, formelor, simbolurilor, ritualurilor
și poveștilor de la locul de muncă. Deși acestea sunt practicile pe care Pacanowsky și alți
cercetători interpretativi le tratează ca indicatori ai unei culturi organizaționale date (vezi
243

Capitolul 21), Deetz le privește ca încercări de a produce și reproduce o cultură care


simpatizează interesele manageriale. Întrebarea pe care o pune nu este „Ce înseamnă toate
acestea?”, ci mai degrabă: „Ale cui înțelesuri sunt acestea?”
Toate corporațiile au propriile mulțimi de practici constitutive. O astfel de practică ce
structurează înțelesurile în firmele de avocatură este ritualul zilnic al înregistrării orelor
facturabile. Prin acest proces asociații învață să-și măsoare valoarea prin cantitatea de timp pe
care o petrec efectuând munca ce poate fi facturată clienților. Calitatea consilierii, sprijinul
emoțional și satisfacția clienților nu se introduc în registru. Identitatea de avocat (ca ființă
umană) a unei persoane se definește prin câte ore facturabile produce aceasta pentru firmă.
Practica standard de alocare a unor intervale de doisprezece minute clienților diferiți
poate da formă, într-un mod subtil, modului în care un avocat abordează viața. Pentru Mel, este
ca și cum ar auzi ticăitul periodic al contorului unui taximetrist în timp ce își monitorizează
propria productivitate. Nu este timp de „pierdut” pe arte, prietenii nefolositoare și poate chiar pe
familie. Discursul despre „orele facturabile” creează o lume în care „timpul înseamnă bani” care
curând pare normală – chiar morală.
Deetz sugerează că forța unei practici organizaționale este cea mai mare atunci când
nimeni nici măcar nu se gândește la ea. Dacă ar fi ca cineva să chestioneze o astfel de rutină,
angajații ar întâmpina dificultăți încercând să explice de ce aceasta este procedura de operare
standard. Cel mai bun răspuns pe care l-ar putea propune ar fi un non-răspuns: „Așa se fac
lucrurile pe aici”. Practicile care au această calitate de la sine înțeleasă sunt adesea echivalate
bunului simț. Fără a înțelegere clar că de fapt comunicarea produce în loc să reflecte realitatea,
angajații vor consimți fără să știe mentalității manageriale care dorește să extindă controlul
managerial.

IMPLICAREA – EXPRIMAREA LIBERĂ A IDEILOR


Pentru oricine deține o miză în deciziile corporative (noi toți?), trecerea de la controlul
managerial la codeterminare este o mișcare esențială. În termeni politici, ea reprezintă o
schimbare de la autocrație la democrația liberală – de la deciziile manageriale realizate în spatele
ușilor închise la discuțiile deschise în care toată lumea are oportunitatea de a-și exprima ideile.
Implicarea angajaților în alegerile corporative au început cu o cutie pentru lăsat sugestii
montată pe un perete. În unele companii această invitație la exprimare a evoluat pe parcursul
deceniilor înspre forumuri deschise care arătau precum întrunirile din orașele timpurii americane.
În varianta lor cea mai fericită, aceste încercări de democratizare corporativă se bazează pe
dedicarea față de libera exprimare și pe valoarea unei piețe deschise a ideilor. (Vezi etica alegerii
semnificative a lui Nilsen.) Însă, Deetz observă că acest model democratic liberal funcționează
doar în companiile în care toată lumea împărtășește aceeași mulțime comună de valori [18]. În
societatea eterogenă, postmodernă de azi, rar este cazul.
În timp ce supraveghează practicile comunicaționale ale corporațiilor, Deetz trage
concluzia că „dreptul la exprimare pare mai important decât dreptul de a fi informat sau cel de a
influența” [19]. Prin implicarea în discuțiile despre politicile companiei, angajații au șansa de a
da voce revendicărilor lor, de a-și declara dorințele și de a recomanda modalități de lucru
alternative. Mulți manageri folosesc aceste sesiuni ca mod de a da angajaților șansa de a se
elibera de nemulțumiri. Pledoaria nu înseamnă negociere. Când muncitorii află că ideile lor nu
sunt reprezentate în deciziile finale, devin rapid cinici în privința procesului. Deetz crede că
acesta este un lucru tragic:
244

Combinația dintre o credință într-o „realitate” și cinism este dezastruoasă pentru o democrație.
Convingerea că toate tezele sunt pur și simplu opinii este folosită pentru a opri discuțiile în loc de
a le începe. [20]

PARTICIPAREA – DEMOCRAȚIA ACȚIONARILOR ÎN ACȚIUNE


Teoria lui Deetz a comunicării este critică, însă nu doar negativă. Cu toate că, el critică
puternic strategia managerială a controlului mereu mai mare asupra muncitorilor, plănuirea
consimțământului acestora și garantarea libertății lor de exprimare fără a le da voce în luarea
deciziilor, el crede de asemenea că deciziile comune, deschise la locul de muncă sunt posibile.
Deetz este încredințat că „participarea democrată plină de sens creează cetățeni mai buni și
opțiuni sociale mai bune și oferă avantaje economice importante” [21]. Unul dintre obiectivele
teoriei sale este acela de a revendica posibilitatea negocierii deschise a puterii.
Prima mișcare pe care o face Deetz este să extindă lista persoanelor care ar trebui să aibă
un cuvânt de spus în modul în care este condusă o companie. El vede cel puțin șase categorii de
acționari cu multiple nevoi și dorințe [22]:
Investitorii doresc siguranța capitalului și recuperarea decentă a investiției lor.
Muncitorii doresc un salariu rezonabil, condiții de lucru sigure, șansa de a fi mândri de munca lor,
securitatea angajării și timp pentru familiile lor.
Consumatorii doresc bunuri și servicii de calitate la un preț corect.
Furnizorii doresc o cerere stabilă pentru resursele pe care le oferă și plata la timp după furnizare.
Comunitățile gazdă doresc să fie plătite pentru serviciile pe care le oferă, angajarea stabilă,
îngrijirea mediului înconjurător și sporirea, nu scăderea calității vieții familiale și publice.
Societatea mai largă și comunitatea globală dorește grijă față de mediul înconjurător, stabilitate
economică, civilizație globală și tratament corect aplicat tuturor grupurilor sale constitutive
(rasiale, etnice, sexuale...).
Deetz observă că unii acționari și-au asumat riscuri mai mari și au făcut investiții pe
termen mai lung într-o companie decât proprietarii tipici de acțiuni sau managerii de cel mai înalt
nivel [23]. El consideră că este imperativ ca aceia care sunt afectați de deciziile corporative să
aibă un cuvânt de spus în modul în care se iau deciziile respective. Desigur, această poziție
merge împotriva noțiunilor tradiționale care prevăd drepturi exclusive de partea acționarilor sau
prerogative exclusive de partea managerilor, însă Deetz spune că nu există un fundament legitim
pentru privilegierea unui grup de acționari în detrimentul altuia. El ne reamintește că natura nu a
făcut corporații – noi le-am făcut.
Drepturile și responsabilitățile oamenilor nu sunt date în avans prin natură sau printr-o structură
privilegiată, universală, ci se negociază prin interacțiune. [24]
Participanții la interacțiunea pe care Deetz o imaginează ar putea include oamenii
portretizați în Roger și eu – pe președintele consiliului administrativ Roger Smith; pe un
muncitor la linia de asamblare; pe proprietarul unui Chevy; pe adjunctul de șerif Dan, care
evacuează oamenii din căminele lor; și pe doamna cu iepurașii. Poate că regizorul Moore ar intra
și el ca reprezentant al societății mai largi. Cu siguranță discuțiile ar fi aprinse. Din perspectiva
lui Deetz, acesta ar fi un lucru bun.
Managerialismul reprimă conflictele prin închidere discursivă, privand sistematic
acționarii de orice fel de reprezentare reală. Deetz ar dori ca managerii să ia rolul mediatorilor
mai degrabă decât pe cel al celor care încearcă să convingă, coordonând astfel interesele
conflictuale ale tuturor părților afectate de deciziile corporative. El înțelege că chiar și acei
manageri care sunt dedicați dialogului deschis s-ar simți nesiguri pe măsură ce renunță la control.
El sugerează că o modalitate fericită de a începe este de a-și „complica” percepțiile în privința
245

subordonaților fiind prezenți în jurul lor, vorbind cu ei, aflând despre speranțele, visurile,
temerile, valorile și nevoile acestora. Michael Moore avea dreptate. Roger Smith trebuia să
meargă la Flint.

CORPORAȚIA SATURN – UN MODEL AL PARTICIPĂRII ACȚIONARILOR


În perioada când Michael Moore încerca să îl intervieveze pe Roger Smith, General
Motors a creat o filială aflată total în proprietatea sa pentru construcția unui autoturism care să
concureze cu importurile japoneze în ce privește calitatea și prețul – Saturn. Deetz citează
corporația Saturn ca pe un exemplu al beneficiilor care apar atunci când dezbaterea și negocierea
iau locul controlului managerial. Cazul Saturn este deosebit de impresionant pentru că toți cei
7000 de angajați la fabrica din Spring Hill, Tennessee participă la procesul decizional la locul de
muncă, iar inovațiile pe care le creează au loc în contextul unei industrii extrem de competitive
ce presupune muncă susținută și birocrații manageriale. Cum s-a dovedit, Saturn face multe din
lucrurile pe care Deetz le recomandă [25]:
1. Creează un loc de muncă în care fiecare membru gândește și acționează ca un
proprietar. Mai demult, când managerii au sugerat relaxarea temporară a calității pentru a ajunge
din urma cererile comercianților, muncitorii au protestat și, în ultima instanță, i-au convins că
este în interesul companiei pe termen lung să construiască un automobil în care consumatorii să
aibă încredere.
2. Gestionarea muncii trebuie reintegrată acțiunii de a munci. Conducerea și angajații lui
Saturn lucrează umăr la umăr în echipe de câte șase până la cincisprezece membri. Membrii
echipelor au un cuvânt de spus în alegerea conducătorilor, așa că responsabilitatea circulă în
ambele direcții.
3. Informațiile de calitate trebuie să fie răspândite pe scară largă. La Saturn, întreaga
informație, inclusiv cea financiară este împărtășită deschis de către toți angajații. Muncitorii află
ceea ce trebuie să știe pentru a lua decizii informate; sunt de asemenea implicați în producerea
cunoașterii.
4. Structura socială trebuie să crească de jos în sus, mai degrabă decât să fie întărită de
sus în jos. Echipele de lucru de la Saturn au autoritatea, responsabilitatea și resursele de a
planifica bugetul, a programa munca, a desemna sarcini, a inspecta calitatea, a controla
inventarul, a angaja și instrui noi muncitori, a programa vacanțele, a se coordona cu alte echipe și
a presta toate funcțiile care să-i facă productivi.
Deși nu toate merg bine la fabrica Saturn, automobilul pe care îl produc merge bine. În
fiecare an, revista Relatările consumatorului o alege ca fiind una dintre cele mai bune din
categoria sa. Așa cum vă așteptați, satisfacția muncitorilor, dedicarea și loialitatea lor sunt
ridicate. Până acum, profiturile lui Saturn sunt constante, însă nu atât de spectaculoase pe cât
sperase GM că vor fi. Desigur, raportul anual nu arată valoarea unei companii responsabile față
de societate sau valoarea transferului tehnologic către alte uzine GM.
Deetz se simte încurajat să creadă că democrația la locul de muncă este viabilă din punct
de vedere financiar. El observă că dacă ar fi ca Saturn să falimenteze, criticii ar da vina pe
participarea acționarilor. E curios, spune el, „că mii de companii orientate spre control și
iresponsabile falimentează în fiecare an. Rar se menționează orientarea lor spre control și
iresponsabilitatea socială ca motive ale acestui eșec” [26].

COMENTARII CRITICE: ESTE DEMOCRAȚIA LA LOCUL DE MUNCĂ DOAR UN


VIS?
246

Abordarea lui Deetz a procesului decizional corporativ este intrinsec atractivă pentru că
este construită pe valori pe care mulți dintre noi cei din domeniul comunicării le împărtășim.
Deetz afirmă importanța participării democratice, a corectitudinii, egalității, diversității și
cooperării.
Fără îndoială, insistența lui Deetz asupra naturii constitutive a comunicării ne poate ajuta
să înțelegem practicile consimțirii la locul de muncă. Totuși, pledoaria sa pentru drepturile
acționarilor și pentru democrația participativă nu este cu necesitate o consecință a perspectivei
sale construcționiste asupra comunicării. De fapt, agenda sa reformatoare poate fi împiedicată.
Dacă, contrar Declarației de Independență, nu există adevăruri de la sine înțelese pe care să
construim, atunci totul este în joc și nu prea are sens să presupunem că avem dreptul de a
participa la deciziile care ne afectează.
Realismul politic poate fi o altă problemă. Așa cum se aplică vieții corporative, teoria lui
Deetz este o critică a managerialismului. Robert McPhee, profesor de comunicare la
Universitatea din Wisconsin la Milwaukee oferă un rezumat întrucâtva ironic: „Dacă n-am găsi
că este natural și drept și inevitabil să predăm puterea managerilor, totul ar fi diferit, iar
problemele noastre ar fi rezolvate” [27]. Deși o caricatură, această teză subliniază natura
problematică a negocierilor acționarilor pe care Deetz o descrie și dificultatea incredibilă de a-i
aduce pe toți la masă ca egali. Dacă reformele lui Deetz nu pot fi implementate, atunci
criticismul lui Branislav Kovacic, profesor la Universitatea Hartford ar fi adecvat. El consideră
teoria lui Deetz a comunicării organizaționale ca una dintre cele mai „elegante, îngrijite și care
inspiră respect edificii teoretice irelevante din punct de vedere socio-cultural” [28].
Deetz admite că o alternativă pozitivă la managerialism este dificil de elaborat în
concepție și în practică [29]. I-ar plăcea să facă mai mult, însă democrația nu a fost niciodată
simplă și ordonată. Pesemne că cerem prea mult de la o singură teorie: să realizeze o reformă a
concepțiilor de bun simț în privința comunicării și a afacerilor private în același timp. Mișcarea
de la controlul managerial la codeterminare este un salt calitativ. Deetz se simte încurajat, totuși,
de numărul companiilor care au început să implementeze modele cel puțin modificate de
acționari în procesul decizional. El speră că teoria sa va prelungi dialogul și va grăbi tendința
respectivă. În acest scop închei acest capitol cu următoarele sale cuvintele:
Corporațiile sunt locuri politice, pentru că ele iau decizii critice pentru public. Dacă le considerăm
pur și simplu niște entități economice private, omitem atât importanța acestor alegeri publice, cât
și legitimitatea intereselor unei varietăți de acționari în afara proprietarilor. Conducerea... se
concentrează pe control, în loc să acționeze ca un coordonator al acestor interese variate ale
acționarilor... Moral și practic, trebuie să extindem capacitatea de a reprezenta segmente mai largi
ale societății, precum și valoarea acestora. [30]

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Deetz pune în contrast modelele informaționale, care presupun că limba reflectă realitatea, cu
modelele comunicaționale, care presupun că realitatea iese la iveală din relația dintre sine,
ceilalți, limbaj și lume. Ce alte teorii au dat deja seama, în mod adecvat, de modelul
comunicațional?
2. Managerii folosesc strategiile și consimțământul pentru a obține controlul asupra
subordonaților. Potrivit lui Deetz, care practică este mai eficientă? De ce?
3. Modelul acționarilor necesită participare, nu doar implicare. Care este diferența dintre cele
două practici?
247

4. În ce măsură sunteți de acord cu următoarea teza: „Autocrația la locul de muncă este prețul pe
care îl plătim pentru democrația de după program”. Se aplică egal muncii în sala de cursuri?

NOTE
[1] Roger & Me, produs și regizat de Michael Moore, Dog Eat Dog Films, distribuit de Warner
Bros.
[2] Time, 12 februarie 1990, p. 58.
[3] Stanley Deetz, Transforming Communication, Transforming Business: Building Responsive
and Responsible Workplaces, Hampton, Cresskill, N. J., 1995, p. 33.
[4] Time, 29 ianuarie 1996, p. 24.
[5] Stanley Deetz, Democracy in an Age of Corporate Colonization: Developments in
Communication and the Politics of Everyday Life, State University of New York, Albany, 1992,
p. 349 și p. 15.
[6] Time, 5 februarie 1996, p. 45.
[7] Deetz, Democracy, p. 43.
[8] Deetz, Transforming Communication, p. 68.
[9] Deetz, Democracy, p. 129.
[10] Deetz, Transforming Communication, p. 4.
[11] Stanley Deetz, "Future of the Discipline: The Challenges, the Research, and the Social
Contribution," in Communication Yearbook 17, Stanley Deetz (editor), Sage, Newbury Park,
Calif., 1994, p. 577.
[12] Deetz, Democracy, p. 222.
[13] Ibid., p. 217.
[14] Ibid., p. 235.
[15] Ibid., p. 310.
[16] Deetz, Transforming Communication, p. 114.
[17] Ibid., p. xv.
[18] Ibid., p. 85.
[19] Deetz, Democracy, p. 47.
[20] Deetz, "Future of the Discipline," p. 587.
[21] Deetz, Transforming Communication, p. 3.
[22] Ibid., pp. 50-51.
[23] Ibid., p. 2.
[24] Deetz, Democracy, p. 169.
[25] Deetz, Transforming Communication, pp. 170, 175-184.
[26] Ibid., p. 182.
[27] Robert McPhee, "Comments of Stanley Deetz's Democracy in an Age of Corporate
Colonization," lucrare susținută la convenția anuală din 1995 a Speech Communication
Association, San Francisco, noiembrie 15-18, 1995.
[28] Branislav Kovacic, "The Movement and Watershed Research Traditions in Human
Communication," in Watershed Research Traditions in Human Communication Theory, Donald
Cushman și Branislav Kovacic (editori), State University of New York, Albany, 1995, p. 302.
[29] Deetz, "Future of the Discipline," p. 581.
[30] Deetz, Transforming Communication, pp. 173-174.
248

RETORICA PUBLICĂ

În ciuda a ceea ce citiți în ziare, retorica nu este cu necesitate un cuvânt murdar. Pentru
cetățenii din Grecia antică, a ști cum să vorbească în public era parte din responsabilitatea lor
democratică. Abilitatea retorică era o îndemânare ce ținea de supraviețuirea în politica aspră a
forumului roman. „Pentru marea majoritate a studenților, educația superioară însemna a lua lecții
de la retor, a învăța arta retoricii de la acesta” [1]. În urma declinului Romei, biserica a explorat
instrumentul retoricii pentru a menține și răspândi credința. Când s-a înstăpânit Renașterea,
studiul retoricii s-a mutat în universități, ca unul dintre subiectele centrale ale trivium-ului:
logică, gramatică și retorică. În fiecare împrejurare, profesorii și profesioniștii susțineau arta
retoricii ca mijloc de garantare a faptului că cei care spuneau adevărul nu vor fi în dezavantaj
atunci când încearcă să cucerească inimile și mintea unui public.
Aristotel a definit retorica drept „capacitatea de a vedea în fiecare caz particular
mijloacele disponibile de persuasiune” [2]. Ea concentrează atenția asupra actului intenționat de
a folosi cuvinte pentru a obține un efect. Folosesc expresia retorica publică în această secțiune
pentru a mă referi la un context discursiv în care oratorul are oportunitatea de a monitoriza și a se
adapta răspunsului publicului său imediat. Retoricienii au fost mereu interesați în mod deosebit
de raționamentul judiciar, de dezbaterea legislativă, de adunările politice, de predicile religioase
și de mesajele exprimate cu ocazia sărbătorilor speciale.
Grecii și romanii distingeau cinci părți sau diviziuni ale studiului retoricii:
1. Invenția – descoperirea argumentelor convingătoare;
2. Dispoziția – organizarea materialului în vederea obținerii celei mai puternice influențe;
3. Stilul – alegerea limbajului adecvat;
4. Acțiunea – coordonarea vocii și a gesturilor;
5. Memoria – stăpânirea și repetiția conținutului.
Cu posibila excepție a memoriei, aceste „cinci canoane ale retoricii” cer ca oratorul să
analizeze și apoi să se adapteze unui grup anume de ascultători. Putem, desigur, reacționa față de
ideea adaptării la public în două modalități diferite. Dacă privim oratorii care își ajustează
mesajul pentru a se potrivi unui public anume într-o lumină pozitivă, vom lauda sensibilitatea lor
retorică și flexibilitatea. Dacă îi privim negativ, îi vom condamna pentru încercările lor cinice și
lipsa de dedicație față de adevăr. Gândirea retorică pe parcursul istoriei oscilează între acești doi
poli conflictuali. Cuvintele celor mai mulți retoricieni reflectă tensiunea pe care o simt între „a
spune lucrurilor pe nume” și a le spune într-un fel în care publicul le va asculta.
Filosoful grec Platon considera că retorica înseamnă în cea mai mare parte lingușire.
Departe de a o vedea ca pe o artă, el a descris retorica drept „iscusință” – similară gătitului sau
folosirii abile a cosmeticelor. Ambele sunt încercări de a face lucrurile să pară mai bune decât
sunt de fapt [3]. Totuși, în ciuda disprețului său, Platon a imaginat o retorică ideală bazată pe
înțelegerea de către un orator a ascultătorilor a căror natură și dispoziții diferă:
El trebuie apoi să descopere ce fel de cuvântare se potrivește fiecărui tip de natură. Când acest
lucru este împlinit, el trebuie să aranjeze și să împodobească fiecare cuvântare în așa fel încât să
prezinte sufletelor complicate și nestatornice discursuri complexe, discursuri acordate precis
fiecărui capriciu schimbător al sufletelor complicate – în timp ce sufletului simplu trebuie să îi
prezinte o cuvântare simplă. [4]
Discursul ideal al lui Platon era o formă elitistă de dialog destinată consumului privat,
mai degrabă decât celui public. Acest mod de comunicare filosofic, unu la unu este cunoscut sub
numele de dialectică (a nu se confunda cu teoria economică a lui Marx). Spre deosebire de
249

oratoria tipică din Atena, prin care oratorii se adresau unor publicuri largi pe probleme civice,
dialectica lui Platon se concentra asupra explorării Adevărurilor eterne într-un decor intim.
Platon spera că dialectica filosofică va înlocui retorica publică. I-a revenit celui mai bun
student al lui Platon, Aristotel, să dea un nou impuls retoricii ca disciplina academică serioasă. În
urmă cu mai bine de 2000 de ani, Retorica lui Aristotel explora sistematic subiecte precum
oratorul, mesajul și publicul. Capitolul 23 prezintă teoria sa asupra retoricii, care în cea mai mare
parte a făcut față testului timpului. Ideile sale alcătuiesc o proporție mare din sfaturile prezentate
în textele contemporane despre discursul public. Aristotel a definit retorica drept arta descoperirii
tuturor mijloacelor disponibile de persuasiune, însă concepția sa nu rezolvă problema modului în
care un public poate fi determinat să asculte adevăruri dificile.
Retoricienii religioși trăiesc în interiorul aceluiași paradox. În multe feluri, apostolul
Pavel părea să personifice iubitul diferitelor suflete pe care îl descria mai devreme Platon. În
prima sa scrisoare către corinteni, Paul reamintește oamenilor din Corint că a luat o decizie
conștientă de a-și lăsa mesajul să vorbească de la sine („Cuvântarea mea și proclamația mea nu
conțineau cuvinte plauzibile de înțelepciune” [5]). Totuși, ulterior în scrisoare el subliniază o
strategie retorică conștientă („Am devenit toate lucrurile pentru toți oamenii, încât aș putea
pentru numele domnului salva câțiva” [6]). Patru secole mai târziu, Augustin a continuat să
justifice folosirea conștientă a retoricii de către biserică. De ce, întreb el, ar trebui apărătorii
adevărului să țină cuvântări lungi și plicticoase, derutante și plictisitoare, când cuvântările
mincinoșilor sunt scurte, clare și convingătoare?
Tensiunea dintre logica unui mesaj și atractivitatea sa pentru un public nu se rezolvă
simplu atunci când universitatea devine locul retoricii. Filosoful britanic Francis Bacon a căutat
să integreze cele două preocupări atunci când a scris că „datoria retoricii este să aplice Rațiunea
Imaginației pentru o mai bună mișcare a voinței” [7]. Savantul francez Peter Ramus a oferit o
soluție mai radicală problemei. El a împărțit cele cinci canoane ale retoricii în două părți.
Invenția, dispoziția și memoria au devenit provincia logicii. Acest lucru a lăsat numai stilul și
acțiunea retoricienilor spre explorare și, timp de secole, retorica a fost preocupată mai mult de
formă decât de substanță.
Profesorii americani de retorică l-au redescoperit pe Aristotel la începutul anilor 1900.
Așa cum am subliniat în Capitolul 2, neo-aristotelianismul a devenit etalonul cercetării și
practicii retorice. Însă nu toți specialiștii se mulțumesc să analizeze discursurile folosind
categoriile lui Aristotel ale argumentelor logice, emoționale și etice. Trei retoricieni ai secolului
XX au oferit alternative viabile modului de gândire al lui Aristotel.
„Noua retorică” a lui I. A. Richards este prima opțiune. Am discutat deja studiul său al
neînțelegerilor și al remediilor acestora în Capitolul 5. Kenneth Burke oferă o a doua „nouă
retorică”. El susține că identificarea unui orator cu publicul său este un mod mai bun de a
înțelege drama umană decât „vechea retorică” a persuasiunii a lui Aristotel. Walter Fisher
argumentează că „paradigma lumii raționale” a lui Aristotel este prea limitată. El privește
întreaga comunicare ca pe o poveste și oferă „paradigma sa narativă” ca noua modalitate de a
înțelege atât retorica privată, cât și pe cea publică. Prezint dramatismul lui Burke în capitolul 24
și paradigma narativă a lui Fisher în Capitolul 25.
În ciuda pretențiilor de noutate ale lui Richards, Burke și Fisher, fiecare teoretician
trebuie să se confrunte cu vechea întrebare cu care s-a confruntat Aristotel: „Cum miști un public
fără să-ți schimbi mesajul sau să-ți pierzi integritatea?” Pe măsură ce citiți, vedeți care teoretician
vine cu un răspuns care să vă mulțumească cel mai mult.
250

NOTE
[1] Henri Marrou, A History of Education in Antiquity, George Lamb (traducător), University of
Wisconsin, Madison, 1982, p. 194.
[2] Aristotle, On Rhetoric: A Theory of Civil Discourse [Retorica, Editura Univers Enciclopedic
Gold, București, 2004], George A. Kennedy (editor și traducător), Oxford University, New York,
1948, p. 36.
[3] Plato, Gorgias [Gorgias, Editura Vestala, București, 2016], Lane Cooper (traducător),
Oxford University, New York, 1948, p. 122.
[4] Plato, Phaedrus [Phaidros, Editura Humanitas, București, 2016], 277, W. C. Helmbold și W.
B. Rabinowitz (traducători), Bobbs-Merrill, Indianapolis, 1956, p. 72.
[5] 1 Corinthians 2:4, versiunea standard revizuită a Bibliei.
[6] 1 Corinthians 9:22, versiunea standard revizuită a Bibliei.
[7] Hugh C. Dick (editor), Selected Writings of Francis Bacon, Modern Library, New York,
1955, p. x.
251

CAPITOLUL 23. RETORICA


lui Aristotel

Aristotel a fost studentul lui Platon în epoca de aur a civilizației grecești, cu patru secole
înainte de nașterea lui Christos. El a devenit un respectat instructor la Academia lui Platon, însă
s-a contrazis cu mentorul său în privința locului discursului public în viața ateniană.
Atena era plină de profesori auto-instituiți care foloseau discursul public pentru a obține
faimă și profit. Numiți sofiști, acești „ucigași plătiți” declamau discursuri, scriau discursuri și îi
învățau pe alții să elaboreze discursuri. Unii dintre ei făceau aceste lucruri fără să aibă vreo
preocupare evidentă pentru adevărul mesajului lor. Platon a ironizat instrumentele oratorice ale
sofiștilor, destituind tehnicile lor care făceau pe plac mulțimilor, pe temeiul similarității lor cu
îndemânarea de a găti sau cu folosirea măgulitoare a cosmeticelor – pe care le percepea ca având
ca scop a face ceva să pară mai bun decât este de fapt. Suspiciunea sa se oglindește astăzi în
modul negativ în care oameni folosesc termenul pur și simplu retorică pentru a eticheta discursul
avocaților „vicleni”, al politicienilor „abili”, al predicatorilor „vrăjitori” și al agenților de vânzări
„guralivi”.
Aristotel, ca și Platon, deplângea demagogia oratorilor care se serveau de propria
îndemânare pentru a mișca un public, în timp ce arătau o indiferență degajată față de adevăr.
Însă, spre deosebire de Platon, el vedea instrumentele retoricii ca pe niște mijloace neutre cu
ajutorul cărora oratorul putea fie să atingă scopuri nobile, fie să prelungească frauda: „Corect
implicate, ele realizează cele mai mari binecuvântări; implicate incorect, ele realizează cea mai
mare distrugere”. Aristotel credea că adevărul deține superioritate morală, care îl face mai
acceptabil decât falsitatea. Însă oponenții lipsiți de scrupule ai adevărului pot prosti un public
incult dacă nu apare un orator etic care să utilizeze toate mijloacele posibile de persuasiune
pentru a se opune erorii. Oratorii care neglijează arta retoricii nu pot învinui pe altcineva decât pe
ei înșiși atunci când ascultătorii lor aleg falsitatea. Succesul necesită înțelepciune și elocvență.
Atât Politica cât și Etica lui Aristotel sunt cărți șlefuite și bine organizate, comparativ cu
proza și organizarea complicată a textului său despre retorică. Evident, Retorica constă în notele
de prelegeri prelucrate pentru cursul său de la Academie. În ciuda naturii inegale a scriiturii,
Retorica este un studiu explorator al psihologiei publicului. Instruirea sofistică pentru adresa
publică necesită memorarea pe dinafară a cuvântărilor celebre; manualele de instrucție conțineau
puțin mai mult decât variate tehnici de a stârni răspunsuri emoționale din partea maselor. Însă
Aristotel a ridicat retorica la rangul de știință prin explorarea sistematică a efectelor oratorului,
discursului și publicului. El a privit folosirea de către un orator a cunoașterii sale ca pe o artă.
Foarte probabil, textul pe care departamentul dumneavoastră de comunicare îl folosește pentru
cursurile de discurs public este în principiu o remodelare contemporană a analizei publicului pe
care Aristotel a oferit-o acum 2300 de ani.

RETORICA: A FACE PERSUASIUNEA POSIBILĂ


Aristotel considera ca funcția retoricii este descoperirea în fiecare caz a „mijloacelor
disponibile de persuasiune”. El nu a spus niciodată explicit ce înțelege prin persuasiune, însă
preocuparea sa pentru metodele necoercitive face să fie clar că eliminase forța legii, tortura și
războiul. Clasificarea sa în trei categorii a situațiilor discursive potrivit naturii publicului arată că
avea în minte afacerile de stat.
Primul în clasificarea lui Aristotel este discursul judiciar (forensic), care se adresează
judecătorilor care încearcă să decidă faptele în ce privește vinovăția sau inocența unei persoane.
252

Pledoariile finale ale procurorului Marcia Clark și avocatului Johnnie Cochran în procesul lui O.
J. Simpson sunt exemple de retorică judiciară centrată pe acuzare și apărare. Al doilea, discursul
politic (deliberativ) încearcă să influențeze legislatorii sau electoratul care decide viitoarele
politici publice. În 1996, dezbaterile prezidențiale le-au dat lui Bill Clinton și Bob Dole șansa de
a-și influența votanții nehotărâți. Al treilea, discursul ceremonial (epidictic) acoperă cu laude sau
blamari pe un altul pentru folosul spectatorilor. Lincoln a declamat adresa sa de la Gettysburg
pentru a cinsti „bravii bărbați, vii și morți, care au luptat aici”.
Deoarece studenții săi erau familiarizați cu stilul întrebare-răspuns al dialogului socratic,
Aristotel a clasificat retorica drept duplicat sau vlăstar al dialecticii. Dialectica este discuție unu
la unu; retorica este o persoană care se adresează mai multora. Dialectica este o căutare a
adevărului; retorica încearcă să demonstreze adevărul care deja a fost găsit. Dialectica răspunde
întrebărilor filosofice generale; retorica răspunde unor întrebări particulare, practice. Dialectica
se confruntă cu adevărul; retorica are de-a face cu probabilitatea. Aristotel a considerat această
ultima distincție deosebit de importantă: retorica este arta de a descoperi modalități de a face
adevărul să para mai probabil în fața unui public ce nu este complet convins.

FORMELE DE ARGUMENTARE: LOGOS, ETHOS, PATHOS


Potrivit lui Aristotel, mijloacele disponibile de persuasiune se bazează pe trei tipuri de
argumente: logice (logos), etice (ethos) și emoționale (pathos). Argumentarea logică vine din
linia raționamentului discursului, argumentul etic este modul în care caracterul oratorului se
dezvăluie prin intermediul mesajului, iar argumentul emoțional este sentimentul pe care discursul
îl obține de la ascultători. Forme de logos, ethos și pathos sunt prezente în orice prezentare
publică, însă pesemne nicio altă cuvântare modernă nu a adus toate cele trei forme de
argumentare împreună atât de eficient ca discursul lui Martin Luther King, Jr., „Am un vis”,
declamată în timpul marșurilor pentru drepturile civile în Washington, D. C., în 1963. Ne vom
uita la acest discurs pe parcursul acestui capitol pentru a ilustra teoria retorică a lui Aristotel.

Studiu de caz: „Am un vis”


La sfârșitul lui august 1963, o jumătate de milion de oameni s-au adunat la Memorialul
Lincoln într-un marș de amploare în Washington. Adunarea a împlinit vara lungă, fierbinte a
protestelor împotriva discriminării rasiale din sud. (Filmul Mississippi Burning portretizează
unul dintre tragicele conflicte rasiale ale anului.) Cu două luni înaintea marșului, președintele
John F. Kennedy depusese un proiect de lege a drepturilor civile la Congres care ar fi început să
rectifice nedreptățile rasiale, însă existau îndoieli serioase că legea va trece de Congres.
Organizatorii marșului sperau că acesta va pune presiune asupra Congresului să scoată în afara
legii segregarea din sud, însă ei doreau de asemenea ca demonstrația să trezească conștiința
națională cu privire la exploatarea economică a negrilor în toată țara.
Martin Luther King împărțea estrada cu o duzină de alți conducători ai mișcării pentru
drepturile civile, fiecare limitat la o prezentare de câte cinci minute. Succesul lui King din
Montgomery, Alabama, boicotarea unui autobuz, cursele pentru libertate și retragerea sa solitară
într-o închisoare din Birmingham l-au pus deoparte în ochii demonstranților și a telespectatorilor.
Ultimul din grup programat să vorbească, King avea un scop dual. În opoziție cu cererea de
violență din partea comunității negre musulmane, el i-a îndemnat pe negri să-și continue lupta în
maniera non-violentă, fără ură. El i-a implorat de asemenea pe albi să se implice în urmărirea
libertății și egalității, să facă parte din împlinirea unui vis mai degrabă decât să contribuie la un
coșmar nedrept.
253

La un an de la asasinarea lui King, am avut experiența influenței pe care discursul său a


avut-o asupra comunității afro-americane. Cum predam discursul public într-o academie a
voluntarilor pe stradă, am citit discursul cu voce tare pentru a ilustra câteva chestiuni legate de
stil. Studenții nu aveau nevoie de textul scris. Când am ajuns la ultima treime a discursului, ei au
recitat cu multă pasiune elocventa porțiune „am un vis” cuvânt cu cuvânt. Când am terminat, cu
toții aveam ochii umezi.
David Garrow, autorul biografiei care a câștigat premiul Pulitzer a lui King, a numit
discursul „realizarea retorică a vieții sale, chemarea din trâmbiță care a exprimat puterea morală
a cauzei mișcării în fața milioanelor de oameni care au urmărit transmisiunea în direct în rețeaua
națională” [1]. King a răsturnat sarcina probei, pasând-o spre cei care se opuneau egalității
rasiale. Cele trei forme de argumentare retorice ale lui Aristotel ne pot ajuta să înțelegem cum a
făcut King din status quo-ul segregarii o opțiune neagreabilă în ochii ascultătorului moral.
Argumentul logic: linii de argumentare care au sens
Aristotel s-a concentrat asupra celor două forme de argumentare logică: entimema și
exemplul. El considera entimema „cea mai puternică dintre formele de argumentare” [2]. O
entimemă este pur și simplu o versiune incompletă a unui silogism formal deductiv. Logicienii ar
putea crea următorul silogism dintr-una din liniile de raționament ale lui King:
Premisa majoră sau generală: Toți oamenii sunt creați egali.
Premisa minoră sau particulară: Eu sunt o persoană.
Concluzia: Eu sunt egalul celorlalți oameni.
Însă, entimenele tipice lasă pe dinafară o premisă care este deja acceptată de către un
public: „Toți oamenii sunt creați egali... Sunt egalul altor oameni”. În termeni de stil, entimema
este mai artistică decât un argument silogistic pretențios. Însă așa cum observă retoricianul Lloyd
Bitzer, pensionat de la Universitatea din Wisconsin, Aristotel a avut un motiv mai important
pentru care l-a sfătuit pe orator să suprime afirmarea unei premise pe care ascultătorii deja o
cred:
Pentru că sunt produse în comun de către public, entimemele unesc intuitiv oratorul și publicul și
oferă cea mai puternic posibilă argumentare... Publicul însuși ajută la construirea argumentului prin care
va fi convins. [3]
Cea mai mare parte a analizei retorice caută entimemele cuprinse într-unul sau două
rânduri în text. În cazul lui „Am un vis”, întregul discurs este o entimemă gigantică. Dacă ar fi să
exprimăm logica discursului sub forma unui silogism, raționamentul ar fi după cum urmează:
Premisa majoră: Dumnezeu va răsplăti non-violența.
Premisa minoră: Noi ne urmărim visul în maniera non-violentă.
Concluzie: Dumnezeu ne va împlini visul.
King a folosit primele două treimi ale discursului pentru a stabili validitatea premisei
minore. Ascultătorilor albi li se reamintește că negrii au fost „bătuți de furtunile persecuției și
clătinați de vânturile brutalității polițienești”. Ei au „ieșit curați din celulele strâmte ale
închisorilor” și sunt „veteranii suferinței creative”. Negrii sunt îndemnați să întâmpine „forța
fizică cu forța sufletului”, să nu îngăduie „protestului creativ să degenereze în violență fizică” și
niciodată să nu-și „potolească setea de libertate sorbind din cupa înverșunării și a urii”. Mișcarea
urmează să continue fără violență.
King a folosit ultima treime a discursului său pentru a-și stabili concluzia; a pictat visul în
culori vii. El includea speranța lui King că cei patru copii ai săi nu vor fi „judecați după culoarea
pielii, ci după conținutul caracterului”. A imaginat o Alabama unde „băieței negri și fetițe
254

negrese vor putea da mâna cu băieței albi și fetițe albe ca frați și surori”. Și într-un punct
culminant învolburat, el a împărtășit o viziune a tuturor copiilor lui Dumnezeu cântând: „Liberi
în sfârșit, liberi în sfârșit. Mulțumim lui Dumnezeu atotputernicul pentru că suntem liberi în
sfârșit”. Însă el nu a articulat niciodată premisa majoră.
Aceasta linie de argumentare nu ar avea sens dacă King și publicul său ar fi fost deja
dedicați adevărului conținut în premisa majoră – că Dumnezeu va răsplăti angajamentul lor față
de non-violență. Aristotel subliniază faptul că analiza publicului este esențială în folosirea
eficientă a entimemei. Centralitatea bisericii în istoria americanilor negri, rădăcinile religioase
ale protestului pentru drepturile civile și răspunsul frecvent al mulțimii „Domnul meu” sugerează
că pastorul King își cunoștea bine publicul. El nu a afirmat niciodată ceea ce pentru ei era
evident, iar acest lucru a întărit, în loc să slăbească apelul său logic.
Entimema folosește logica deductiva – mișcând dinspre principii globale spre adevărul
particular. Argumentarea prin exemplu folosește raționamentul inductiv – tragerea unei concluzii
finale din cazuri particulare. Cum King a menționat doar câteva exemple de discriminare, poate
părea că nu a reușit să întrebuințeze toate mijloacele disponibile de persuasiune. Însă imaginile
câinilor de poliție care-și arătau colții, dispozitivele electrice de înfierat vite folosite împotriva
protestatarilor pașnici și semnele de deasupra fântânilor publice declarând „Numai pentru albi”
au apărut seara la știrile TV. Ca și în cazul premisei majore absente a entimemei, publicul lui
King a furnizat propriile imagini vii.
Argumentarea etică: credibilitatea percepută a sursei
Potrivit lui Aristotel, nu este suficient ca un discurs să conțină argumente plauzibile.
Oratorul trebuie să pară credibil, de asemenea. Multe impresii ale publicului se formează înainte
ca oratorul să înceapă să vorbească. Așa cum a atras atenția poetul Ralph Waldo Emerson în
urmă cu mai bine de un secol: „Folosiți ce limbă vreți, nu veți putea vreodată să spuneți altceva
decât ce sunteți” [4]. Fără îndoială, unii oameni care l-au urmărit pe Martin Luther King la
televizor nu l-au băgat în seamă pentru că era negru. Însă pe Aristotel îl interesau mai mult
percepțiile publicului pe care le formează ceea ce spune sau nu spune oratorul. În Retorica, el a
identificat trei calități care construiesc credibilitatea ridicată a sursei: inteligența, caracterul și
bunăvoința.
1. Inteligența percepută. Calitatea inteligenței are mai mult de-a face cu înțelepciunea
practică și cu valorile comune decât cu instrucția la Academia lui Platon. Publicul judeca
inteligența după suprapunerea dintre convingerile sale și ideile oratorului. (Ideea mea despre un
orator agreabil constă într-un orator care e de acord cu mine.) King a citat din Biblie, din
Constituția Statelor Unite și din imnul patriotic „O, spune, poți tu zări...”, din Regele Lear a lui
Shakespeare și din imnul religios al negrilor „Vom învinge”. Cu excepția teroriștilor care aruncă
bombe și a bigoților rasiali, e greu de imaginat pe cineva cu care King să nu fi stabilit o
identificare puternică de valori.
2. Caracterul virtuos. Caracterul are de a face cu imaginea oratorului ca persoană bună
și cinstită. Deși el și alți negri erau victimele „ororilor de nedescris ale brutalității polițienești”,
King a atras atenția asupra capcanelor „neîncrederii în toți albii” și a „sorbitului din cupa
înverșunării și a urii”. Ar fi dificil să menții o imagine a oratorului ca rasist răuvoitor în timp ce
acesta e milostiv cu dușmanii și optimist în privința viitorului.
3. Bunăvoința. Bunăvoința este o judecată pozitivă a intențiilor oratorului în privința
publicului său. Aristotel credea că e posibil ca un orator să dețină inteligența extraordinară și un
caracter veritabil și totuși să nu aibă în inimă interesele cele mai bune ale publicului. Evident,
King nu încerca să ajungă la „rasiștii corupți” din Alabama, însă nimănui nu i s-a dat un motiv
255

temeinic să creadă că pastorul King le purta pică. Visul său includea „bărbați negri și bărbați
albi, evrei și neevrei, protestanți și catolici”.
Deși comentariile lui Aristotel cu privire la ethos sunt enunțate în câteva propoziții scurte,
niciunei alte părți a Retoricii sale nu i s-a dedicat atât de multă cercetare științifică atentă.
Rezultatele testărilor sofisticate ale atitudinilor unui public arată că teoria sa cu trei factori ai
credibilității sursei stă în picioare remarcabil de bine. Ascultătorii gândesc cu siguranță în
termeni de autoritate (inteligență) și încredere (caracter). Uneori bunăvoința pare să se plieze pe
chestiuni legate de caracter, iar alteori o nouă dimensiune – a dinamismului sau energiei
oratorului – iese la suprafață. Însă indiferent dacă a treia categorie este bunăvoința sau
dinamismul, Martin Luther King le-a implicat pe toate trei.
Argumentarea emoțională: atingerea unei coarde sensibile
Aristotel credea că oratorul eficient trebuie să știe cum să stârnească diferite emoții în
publicul său. El a clasificat o serie de sentimente contradictorii, apoi a explicat condițiile în care
cineva are experiența fiecărei stări de spirit și în final a descris modul în care oratorul poate face
un public să ajungă în starea respectivă. George Kennedy, specialist în Aristotel și traducător al
filosofului susține că această analiză este „cea mai timpurie discuție sistematică a psihologiei
umane” [5]. Dacă sfatul lui Aristotel sună familiar, acesta poate fi un semn că natura umană nu s-
a schimbat prea mult în 2300 de ani.
Furia (vs. Blândețea). Discuția lui Aristotel a furiei reprezintă o versiune timpurie a
ipotezei frustrare-agresiune a lui Freud. Oamenii simt furie atunci când sunt împiedicați în
încercarea lor de a-și împlini o nevoie. Amintiți-le de mojiciile interpersonale și vor deveni
nervoși. Spuneți-le că infractorului îi pare rău, că merită elogii sau că e foarte puternic, iar
publicul se va calma.
Dragostea sau Prietenia (vs. Ura). În compatibilitate cu cercetările actuale despre
atracție, Aristotel a considerat că similaritatea este cheia cordialității reciproce. Oratorul trebuie
să pună accentul pe obiectivele, experiența, atitudinile și dorințele comune ale publicului său. În
absența acestor forțe pozitive, chiar un dușman comun poate fi folosit pentru a crea solidaritate.
Teama (vs. Încrederea). Teama vine dintr-o imagine mentală a unui potențial dezastru.
Oratorul trebuie să picteze din cuvinte o imagine vie a tragediei, arătând că împrejurarea este
probabilă. Încrederea poate fi clădită prin descrierea pericolului ca fiind unul izolat.
Rușinea (vs. Cinismul). Ne simțim jenați sau vinovați atunci când o pierdere e cauzată
de propria noastră slăbiciune sau viciu. Emoția este deosebit de acută atunci când un orator recită
eșecurile noastre în prezența familiei, prietenilor sau a celor pe care îi admirăm.
Indignarea (vs. Mila). Cu toții avem un simț nativ al corectitudinii. Așa cum au
descoperit producătorii lui 60 de minute, este ușor să stârnești simțul nedreptății descriind
folosirea arbitrară a puterii asupra celor lipsiți de apărare.
Admirația (vs. Invidia). Oamenii admiră virtutea morală, puterea, prosperitatea și
frumusețea. Demonstrând că un individ a dobândit bunurile de-a lungul vieții prin muncă
susținută mai degrabă decât pur și simplu prin noroc, admirația va crește.

CELE CINCI CANOANE ALE RETORICII


Deși organizarea Retoricii lui Aristotel este întrucâtva derutantă, specialiștii și
profesioniștii îi sintetizează cuvintele în patru criterii diferite pentru măsurarea calității unui
orator: construcția unui argument (invenția), ordonarea materialului (dispoziția), alegerea limbii
(stilul) și tehnicile de rostire (acțiunea). Scriitorii mai târzii adaugă memoria listei de competențe
pe care oratorul educat trebuie să le stăpânească. Așa cum am menționat în introducerea la
256

această secțiune despre retorica publică, cele cinci canoane ale retoricii au stabilit agenda
instrucției în discursul public pentru mai bine de 2000 de ani. Sfaturile lui Aristotel par celor mai
mulți studenți ai cursurilor de discurs public reconfortant de actuale.
Invenția. Pentru a genera entimeme și exemple eficiente, oratorul recurge atât la
cunoașterea specializată despre subiect cât și la liniile generale de raționament comune tuturor
tipurilor de discurs. Imaginându-și mintea ca pe un depozit de înțelepciune sau ca pe un peisaj
informațional, Aristotel a numit aceste argumente obișnuite topoi, un termen grecesc care poate
fi tradus prin „subiecte” sau „locuri”. Așa cum explică Lane Cooper, profesor de literatură la
Universitatea Cornell: „În aceste regiuni speciale, oratorul vânează argumente așa cum un
vânător vânează de dragul jocului” [6]. Atunci când King argumentează: „Refuzăm să credem că
nu există fonduri suficiente în marile pivnițe ale oportunităților acestei națiuni”, el marșează pe
subiectul sau premisa tipic americană că Statele Unite sunt țara tuturor posibilităților. Când
susține că „mulți dintre frații noștri, așa cum dovedește prezența lor astăzi, au ajuns să înțeleagă
că destinul lor este legat de destinul nostru”, el stabilește o legătură cauzală construită pe
noțiunile generale ale lui Aristotel de cauză/ efect și motiv.
Dispoziția. Potrivit lui Aristotel, trebuie să evitați schemele complicate de organizare.
„Există două părți ale unui discurs; pentru că este necesar în primul rând să specifici subiectul și
apoi să îl demonstrezi” [7]. Introducerea trebuie să capteze atenția, să vă stabilească
credibilitatea și să clarifice scopul discursului. Concluzia trebuie să amintească ascultătorilor
dumneavoastră ce ați spus și să-i lase cu o impresie bună despre dumneavoastră și ideile
dumneavoastră. Ca și profesorii de comunicare de astăzi, Aristotel a deplâns practica începerii
unui discurs cu glume care n-au nimic de-a face cu subiectul, insistența asupra planului alcătuit
din trei puncte și tergiversarea dezvăluirii ideii principale până la sfârșitul discursului.
Stilul. Aristotel credea că „a învăța cu ușurință este un lucru plăcut în mod natural pentru
toți oamenii” și că „metafora mult aduce în privința învățatului” [8]. Mai mult, el ne-a învățat că
„metafora are în special claritate și dulceață și exotism” [9]. King era un maestru al metaforelor:
Negrul trăiește pe o insulă izolată a sărăciei în mijlocul unui vast ocean al prosperității materiale.
A te ridica din văile întunecate și pustii ale segregarii spre poteca însorită a dreptății rasiale.
Modul în care King folosea metaforele nu era restricționat la imagini extrase din natură.
Poate că cea mai convingătoare metaforă a sa a fost o vastă analogie ce portretiza marșul
oamenilor de culoare din Washington care merg la banca federală pentru a încasa un cec scris de
Părinții Fondatori. America nu-și plătise datoria în privința cesiunii de creanță și a trimis cecul
înapoi însemnat cu „fonduri insuficiente”. Însă protestatarii au refuzat să creadă că banca
dreptății este falimentară, că pivnițele oportunităților sunt goale. Aceste imagini persuasive au
adunat întreaga cunoaștere a ascultătorilor în privința discriminării rasiale într-un torent puternic
al rațiunii:
Să lăsăm dreptatea să se rostogolească precum apele și justețea ca un șuvoi puternic. [10]
Memoria. Studenții lui Aristotel nu aveau nevoie de ceva care să le amintească faptul că
oratorii buni sunt capabili să recurgă la o mulțime de idei și expresii depozitate în minte. Însă
profesorii romani de retorică au găsit că este necesar să pună accentul pe importanța memoriei.
În era noastră contemporană a procesării cuvintelor și a TelePrompTers, memoria pare să fie o
artă pierdută. Însă concluzia tulburătoare a discursului lui King s-a îndepărtat de textul pe care îl
pregătise și a strâns împreună într-un mod eficient rânduri pe care le folosise în prealabil. Spre
deosebire de King și de mulți oratori atenieni, cei mai mulți dintre noi nu vorbim în public în
fiecare zi. Pentru noi, echivalentul modern al memoriei este repetiția.
257

Acțiunea. Publicurile resping acțiunea care pare plănuită sau pusă în scenă. Naturalețea
este persuasivă; artificialul, exact pe dos. Orice formă de prezentare care atrage atenția asupra sa
răpește din formele de argumentare ale oratorului.

COMENTARII CRITICE: REZISTENȚA LA TESTUL TIMPULUI


Pentru mulți profesori de discurs public, a critica Retorica lui Aristotel este ca și cum ar
pune la îndoială teoria relativității a lui Einstein sau ar deprecia Regele Lear a lui Shakespeare.
Însă filosoful grec pare adeseori mai puțin clar decât i-a îndemnat pe studenții săi să fie.
Specialiștii sunt nedumeriți de eșecul său în a defini înțelesul exact al entimemei, de sistemul
deruntant de clasificare a metaforelor după criteriul tipului și de distincțiile confuze dintre
discursul deliberativ (politic) și cel epidictic (ceremonial). La începutul Retoricii, Aristotel a
promis studiul sistematic al logosului, ethosului și pathosului, însă nu a reușit să-și urmeze
planul alcătuit din trei părți. În schimb, se pare că a grupat materialul în ordinea discurs-public-
orator. Trebuie să ne amintim, însă, că Retorica lui Aristotel constă în note de prelegeri, nu într-
un tratat pregătit pentru public.
Pe unii critici contemporani îi deranjează faptul că Retorica consideră că publicul este
pasiv. Oratorii din lumea lui Aristotel par să poată atinge orice scop câtă vreme își pregătesc
discursurile gândindu-se atenți și analizând publicul cu grijă. Alți critici își doresc ca Aristotel să
fi luat în calcul o a patra componentă a retoricii, situația. Orice analiză a discursului lui King în
afara contextului marșului din Washington ar fi cu siguranță incompletă.
În ochii unor cititori, Aristotel a fost nehotărât în privința unei chestiuni etice cu care se
confruntă toți oratorii. Cartea Întâi a Retoricii spune că este greșit să te joci cu emoțiile unui
public. („Este ca și cum cineva ar strâmba un liniar drept înainte de a-l folosi” [11]) Însă Cartea a
Treia spune că gestionarea impresiilor este sarcina centrală a oratorului. Desigur, teoreticienii
eticii din ziua de azi continuă să se lupte cu legitimitatea utilizării apelurilor emoționale pentru a
influența un public, așa că poate că ambivalența lui Aristotel este doar o altă dovadă a
înțelepciunii eterne a Retoricii.
Referindu-se la manuscrisul lui Aristotel într-un moment rar de apreciere sinceră,
scepticul fracez Voltaire declara că mulți profesori de comunicare ar repeta astăzi: „Nu cred că
există o singură subtilitate a artei care să-i scape” [12]. În ciuda neajunsurilor și a încurcăturilor
acestei lucrări, ea rămâne un text fundamental al domeniului nostru – un punct de plecare atât
pentru oamenii de știință, cât și pentru umaniști.

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Pentru majoritatea oamenilor, astăzi termenul de retorică are conotații negative. Făcând
excepție de conotațiile negative, ce sinonim sau expresie surprinde ceea ce dorea să spună
Aristotel?
2. Ce entimeme implică în retorica lor publică deliberativă susținătorii fiecărei alternative în
chestiunea avortului?
3. Aristotel a împărțit ethosul în chestiuni legate de inteligență, caracter și bunăvoință. Care
dintre calități este cea mai importantă pentru dumneavoastră atunci când auziți un discurs
electoral, o predică sau alt discurs public?
4. Cei mai mulți specialiști care se definesc ca retoricieni se identifică cu zona umanistă, mai
degrabă decât cu cea științifică. Puteți susține teza potrivit căreia Aristotel a abordat științific
retorica?
258

NOTE
[1] David Garrow, Bearing the Cross, William Morrow, New York, 1986, p. 284.
[2] Aristotle, On Rhetoric: A Theory of Civil Discourse, George A. Kennedy (editor și
traducător), Oxford University, New York, 1991, p. 33.
[3] Lloyd Bitzer, "Aristotle's Enthymeme Revisited," Quarterly Journal of Speech, Vol. 45,
1959, p. 409.
[4] Atribuită lui Ralph Waldo Emerson de Dale Carnegie, How to Win Friends and Influence
People, Pocket Books, New York, 1982, p. 29.
[5] Aristotle, p. 122.
[6] Lane Cooper, The Rhetoric of Aristotle, Appleton-Century-Crofts, New York, 1932,
Introducere.
[7] Aristotle, p. 258.
[8] Ibid., p. 244.
[9] Ibid., p. 223.
[10] Amos 5:24, versiunea standard revizuită a Bibliei.
[11] Aristotle, p. 30.
[12] Voltaire, Dictinonnaire Philosophique, "Aristotle," in Oeuvres Completes de Voltaire, Vol.
17, Librairie Garnier, Paris, p. 372.
259

CAPITOLUL 24. DRAMATISMUL


lui Kenneth Burke

Publicul american dorește sfaturi directe de la criticii de film. Gene Siskel și Roger Ebert
au creat spectacolul de televiziune de succes Avanpremieră pe furiș, în care descriu intriga unui
film, arată o scurtă secvență, comentează pe marginea calității jocului actorilor și recomandă
oamenilor să vadă filmul sau să-l ignore. Natura aprobatoare-dezaprobatoare a judecății lor nu
lasă prea mult loc unei încercări personale de a desluși scopul scenaristului sau motivația
regizorului. În acest sens, Siskel și Ebert sunt recenzenți ai producțiilor cinematografice și nu
critici ai acestora.
Kenneth Burke, pe de alta parte, a fost un critic. Precum teoreticienii simbolici pe care i-
am discutat deja (Bormann, Geertz și Pacanowsky, Pearce și Cronen, Barthes, Mead), Burke este
încredințat că limba este răspunsul strategic pe care omul îl oferă unei anumite situații:
„Simbolurile verbale sunt acțiuni pline de sens din care pot fi derivate motive”. El vede în
mănunchiurile de cuvinte adevărate dansuri ale atitudinilor. Potrivit lui Burke, sarcina criticului
este să-și dea seama de ce un scriitor sau un orator a ales acele cuvinte pe care le-a coreografiat
în mesajul său. În ultima instanță, sarcina este aceea de a evalua motive.
Până la moartea sa în 1993 la vârsta de 96 de ani, Burke și-a ales drumul prin „jungla
motivațională” umană folosindu-se de instrumentele filosofiei, literaturii, psihologiei, economiei,
lingvisticii, sociologiei și comunicării. Și-a petrecut anii din tinerețe în Greenwich Village, o
comunitate boemă din New York, din care făceau parte E. E. Cummings și Edna St. Vincent
Millay. Ca mulți intelectuali în timpul crizei din anii 1930, Burke a flirtat cu comunismul, însă
intoleranța și brutalitatea lui Stalin l-au dezamăgit. Deși nu a obținut niciodată un titlu
universitar, a predat timp de cincisprezece ani la colegiul Bennington din Vermont și conferenția
periodic la Harvard, Princeton, Northwestern și la Universitatea din Chicago.
Scrierile lui Burke arată o amploare și o profunzime intelectuală care îi face pe admiratori
să se refere la el ca la un om al Renașterii. El s-a numit pe sine un „savant țigan” și răspundea la
întrebările legate de domeniul său de interes tot printr-o întrebare: „Ce sunt eu altceva decât un
om al cuvântului?” Dramatismul era cuvântul pe care Burke îl prefera pentru a descrie ce vedea
că se întâmpla atunci când oamenii deschid gura pentru a comunica.
Așa cum o consideră Burke, viața nu e ca o dramă; viața este o dramă. Răposatul Harry
Chapin (care întâmplător a fost nepotul lui Burke) a surprins o parte din tragedia și comedia
vieții de fiecare zi punând cuvintele pe muzică în „Cântece de poveste”. Preferata mea personală
este „Pisica-i în leagăn”, povestea eternă a unui tată prea ocupat ca să petreacă timp cu fiul său.
Orice bărbat care o ascultă înțelege că are propriul rol în dramă, în loc să fie un simplu ascultător
pasiv.
Cel mai recent cântec de tipul cineva-a-făcut-rău-cuiva de pe postul de radio ce difuzează
muzica country clarifică faptul că talentul unui critic poate fi util în înțelegerea motivației
umane. Însă abia în 1952, retoricianul Marie Hochmuth Nichols de la Universitatea din Illinois a
schimbat domeniul comunicării conform promisiunilor metodologiei dramatice a lui Burke [1].
De atunci, mii de specialiști în comunicare au folosit perspectiva sa a identificării, pentada
dramatică și ciclul vină-răscumpărare ca modalități de analiză a discursului public.

IDENTIFICAREA: FĂRĂ EA, NU EXISTĂ PERSUASIUNE


Deși un mare admirator al Retoricii lui Aristotel, Burke era mai puțin preocupat de
entimemă și exemplu decât de capacitatea generală a unui orator de a se identifica cu un public.
260

Termenul cheie pentru „vechea retorică” era cel de persuasiune și accentul său pe concepția
deliberativă. Termenul cheie pentru „noua retorică” este identificare, iar aceasta poate conține
factori parțial neconștientizați în apelul său. [2]
Identificarea este numitorul comun dintre orator și public. Burke a folosit cuvântul
substanță ca pe un termen umbrelă care descrie trăsăturile fizice, talentele, ocupația, pregătirea,
personalitatea, convingerile și valorile unei persoane. Cu cât există mai multă suprapunere între
substanța unui orator și substanța unui ascultător, cu atât mai mare este identificarea. Cercetătorii
comportamentali au folosit termenul de homofilie pentru a descrie similaritatea percepută dintre
orator și ascultător [3], însă Burke a preferat limbajul religios în locul jargonului științific.
Împrumutând din descrierea lui Martin Luther a ceea ce se întâmplă la masa comunicării, Burke
spunea că identificarea este „consubstanțialitate”. Referința teologică aduce în minte adesea
citatul fragment din Vechiul Testament în care Ruth promite solidaritate cu soacra ei, Naomi:
„Astfel unde vei merge tu, voi merge și eu, iar unde tu vei locui și eu voi locui, poporul tău va fi
poporul meu, iar Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu” [4] Aceasta este identificarea.
Publicul simte unirea intereselor atât prin intermediul stilului cât și prin conținut. Burke
spunea că un comunicator eficient poate demonstra consubstanțialitate dând semne cu ajutorul
limbajului și al acțiunii că atributele sale sunt aceleași ca ale publicului său. Stilul unui
evanghelist rural tipic îl plictisește, cel mai probabil, pe new-yorkezul cosmopolitan mai mult
decât conținutul mesajului său. Starea de spirit pe care o induce și maniera în care se desfășoară
predica în stil regenerator semnalează o separare profundă între evanghelist și ascultătorii urbani.
În măsura în care un orator poate schimba strategia lingvistică pentru a o face să corespundă
stilului sofisticat al ascultătorilor săi, aceștia vor gândi că oratorul respectiv „vorbește pe
înțelesul lor”.
Burke spunea că identificarea funcționează în ambele sensuri. Adaptarea la public nu
numai că oferă evanghelistului șansa de-a influența publicul, ci servește de asemenea la a-l ajuta
pe predicator să se adapteze tendinței culturale. Însă identificarea în orice direcție nu va fi
niciodată completă. Dacă nu altceva, coatele noastre pregătite pentru tenis sau sinusurile noastre
înfundate ne reamintesc constant că suntem diferiți de restul rasei umane. Însă fără un fel
oarecare de separare inițială, nu ar fi nevoie de identificare. Iar fără identificare, nu există
persuasiune.

PENTADA DRAMATICĂ
Burke privea persuasiunea ca pe o încercare a comunicatorului de a-și face publicul să
accepte perspectiva sa asupra realității ca fiind adevărată. „Pentada dramatică” este un
instrument pentru analizarea modului în care oratorul încearcă să realizeze acest lucru. Metoda
cu cinci componente este o modalitate prescurtată de „a vorbi despre cum vorbește cineva
despre”. Pentada lui Burke îndruma atenția criticului spre cinci elemente esențiale ale dramei
umane: actul, scena, agentul, instrumentarul și scopul.
Într-o teză bine rotunjită despre motive, trebuie să ai un cuvânt care numește actul (nume care au
loc în gând sau în faptă) și un altul care numește scena (decorul actului, situația în care a avut
loc); de asemenea, trebuie să indici ce persoană sau tip de persoană (agent) a realizat actul, ce
mijloace sau instrumente a folosit (instrumentarul) și scopul. [5]
Cu toate că Burke era un susținător al creativității, el credea că alegerea, de către critic, a
denumirilor trebuie să fie constrânsă de limbajul pe care oratorul îl alege în fapt. Burke
recomanda o analiză de conținut care identifică termeni cheie pe baza frecvenței și a intensității
folosirii. „Termenul pozitiv” al unui orator este cuvântul căruia i se supun toate celelalte cuvinte
261

pozitive. Când criticii descoperă termenul pozitiv, ei trebuie să evite definițiile de dicționar ca
modalitate de a-i determina înțelesul precis. Termenul pozitiv al unui orator este cel mai bine
înțeles cu ajutorul celorlalte cuvinte care se adună în jurul său și cel mai bine cunoscut prin
compania pe care o păstrează. În manieră similară, un „termen negativ” însumează tot ceea ce un
orator considera rău, greșit sau malefic. În compatibilitate cu ipoteza Sapir-Whorf descrisă în
secțiunea despre mesajele verbale, analiza lui Burke vede cuvintele ca „filtre terminologice” care
dictează interpretările dramei vieții [6].
Burke a ilustrat importanța luării limbii în serios făcându-și cititorul să-și imagineze o
pentadă paralelă cu termeni omologi:
Act – răspuns
Scena – situație
Agent – subiect
Instrumentar – stimul
Scop – țintă
El a spus că pentada dramatică presupune o lume a acțiunii intenționate, în care termenii
științifici descriu mișcarea fără scop.
Pentada dramatică este înșelător de asemănătoare practicii jurnalistice standard de a
răspunde la întrebările cine, ce, când, de ce și cum în paragraful introductiv al unei povești.
Deoarece Burke s-a considerat pe sine un interpret, mai degrabă decât un reporter, el nu a fost
mulțumit cu simpla numire a celor cinci categorii. Evaluând proporția importanței unuia dintre
polii perechilor individuale (de exemplu: scenă-instrumentar, agent-act etc.), criticul poate
determina care element oferă cel mai bun indiciu în privința motivației oratorului.
Pentada oferă o modalitate de a determina de ce un orator a ales o strategie retorică
anume pentru a se identifica cu un public. Când mesajul pune accentul pe un element în
detrimentul celorlalte patru, el dezvăluie filosofia sau perspectiva asupra lumii a unui orator
anume.
Actul. Numele dat de un critic actului descrie ceea ce s-a făcut. Un discurs care prezintă
verbe dramatice demonstrează un angajament față de realism.
Scena. Descrierea scenei oferă un context pentru unde și când a fost prestat actul.
Discursul public care subliniază decorul, circumstanțele și minimalizează importanța liberului
arbitru reflectă o atitudine a determinismului situațional („Nu am avut de ales”).
Agentul. Agentul este persoana sau comunitatea care a prestat actul. Unele mesaje sunt
pline de referințe la sine, minte, spirit și responsabilitate personală. Acest interes față de caracter
și față de agent ca instigator este compatibil cu idealismul filosofic.
Instrumentarul. Instrumentarul constă în mijloacele pe care le-a folosit un agent pentru
a realiza acțiunea. O descriere amplă a metodelor sau tehnicilor reflectă o abordare de tipul „du
lucrurile la bun sfârșit” care apare dintr-o orientare pragmatică a minții oratorului.
Scopul. Scopul unui orator este obiectivul declarat sau implicat al discursului. O discuție
extinsă despre scop în cadrul mesajului arată o dorința puternică din partea oratorului pentru
unitate sau înțeles suprem în viață, ambele fiind preocupări mistice.
Burke a fost întrucâtva confuz în ce privește folosirea sa a termenilor scop și motivație.
Este preocuparea pentru scop (ca unul dintre cei cinci termeni ai pentadei) distinctă de căutarea
motivației profunde, pe care întreaga metaforă dramatică este concepută anume ca să o
descopere? Pesemne că e vorba despre distincția dintre un obiectiv local imediat și direcția
supremă a întregii activități umane. Potrivit acestei perspective, pentada poate fi privită ca
262

oferind o fotografie statică a unei unice scene din drama umană dinamică. Ciclul vină-
răscumpărare, a treia perspectivă, ar fi intriga întregii piese.

CICLUL VINA-RĂSCUMPĂRARE: RĂDĂCINA ÎNTREGII RETORICI


Scopul imediat al unui discurs poate varia în funcție de scenă sau de agent, însă Burke era
încredințat că motivația supremă a întregului discurs public este aceea de a ne purifica pe noi
înșine de sentimentul vinei, mereu prezent și plenar. Vina este termenul său umbrelă care
acoperă fiecare formă de tensiune, anxietate, jena, rușine, dezgust și alte sentimente dăunătoare
pe care Burke le-a considerat intrinseci condiției umane. „Definiția sa a Omului” este un
contrapunct descurajator la optimismul lui Carl Rogers. (Ca majoritatea scriitorilor unei generații
mai timpurii, Burke folosea termenul om pentru a desemna ființele umane de ambele genuri.
Dacă ar fi scris în zilele noastre, dată fiind istoria sa de utilizări ale cuvintelor pentru a surprinde
și a mira, ne întrebăm dacă și-ar fi putut reformula pe loc definiția în simboluri exclusiv
feminine. Însă pentru a rămâne credincios lucrurilor pe care le-a scris, nu voi schimba referințele
lui încărcate de părtinire de gen.)
Omul este
inventatorul negativității care utilizează simboluri
separat de condiția sa naturală prin instrumente
făcute de el însuși
stimulat de spiritul ierarhiei
și distrus de perfecțiune. [7]
Burke a început prin a recunoaște natura noastră animalică, însă la fel ca Mead (vezi
Capitolul 7), el a pus accentul pe capacitatea rezervată omului de a crea, folosi și abuza de limbă.
Restul definiției sale clarifică faptul că abilitatea de a manipula simboluri nu este pură
binecuvântare. Rândurile rămase sugerează trei cauze lingvistice ale sentimentului de „poluare”
interioară.
Scriind „inventatorul negativității”, Burke susținea că numai prin limba creată de om
apare posibilitatea alegerii. Nu există „Nu fă” sau „Îți este interzis să” în natură. Interacțiunea
simbolică este precondiția lui „nu”.
Expresia „separat de condiția sa naturală prin instrumente făcute de el însuși” se desparte
de descrierea tradițională a omului ca „animal utilizator de unelte”. Aici, din nou, Burke
sugerează că invențiile noastre tehnologice sunt cele care ne aduc necazuri. Legea lui Murphy
afirmă că orice poate merge rău, o va face [8]. Însă când vine vorba de relații interpersonale,
Burke credea că Murphy era un optimist.
Burke a scris pe larg despre ierarhii, birocrații și alte sisteme ordonate care atestă cât de
bine observă oamenii regulile negative ale societății. El era convins că oricât de mult ai urca pe
scara performanței, vei simți mereu un sentiment puternic de rușine că nu te-ai descurcat mai
bine. Înalții prelați ai ierarhiilor, care induc oamenilor sentimentul de vină sunt utilizatorii
profesioniști de simboluri ai societății: profesorii, avocații, jurnaliștii, artiștii și cei care lucrează
în publicitate.
Expresia finală, „distrus de perfecțiune” este un exemplu a ceea ce Burke numea
„perspectiva prin incongruență” [9]. Se atrage atenția asupra unui adevăr prin legarea a două
cuvinte incompatibile. Burke a folosit tehnica pentru a arăta că, cu cât ne străduim mai mult să
fim perfecți, cu atât mai putrezi ne simțim. Realizarea unui „10 perfect” (cele 10 porunci, un 10
olimpic) nu face decât să intensifice simțul imperfecțiunii noastre. Perfecțiunea ne face mai
conștienți de „păcatul originar” și ne sporește dorința de a găsi pe cineva asupra căruia să putem
263

descărca încărcătura noastră de vină. Burke credea că a scăpa de vină este intriga fundamentală a
dramei umane. La rădăcina sa, retorica este căutarea publică a țapului ispășitor perfect.
Răscumpărarea prin victimizare
Cei care resping religia sau cei care nu s-au angajat niciodată din punct de vedere religios
și-ar putea pierde răbdarea în privința utilizării continue de către Burke a termenilor religioși. În
mod surprinzător, el nu a susținut că este un om credincios, nici nu le-a cerut cititorilor săi să
creadă în Dumnezeu. Indiferent dacă accepți sau nu doctrina creștină a păcatului omenesc și a
mântuirii divine, Burke susținea că „terminologia pur socială a relațiilor umane nu poate face
mai mult decât să se rotească în jurul acelei formule teologice precise și succinte” [10]. El privea
teologia ca pe un domeniu care și-a armonizat uzul limbajului și l-a îndemnat pe criticul social să
caute echivalente seculare ale temelor religioase majore ale vinei și purificarii. Această căutare l-
a determinat să privească retorica ca pe un model continuu al răscumpărării sau izbăvirii prin
victimizare.
Burke spunea că oratorul are două alegeri. Prima opțiune este să purifice vina prin
învinuirea de sine. Descrisă teologic ca „mortificare”, această cale necesită confesiunea păcatelor
și cererea iertării. Dar chiar și candidați evidenți (Richard Nixon, Ted Kennedy, Ollie North, O.
J. Simpson) găsesc că este chinuitor de dificil să admită public că ei sunt cauza propriului necaz.
Cum este mult mai ușor pentru oameni să dea vina pentru problemele lor pe alții – a doua
opțiune – Burke sugera că noi căutăm semne ale victimizării în orice act retoric. Era sigur că le
vom găsi.
Victimizarea este procesul desemnării unui dușman exterior ca sursă a tuturor
problemelor noastre. Lista candidaților este limitată numai de propria noastră imaginație: liberalii
din est, fundamentaliștii musulmani, cartelul de droguri columbian, complexul militar-industrial,
negrii, comuniștii, evreii, bărbații șovini, homosexualii, poliția, capitaliștii bogați și așa mai
departe. De la operațiunea Furtună în deșert, americanii l-ar nominaliza probabil pe președintele
irakian Saddam Hussein, ale cărui acțiuni extrem de nemiloase îl fac să pară personificarea
răului. Vina perfectă necesită o victimă perfectă. Termenii pozitivi sunt la fel de puternici pe cât
sunt termenii negativi cărora se opun.
Burke nu a fost un susținător al răscumpărării prin victimizare, însă spunea că nu putem
ignora modelul istoric al oamenilor care se unesc împotriva unui dușman comun („adunare prin
segregare”). Am discutat deja teza sa potrivit căreia identificarea este strategia centrală a noii
retorici. Cel mai simplu mod prin care un orator se poate identifica cu un public este să lovească
în orice sau pe oricine de care oamenilor le este teamă (prietenul meu este cel care urăște ceea ce
urăsc eu).

O CRITICĂ RETORICĂ CE FOLOSEȘTE VIZIUNEA DRAMATICĂ


Mulți critici retorici din domeniul comunicării au adoptat tehnicile lui Burke ale criticii
literare, care le-au oferit înțelegerea unor evenimente discursive publice particulare. I-am rugat
pe Ken Chase, un coleg de la Weaton și pe Glen McClish de la Universitatea Southwestern din
Texas să realizeze o analiză burkeană a celebrului discurs „Votul sau glonțul” al lui Malcolm X.
Critica ce urmează este rezultatul viziunilor lor comune.
Malcolm X: „Votul sau glonțul”
Adesea comparat cu Martin Luther King, Jr., Malcolm X a fost unul dintre cei mai
influenți oratori care sprijineau drepturile civile în anii 1960. Însă, retorica lui Malcolm era mai
militantă, furioasă și, pentru mulți afro-americani, mai realistă decât idealismul din „Am un vis”
264

al lui King. Malcolm a declamat celebrul său discurs „Votul sau glonțul” în aprilie 1964, cu
numai unsprezece luni înainte de asasinarea sa.
Privind retorica publică ca pe o încercare de a construi o ordine socială anume, Kenneth
Burke ajută la dezvăluirea puterii inerente discursului „Votul sau glonțul”. Discursul lui
Malcolm portretizează America ca pe o națiune care promite egalitate totală, demnitate și
libertate pentru toți cetățenii săi, însă afro-americanii nu și-au primit niciodată dreptul de la
naștere. Rezumându-și angajamentul față de naționalismul negru, Malcolm își îndeamnă frații și
surorile să își înceapă propriile afaceri și să își aleagă propriii conducători. În același timp, el
atacă politicienii albi care împiedica drepturile civile. Publicul din biserica metodistă Corey din
Cleveland, Ohio a întrerupt discursul lui Malcolm X cu aplauze și râsete de mai mult de 150 de
ori în timpul îndelungatei cuvântări.
Malcolm afirmă că lupta pentru drepturile civile nu este numai lucrarea concetățenilor săi
musulmani negri, ci este comună tuturor afro-americanilor cărora le pasă. Aliniindu-se strategic
cu preoții creștini cum ar fi King sau Adam Clayton Powell, el minimalizează alienarea pe care
credința sa islamică o putea, virtual, crea. Pune accentul pe moștenirea comună tuturor afro-
americanilor: „Mamele și tatii noștri au investit sudoare și sânge. Trei sute zece ani am muncit în
această țară fără să primim un bănuț în schimb...” În acest fel, Malcolm creează un sentiment
puternic al identificării pe măsură ce își înduplecă publicul să împărtășească scopul său social și
mijloacele de a-l atinge.
Titlul discursului, „Votul sau glonțul”, se referă la mijloace sau instrumentar, cu ajutorul
căruia agenții – afro-americanii – pot acționa ca cetățeni pentru a atinge scopul egalității,
demnității și libertății. Malcolm își plasează strategic publicul în interiorul contextului mai larg al
istoriei americane și al luptei internaționale pentru drepturile civile. Această scenă motivează
mesajul militant pe care afro-americanii îl vor proclama: „Trebuie să luptăm până când vom
învinge”.
Accentul pus de Malcolm pe mijloacele prin care scopul sau poate fi atins („prin orice
mijloace este nevoie”) are drept consecință un raport dominant între instrumentar și scop –
indicator al motivației sale pragmatice. Votul întărește legislația drepturilor civile; glonțul îi
apară pe negri de violența albilor. De asemenea, glonțul avertizează societatea albă că egalitatea
nu trebuie amânată: „Dați-ne-o acum. Nu așteptați până anul viitor. Dați-ne-o ieri, și nici așa nu e
destul de repede”.
Malcolm își critică frații și surorile pentru că nu au reușit să demonstreze curajul,
înțelepciunea și maturitatea necesare pentru a culege toate beneficiile cetățeniei americane. Însă,
omul alb este cel care a pus în sclavie, linșat și oprimat africanii care locuiau pe teritoriu
american și el este cel care trebuie să ducă greul vinei colective. Prin victimizare, omul alb și
societatea sa devin țapul ispășitor care trebuie să fie sacrificat pentru răscumpărarea negrilor. În
cadrul dramei vieții afro-americane, „naționalismul negru” servește ca termen pozitiv care
întruchipează spiritul mișcării. Reciproc, „albul” este termenul negativ care îi include pe cei care
se opun egalității, demnității și libertății pentru toți.

COMENTARII CRITICE: EVALUAREA ANALIZEI CRITICILOR


Kenneth Burke a fost pesemne cel mai important retorician al secolului XX. Burke a scris
despre retorică; alți retoricieni au scris despre Burke. Universitățile oferă cursuri întregi de
analiză burkeană. În două rânduri diferite, Asociația americană de oratorie a prezentat omul și
ideile sale la conferința sa națională. Societatea Kenneth Burke susține conferințe și concursuri
265

care dau urmașilor săi ocazia de discuta și a se bucura de ideile sale ample. A avut, evident, ceva
de spus.
Problema studentului începător este că Burke a spus totul într-o manieră atât de circulară.
Burke era apropiat de interacționismul simbolic (vezi Capitolul 7) și complexitatea pare să
caracterizeze cea mai mare parte a scrierilor care aparțin acelei tradiții. Chiar susținători precum
Nichols se simt obligați să explice de ce Burke era frecvent confuz și câteodată obscur: „Parțial,
dificultatea apare din pricina numeroaselor vocabulare pe care le implică. Cuvintele sale izolate
sunt de obicei suficient de simple, însă le folosește adesea în contexte noi” [11]. Claritatea este
compromisă și mai mult de înclinația lui Burke de a-și inunda textele cu aluzii literare. Dacă un
student nu este pregătit să se lupte cu „Rima anticului marinar” a lui Coleridge, Confesiunile lui
Augustin și Psihopatologia vieții cotidiene a lui Freud – toate pe aceeași pagină –, salturile
mentale ale lui Burke și amploarea cercetării se vor dovedi mai degrabă frustrante decât
informative.
Totuși, cei entuziasmați de Burke insistă că procesul descoperirii sale reprezintă doar
jumătate din gratificare. Precum o entimemă a alegerii, scrierile lui Burke invită participarea
activă a cititorului pe măsură ce înconjoară o idee. Și indiferent de aspectul retoricii pe care ideea
respectivă îl adresează, cititorul nu va mai fi niciodată capabil să demită cuvintele numindu-le
„simplă retorică”. Burke ne-a făcut tuturor o favoare celebrând calitatea dătătoare de viață a
limbajului.
Fără îndoială, pentada dramatică este trăsătura scriiturii lui Burke care a obținut cea mai
mare susținere. Procedura compusă oferă cinci „forme” artistice criticului care taie, cu ajutorul
lor, interacțiunea umană în bucatele digerabile, de mărimea unei înghițituri. Mulți o consideră
utilă în precizarea motivației unui orator și a modului în care un discurs funcționează în serviciul
nevoii sau dorinței respective.
Conceptul lui Burke al retoricii ca identificare constituie un progres major într-un
domeniu al cunoașterii pe care mulți savanți îl considerau complet închis. În loc să se opună
definiției lui Aristotel, Burke i-a dat o strălucire contemporană, arătând că terenul comun este
baza apelului emoțional. Oamenii de știință nu pot verifica teza lui Burke potrivit căreia
identificarea inconștientă produce schimbări de comportament și de atitudine, însă pot confirma
că asemănarea percepută facilitează persuasiunea.
Din toate principiile motivaționale ale lui Burke, strategiile sale ale răscumpărării sunt
cele mai controversate. Pesemne acest lucru se datorează faptului că „religia sa seculară” îl ia pe
Dumnezeu prea în serios pentru cei care nu cred, totuși nu destul de în serios pentru cei care
cred. Ambele tabere au probleme cu presupunerea nedemonstrată a lui Burke potrivit căreia vina
este emoția umană principală care stă la baza întregului discurs public. Fără îndoială că „Votul
sau glonțul” lui Malcolm X a exploatat o legătură puternică între vină și teoria țapului ispășitor,
însă a spune că aceeași drama religioasă se joacă în fiecare eveniment public important este altă
chestiune.
Apreciez dedicația lui Burke față de o poziție etică ce refuză să lase scopurile dezirabile
să justifice mijloacele incorecte. El i-a îndemnat pe oratori să nu facă o victimă din altcineva
numai pentru a se uni cu un public. Cei care cred cu adevărat în evanghelia dramatică susțin că
nu este înțelept să vorbești despre comunicare fără un strop de înțelegere a lui Burke. Răspunsul
meu la aprecierea respectivă constă în faptul că am inclus acest capitol în carte.

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


266

1. Burke afirmă că nu există persuasiune fără identificare. Un număr de teorii din cele deja
discutate conțin idei sau principii înrudite cu identificarea. Puteți numi cinci dintre ele?
2. Burke încurajează criticul retoric să descopere motivele comunicatorilor analizând termenii
pozitivi și termenii negativi pe care aceștia îi folosesc. Ce sunt termenii respectivi?
3. Aplicați pentada dramatică retoricii non-verbale a unei petreceri de vineri seara din campus.
Pe care dintre cele cinci elemente ale pentadei ați pune accentul pentru a surprinde înțelesul
dramei umane respective?
4. Burke susține că întreaga retorică servește în ultimă instanță la ispășirea vinei prin victimizare.
Dacă are dreptate, care vină este purificată: a oratorului, a ascultătorului sau a victimei?

NOTE
[1] Marie Hochmuth Nichols, "Kenneth Burke and the New Rhetoric," Quarterly Journal of
Speech, Vol. 38, 1952, pp. 133-144.
[2] Kenneth Burke, "Rhetoric - Old and New," The Journal of General Education, Vol. 5, 1951,
p. 203.
[3] Vezi, de pildă, Marshall Prisbell și Janis Anderson, "The Importance of Perceived
Homophily, Levels of Uncertainty, Feeling Good, Safety, and Self-Disclosure in Interpersonal
Relationships," Communication Quarterly, Vol. 28, 1980, No. 3, pp. 22-33.
[4] Ruth 1:16, versiunea standard revizuită a Bibliei.
[5] Kenneth Burke, A Grammar of Motives, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, N. J., 1945, p. xv.
[6] Kenneth Burke, Language as Symbolic Action: Essays on Life, Literature, and Method,
University of California, Berkeley, 1966, pp. 44-52.
[7] Kenneth Burke, "Definition of Man," in Language as Symbolic Action, University of
California, Berkeley, 1966, p. 16.
[8] Paul Dickson, The Official Rules, Dell, New York, 1978, p. 165.
[9] Kenneth Burke, Permanence and Change: An Anatomy of Purpose, Bobbs-Merrill,
Indianapolis, 1965, pp. 69-70; de asemenea, întreaga Parte a II-a; Burke, Attitudes Toward
History, Hermes, Los Altos, Calif., 1959, pp. 308-314.
[10] Burke, Permanence and Change, p. 283.
[11] Nichols, p. 144.
267

CAPITOLUL 25. PARADIGMA NARATIVĂ


a lui Walter Fisher

Oamenii sunt animale care spun povești. Această afirmație simplă constituie răspunsul lui
Walter Fisher la întrebarea filosofică: „În ce constă esența naturii umane?”
Mulți dintre teoreticienii despre care am discutat în capitolele anterioare oferă răspunsuri
diferite la această întrebare cheie a existenței umane. De pildă, teoria schimbului social a lui
Thibaut și Kelley lucrează cu premisa că oamenii sunt creaturi raționale. Teoria reducerii
incertitudinii a lui Berger presupune că oamenii sunt fundamental curioși. Cel mai pertinent în
ochii studenților la comunicare, interacționismul simbolic al lui Mead insistă că abilitatea noastră
de a folosi simboluri este ceea ce ne face în chip unic umani. (Vezi Capitolele 11, 12 și 7.)
Fisher nu contrazice niciuna dintre aceste idei, însă el crede despre comunicarea umană
că dezvăluie ceva mai fundamental decât raționalitatea, curiozitatea sau chiar capacitatea de a
utiliza simboluri. Este convins că suntem ființe narative care „au experiență și înțeleg viața ca pe
o serie de narațiuni în curs de desfășurare, conținând conflicte, personaje, începuturi, cuprinsuri
și încheieri” [1]. Dacă acest lucru este adevărat, atunci „toate formele de comunicare umană
trebuie privite în principiu ca niște povești” [2].
Walter Fisher este profesor de arte și științe ale comunicării la Universitatea din
California de Sud. Pe parcursul vieții sale profesionale, a simțit reticență față de ideea dominantă
potrivit căreia retorica este doar o chestiune ce ține de dovezi, fapte, argumente, rațiune sau
logică și care își găsește cele mai profunde expresii în tribunale, parlamente și alte instituții
deliberative. În 1978 el a sugerat că a oferi motive întemeiate are mai mult de-a face cu a spune o
poveste convingătoare decât cu strângerea dovezilor sau cu construcția unui argument solid [3].
Curând, Fisher s-a convins că toate formele de comunicare sunt mai inteligibile dacă le
considerăm povești credibile despre istorie, cultură și personaje. Când auzim cuvântul poveste,
cei mai mulți dintre noi avem înclinația să ne gândim la romane, piese de teatru, filme, sitcom-
uri TV și basme spuse seara stând în jurul unui foc de tabără. Unii dintre noi își aduc aminte și de
episoade din trecut – povești pe care le spunem altora, în care noi înșine suntem personajul
principal. Însă Fisher consideră că toate tipurile de comunicare reprezintă povești. Evident, vede
diferențe formale între un poem de Robert Frost, un roman de Anne Tyler sau o punere în scenă
a Regelui Lear pe de o parte, respectiv un eseu filosofic, o arhivă istorică, o dezbatere politică, o
discuție teologică sau un tratat științific pe de altă parte. Totuși, în cazul în care vrem să știm
dacă trebuie sau nu să credem „adevărul” pe care fiecare dintre aceste genuri îl proclamă, Fisher
afirmă cu tărie că toate pot și trebuie privite ca narațiuni. În 1984, Fisher a introdus termenul de
paradigmă narativă pentru a scoate în evidență convingerea sa că nu există tip de comunicare
pur descriptiv sau didactic.

A SPUNE O POVESTE CONVINGĂTOARE


Cele mai multe tradiții religioase sunt transmise de la o generație la alta prin respunerea
poveștilor. Credincioșii sunt îndemnați să „spună povestea veche, veche” pentru a-i încuraja pe
cei care cred și a-i convinge pe cei care se îndoiesc. Scriitorul american Frederick Buechner își
propune o abordare nouă față de transmiterea unei povești religioase. De pildă, el spune din nou
povestea biblică din secolul al VIII-lea înainte de Christos despre mariajul șubred dintre Hosea și
Gomer într-o formă ce ține de secolul XX. Povestirea lui Buechner despre iertare oferă un mijloc
pentru examinarea paradigmei narative a lui Fisher în restul capitolului.
268

Povestea începe atunci când, în mod surprinzător, „cuvântul lui Dumnezeu” îi spune
profetului israelit Hosea că urmează să ia de soție o prostituată. El o alege pe Gomer [4].
Ea a fost mereu o companie plăcută – poate își dădea cu puțin cam mult ruj pe buze, era prea
puțin pretențioasă în privința bărbaților și băuturii, puțin prea gălăgioasă, însă grozavă la petreceri
și mereu dispusă să râdă. Profetul Hosea a venit ducând o tavă de sandviciuri pe care scria
„Sfârșitul este la îndemână” pe o parte și „Ai grijă” pe cealaltă.
Prima oară când a cerut-o de soție, ea a crezut că glumește. A doua oară a știut că e serios însă a
crezut că e nebun. A treia oară a spus da. El nu era foarte libertin, însă avea un chip amabil, era
generos și nu era deloc mai nebun decât oricare altul. În plus, orice prost putea vedea că o iubește.
Mai mult sau mai puțin, l-a iubit și ea un timp; au avut trei copii pe care Hosea i-a numit cu nume
bizare gen Nemilostivit-pentru-că-Domnului-nu-i-va-mai-fi-milă-de-Israel-acum-că-e-dat-
câinilor, așa că de fiecare dată când se citea catalogul la școală, Hosea se alegea cu o profetică
privire de taur in absentia. Însă oricine putea vedea că mariajul nu avea să dureze – și într-adevăr
nu a durat.
Pe când Hosea era plecat la drum, Gomer a început să bântuie prin cât de multe baruri putea
înghesui într-o noapte, iar orice asemănare între următorul ei batalion de copii și Hosea a fost
pură coincidență. Acest lucru aproape că l-a omorât, desigur. De fiecare dată când ridica mâna
spre ea, izbucnea în lacrimi. De fiecare dată când ea ridica mâna la el, bărbatul era cel care
sfârșea prin a-și cere iertare.
El a încercat s-o încuie pe dinafară de câteva ori când ea nu venea acasă până la cinci dimineață,
însă mereu i-a deschis ușa când apărea într-un sfârșit și o ajuta să ajungă în pat dacă nu mai vedea
destul de bine încât să ajungă acolo singură. Apoi într-o zi ea n-a mai apărut deloc.
El s-a jurat că de data asta a terminat-o cu ea de-a binelea, însă desigur nu a reușit. Când în sfârșit
a găsit-o, ea stătea leșinată într-o cameră de lucru specială așezată deasupra unei librarii pentru
adulți, iar el a trebuit să plătească patronului foarte mulți bani ca s-o dezlege de contract. Își
pierduse un dinte din față și culesese niște cicatrici pe care trebuia să le vezi ca sa le crezi, însă
Hosea a primit-o din nou și asta părea să fie tot ce contează.
Și-a schimbat tava de sandviciuri scriind pe o parte „Dumnezeu este dragoste”, iar pe cealaltă
„Nu are sfârșit”. Atunci când stătea la coltul străzii... nimeni nu putea spune prin câte a trecut,
însă un lucru e sigur și anume că rareori era vreun ochi uscat în casă, incluzându-i pe ai lui
Gomer. [5]

NARAȚIUNEA ȘI PARADIGMA: DEFINIREA TERMENILOR


Fisher definește narațiunea ca „acțiuni simbolice – cuvinte și/ sau fapte – care au o
continuitate și semnificație pentru cei care le trăiesc, creează sau interpretează” [6]. Viața lui
Hosea și relatarea lui Buechner a acesteia se califică în mod clar drept narațiune. Însă definiția
lui Fisher este largă și este în special remarcabilă pentru ceea ce ea nu exclude. Pe baza elaborării
sale ulterioare [7], propun această parafrază extinsă a definiției de mai sus:
Narațiunea este comunicare înrădăcinată în timp și spațiu. Ea acoperă fiecare aspect al vieților
noastre și al vieților celorlalți care se referă la caracter, motivație și acțiune. Termenul se referă de
asemenea la orice ofertă verbală sau non-verbală făcută unei persoane de a crede sau a acționa
într-un fel anume. Chiar atunci când un mesaj pare abstract – este vid de imaginație – el constituie
narațiune pentru că este conținut în povestea continuă a oratorului, care are un început, un cuprins
și o încheiere și astfel invită ascultătorii să îi interpreteze înțelesul și să îi evalueze valoarea în
propriile vieți.
În contextul definiției extinse a lui Fisher, expresia didactică Dumnezeu-este-dragoste de
pe tava de sandviciuri a lui Hosea constituie premisa Celei mai frumoase povești spuse vreodată.
Cei care rămân în poveste nu pot să nu iubească precum a făcut Hosea. Atunci când termenul
narațiune e aplicat în acest mod, putem avea dificultăți încercând să imaginăm orice comunicare
269

serioasă care nu este narațiune. Exact asta a vrut Fisher să transmită. El crede că toate mesajele
sunt cel mai bine înțelese ca poveste, nu neapărat din punct de vedere formal, ci pentru că astfel
privite, ele ne determină să extragem implicațiile în ce privește modul în care ne trăim propria
poveste.
Fisher folosește termenul de paradigmă pentru a se referi la un „cadru conceptual”. Vă
veți aminti din constructivismul lui Delia că percepția oamenilor nu este atât o chestiune de
fizică a vederii și a sunetului, cât este una ce ține de interpretare (vezi Capitolul 10). Înțelesul nu
este intrinsec evenimentelor; este atașat mesei de lucru a minții. O paradigmă este un model
universal care solicită oamenilor să vadă evenimentele prin niște lentile interpretative comune.
În Structura revoluțiilor științifice, Thomas Kuhn argumentează că o paradigmă acceptată
tacit este semnul distinctiv a unei științei mature. Răspunzând provocării sale, oamenii de știință
din domeniul comunicării din anii 1970 au căutat să descopere un model universal care să
explice comportamentul comunicațional [8]. Paradigma narativă a lui Fisher este un contrapunct
umanist al efortului lor. Fisher oferă o modalitate de a înțelege întreaga comunicare și de a
îndruma cercetarea retorică. El nu privește paradigma narativă ca pe o retorică particulară. Mai
degrabă, o vede ca pe „fundamentul pe care o retorică completă trebuie să fie construită. Această
structură ar oferi o explicație comprehensivă a creației, compoziției, adaptării, prezentării și
receptării mesajelor simbolice” [9].

SCHIMBAREA DE PARADIGMĂ: DE LA PARADIGMA UNEI LUMI RAȚIONALE LA


PARADIGMA NARATIVĂ
Fisher își începe cartea Comunicarea umană ca narațiune printr-o referință la primul
rând al Evangheliei după Ioan: „La început a fost cuvântul (logos)”. El observă că termenul
grecesc logos includea inițial povestea, motivul, rațiunea, concepția, discursul, gândirea – toate
formele de comunicare umană. Imaginația și gândirea nu erau încă separate. Povestea lui Hosea
și Gomer înseamnă logos.
Potrivit lui Fisher, lucrările lui Platon și Aristotel reflectă evoluția timpurie de la o
utilizare generică la una particulară a logos-ului – de la poveste la teză. Logos-ul a început să se
refere numai la discursul filosofic, o întreprindere elevată care împingea imaginația, poezia și
alte preocupări estetice pe un loc secundar. Retorica se găsea undeva între logos și poetic. Era
copilul bastard al unirii oarecum în răspăr dintre „logica pură” pe de o parte și poveștile
emoționale care stârnesc pasiuni pe de altă parte. Cetățeanul grec preocupat numai de adevăr
trebuia să evite retorica și să consulte un expert în înțelepciune – filosoful.
Fisher constată că 2000 de ani mai târziu, revoluția științifică a detronat filosoful-rege. În
ultimele câteva secole, singura cunoaștere care pare să merite a fi cunoscută în lumea academică
este aceea care poate fi observată în lumea fizică. Persoana care dorește să înțeleagă cum stau
lucrurile trebuie să meargă la doctor, la omul de știință, la inginer sau la alt expert tehnic. În
ciuda evoluției tehnologiei și a retrogadării filosofiei, ambele modalități de luare a deciziilor sunt
similare prin tendințele lor elitiste de a „plasa ceva ce nu este logic din punct de vedere formal
sau ce nu se caracterizează prin expertiză într-un cadru al comportamentului întrucâtva sub-
uman” [10]. Fisher consideră că discuțiile filosofice și tehnice constituie abordarea standard a
cunoașterii de către un specialist. El numește acest cadru mental paradigma lumii raționale.
Perspectiva funcțională asupra procesului decizional a lui Hirokawa și Gouran constituie
exemplul perfect (vezi Capitolul 19).
Fisher enumeră cinci presupoziții ale paradigmei dominante a lumii raționale. Vedeți
dacă ele se potrivesc cu ceea ce ați fost învățați pe tot parcursul școlarizării.
270

1. Oamenii sunt în esență raționali.


2. Luăm decizii pe baza argumentelor.
3. Tipul situației de vorbire (juridică, științifică, legislativă) determină cursul
argumentelor noastre.
4. Raționalitatea este determinată de cât de multe știm și de cât de bine argumentăm.
5. Lumea este o mulțime de probleme logice pe care le putem rezolva prin analiza
rațională.
Privită din interiorul paradigmei lumii raționale, povestea lui Hosea este ridicolă.
Căsătoria lui Hosea cu Gomer este irațională. Singura concluzie logică este că bărbatul avea o
obsesie sexuală nesănătoasă pentru o femeie ușuratică. Cuvintele lui Buechner nu prezintă niciun
motiv plauzibil pentru care bunăvoința lui Hosea de-a o lăsa pe Gomer să-l calce în picioare este
o strategie superioară separării sau divorțului. În afara pasajului din Vechiul Testament, autorul
nu oferă vreo dovadă că Hosea sau Gomer sunt personaje istorice, că orice fel de Dumnezeu
există sau că această ființă supremă i-ar fi comandat în fapt lui Hosea să ia de soție o prostituată.
Teza potrivit căreia căsnicia disfuncțională a lui Hosea și Gomer ilustrează relația dintre divin și
uman nu are bază în realitate. Povestea este absurdă.
Fisher este convins că presupozițiile paradigmei lumii raționale sunt prea limitate. El cere
un cadru conceptual nou (o schimbare de paradigmă) pentru a înțelege mai bine comunicarea
umană. Paradigma sa narativă este construită pe cinci presupoziții similare în formă celor ale
paradigmei lumii raționale, însă foarte diferite în conținut.
1. Oamenii sunt în esența povestitori.
2. Luăm decizii în baza unor motive întemeiate.
3. Istoria, biografia, cultura și caracterul determină ceea ce înțelegem prin motive
întemeiate.
4. Raționalitatea narativă este determinată de coerența și fidelitatea poveștilor noastre.
5. Lumea este o mulțime de povești din care alegem și astfel mereu re-creăm propriile
vieți.
A privi ființele umane ca pe niște povestitori care câteodată argumentează este o
schimbare conceptuală majoră. De pildă, într-un sistem logic, valorile sunt un non-sens
emoțional. Însă, din perspectiva narativă valorile sunt „țesătura” poveștilor. Strict din punct de
vedere strict logic, argumentarea estetică este irelevantă, dar într-un cadru narativ, stilul și
frumusețea joacă un rol central în determinarea deciziei de a intra sau nu într-o poveste. Poate
cea mai mare schimbare în gândire are de-a face cu cine se califică să evalueze calitatea
comunicării. În timp ce modelul lumii raționale susține că numai experții sunt capabili să
prezinte sau să distingă argumentele solide, paradigma narativă susține că, înarmat cu un strop de
bun simț, aproape oricine poate identifica o poveste bună. Fisher ar spune că fiecare dintre noi va
judeca povestirea despre Hosea a lui Buechner (sau orice altă poveste) pe baza raționalității
narative.

RAȚIONALITATEA NARATIVĂ: COERENȚA ȘI FIDELITATEA


Potrivit lui Fisher, nu toate poveștile sunt la fel de bune. Deși nu există garanții că
oamenii nu vor accepta o poveste urâtă, el crede că noi toți aplicăm aceleași criterii ale
raționalității narative oricăror povești pe care le auzim. Ideea raționalității narative este mai
apropiată de conceptul lui Burke de identificare decât de logos-ul lui Aristotel. Ne putem
identifica cu povestea unei căsnicii între un profet și o prostituată? Fisher crede că răspunsul
271

nostru depinde de chestiunea dacă sau nu relatarea lui Buechner trece testele gemene ale
coerenței și fidelității narative.
Coerența narativă: este povestea bine legată?
Coerența narativă are de-a face cu cât de probabilă îi apare povestea celui care o ascultă.
„Se leagă” povestea respectivă? Oamenii și evenimentele pe care le portretizează par să țină de
un același lucru? Sunt părți ale unui întreg organic? Personajele acționează coerent?
Versiunea lui Boechner a relației dintre Hosea și Gomer traduce această poveste antică de
dragoste neîmpărtășită într-un decor contemporan. În măsura în care referințele sale moderne la
apelurile nominale din școală, librării pentru adulți și ruj de buze din abundență portretizează
prezentul, povestea are integritate structurală. Fisher privește coerența internă a unei narațiuni ca
fiind similară cu liniile argumentative din paradigma lumii raționale. În acest sens, paradigma sa
narativă nu face abstracție și nu înlocuiește logica. În schimb, Fisher listează logica ca unul, însă
numai unul din factorii care influențează coerența narativă.
Poveștile se leagă atunci când ne-au convins că naratorul nu a omis detalii importante, nu
a plăsmuit fapte și nu a ignorat alte interpretări plauzibile. Judecăm adeseori coerența unei
narațiuni comparând-o cu alte povești pe care le-am auzit care aveau de-a face cu aceeași temă.
Cum ni se pare relatarea lui Butcher despre dragostea unui bărbat pentru o prostituată în raport
cu filme ca Pretty Woman, Never on Sunday sau Leaving Las Vegas? În măsura în care
comportamentul egoist al lui Gomer ni se pare mai realist decât motivația venită din inima de aur
a unei femei frumoase (Julia Roberts), vom credita actualizarea biblică a lui Buechner cu
coerență.
Pentru Fisher, testul suprem al coerenței narative este dacă sau nu putem conta pe faptul
că personajele vor acționa într-o manieră vrednică de încredere. Suspectăm relatările în care
personajele se comportă „necorespunzător”; suntem înclinați să avem încredere în poveștile
despre oameni care demonstrează continuitate a gândirii, motivației și acțiunii. Dacă îl priviți pe
Hosea al lui Buechner ca pe un soț minunat de iertător sau ca pe un pămpălău fără coloană
vertebrală care vă produce greață, statornicia dragostei sale pentru Gomer în ciuda infidelității
acesteia este un fir care face din materialul poveștii o țesătură strânsă.
Fidelitatea narativă: povestea pare adevărată?
Fidelitatea narativă este calitatea unei povești care face cuvintele să atingă o coardă
sensibilă în viața ascultătorului. O poveste deține fidelitate atunci când pare adevărată în raport
cu experiențele ascultătorilor, corespunde poveștilor pe care aceștia le-ar putea spune despre ei
înșiși.
Oare noi, precum Gomer, am fost prinși într-o scenă de petrecere, ne-am înșelat iubitul
fidel, am fost iertați când nu am meritat sau am vărsat lacrimi din pricina unei suferințe pe care
am cauzat-o nouă înșine și altora? În măsura în care detaliile poveștii portretizează lumea în care
trăim, narațiunea are fidelitate.
Cartea lui Fisher Comunicarea umană ca narațiune are ca subtitlu Către o filosofie a
rațiunii, valorii și acțiunii. El crede că o poveste are fidelitate atunci când oferă o logică a
motivelor întemeiate care să ne îndrume acțiunile în viitor. Atunci când credem o poveste,
credem în tipul de personaj care ar trebui să fim. Astfel, valorile sunt cele care despart logica
motivelor întemeiate a paradigmei narative de logica simplă a motivelor din paradigma lumii
raționale.
Fisher consideră că unele povești sunt mai adevărate și umane decât altele și este convins
ca oamenii sunt înclinați natural să le prefere. Care sunt valorile specifice care îndrumă
272

ascultătorii pe măsură ce aceștia măsoară adevărul sau fidelitatea unei povești? Fisher ne cere să
ne imaginăm răspunsul unui public ideal:
Se pare că există un public permanent, o comunitate reală care rezistă în timp, care crede în
valorile adevărului, binelui, frumosului, sănătății, înțelepciunii, curajului, cumpătării, dreptății,
armoniei, ordinii, comuniunii, prieteniei și identității cu Cosmosul – pe cât de variat pot fi valorile
respective definite sau practicate în viața „reală”. [11]
Fisher crede că aceste virtuți dau formă logicii noastre a motivelor întemeiate, răspunsul
nostru de bun simț la povestea respectivă. Dacă suntem încredințați că acest public alcătuit din
oameni buni se frământă în disconfort din pricina co-dependenței profetului, narațiunii îi va lipsi
fidelitatea. Însă în măsura în care ne gândim că acești spectatori ideali vor aplauda dragostea și
capacitatea lui Hosea de a o ierta pe Gomer, cuvintele lui Buechner sună precum adevărul însuși.

APLICAREA PARADIGMEI
Spre deosebire de pentada dramatică a lui Burke, prezentată în capitolul anterior,
paradigma narativă a lui Walter Fisher nu este prezentată ca instrument pentru criticismul retoric.
El crede totuși că perspectiva narativă ne poate ajuta să înțelegem ce se întâmplă în comunicarea
umană. În Comunicarea umană ca narațiune, Fisher utilizează principiile coerenței și fidelității
narative pentru a analiza diferite tipuri de comunicare. El explică de ce un confuz precum
președinte Ronald Reagan a fost prompt recunoscut drept „marele comunicator”. El examinează
falsele valori ale lui Willy Loman care au condus la prăbușirea sa în Moartea unui comis voiajor.
Și explorează consecințele adoptării filosofiilor rivale conținute în poveștile a doi gânditori greci:
Socrate și Callicles. Potrivit lui Fisher, chiar faptul că paradigma narativă poate fi aplicată acestei
varietăți de genuri comunicaționale este o dovada puternică a validității sale.
Dacă Fisher are dreptate, paradigma narativă ar trebui să ofere o înțelegere semnificativă
cu privire oricare subiect comunicațional cheie al zilei. Scriu această secțiune la începutul
primului sezon al alegerilor prezidențiale din 1996. Colin Powell și Newt Gingrich sunt doi
republicani atipici care s-au gândit serios să intre în cursă, totuși în final s-au hotărât să nu
candideze. Potrivit scrutinurilor curente, majoritatea americanilor și-ar dori ca Powell să-și fi
depus candidatura, însă sunt bucuroși că Gingrich nu a făcut-o. Paradigma narativă ar sugera că
votanții preferă clar povestea lui Powell în locul celei spuse de Gingrich.
Gândiți-vă mai întâi la chestiunea coerenței. Ambii bărbați vorbesc elocvent despre
importanța „valorilor familiale”. Chiar înainte ca Powell să-și anunțe public hotărârea de a nu
candida, Alma, soția sa de treizeci și trei de ani a admis că așteaptă cu nerăbdare timp liber
împreună cu soțul ei:
Dacă el candidează, nu vom mai avea deloc. Dar ăsta e cel mai mic necaz. Fiecare președinte în
ultimii ani a fost permanent în pericol. Acest lucru ar fi amplificat de multe ori în cazul lui Colin.
[12]
În declarația sa, Powell a spus națiunii că a petrecut multe ore discutând chestiunea cu
soția și copiii săi, convins că bunăstarea familiei trebuie să-i constituie prima preocupare. După
cum subliniază prietenii săi, Powell nu numai că vorbea, ci se ținea de cuvânt.
Gingrich a vorbit și el despre importanța familiei. În prima sa campanie reușită pentru
congres și-a condamnat contracandidata pentru planul acesteia de a-și despărți familia pentru că
intenționa să facă naveta la Washington în timp ce soțul și copiii săi ar fi stat acasă în Georgia.
Sloganul de campanie al lui Gingrich proclama: „Când va fi ales, Newt își va păstra familia
unită”. Optsprezece luni mai târziu el intra în salonul din spital al soției sale a doua zi după
operația acesteia de cancer și anunța că vrea să divorțeze. Cum alegătorii au ajuns să cunoască
273

omul, mulți au tras concluzia că mesajul lui Newt despre valorile familiale nu e compatibil cu
propria sa viață. Îi lipsea coerența.
Cât despre fidelitatea narativă, valorile sociale exprimate de generalul Powell rezonau cu
tendința Americii. El credea cu tărie în dreptul constituțional de a deține o armă – avea el însuși
arme. Însă el și alții ar trebui să fie dispuși să suporte unele inconveniente în timp ce statul se
asigura că sunt cetățeni responsabili. Cât despre avort, dacă o femeie rămâne gravidă și nu își
dorește copilul, el ar sfătui-o să ducă sarcina la termen și apoi să dea copilul spre adopție. În
ultimă instanță, însă, este alegerea ei. În ce privește rugăciunea, el credea ferm în Dumnezeu și se
ruga regulat. Un moment de rugăciune la începutul zilei de școală ar fi potrivit, dar el se opune
cu hotărâre oricărei structuri în școlile publice care să îndrume dacă și când să aibă loc și în ce să
constea rugăciunea [13].
Valorile oratorului Gingrich erau codificate în „Contractul cu America” al republicanilor,
iar în 1995 el a trecut nouă din zece articole prin Camera Reprezentanților în primele o sută de
zile de control republican al Congresului. Teoreticianul etic conservator William Bennett a dat
voce ulterior gândurilor a numeroși cetățeni când a privit în urmă la revoluția lui Newt:
Ce reiese destul de clar este că noi republicanii suntem deștepți și serioși și o să limităm guvernul.
Ce nu se vede încă este compasiunea. Nu este suficient să doborâm statul prosper; pierdem dacă
apărem ca o adunătură de ciudați răi la inimă. [14]
Atât vedea Newt din țară. Procentul nefavorabil printre alegători săi a crescut de la 29%
la 56% în mai puțin de un an [15]. Oamenii au hotărât că disprețul său față de cei săraci și
atitudinea cavalerească față de protejarea mediului înconjurător nu se potriveau cu valorile lor. În
termenii lui Fisher, poveștii pe care o spunea Gingrich îi lipsea fidelitatea. În rezumat, putem
obține o înțelegere nouă a comunicării politice atunci când privim dezbaterile partidelor ca pe
niște povești conflictuale care strigă după acceptul ascultătorilor.

COMENTARII CRITICE: ARE POVESTEA LUI FISHER COERENȚĂ ȘI


FIDELITATE?
Paradigma narativă a lui Fisher oferă o alternativă inedită analizei neo-aristoteliene care a
dominat gândirea retorică în domeniul comunicării. Abordarea sa este radical democratică.
Atunci când comunicarea este privită drept narațiune, oamenii nu au nevoie de instruire specială
pentru a înțelege dacă o poveste se leagă sau are sunetul adevărului. Oricine are un strop de bun
simț este un critic retoric competent.
Desigur, teoria lui Fisher este ea însăși o poveste și așa cum vă așteptați, nu toată lumea
acceptă povestea sa narativă. Criticii discută dacă întreaga comunicare este într-adevăr o poveste
și dacă logica lui Fisher a motivelor întemeiate este realistă. Ironic, prima îngrijorare este o
chestiune de coerența, iar în doua ridică problema fidelității.
Teza lui Fisher potrivit căreia întreaga comunicare este o poveste ridică două întrebări:
1. Există forme de comunicare pentru care coerența nu este un criteriu adecvat? Robert
Rowland, critic retoric la Universitatea din Kansas sugerează că unele tipuri ale genului
științifico-fantastic nici măcar nu încearcă să aibă sens narativ. Dacă el are dreptate, descoperirea
unui gen al comunicării care nu este preocupat de coerență este o lovitură serioasă la adresa tezei
universale a lui Fisher. Desigur, criticul poate totuși folosi coerența și fidelitatea narativă drept
criterii adecvate în cazurile în care textul îndeplinește cerințele unei definiții mai riguroase a
poveștii.
2. Chiar dacă subscriem afirmației dominante a lui Fisher potrivit căreia întreaga
comunicare este narațiune, oferă acest adevăr vreo înțelegere semnificativă? Definiția narațiunii
274

a lui Fisher pare atât de largă încât a spune că discursul este o poveste înseamnă a nu spune prea
mare lucru. Problema este similară cu cea a diagnosticării grosiere a familiei ca disfuncțională de
către psihologia populară. Dacă eticheta de „disfuncțional” se atașează fiecărui sistem familial,
termenul își pierde puterea descriptivă. Nu există modalitate realistă de a susține sau respinge
teza; poate prin etichetarea întregii comunicări ca narațiune, Fisher a cumpărat coerența cu prețul
clarității.
Alți critici susțin că logica lui Fisher a motivelor întemeiate este punctul vulnerabil al
paradigmei sale narative. Potrivit lui Fisher, motivele întemeiate ale unei povești sunt întemeiate
pentru că apelează la valorile oamenilor care e posibil să asculte povestea. Însă un neajuns al
paradigmei narative este eșecul său de a specifica modul în care valorile unei povești și valorile
unui public pot fi recunoscute pentru a vedea dacă ele coincid.
William Kirkwood de la Universitatea de stat din estul statului Tennessee susține că
există o problemă mai mare cu logica motivelor întemeiate. Kirkwood spune că al doilea criteriu
al fidelității narative presupune că poveștile bune nu pot și probabil nu ar trebui să treacă dincolo
de ceea ce oamenii cred și apreciază deja. El susține că logica motivelor întemeiate îi încurajează
pe scriitori și pe oratori să-și adapteze ideile oamenilor în loc să îi adapteze pe oameni la ideile
lor, și astfel neagă „retorica posibilității” [16].
Fisher crede că acest lucru este ridicol. El declară explicit că oamenii au capacitatea de „a
formula și adopta povești noi care dau mai bine seama de vieților lor sau de misterul vieții
înseși” [17]. Cu siguranță, iertarea pe care Hosea i-o dăruia lui Gomer trece dincolo de orice
experiență am avut vreodată cei mai mulți dintre noi la nivel uman, însă povestea atinge totuși o
coardă sensibilă în mulți din cei care o aud. Pesemne o poveste bună poate extinde aspirațiile
noastre la un nivel pe care nu ni l-am fi putut imagina înainte de-a o auzi pentru întâia oară.
Este întreaga comunicare o poveste și judecăm fiecare mesaj pe baza faptului că se leagă
și pare adevărat în contextul propriilor noastre valori? Dacă luați ideile lui Fisher în serios, nu
veți avea nevoie de mine sau de un retorician instruit ca să aibă ultimul cuvânt. Ca toți ceilalți,
puteți identifica diferența dintre o poveste bună și una proastă.

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Vă puteți gândi la vreun tip de comunicare care nu se potrivește paradigmei narative folosind
definiția lui Fisher a narațiunii?
2. Fisher susține că paradigma lumii raționale domină educația din vest. Puteți enumera cursuri
pe care le-ați avut în facultate care adoptă presupozițiile acestui cadru conceptual?
3. Care este diferența dintre coerența narativă și fidelitatea narativă?
4. Aplicați o logica a motivelor întemeiate poveștilor pe care le auziți. Care sunt valorile pe care
le dețineți și care vă determină să acceptați sau să respingeți povestea lui Buechner despre
Hosea?

NOTE
[1] Walter Fisher, Human Communication as Narration: Toward a Philosophy of Reason, Value,
and Action, University of South Carolina, Columbia, 1987, p. 24.
[2] Ibid., p. xi.
[3] Walter R. Fisher, "Toward a Logic of God Reasons," Quarterly Journal of Speech, Vol. 64,
1978, pp. 376-384.
[4] Vezi Hosea 1-3, 11 în Vechiul Testament.
[5] Frederick Buechner, Peculiar Treasures, Harper & Row, New York, 1979, pp. 45-46.
275

[6] Fisher, Human Communication as Narration, p. 58.


[7] Walter R. Fisher, "Clarifying the Narrative Paradigm," Communication Monographs, Vol.
56, 1989, pp. 55-58.
[8] Vezi Capitolul 2, "În căutarea unui model universal (1970-1980)".
[9] Fisher, Human Communication as Narration, p. 194.
[10] Ibid., p. 20.
[11] Ibid., pp. 187-188.
[12] Jeanne Bell, "Powell on the Potomac," în Judith Cummings și Stefan Rudnicki, Colin
Powell and the American Dream, Dove, Beverly Hills, Calif., pp. 209-210.
[13] Interviul lui Colin Powell cu Barbara Walters, ABC News 20/ 20, 18 septembrie 1995.
[14] Citat din William Bennett, citat în John Stacks, "Good Newt, Bad Newt," Time, 25
decembrie 1995 - 1 ianuarie 1996, p. 93.
[15] Time, 25 decembrie 1995 - 1 ianuarie 1996, p. 56.
[16] William G. Kirkwood, "Narrative and the Rhetoric of Possibility," Communication
Monographs, Vol. 59, 1992, pp. 30-47.
[17] Fisher, Human Communication as Narration, p. 67.
276

REFLECȚII ETICE
CALEA DE MIJLOC A LUI ARISTOTEL

În textul său retoric din secolul al IV-lea înainte de Christos, Aristotel a definit retorica
drept capacitatea de a „vedea toate mijloacele disponibile de persuasiune” [1] în orice situație
discursivă. Cartea sa este primul tratat sistematic despre analiza publicului și adaptarea la public,
o încercare de a instrui oratorii publici în știința și arta gestionarii impresiilor. Abordarea lui
Aristotel a retoricii ridică aceeași întrebare ca și accentul lui Burke pus pe identificare dar și
preocuparea lui Fisher pentru fidelitatea narativă percepută: Este etic să modifici un mesaj
pentru a-l face mai acceptabil pentru un public anume?
Modul în care am exprimat întrebarea reflectă înclinația vestică de a lega moralitatea de
comportament. Produce un act consecințe pozitive sau negative? Este corect sau greșit să faci o
anume faptă? Aristotel, însă, vorbea de etică în termeni de caracter mai degrabă decât de
conduită și de dispoziție interioară în loc de comportament exterior. El a plecat de la admirația
grecilor pentru moderație și a ridicat-o la nivel de teorie a virtuții.
Când Barry Goldwater a fost ales candidatul din partea partidului republican la
președinție în 1964, a declarat cu îndrăzneală: „Extremismul în apărarea libertății nu este un
viciu... moderația în urmărirea dreptății nu este o virtute” [2]. Aristotel l-ar fi combătut cu tărie.
El a presupus că virtutea stă între două vicii [3]. Aristotel l-a considerat înțelept pe cel care evită
excesele de fiecare parte. Moderația este cea mai bună; virtutea dezvoltă obiceiuri care merg pe
calea de mijloc. Această cale de mijloc este cunoscută sub numele de „calea de aur”.
Cât despre adaptarea la public, Aristotel s-ar împotrivi practicii de a spune oamenilor
numai ceea ce aceștia vor să audă, de a stârni mulțimea sau de a ne „incapacita” prin
nedeclararea a ceea ce credem cu adevărat. El s-ar împotrivi la fel de mult indiferenței față de
sensibilitățile publicului, nesocotirii convingerilor publicului sau adoptării unei beligeranțe
retorice de tipul nu-luați-prizonieri, distrugeți-complet-orașul. Calea de mijloc regală ar sta în
vorbirea directă și atrăgătoare, caracterul pozitiv și blând, adaptarea adecvată.
Indiferent dacă problema se referă la a spune adevărul, la dezvăluirea de sine sau la
asumarea unui risc în procesul decizional, calea de mijloc a lui Aristotel sugerează alte practici
comunicaționale intermediare:
Extremă/ Calea de mijloc/ Extremă:
Minciuna/ Declarațiile adevărate/ Confesiunea totală
Secretul/ Dezvăluirea de sine/ Dezvăluirea sufletului
Lașitatea/ Curajul/ Nepăsarea
În final, despre probleme pe care le-au ridicat conceptul de gândire gregară al lui Janis și
perspectiva funcțională a lui Hirokawa și Gouran. Accentul lor pe vigilența membrilor unui grup
caută să combată nepăsarea iresponsabilă – desconsiderarea nesăbuită a rezultatelor extreme
posibile dacă lucrurile merg pe o cale greșită. Însă Aristotel ne-ar aduce aminte că lașitatea este
un defect de caracter la fel de tragic. Frica servilă care vine pe urma atenției exacerbate față de
pericole ne poate împiedica de la a prinde oportunitatea de a realiza multe lucruri bune. Virtutea
curajului se găsește pe calea de mijloc.

PRAGMATISMUL PROFETIC AL LUI CORNEL WEST


Cornel West este un filosof pragmatic, profesor de studii afro-americane la Universitatea
Harvard. La fel ca binecunoscutul pragmatician american John Dewey (vezi Capitolul 6 sau 19),
West privește pragmatismul ca pe un „mod de acțiune culturală critică care se concentrează
277

asupra căilor și mijloacelor prin care ființele umane au, fac și pot depăși obstacole, aranja situații
critice și rezolva situații problematice” [4]. Obstacolul moral pe care West vrea să-l depășească
este oprimarea instituțională a oamenilor „dezavantajați, degradați și descurajați” care se luptă la
marginile societății [5]. Ei se confruntă cu relele rasismului, ale discriminării sexuale și ale
nedreptății economice.
West empatizează cu critica marxistă a capitalismului [6], însă propriul tip de pragmatism
este profund înrădăcinat în narațiunile scrierilor biblice:
L-am numit „profetic” pentru că se întoarce la tradiția iudaică și creștină a profeților care au venit
cu critici directe și pline de compasiune care au influențat relele zilelor lor. Semnul profetului stă
în faptul că spune adevărul cu dragoste și curaj – fie ce-o fi. [7]
În secțiunea despre retorica publică, am văzut deja două exemple de profeți evrei care cer
dreptate socială și răspuns la iertarea lui Dumnezeu. „Am un vis” al lui Martin Luther King din
Capitolul 23 conține cuvintele lui Amos prin care profetul imploră: „Lăsați dreptatea să se
rostogolească precum apele și dreptatea ca un torent puternic”. Capitolul 25 a examinat alegoria
profetică a dragostei divine descrisă în căsnicia lui Hosea cu o prostituată. Aceste fragmente au
corespondente în parabolele bine-cunoscute ale lui Iisus. Parabola bunului samaritean le
amintește credincioșilor că sunt responsabili să-i ajute pe cei care suferă; parabola fiului risipitor
proclamă bucuria lui Dumnezeu când copiii săi rebeli se întorc și se reunesc cu familia [8].
Ca pragmatician profetic, Cornel West ar aplauda abordarea orientată spre acțiune a
perspectivei funcționale a lui Hurokawa și Gouran atât timp cât angajamentul suprem al
membrilor grupului are ca finalitate împuternicirea lor și nu exploatarea celor dezavantajați,
degradați și descurajați, care sunt excluși din procesul decizional. El ar fi chiar și mai
entuziasmat de recomandarea lui Deetz potrivit căreia acționarii trebuie să aibă un cuvânt concret
de spus în privința deciziilor care le afectează viața.
Implicațiile etice ale pragmatismului profetic al lui West nu sunt mereu clare. În 1995, a
primit reacții ostile din partea majorității albilor și a multor negri pentru că sprijinea marșul de un
milion de oameni al pastorului Națiunii Islamului Louis Farrakhan din Washington. West
recunoaște că s-a confruntat cu o alegere morală tragică: „În fond, sunt un democrat radical
devotat redistribuirii de sus în jos a afluenței și un luptător pentru libertate creștin dedicat
moștenirii lui King – care condamnă orice xenofobie, inclusiv patriarhatul, homofobia și anti-
semitismul” [9]. Aceste angajamente l-au pus în dezacord cu retorica lui Farrakhan. Însă West
spune că el și Farrakhan au căzut de acord asupra importanței de a scoate în evidență suferința
negrilor. Pe West îl inspiră exemplul lui Dr. Martin Luther King al formării alianțelor și a
coalițiilor între oameni de rase, genuri, clase și religii diferite. Și astfel a marșat.

NOTE
[1] Aristotle, On Rhetoric: A Theory of Civil Discourse, George A. Kennedy (editor și
traducător), Oxford University, New York, 1991, p. 36.
[2] Theodore White, The Making of the President, 1964, Atheneum, New York, 1965, p. 228.
[3] Aristotle, Nicomachean Ethics [Etica nicomahică, Editura Iri, București, 1998], H. Rackham
(trad.), Harvard University, Cambridge, Mass., 1934, cartea a 4-a, capitolul 7.
[4] Cornel West, The American Evasion of Philosophy: A Geneology of Pragmatism, University
of Wisconsin, Madison, 1989, p. 86.
[5] Ibid., p. 239.
[6] Vezi Cornel West, Prophesy Deliverance, Westminster Press, Philadephia, 1982, pp. 95-127.
[7] West, American Evasion, p. 233.
278

[8] Bunul samaritean, Luca 10:25-37; Fiul risipitor, Luca 15:11-32.


[9] Cornel West, "Why I'm Marching in Washington," New York Times, 14 octombrie 1995, p.
19.
279

PARTEA A CINCEA
COMUNICAREA ÎN MASĂ

__________________________________________________________________
MIJLOACELE DE COMUNICARE ÎN MASĂ ȘI CULTURA
CAPITOLUL 26. DETERMINISMUL TEHNOLOGIC (McLuhan)
CAPITOLUL 27. TEORIA CULTIVĂRII (Gerbner)
CAPITOLUL 28. STUDIILE CULTURALE (Hall)

EFECTELE MIJLOACELOR DE COMUNICARE ÎN MASĂ


CAPITOLUL 29. FUNCȚIA STABILIRII AGENDEI (McCombs & Shawa)
CAPITOLUL 30. SPIRALA TĂCERII (Noelle-Neumann)

REFLECȚII ETICE
ETICA DISCURSULUI A LUI HABERMAS
ETICA COMUNITARĂ A CREȘTINILOR
______________________________________________________________________________
280

MIJLOACELE DE COMUNICARE ÎN MASĂ ȘI CULTURA

Primii teoreticieni ai comunicării în masă presupuneau că mijloacele tipărite și


electronice de comunicare în masă au o putere imensă de a forma opiniile, a stârni emoțiile și a
influența comportamentul oamenilor. Ei considerau că publicul este lipsit de apărare și relativ
pasiv – o turmă de oi care cade ușor pradă publicității manipulatoare sau propagandei inteligente.
Modelul „efectelor tari” asemănă mesajele difuzate în masă cu gloanțele pe care o mitralieră le
împroașcă în mulțime. O metaforă similară descria tiparul, filmul sau radioul ca pe niște ace
subcutanate care injectează substanțe direct în pacient. Capacitatea propagandei naziste a lui
Goebbels de a mobiliza sentimente anti-semitice în anii 1930 au făcut și mai plauzibil modelul
de cauză-și-efect a influenței mijloacelor de comunicare în masă.
Chiar în timp ce industria cinematografică a Statelor Unite difuza filme patriotice în anii
1940 pentru a susține efortul național de a rămâne în război, reprezentanții americani ai științelor
sociale au început să chestioneze tradiția efectelor tari. Studiile despre comportamentul
alegătorilor au demonstrat că publicul este mult mai activ, rezistent și încăpățânat decât se
crezuse inițial. Sociologii Elihu Katz de la Universitatea evreiască și Paul Lazarsfeld de la
Universitatea Columbia au caracterizat societatea ca pe „un fagure de miere alcătuit din grupuri
mici legate de o rețea bogată de legături și dependențe personale” [1] care ajută la adăpostirea
individului de influența mijloacelor de comunicare în masă. Acest model al „efectelor limitate”
recomandă să ne uităm la diferențele dintre oameni pentru a explica impactul relativ scăzut și
disparat al mijloacelor de comunicare în masă.
O direcție de cercetare compatibilă cu perspectiva efectelor limitate examinează
motivația cititorului, ascultătorului și a spectatorului de a frecventa un tip anume de mesaj. De
pildă, abordarea „obiceiurilor și recompenselor” sugerează că telespectatorii sunt selectivi în ce
privește genurile de programe TV la care se uită [2]. Oamenii care doresc informații ar putea
prinde Ora de știri cu Jim Lehrer la televiziunea publică; indivizii care caută să-și clarifice
identitatea personală s-ar putea uita la Oprah Winfrey; telespectatorii care caută indicii despre
interacțiunea socială ar putea pune pe Toți copiii mei; iar oamenii care caută amuzamentul ar
putea alege Seinfeld. Desigur, unele programe pot satisface toate cele patru dorințe, însă cele mai
multe îi vor influența numai pe cei predispuși să răspundă. Susținătorii poziției efectelor limitate
sunt încredințați că mijloacele de comunicare în masă constituie numai unul dintre grupurile de
factori care influențează oamenii.
Studiul european al comunicării de masă s-a concentrat asupra unor probleme culturale
vaste în locul efectelor precise ale mijloacelor de comunicare în masă. Pentru că acestea
uniformizează contextul simbolic, cercetătorii de pe continent au generat o lista de întrebări de la
care ei cred că trebuie să plece fiecare specialist [3].
1. În ce constă rolul de mediator al culturii? Constrânge cultura mijloacele de comunicare
în masă sau acestea sunt cele care determină schimbările culturale?
2. Reflectă mijloacele de comunicare în masa diversitatea unei culturi sau ele descriu
doar ideologia grupului dominant în societatea respectivă?
3. Care ar trebui să fie interesul esențial în studiul mijloacelor de comunicare în masă:
conținutul mesajului sau tehnologia mijlocului de comunicare în masă?
4. Ce metode de cercetare sunt adecvate în analiza impactului mijloacelor de comunicare
în masă: măsurătorile statistice cantitative ale reprezentanților științelor sociale sau analiza
textuală calitativă a literaturii, etnografiei și filosofiei?
281

5. Ce rol are specialistul în comunicarea de masă: administrator neutru al cercetării


finanțate de guvern ori de o firmă privată sau critic al nedreptăților sociale?
Cele trei teorii din această secțiune adresează aceste probleme culturale. Teoria
determinismului tehnologic a lui Marshall McLuhan (vezi Capitolul 26) consideră că schimbarea
noastră culturală curentă este rezultatul direct al bombardamentului senzorial cu care ne tratează
mijloacele electronice de comunicare în masă. Convingerea sa potrivit căreia „mijlocul (de
comunicare în masă) este mesajul” se opune perspectivei lui George Gerbner, potrivit căreia
conținutul violent al programelor TV cultivă un climat al fricii (vezi Capitolul 27). Stuart Hall e
neliniștit în privința încercării lui Gerbner de a susține teoria cultivării cu informații obținute prin
sondaje de opinie, însă el este de acord cu teza lui Gerbner potrivit căreia mijloacele de
comunicare în masă joacă un rol cheie în menținerea status quo-ului. Urmărind studiile culturale
(vezi Capitolul 28) Hall renunță la un angajament inițial marxist și devine un susținător al
oamenilor care sunt sistematic aruncați la marginea societății.
Deși McLuhan, Gerbner și Hall resping modelul simplist al „acelor subcutanate” al
influenței mijloacelor de comunicare în masă, teoriile lor reprezintă într-adevăr o întoarcere la
conceptul de efecte tari. În ciuda diferențelor dintre ei în unele privințe esențiale, fiecare
teoretician crede că mijloacele de comunicare în masă au un efect puternic pentru că articulează,
interpretează și ajută la crearea culturii unei societăți. Mijloacele de comunicare în masă mediază
cultura.

NOTE
[1] Elihu Katz & Paul Lazarsfeld, Personal Influence, The Free Press, Glencoe, Ill., 1955.
[2] Vezi J. G. Blumler & Elihu Katz, The Uses of Mass Communication: Current Perspectives
on Gratification Research, Beverly Hills, Calif., 1974; și Elihu Katz, "The Uses of Becker,
Blumler, and Swanson," Communication Research, Vol. 6, 1979, pp. 74-83.
[3] Vezi "New Perspectives on Media and Culture," William Biernatzki & Robert White
(editori), Communication Research Trends, Vol. 8, No. 2, 1987, pp. 1-13; și Robert White,
"Mass Communication and Culture: Transition to a New Paradigm," Journal of Communication,
Vol. 33, No. 3, 1983, pp. 279-301.
282

CAPITOLUL 26. DETERMINISMUL TEHNOLOGIC


al lui Marshall McLuhan

Într-o scenă memorabilă din filmul clasic Annie Hall regizat de Woody Allen în 1977,
personajele interpretate de Allen și Diane Keaton stau la rând la bilete de cinema în fața unui om
care comentează în legătură cu filmul în general și cu ideile lui Marshall McLuhan în particular.
Când Allen, frustrat, întrerupe monologul și îl provoacă pe cetățean să-l explice pe McLuhan,
omul anunță trufaș că predă un curs intitulat „Televiziunea, mijloacele de comunicare în masă și
cultura” la Universitatea Columbia. În acel moment Marshall McLuhan în persoana apare pe
ecran și-i spune omului că nu înțelege nimic din lucrările lui Marshall McLuhan. El adaugă că e
uimitor că omului i se permite să predea orice.
Scena fantezistă funcționează pentru că mulți spectatori sunt deja familiarizați cu
McLuhan și ideile acestuia. Canadianul cel manierat apăruse mai devreme într-un interviu extins
în Playboy, iar fotografia sa apăruse pe coperta revistei Time. Ca director al Centrului pentru
cultură și tehnologie al Universității din Toronto, McLuhan reprezenta acea rară marfă a
comunicării de masă – un savant care putea prezenta idei revoluționare într-un mod care să
capteze imaginația unui public larg.
Venit sa studieze mijloacele de comunicare în masă și cultura dinspre o specializare în
literatura engleză, McLuhan s-a imaginat pe sine ca fiind un orb care atinge cu bățul toate
direcțiile pentru a descoperi natura mediului său înconjurător în termeni de mijloace de
comunicare în masă. El s-a referit la ideile sale spunându-le „sonde”, bâjbâieli făcute la noroc ale
cuiva care ia „postura stupidă a imbecilului tehnologic”. Însă nu era nimic „făcut la noroc” în
privința mesajului profetic al lui McLuhan. Când era întrebat ce face, „Oracolul erei
tehnologice”, spunea că le spune tuturor celor dispuși să asculte că trăim într-un moment unic al
istoriei. Noile mijloace electronice de comunicare în masă au schimbat radical modul în care
oamenii gândesc, simt și acționează. Suntem în mijlocul unei revoluții, totuși cei mai mulți dintre
noi încă trebuie să înțeleagă că lumea nu va mai fi niciodată aceeași.

INVENȚIILE COMUNICĂRII: PUNCTELE DE ECHILIBRU ALE ISTORIEI


McLuhan a împărțit întreaga istorie umană în patru perioade sau epoci: o era tribală, o era
a alfabetizării, o era a tiparului și o eră electronică. El susținea că tranzițiile dintre perioade nu
sunt nici treptate, nici progresive. În fiecare caz, noile dezvoltări în tehnologia comunicării au
forțat lumea să înainteze de la o eră la alta. Perspectiva lui McLuhan asupra istoriei atestă că cei
născuți în secolul XX trăiesc pe piscurile istoriei.
Potrivit lui McLuhan, invențiile esențiale care au schimbat viața pe această planetă au
fost alfabetul fonetic, tiparul și telegraful. El era sigur că inventatorii lor nu prea aveau idee la
momentul respectiv despre faptul că inovațiile lor tehnologice vor revoluționa societatea, însă
dacă catadicsim numai să deschidem ochii, vom vedea că alfabetul fonetic a catapultat rasa
umană într-o era a științei de carte, iar tiparul lui Gutenberg a lansat revoluția industrială:
În ultimii 3500 de ani ai lumii vestice, efectele mijloacelor de comunicare în masă – indiferent
dacă e vorba de vorbire, scriere, tipar, fotografie, radio sau televiziune – au fost trecute cu
vederea în mod sistematic de observatorii sociali. Chiar în era revoluționară a electronicii din ziua
de azi, savanții mărturisesc puține semne de modificare a acestei posturi tradiționale a indiferenței
care nu înfruntă dificultățile.
Ceea ce aproape nimeni nu reușește să vadă, spune McLuhan, este că oamenii care trăiesc
astăzi sunt prinși într-o a treia falie radicală. Orice răspuns ar fi primit Samuel Morse atunci când
283

a bătut „Ce a lucrat Dumnezeu?” pe telegraful său, cu siguranță că replica nu anticipa prefacerea
radicală pe care au creat-o mijloacele electronice de comunicare în masă.

DĂM FORMĂ UNELTELOR NOASTRE, IAR ELE LA RÂNDU-LE NE DAU FORMĂ


În esență, teoria lui McLuhan înseamnă determinism tehnologic. El susținea că invențiile
tehnologice cauzează invariabil schimbări culturale. În timp ce determinismul economic al lui
Karl Marx susținea că schimbările în modurile de producție determină cursul istoriei, McLuhan a
tras concluzia că este practiv vorba de modalitățile de comunicare care dau formă existenței
umane.
Credința în rolul esențial al inovațiilor în comunicare nu se originează în scrierile lui
McLuhan. Observând efectul liniilor de cale ferată în sălbăticie, concetățeanul său canadian
Harold Innis sugerase deja că prelungirile subite ale comunicării se reflectă în tulburările
culturale. Însă McLuhan a fost unic în teza sa potrivit căreia canalele comunicării sunt cauza
principală a schimbărilor culturale. Viața de familie, locul de muncă, școala, sistemul medical,
prieteniile, cultele religioase, recreerea, politica – nimic nu rămâne neatins de tehnologiile
comunicării. În timp ce Emerson considera că o instituție este „umbra alungită a unui om”,
McLuhan era sigur că instituțiile culturale sunt umbre prelungite ale invențiilor umane – concret,
alfabetul, presa și mijloacele electronice de comunicare în masă. La fel ca în cazul tuturor
celorlalte idei ale sale, avea un mod interesant de a pune problema: „Noi dăm formă uneltelor
noastre, iar ele la rândul lor ne formează”.
McLuhan considera invențiile comunicaționale esențiale pentru că el vedea în fiecare
nouă formă de inovare a mijloacelor de comunicare în masă o prelungire a unei facultăți umane.
Cartea este prelungirea ochiului. Roata este o prelungire a piciorului. Îmbrăcămintea este o
prelungire a pielii. Circuitele electronice (în special computerul) sunt o prelungire a sistemului
nervos central. Puteți observa din aceste exemple că McLuhan evită o definiție îngustă a
mijloacelor de comunicare în masă. Acestea constau în orice amplifică sau intensifică un organ,
simț sau funcție a corpului. Nu numai că mijloacele de comunicare în masă ne prelungesc
capacitatea de înțelegere și ne sporesc eficiența, ele acționează de asemenea ca un filtru în
organizarea și interpretarea existenței noastre sociale.

MIJLOCUL DE COMUNICARE ÎN MASĂ ESTE MESAJUL


McLuhan era încredințat că modul în care trăim este în linii mari o funcție a modului în
care prelucrăm informația. Alfabetul fonetic, tiparul și telegraful au fost puncte de cotitură în
istoria umană deoarece ele au schimbat modul în care oamenii se concepeau pe ei înșiși și lumea
în care trăiesc. Tom Wolfe, un analist al culturii populare, rezumă teza lui McLuhan:
Noile tehnologii... modifică radical întregul mod în care oamenii își folosesc cele cinci simțuri,
modul în care reacționează la evenimente și, prin urmare, modifică viețile lor în ansamblu și
întreaga societate. Nu contează care este conținutul unui mijloc de comunicare în masă precum
televizorul... pot fi douăzeci de ore pe zi de prăbușiri sadice ale cowboy-ilor sau... Pablo Casals
zumzăind la violoncelul său. [2]
McLuhan a spus-o mai pe scurt: „Mediul este mesajul”.
Studenții care învață despre McLuhan continuă să dezbată pe marginea întrebării oare ce
înțelegea teoreticianul prin această ecuație aparent simplă. Câteodată el părea să indice că toate
cuvintele pe care le alegem sunt irelevante („Conținutul sau mesajul oricărui mijloc de
comunicare în masă particular are cam la fel de multă importanță ca și scrierea de pe învelișul
unei bombe atomice”). În alte rânduri a făcut din importanța simbolurilor o chestiune de grad
284

(„Nu spun că întreg conținutul nu joacă niciun rol – doar că joacă un rol fără îndoială
subordonat”). În orice caz, el credea în mod evident că un mijloc de comunicare în masă schimbă
oamenii mai mult decât suma tuturor mesajelor pe care le comunică acesta. El avertizează că
mesajul unui mijloc de comunicare în masă „este precum o bucată zemoasă de carne pe care
tâlharul o ține pentru a distrage atenția câinelui de pază”. Aceleași cuvinte spuse față în față,
tipărite pe hârtie sau prezentate la televizor furnizează trei mesaje diferite.
În plus, cuvântul mesaj se pretează la un joc de cuvinte care ilustrează convingerea lui
McLuhan potrivit căreia mijloacele de comunicare în masă ne supun unei examinări complete.
„Mediul este masajul”, spunea el. Imaginea pe care o oferă este cea a unui maseur corpolent
bătând cu pumnii corpul clientului său în loc să-i facă un masaj blând. Televiziunea își
intimidează spectatorii. El a descris de asemenea turbulenții ani 1960 printr-o altă variație a
temei: „Mediul este masa-jul”. Deși McLuhan se distra evident cu jocurile lui de cuvinte, canalul
principal al comunicării schimbă modul în care percepem lumea. Mediul dominant al oricărei
epoci domină oamenii.

ANALIZAREA TRECUTULUI: O ANALIZĂ ISTORICĂ DIN PERSPECTIVA


MIJLOACELOR DE COMUNICARE ÎN MASĂ
McLuhan și-a susținut teza determinismului tehnologic interpretând ordinea istoriei
umane dintr-o perspectivă a mijloacelor de comunicare în masă.
1. Epoca tribală: un loc acustic în istorie
Potrivit lui McLuhan, satul tribal era un loc acustic unde simțurile auzului, pipăitului,
gustului și mirosului se dezvoltaseră mult peste capacitatea de a vedea. Emisfera dreaptă a
creierului o domina pe cea stângă. Urechea era regina; a auzi însemna a crede. Membrii acestei
culturi orale nu erau capabili să adopte rolul observatorului detașat – ei acționau și reacționau
sensibil în același timp. Conformarea față de grup era regula mai degrabă decât excepția.
McLuhan susținea ca oamenii „primitivi” duceau vieți mai bogate și mai complexe decât
descendenții lor alfabetizați deoarece urechea, spre deosebire de ochi, nu este capabilă să aleagă
stimulii pe care îi receptează:
Din pricina dependenței de cuvântul vorbit pentru schimbul de informații, oamenii erau strânși
laolaltă într-o împletitură tribală: și cum cuvântul vorbit este mai încărcat emoțional decât cel
scris – exprimând prin intonație sentimente bogate precum furia, bucuria, durerea, frica – omul
tribal era mai spontan și mult mai versatil. [3]
Apoi cineva a inventat literele.
2. Epoca alfabetizarii: un punct de vedere vizual
McLuhan scria că alfabetul fonetic a căzut peste lumea acustică precum o bombă,
instalând văzul în fruntea ierarhiei simțurilor. Oamenii care știau să citească ar fi dat o ureche
pentru un ochi. Desigur, cititorul este liber să nu fie de acord, demonstrând convingerea lui
McLuhan că un „punct de vedere” privat, a emisferei stângi devine posibil într-o societate
vizuală. Atât scriitorul, cât și cititorul sunt diferiți de text. Alfabetizarea i-a scos pe oameni din
implicarea tribală colectivă și i-a aruncat în detașarea privată „civilizată”. Scrisul a făcut posibil
să pleci din trib fără să fii privat de fluxul informației.
McLuhan susținea de asemenea că alfabetul fonetic stabilește că rândul este principiul
organizațional al vieții. În scris, o litera urmează altei litere într-un rând legat, ordonat. Logica
este modelată după această progresie pas cu pas. Potrivit lui McLuhan, când oamenii alfabetizați
spun, „Nu te recunosc”, ei înțeleg prin acest lucru, „Nu cred ca ești logic”. El a pretins că
inventarea alfabetului a facilitat apariția subită a matematicii, științelor și filosofiei în Grecia
285

antică. S-a referit la schimbarea politică din Africa colonială ca la o dovadă că alfabetizarea
declanșează o schimbare de la ureche la ochi care izolează cititorul. Când oamenii oprimați au
învățat să citească, au devenit gânditori independenți.
3. Epoca tiparului: prototipul revoluției industriale
Dacă alfabetul fonetic a făcut dependența vizuală posibilă, tiparul a răspândit-o. În
Galaxia Gutenberg, McLuhan scria că repetabilitatea este cea mai importantă caracteristică de
tip mobil, iar tirajul de 100.000 de exemplare al cărții sale sugerează că a avut dreptate.
McLuhan a numit-o precursoarea revoluției industriale, deoarece revoluția tiparului a demonstrat
posibilitatea producției de masă a produselor identice.
El a văzut și alte efecte secundare neintenționate ale invenției lui Gutenberg. Ridicarea
naționalismului a urmat omogenizarii limbilor regionale fluide într-o limbă națională fixă.
Tiparul a zeificat nu numai Biblia Gutenberg, ci toate cuvintele scrise. Tiparul transformă
cuvintele în Cuvânt, iar McLuhan numea oamenii alfabetizați „fraierii naturali” ai propagandei.
Însă el privea fragmentarea societății ca pe cea mai importantă consecință a noii inovații:
Tiparul, un instrument al copiei, confirma și prelungea noua încordare vizuală. A creat cartea
portabilă, pe care oamenii o puteau citi în intimitate și izolare față de alții. [4]
Multe biblioteci au cuvintele „Adevărul vă va elibera” sculptate în piatră deasupra intrării
principale [5]. McLuhan spunea că toate cărțile din mintea lor îi eliberează pe cititori de
alienarea de către alții în cultura lor alfabetizată. Precum pictura pe șevalet, cartea tipărită
glorifică individualismul.
4. Epoca electronică: apariția satului global
Potrivit lui McLuhan, puterea cuvântului tipărit s-a sfârșit: „Epoca tiparului... și-a găsit
sfârșitul o dată cu apariția telegrafului”. Desigur, invenția lui Samuel Morse a fost numai prima
dintre dispozitivele comunicării electronice care ar fi făcut din Radio Shack de la colț un
magazin magic pentru generațiile anterioare.
Telegraf – telefon – radio – proiector de film – fonograf – televizor – fotocopiator – mesagerie
telefonică vocală – computer – VCR – CD – holograf – telefon celular – FAX – modem – internet
Înainte de moartea sa în 1980, McLuhan a prezis că până și influența culturală șocantă a
acestui hardware comunicațional va fi nesemnificativă în comparație cu prefacerea cauzată de
software-ul computerelor care va urma.
McLuhan a insistat că mijloacele electronice de comunicare în masă retribalizează rasa
umană. Comunicarea instantanee ne-a întors la o tradiție orală pre-alfabetică unde sunetul și
atingerea sunt mai importante decât văzul. Am plecat „înapoi în viitor”:
Ziua individualistului, a intimității, a cunoașterii fragmentare sau „aplicate”, a „punctelor de
vedere” și a scopurilor specializate este înlocuită de conștiința generală a unei lumi mozaicale în
care spațiul și timpul sunt învinse de televiziune, avioane și computere – o lume simultană cu „de
toate în același timp” în care toate rezonează cu toate celelalte ca într-un câmp electric total. [6]
McLuhan ne-a descris pe toți ca membrii ai unui singur sat global. Mijloacele electronice
de comunicare în masă ne pun în legătură cu toată lumea, oriunde ne-am afla, instantaneu.
Sistemele umane închise nu mai există. Zgomotul stomacului gol din Somalia sau artileria din
Sarajevo vibrează în sufrageriile din Seattle. Ca primă generație post-alfabetizare, pentru noi
intimitatea reprezintă un lux sau un blestem al trecutului. Planeta este ca un magazin general în
care persoanele indiscrete țin evidența tuturor celorlalți – un circuit telefonic cu doisprezece linii
sau o cronică a Annei Landers „scrisă mare”. Cetățenii lumii sunt înapoi în spațiul acustic.
286

Logica liniară este inutilă în societatea electronică pe care a descris-o McLuhan.


Persoanele acustice nu mai întreabă: „Înțelegi ce vreau să spun?” În schimb, întrebăm: „Cum te
afectează acest lucru?” Ceea ce simțim este mai important decât ceea ce gândim.

TELEVIZIUNEA ESTE UN MIJLOC RECE DE COMUNICARE ÎN MASĂ


Scopul analizei culturale din perspectiva mijloacelor de comunicare în masă a lui
McLuhan era să explice frământările sociale din anii 1960 și să concentreze atenția asupra
schimbărilor fără precedent care încă urmau să apară pe măsură ce societatea se mută cu totul în
epoca electronică. Deoarece televiziunea tocmai devenise mediul de comunicare în masă
dominant, cea mai mare parte din eforturile lui McLuhan s-au concentrat asupra descrierii naturii
fundamentale și a puterii revoluționare a televiziunii.
McLuhan a clasificat mijloacele de comunicare în masă în fierbinți și reci. Cele fierbinți
sunt canale de comunicare cu definiție înaltă și de regulă sunt strălucite în receptarea printr-un
singur simț. Tiparul este un mediu fierbinte, vizual. La fel sunt fotografiile și filmele. Ele conțin
o mulțime de informații într-un mod care necesită puțină muncă din partea spectatorului.
McLuhan și-ar fi numit textul cărții sale „fierbinte”, însă ar fi evaluat desenele animate ca „reci”.
Prezentarea cu definiție joasă a mjloacelor reci de comunicare în masă trage o persoană înăuntru,
solicitând un grad mare de participare pentru a umple golurile.
McLuhan spunea ca o prelegere este fierbinte; discuțiile sunt reci. Vânzarea cu mare efort
persuasiv este fierbinte; cea cu efort persuasiv scăzut este rece. Silogismele lui Platon sunt
fierbinți; entimemele lui Aristotel sunt reci. În ciuda pretenției radio-ului că este „teatrul minții”,
McLuhan l-a numit fierbinte pentru că undele radio poartă informații detaliate într-un singur
canal. Însă a considerat telefonul rece pentru că natura sa personală necesită un răspuns.
Observați paralela dintre categoriile lui McLuhan de fierbinte și rece și distincțiile dintre
funcțiile emisferei stângi și ale celei drepte. Mijloacele fierbinți de comunicare în masă tind să
fie profund vizuale, logice și private. Ele sunt organizate pentru a comunica pachete de
informații abstracte. Mijloacele reci de comunicare în masă tind să fie acustice, intuitive și
presupun implicare emoțională. Spre deosebire de camera de luat vederi fierbinte, care se
concentrează asupra figurii din prim plan, mijloacele reci (ale emisferei drepte) de comunicare în
masă clarifică contextul înconjurător și permit celor care percep să intre în poveste. Oamenii se
gândesc în mod natural la televiziune ca la un mediu vizual, însă McLuhan a combătut noțiunea
respectivă. El a clasificat televiziunea ca pe un mijloc de comunicare în masă acustic și tactil –
foarte, foarte rece.
Televiziunea este rece deoarece necesită implicare și participare pentru a umple imaginea
ei vagă și nedeslușită. Prezentarea cu definiție joasă a video-ului prezintă o serie de puncte aflate
la distanță mare unul de altul pe care privitorii trebuie să le unească pe ecranele lor mentale
interne. Spre deosebire de radio sau tipar, televiziunea nu ocolește nici vederea, nici sunetul.
Probabil puteți învăța în timp ce ascultați la radio, însă televiziunea nu vă ajuta în fundal.

A TRĂI ÎN PRAGUL UNEI NOI EPOCI: CÂTEVA EXEMPLE


McLuhan și-a susținut interpretarea sa a istoriei oferind numeroase exemple de schimbări
induse de mijloacele de comunicare în masă. Voi cita o parte din dovezile pe care le-a oferit în
zona politicii, educației, a sexului și drogurilor. Voi include, de asemenea, evenimente care au
avut loc după moartea sa, însă care dau credit suplimentar ideilor sale. Sunt încrezător că
McLuhan ar fi recurs la aceste evenimente ulterioare pentru a-și susține teoria determinismului
tehnologic.
287

Politica
Conducătorii politici în epoca electronică pot supraviețui fără o viziune, însă nu o pot
face fără carisma. Larry King, Ted Koppel și David Letterman sunt eroii serilor târzii deoarece ei
știu cum să vorbească națiunii la televiziune în stilul personal de care se folosea crainicul
orașului în epoca dinaintea tiparului. McLuhan spunea că fiecare „candidat politic care înțelege
televiziunea – indiferent de partidul din care face parte, de scopurile sau convingerile sale –
poate obține o putere fără precedent în istorie” [7]. Jurnaliștii politici l-au luat în derâdere pe Bill
Clinton în 1992 când acesta a cântat la saxofon pe postul MTV și a găzduit o conferință
economică la nivel înalt în stilul gazdei unei emisiuni de dezbateri televizate. Însă viitorul
președinte a arătat că prăpastia dintre generații era de fapt o prăpastie în comunicare. El a înțeles
că copiii născuți după ce-l de-al doilea război mondial sunt din cutia perioadei de avânt
economic, nu din cutia de săpun.
În 1969, McLuhan a observat că „lumea vestică este revoluționată de mijloacele
electronice de comunicare în masă la fel de rapid pe cât de repede estul este transformat de către
vest” [8]. Cortina de fier putea ține în afara Europei de est oamenii din vest, produsele și ziarele,
însă nu putea opri mijloacele electronice de comunicare în masă să poarte mesajul libertății din
alte părți ale satului global. Însă puțini au recunoscut întinderea revoluției electronice. Astfel,
căderea bruscă a guvernelor comuniste din estul Europei în 1989 a șocat analiștii politici. Pe baza
convingerii sale că realitatea socială este determinată de tehnologiile comunicării, McLuhan s-ar
fi mirat probabil că guvernele respective au durat atât de mult.
Educația
McLuhan observă că oamenii care trăiesc în mijlocul inovării adesea se agață de ceea ce
a fost, spre deosebire de ceea ce este. El consideră organizarea educațională un prim exemplu în
acest sens. Până când Johnny începe școala, el a petrecut deja 10.000 de ore la televizor. Potrivit
lui McLuhan, copilul tânjește după implicare profundă, nu după detașare liniară. „Însă deodată,
el este smuls din pântecele rece, cuprinzător al televiziunii și expus – într-o vastă structură
birocratică de cursuri și credite – mediului fierbinte al tiparului” [9]. Jenny, prietena lui Johnny a
descoperit că spre deosebire de Sesame Street, cursul ei de marți nu este sponsorizat de numărul
4. Cuvintele se târăsc de-a lungul tablei unul după altul în loc să iasă în evidență în modele pe un
ecran prietenos cu utilizatorul. McLuhan susținea că în ziua de azi copilul știe că a merge la
școală reprezintă o întrerupere în propria educație. Deoarece profesorul consideră încă video-
proiectorul un ajutor audio-vizual și nu instrumentul principal al învățării, nivelul informațional
pentru Jenny și Johnny scade când aceștia intră în clasă.
Mijloacele acustice de comunicare în masă constituie o amenințare la adresa organizării
educaționale care manifestă un interes consolidat față de cărți. Organizarea conduce școlile ca pe
niște „instituții penale intelectuale” cu profesori vizuali, preocupați de tipar, pe post de paznici ai
minții. Rezultatul este strigătul triumfător și tăios din „Școala s-a desființat pentru totdeauna”,
cântecul anti-cultural al lui Alice Cooper [10]. Ironia, din punctul de vedere al lui McLuhan, stă
în faptul că școala – nu rock-ul – stă în calea culturii. Dacă profesorii ar „plonja în vârtejul
tehnologiei electronice”, ei ar transforma un depășit „turn de fildeș” într-un „turn de control”
modern.
Sexul și drogurile
Una dintre cele mai controversate teze ale lui McLuhan a fost că televiziunea este un
mediu tactil în aceeași măsură în care este unul acustic. El pretindea că „televiziunea își tatuează
mesajul direct pe pielea noastră” și lega acest „fapt” de atingerea interpersonală, nuditatea și
sexualitatea publică sporite în ultimele decenii. Deoarece televiziunea este un mediu al
288

pipăitului, când „pornim” televizorul, facem același lucru cu noi înșine. Prima carte a lui
McLuhan, Mireasa mecanică anticipa fascinația curentă față de posibilitățile senzuale ale
realității virtuale [11]. El credea că revoluția sexuală care a început în anii 1960 era consecință
inevitabilă a încercării tineretului de a face față tensiunii create de viața trăită pe tivul istoric
dintre două culturi conflictuale ale mijloacelor de comunicare în masă.
El credea același lucru despre droguri. McLuhan privea uzul de marijuana, cocaină și
LSD ca pe niște încercări de-a obține empatie din partea unui mediu înconjurător electronic care
oferă posibilitatea unei implicării instantanee, totale a simțurilor. Ca un catolic devotat, pe
McLuhan nu-l prea entuziasma uzul drogurilor halucinogene, însă încerca să evite judecata
morală. Când a fost întrebat despre legalizarea drogurilor care dezvoltă mintea, McLuhan a
răspuns:
Punctul meu de vedere personal este irelevant, cum toate aceste restricții legale sunt inutile și se
vor retrage în mod inevitabil. Ați putea la fel de ușor interzice drogurile într-o societate
retribalizată pe cât este să declari ilegale ceasurile într-o cultură mecanică. [12]

COMENTARII CRITICE: CUM POATE SĂ AIBĂ DREPTATE? DAR DACĂ ARE?


Artistul pop Andy Warhol spunea că la un moment dat pe parcursul vieții fiecare
persoană se bucură de cincisprezece minute de celebritate. Marshall McLuhan a avut parte de
cincisprezece ani. Universitarii au înclinația să-și suspecteze colegii care câștigă bani și devin
celebri, astfel că enorma popularitate a omului a dat un impuls suplimentar disprețului criticilor
față de metodele și mesajul său. Paginile din colecțiile de eseuri McLuhan: fierbinte și rece și
McLuhan: pro și contra care critică ideile sale sunt pline de acuzații publice:
„[McLuhan] preferă să ne violeze atenția în loc să ne seducă înțelegerea.” [13]
„A prădat întreaga cultură de la picturile murale la revista Mad în căutare de fragmente care să-i
sprijine sistemul în ruină.” [14]
„Stilul său... este o ceață vâscoasă prin care se întrevăd metafore împleticite.” [15]
Numindu-și ideile „sonde” în loc de „teorii”, McLuhan poate că spera să scape de
criticism. Însă dacă aceasta a fost stratagema lui, evident ea nu a funcționat. Profesorul de
comunicare Paul Levinson de la Fairleigh Dickinson s-a referit la „fermecătorul dispreț față de
logică” al lui McLuhan, însă nu toată lumea era fermecată. George Gordon, directorul
departamentului de comunicare de la Universitatea Fordham numește lucrările lui „McLunatice”
și le demite ca total nesemnificative. Gordon susținea: „Niciun strop de dovadă științifică
susținută și replicabilă, inductivă sau deductivă a rezultat până în ziua de azi din vreunul dintre
cele mai celebre sloganuri, metafore sau maxime ale lui McLuhan” [16]. Într-adevăr, e dificil să
știi cum ar putea cineva demonstra că alfabetul fonetic a creat filosofia greacă, că tiparul a
facilitat naționalismul sau că televiziunea este un mijloc de comunicare în masă tactil.
E de asemenea greu de spus că se înșela pentru că e dificil să fii sigur de ceea ce spunea.
Ca scriitor, McLuhan abandona adesea liniaritatea și ordinea despre care susținea că sunt
moștenirea tehnologiei tiparului. Ca orator, era superb în inventarea expresiilor memorabile și a
succintelor vorbe de duh, însă adevărurile sale erau enigmatice și adesea legate într-un sistem
comprehensiv. De pildă, ce înseamnă să spui că televiziunea este un „mediu rece”? Ar schimba
dezvoltările recente ale ecranelor cu rezoluție înaltă analiza lui McLuhan? Din pricina modului
împrăștiat în care și-a prezentat vederile, n-o să știm niciodată.
Cum teoriile deterministe mențin că totul în viață este legat de un singur factor –
economia (Marx), sexul (Freud), mijloacele de comunicare în masă (McLuhan) – nu se poate sta
obiectiv în afara teoriei pentru a susține sau a discredita tezele sale. Pentru cei care privesc
289

testabilitatea ca pe un semn al unei teorii bune, salturile de credință ale lui McLuhan sunt un
obstacol major în calea luării ideilor sale în serios. McLuhan, însă, și-a demis defăimatorii
descriindu-i ca pe niște critici al căror creier e mai dezvoltat pe partea stânga și care sunt
incapabili să înțeleagă conceptele emisferei drepte. Din interiorul sistemului său, cine să spună
că s-a înșelat?
Tom Wolfe a inversat întrebarea: „Dar dacă are dreptate? Să presupunem că este ceea ce
pare să fie – cel mai important gânditor de la Newton, Darwin, Freud, Einstein și Pavlov?” [17]
Acest tip de elogiu la adresa ideilor lui McLuhan este mai specific profesioniștilor mediilor de
comunicare în masă decât teoreticienilor universitari. Tony Schwartz, conducătorul recunoscut în
domeniul publicității politice îl creditează pe McLuhan pentru vederile sale potrivit cărora
atitudinile nu sunt idei pe care le pui în persoane cu ajutorul cuvintelor. Ele sunt răspunsuri
emoționale care pot fi extrase din oameni prin asociații cu sunete familiare. Mediile electronice
de comunicare în masă nu instruiesc – ele ating o coardă sensibilă.
Malcolm Muggeridge dă ecou maximei lui McLuhan „Mediul este mesajul” în analiza sa
a emisiunilor religioase. Apelând la experiența sa prealabilă de gazdă la televiziunea BBC și
editor al revistei umoristice britanice Punch, Muggeridge proclamă nebunia de a crede că
mesajul de iubire al lui Dumnezeu poate fi prezentat la televiziune fără să fie poluat. El observă:
„Nimic din cele cu care se ocupă televiziunea nu devine mai măreț, mai frumos, mai misterios
sau mai complicat” [18]. El aseamănă eforturile evangheliștilor cu munca indusă în eroare a unui
pianist într-un bordel, cântând imnul „Stai cu mine” pentru a înălța clienții și locatarii îndeobște.
Mediul este mesajul.
Deși ar fi dificil să găsești pe cineva astăzi care să accepte toate sau măcar majoritatea
ideilor lui McLuhan, analiza sa istorică a sporit luciditatea în privința efectelor culturale posibile
ale tehnologiilor mijloacelor de comunicare în masă. Alți cercetători au fost mai temperați în
declarații și mai riguroși în documentare. Însă niciunul nu a ridicat nivelul de luciditate în
privința mijloacelor de comunicare în masă la nivelul atins de McLuhan cu declarațiile sale
interesante sau cu metaforele sale dramatice. Răposatul economist Kenneth Boulding, care a
condus Institutul de științe comportamentale la Universitatea din Colorado a surprins atât
reacțiile în favoarea, cât și pe cele împotriva lui McLuhan folosind o metaforă proprie: „Este
pesemne tipic pentru mințile foarte creative să lovească cuie foarte mari nu chiar în vârf” [19].

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Ce ar spune McLuhan despre influența Internetului asupra satului global? Gândiți-vă la
participarea civică, politică și religioasă aflate în declin în America [20]. A creat tehnologia
electronică legături sociale mai strânse?
2. McLuhan consideră că un film vizionat la cinematograf este un mediu fierbinte. Folosindu-vă
de rațiunea pentru care el consideră televiziunea un mediu rece, puteți susține teza potrivit căreia
filmul ar trebui clasificat de asemenea „rece”?
3. Ce știri ați văzut recent la TV care ilustrează convingerea lui McLuhan că acum trăim într-un
sat global?
4. Puteți să vă gândiți la vreo modalitate în care se poate dovedi că teoria lui McLuhan a
determinismului tehnologic este falsă?

NOTE
[1] "Playboy Interview: Marshall McLuhan," Playboy [Galaxia Gutemberg – Scrieri esențiale,
Editura Nemira, București, 2016], martie 1969, p. 54.
290

[2] Tom Wolfe, "Suppose He Is What He Sounds Like...," in McLuhan: Hot & Cool, Geral Stern
(editor), Dial, New York, 1967, p. 19.
[3] "Playboy Interview: Marshall McLuhan," p. 59.
[4] Marshall McLuhan și Quentin Fiore, The Medium is the Massage, Random House, New
York, 1967, p. 50.
[5] Iisus, Ioan 8:32, noua ediție internațională a Bibliei.
[6] "Playboy Interview: Marshall McLuhan," p. 70.
[7] Ibid., p. 62.
[8] Ibid., p. 158.
[9] Douglas Ehninger, "Marshall McLuhan: His Significance for the Field of Speech
Communication," Speech Journal, Vol. 6, 1969, p. 19.
[10] Alice Cooper, "School's Out Forever," Warner Bros., 1972.
[11] Marshall McLuhan, The Mechanical Bride, Vanguard, New York, 1951. Vezi Journal of
Communication, Vol. 42, No. 4, 1992. Întregul număr este dedicat tehnologiei de ultimă
generație și aplicațiilor sale în realitatea virtuală.
[12] "Playboy Interview: Marshall McLuhan," p. 66.
[13] Dan M. Davin în McLuhan: Hot & Cool, p. 183.
[14] Dwight Macdonald în McLuhan: Hot & Cool, p. 203.
[15] Christopher Ricks în McLuhan: Hot & Cool, p. 25.
[16] George N. Gordon, "An End to McLuhancy," Educational Technology, ianuarie 1982, p. 42.
[17] Tom Wolfe în McLuhan: Hot & Cool, p. 15.
[18] Malcolm Muggeridge, Christ and the Media, Eerdmans, Grand Rapids, Mich., 1977.
[19] Kenneth Boulding în McLuhan: Hot & Cool, p. 57.
[20] Robert Putnam, "Bowling Alone: America's Declining Social Capital," Journal of
Democracy, Vol. 6, No. 1, 1995.
291

CAPITOLUL 27. TEORIA CULTIVĂRII


a lui George Gerbner

Care sunt șansele să fiți implicat într-o acțiune violentă în următoarele câteva zile? 1 la
10? 1 la 100? 1 la 1.000? 1 la 10.000?
Potrivit lui George Gerbner, răspunsul pe care îl dați ar putea avea o mai mare legătură cu
cât de mult vă uitați la televizor decât cu riscul real la care vă expuneți în săptămâna care vine.
Gerbner, decan emerit la școala Annenberg de comunicare a Universității din Pennsylvania și
fondator al Mișcării pentru mediul cultural susține că vizionarea masivă a programelor de
televiziune duce la formarea unei credințe exagerate într-o „lume meschină și înspăimântătoare”.
Violența care se vede pe micul ecran cultivă o paranoia socială care pune la îndoială credința că
oamenii sunt de încredere și că zona în care te afli este una sigură.
La fel ca Marshall McLuhan, Gerbner consideră că televiziunea reprezintă forța
dominantă în formarea societății moderne. Însă spre deosebire de McLuhan, care a identificat
mediul de comunicare în masă cu mesajul, Gerbner este convins că puterea televiziunii vine din
conținutul simbolic al dramei reale arătate oră după oră, săptămână după săptămână. La
rădăcinile ei, televiziunea este o „poveste”, iar poveștile unei societăți oferă „o imagine coerentă
despre ceea ce există, este important, are legătură cu orice altceva și este corect” [1].
Până de curând, singurii povestitori acceptabili în afara căminelor noastre erau cei care
transmiteau tradițiile religioase. Astăzi, televizorul este un membru cheie al unei gospodării, cu
acces potențial nelimitat la fiecare membru al familiei. Televiziunea domină mediul simbolic,
spunând majoritatea poveștilor în cea mai mare parte a timpului. Gerbner susține că astăzi
oamenii se uită la televizor așa cum s-ar duce la biserica, „doar că cei mai mulți oameni se uită la
televizor cu mai multă religiozitate” [2].
Ce văd acești oameni în timpul devoțiunii lor de zi cu zi? Potrivit lui Gerbner – violență.
În timpul frământărilor de la sfârșitul anilor 1960, Comisia națională pentru cauzele și prevenirea
violenței sugera că violența este la fel de americană precum plăcinta americană cu cireșe. În loc
să fie un drum care se abate de la calea spre obținerea puterii, forța fizică și amenințarea sa sunt
în mod tradițional modalități prin care oamenii obțin o felie mai mare din visul american.
Gerbner spune că violența „este cel mai simplu și mai ieftin mijloc dramatic prin care se poate
demonstra cine câștigă jocul vieții și se pot ilustra regulile după care se joacă acesta” [4]. Cei
care se scufundă în lumea dramei televizate învață aceste „lecții de viață” mai bine decât
telespectatorii ocazionali.
Vocea lui Gerbner este numai una dintre numeroasele care proclamă o legătură între
mijloacele de comunicare în masă și violență. Criticii au atras în mod public atenția asupra
pericolelor ascunse în efectele haotice ale cărților umoristice, muzicii rock și a jocurilor video, la
fel ca în privința televiziunii. Însă omul care vreme de ani de zile a fost editorul revistei Journal
of Communication crede că televiziunea este un caz special. De aproape două decenii, el a
reprezentat vârful de lance al unui program intensiv de cercetare care monitorizează nivelul de
violență din televiziune, clasifică oamenii în funcție de cât de mult se uită la televizor și
compilează percepțiile spectatorilor în privința riscurilor potențiale și a altor atitudini socio-
culturale. Explicația cultivării a cercetării sale este una dintre cele mai discutate și controversate
teorii ale comunicării în masă.

UN INDICE AL VIOLENȚEI
292

Părinții îngrijorați, profesorii și criticii televiziunii presupun că descrierile violenței s-au


intensificat. Cu toate acestea, este nivelul de agresivitate dramatică într-adevăr în creștere? Ca
director al proiectului de cercetare Indicatori culturali, Gerbner a căutat să dezvolte o măsură
obiectivă care să le permită prietenilor și dușmanilor să discute tendințele pe baza faptelor în
locul sentimentelor. El a definit violența dramatică în felul următor: „expresia publică a forței
fizice (cu sau fără armă, împotriva sinelui sau a altora), care constrânge pe cineva la acțiune
împotriva voinței sale sub amenințarea cu rănirea și/ sau uciderea sau sub amenințarea că acea
persoană va fi victimizată într-unul din acele moduri ca parte din intrigă” [5].
Definiția exclude abuzul verbal, amenințările inutile și pălmuirea. Însă include abuzul
fizic prezentat în formatul desenelor animate. Când coiotul care-l urmărește pe alergător este
turtit de un călcător sau când Batman îi expediază pe acoliții Joker-ului cu un BAM! POC!
PAC!, Gerbner numește scena violentă. El ia în calcul și accidentele de mașină și dezastrele
naturale. Dintr-o perspectivă artistică, aceste evenimente nu sunt accidentale. Scenaristul a
introdus trauma pentru efectul său dramatic. Personajele mor sau sunt mutilate la fel de eficient
ca și când ar fi încasat un glonț în piept.
De mai bine de un deceniu, cercetătorii de la Annenberg au selectat la întâmplare o
săptămână în timpul sezonului de toamnă și au înregistrat fiecare spectacol televizat difuzat în
orele de vârf (de la 20:00 la 23:00). De asemenea, ei au înregistrat și programele pentru copii de
sâmbătă și duminică de la 08:00 dimineață până la 14:00. După ce au numărat incidentele care se
potriveau descrierii lor, au măsurat nivelul global al violenței cu o formulă care includea
proporția programelor care aveau în scenariu violență, proporția violenței în programele
respective și procentul de personaje implicate în rănire fizică și omucidere. Ei au descoperit că
indicele anual este remarcabil de stabil.

VIOLENȚĂ EGALĂ, RISCURI INEGALE


Gerbner raportează că indiferent dacă dramele sunt Murder One, New York Undercover,
Cops, Law and Order sau zeci de spectacole ușor de uitat care se anulează după ce rulează
treisprezece săptămâni, descrierea cumulativă a violenței variază puțin de la un an la altul. Două
treimi din programele difuzate în orele de vârf conțin rănire corporală reală sau amenințări cu
violența. Home Improvement, Murphy Brown și Friends nu sunt tipice. Dramele care conțin
violență au în medie cinci incidente traumatice pe ora de vizionare. Aproape toate spectacolele
de la sfârșit de săptămână pentru copii sunt specializate în mutilare. În medie, e vorba de
douăzeci de cazuri pe oră. Până când spectatorul tipic de televiziune termină liceul, ea sau el a
constatat deja 13.000 de morți violente.
În orice săptămână dată, două treimi dintre personajele principale sunt prinse într-un tip
oarecare de violență. Eroii sunt la fel de implicați pe cât sunt ticăloșii, însă există o mare
inegalitate în ce privește vârsta, rasa și genul destinatarilor forței fizice. Oamenii în vârstă și
copiii sunt prejudiciați în proporție mult mai mare decât adulții tineri sau de vârstă mijlocie. În
ierarhia „victimizării”, afro-americanii și hispanicii sunt uciși sau bătuți mai mult decât
corespondenții lor caucazieni. Gerber observă că este riscant să fii „în mod evident altceva decât
alb”. De asemenea, este riscant să fii femeie. Scena introductivă a femeii aflate la ananghie este
instrumentul dramatic preferat care însuflețește eroul spre acțiune. Iar în final, gulerele albastre o
pățesc mai des decât gulerele albe.
Dacă companiile de asigurări ar păstra tabele cu măsurători statistice în privința speranței
de viață a personajelor de televiziune, ar descoperi că șansa unei femei mai în vârstă și sărace de
a evita prejudiciul timp de o oră încheiată este aproape nulă. Vulnerabilitatea simbolică a
293

membrilor comunităților minoritare este și mai izbitoare dată fiind subreprezentarea lor evidentă
în dramele de televiziune. Analiza lui Gerbner a lumii televiziunii înregistrează că 50% din
oameni sunt bărbați albi din clasa de mijloc, iar numărul femeilor este depășit de cel al bărbaților
de trei ori. Deși o treime din societatea noastră este alcătuită din copii și adolescenți, ei apar în
proporție de numai 10% ca personaje ale emisiunilor din orele de vârf. Două treimi din forța de
muncă în Statele Unite o constituie slujbele gulerelor albastre sau cele din servicii, însă grupul
respectiv reprezintă numai 10% dintre actorii de televiziune. Afro-americanii și hispanicii sunt
doar figuri ocazionale, însă cei vârstnici sunt de departe cea mai exclusă minoritate. Mai puțin de
3% din rolurile dramatice sunt ocupate de actori cu vârstă de peste 65 de ani.
În rezumat, jurnalele de la Annenberg dezvăluie că oamenii de la marginea societății
americane sunt puși într-o dublă primejdie simbolică. Existența lor este atenuată, însă în același
timp vulnerabilitatea lor în fața violenței este supralicitată. Când sunt înscriși într-un scenariu,
sunt adesea făcuți vizibi doar pentru a deveni victime. În mod nesurprinzător, aceștia sunt chiar
oamenii care exprimă cea mai mare teamă de violență atunci când opresc televizorul.

STABILIREA PROFILULUI TELESPECTATORULUI


Echipat cu o cunoaștere sigură a conținutului violent al dramelor de televiziune, Gerbner
și asociații săi au strâns sondaje de opinie referitoare la comportamentul și atitudinile
telespectatorilor. Deși unii cercetători ulteriori au încercat să creeze o expunere până la saturație
într-un context experimental, Gerbner spune că natura ipotezei sale a cultivării face testarea în
laborator imposibilă. El crede că efectele vizionării masive de televiziune exclud de asemenea
grupul de control. Gerbner consideră că toți oamenii sunt consumatori. Întrebările lui au ca unic
scop să distingă între utilizatori „ușori” și „masivi”.
Cele mai multe dintre lucrările lui Gerbner stabilesc o auto-raportare de două ore pe zi ca
limită de sus a vizionării ușoare. El îi numește spectatori masivi pe cei care admit o porție de
patru ore sau mai mult. El se referă de asemenea la spectatorul masiv în termeni de „tipul
telespectatorului”, un termen mai blând decât „cartoful de pe canapea” cu aluzia sa dublă la
regimul statornic al vizionării televiziunii însoțit de consumul chipsurilor din cartofi. Există mai
multă vizionare masivă decât ușoară, însă fiecare grup alcătuiește în jur de un sfert din populația
generală. Oamenii ale căror obiceiuri de vizionare se află în intervalul de două până la patru ore
alcătuiesc cealaltă jumătate, însă Gerbner vrea să compare oamenii ale căror modele de expunere
la televiziune sunt fără îndoială diferite.

ARATUL MINȚII: BRAZDELE ADÂNCI VERSUS CELE SUPERFICIALE


Convins că violența reprezintă coloana vertebrală a dramelor de televiziune și știind că
oamenii diferă în ce privește cât de mult se uită la televizor, Gerbner a căutat să descopere
„diferențiala cultivării”. Acesta este termenul său pentru „diferența între procentele care indică
«răspunsul dat televiziunii» în cazul unor grupuri comparabile de spectatori cu expunere ușoară,
respectiv masivă la programele TV” [6]. Sondajul său anual de opinie viza patru atitudini.
1. Șansele de implicare în violență. Întrebarea de la începutul acestui capitol adresează
această chestiune. Cei ale căror obiceiuri de vizionare sunt ușoare prevăd că șansele lor
săptămânale de a deveni victime sunt 1 la 100; cei ale căror obiceiuri de vizionare sunt masive se
tem că riscul e de 1 la 10. Statisticile reale ale delictelor arată că 1 la 10.000 este un mod mai
realist de a privi problema. Desigur, pronosticul celor ale căror obiceiuri de vizionare sunt
masive se pot datora disponibilității lor mai mari de a justifica agresiunea fizică. Copiii care sunt
294

telespectatori obișnuiți sunt de acord că este „aproape întotdeauna în regulă [să lovești pe cineva]
dacă ești supărat pe acea persoană dintr-un motiv întemeiat”.
2. Frica de a merge singur pe stradă noaptea. Așa cum vă așteptați, mai multor femei
decât bărbați le este teamă de străzile întunecate. Însă pentru ambele sexe, frica de a deveni o
victimă se corelează cu timpul petrecut în fața televizorului. Oamenii ale căror obiceiuri de
vizionare sunt masive tind să supraestimeze activitatea delicventă, crezând că este de zece ori
mai mare decât este de fapt. În realitate, pungașii de pe străzi pun mai puține amenințări
corporale decât rănile cauzate de automobile.
3. Activitatea percepută a poliției. Oamenii ale căror obiceiuri de vizionare sunt masive
cred că 5% din societate este implicată în executarea legilor. Lumea lor video este populată de
polițiști, judecători și agenți guvernamentali. Oamenii ale căror obiceiuri de vizionare sunt
ușoare estimează un procent mai realist de 1%. Tipul telespectatorului al lui Gerbner presupune
că ofițerii de poliție își scot armele aproape în fiecare zi, ceea ce nu este adevărat.
4. Neîncrederea generalizată în oameni. Cei cu obiceiuri masive de vizionare sunt
suspicioși cu privire la motivele altor oameni. Ei subscriu declarațiilor care îi avertizează pe
oameni să se aștepte la ce-i mai rău:
„Celor mai mulți oameni nu le pasă decât de ei înșiși.”
„Când ai de-a face cu alții, nu poți fi suficient de precaut.”
„Fă-le altora înainte ca ei să-ți facă ție.”
Gerbner numește această structură mentală cinică „sindromul lumii meschine”.
Dovezile școlii Annenberg sugerează că mentalitatea spectatorilor care se expun masiv
vizionării TV devine un teren fertil pentru însămânțaarea gândurilor legate de pericole. Dacă
într-adevăr are loc cultivarea telespectatorului permanent, care este mecanismul care taie o
brazdă pe fruntea sa? Gerbner prezintă două explicații pentru modul în care are loc cultivarea:
integrarea și rezonanța.

INTEGRAREA
Integrarea este cuvântul prin care Gerbner descrie procesul de „estompare, amestecare și
înclinare” prin care trec cei ale căror obiceiuri de expunere la televiziune sunt masive. El crede
că prin expunerea constantă la aceleași imagini și etichete, tipurile telespectatorului dezvoltă o
similitudine a perspectivei. Stațiile radio segmentează publicul până la punctul în care
programele pentru șoferi stângaci de camioane care joaca bowling în serile de vineri devin o
posibilitate precisă. În loc să-și „îngusteze difuzarea” programelor sale, producătorii de
televiziune o lărgesc, prin faptul că ei caută să „atragă cel mai mare public posibil prin celebrarea
moderației integrării” [7]. Televiziunea își omogenizează publicul astfel încât cei ale căror
obiceiuri de vizionare sunt masive împărtășesc aceeași orientare, perspectivă și înțelesuri. Nu
trebuie să ne întrebăm cât de aproape este această interpretare colectivă de cursul dominant al
culturii. Potrivit lui Gerbner, răspunsul dat televiziunii constituie răspunsul la întrebarea nepusă.
El ilustrează efectele tendinței dominante arătând cum tipurile telespectatorului
estompează distincțiile economice și politice. Televiziunea glorifică clasa de mijloc, iar cei ale
căror obiceiuri de vizionare sunt masive presupun că eticheta li se aplică indiferent de veniturile
lor. Însă cei ale căror obiceiuri de vizionare sunt ușoare și care au slujbe de gulere albastre se
auto-descriu corect ca fiind clasa muncitoare.
În aceeași manieră, cei ale căror obiceiuri de vizionare sunt masive se poziționează ca
moderați din punct de vedere politic. Cele mai multe personaje din dramele televizate se încruntă
la vederea extremismului politic – de stânga sau de dreapta. Această etică a căii de mijloc este
295

evident preluată de telespectatorul constant. Numai în rândurile telespectatorilor sporadici poate


Gerbner găsi oameni care se numesc pe ei înșiși „liberali” sau „conservatori”.
Reprezentanții științelor sociale au ajuns să se aștepte la diferențe politice între cei bogați
și cei săraci, negri și albi, catolici și protestanți, orășeni și fermieri. Aceste diferențe încă ies la
iveală atunci când telespectatorii ocazionali răspund sondajelor de opinie. Însă Gerbner
raportează că diferențele tradiționale dispar între cei ale căror obiceiuri de vizionare sunt masive.
E ca și cum lumina televizorului șterge orice trăsături ferme care să-i despartă.
Chiar dacă cei ale căror obiceiuri de vizionare sunt masive se numesc pe ei înșiși
moderați, echipa de la Annenberg observă că pozițiile lor în privința chestiunilor sociale sunt în
mod decisiv conservatoare. Telespectatorii masivi dau voce cu consecvență opiniilor care
sprijină taxele scăzute, mai multă protecție din partea poliției și o mai bună apărare națională. Ei
sunt împotriva guvernelor mari, a libertății de exprimare, a homosexualilor în armată, a
amendamentului pentru drepturi egale, a avortului, căsătoriilor inter-rasiale, a legislației
democrate și a acțiunii afirmative.
Expunerea până la saturație pare să încline tipurile telespectatorilor către dreapta politică,
deși astfel de telespectatori sprijină în fapt finanțarea mai mare a securității sociale, a serviciilor
medicale și a educației. Gerbner numește amestecul de atitudini și dorințe „noul populism” și
vede în ridicarea sa dovada că cei cu obiceiuri masive de vizionare au fost absorbiți de cursul
dominant. Suprapunerea aproape totală dintre „noul populism” și politicile lui Ronald Reagan ar
putea explica reputația de „mare comunicator” a fostului președinte prin faptul că a mers direct la
oamenii din televiziune. Mesajul său a fost precum un prieten vechi din copilărie la ora de vârf a
televiziunii.

REZONANȚA
Gerbner explică de asemenea temerile mai mari ale telespectatorului constant prin
procesul rezonanței. Mulți telespectatori au avut cel puțin o experiență nemijlocită a violenței
fizice: jaf armat, viol, încăierare într-un bar, hoție, accident de mașină, luptă militară sau o ceartă
de îndrăgostiți care a devenit vicioasă. Trauma reală a fost suficient de rea. Însă Gerbner crede că
o descriere simbolică repetată pe ecranul televizorului poate determina telespectatorul să reia
experiența din viața reală din nou și din nou în mintea sa: „Congruența dintre lumea televiziunii
și circumstanțele vieții reale pot «rezona» și conduce la modele de cultivare semnificativ
amplificate” [8]. Telespectatorii masivi care au avut experiența violenței fizice primesc o porție
dublă.
Timp de trei ani am susținut voluntar un proiect de construire de locuințe pentru familii
cu venituri scăzute. Deși m-am simțit relativ în siguranță înaintând în proiectul respectiv, poliția
și asistenții sociali spuneau povești despre împușcături și înjunghieri. Chiar rezidenților pașnici
nu le era străină violența. Nu-mi pot aminti să fi intrat în vreun apartament în care televizorul să
fi fost oprit. Gerner s-ar aștepta ca regimul zilnic de cruzime simbolică să întărească experiența
oamenilor a violenței din pragul ușii, făcându-le viața încă și mai înspăimântătoare. Ezitarea
celor mai mulți chiriași de a se aventura în afara apartamentelor lor pare să confirme
presupunerea sa despre rezonanță.
Ipotezele integrării și rezonanței sunt explicații post factum ale descoperirii principale a
lui Gerbner potrivit căreia, pentru cei care se expun masiv programelor de televiziune, lumea
constituie un loc înfricoșător. El spune că cea mai mare parte a cercetării efectelor mijloacelor de
comunicare în masa se concentrează asupra acelor puțini oameni care imită violența pe care o
văd la televizor.
296

Însă este la fel de important să ne uitam la marea majoritate a oamenilor care devin mai speriați,
mai nesiguri și mai dependenți de autorități; și care pot ajunge să solicite protecție și chiar
represiune neavenită în numele siguranței. [9]

COMENTARII CRITICE: LEGĂTURA DINTRE EXPUNEREA TV ȘI PERSPECTIVA


ASUPRA LUMII – IMPORTANTĂ, MICĂ, ESENȚIALĂ
Pentru cei mai mulți observatori, teza lui Gerbner potrivit căreia televiziunea creează un
climat înspăimântător are sens. Cum ar putea telespectatorul obișnuit să vadă atâta violență fără
ca aceasta să aibă un efect durabil? Totuși în ultimii douăzeci de ani, revistele de comunicare au
fost pline de acuzațiile și contra-atacurile uneori aspre ale criticilor și suporterilor cultivării.
Oponenții au provocat definiția lui Gerbner a violenței, programele pe care le-a ales pentru
analiza de conținut, decizia sa de a pune laolaltă toate felurile de programe (acțiune, telenovele,
sitcom-uri, știri și așa mai departe), presupunerea sa că există mereu un răspuns coerent dat
televiziunii, metodele sale nealeatorii de selecție a respondenților, criteriul său simplu de ore-pe-
zi de clasificare a telespectatorilor în „ușori” și „masivi”, tehnica sa în stil „alegere forțată” de
măsurare a riscului perceput de aceștia în privința posibilității de a fi jefuiți, metoda lui statistică
de analiză a informațiilor, interpretarea sa de tip cauză-efect a datelor corelate și multe altele.
Specialiștii în comunicare Michael Morgan (Universitatea din Massachusetts) și James
Shanahan (Cornell University) cataloghează diferitele critici aduse teoriei lui Gerbner și răspund
sistematic acuzațiilor acestora [10]. În câteva cazuri, acești susținători ai teoriei cultivării admit
substanța unei critici anume, însă insistă că prin concentrarea asupra „micilor amănunte
metodologice”, criticii distrag atenția de la rolul social puternic al televiziunii în calitate de
povestitor al societății. Ei pun în contrast „imaginea în ansamblu” pe care o oferă perspectiva lui
Gerbner cu ceea ce ei cred că reprezintă abordarea „exercițiului metodologic” a criticilor săi:
Eforturile de a oferi mai multă particularitate și precizie au ajutat la ascuțirea analizei însă adesea
pare să aibă drept consecință pierderea evidenței semnificativității sale sociale reale în ansamblu.
Sugerăm că, după 20 de ani, cercetătorii ar trebui să-și lase la o parte subterfugiile și să se
concentreze critic asupra rolului social al televiziunii. [11]
Morgan și Shanaham sugerează că cel puțin o parte din atacurile discordante la adresa
teoriei cultivării sunt motivate politic. Dacă așa stau lucrurile, nu ar trebui să fim surprinși. În
fond, teoria cultivării infirmă asigurarea simplă a industriei televiziunii potrivit căreia violența
simbolică nu face niciun rău. În plus, cuvintele lui Gerbner conțin o critică ușor învăluită a unui
tip de populism conservator specific lui Pat Buchanan, despre care teoreticianul crede că este
susținut în fiecare seară de imaginile narative ale programelor difuzate în orele de vârf. Fie cum
o fi, problema principală în privința căreia trebuie să hotărâm este cum să interpretăm relația
consecventă, totuși redusă pe care Gerbner și alții au stabilit-o între expunerea masivă la TV și
credința într-o lume meschină și înspăimântătoare.
Pentru a oferi o hartă care să permită studenților care învață despre teoria cultivării să se
miște pe terenul minat al descoperirilor derutante și uneori conflictuale, Morgan și Shanahan au
realizat o meta-analiză a 82 studii diferite despre cultivare. Meta-analiza este o procedură de
combinare statistica a unor studii independente care explorează aceeași legătură – în acest caz
legătura cauzală dintre orele petrecute în fața televizorului și înclinația ulterioară de a oferi
„răspunsuri de telespectator” întrebărilor despre probabilitatea violenței, despre atitudinile-roluri
specifice sexelor, despre perspectivele politice și așa mai departe. Ei au găsit o corelație medie
de +.091 [12].
297

Ce înseamnă acest indice numeric? Există trei feluri diferite de a răspunde la această
întrebare. În primul rând, date fiind mărimile mari ale eșantioanelor folosite în cercetarea
cultivării, o corelație de +.091 este de regulă „semnificativă din punct de vedere statistic”.
Aceasta înseamnă că rareori ar avea loc din întâmplare dacă nu ar exista o relație reală între
vizionare și perspectivă. Pe scurt, Gerbner a prevăzut că expunerea la televizor și atitudinile
sociale sunt legate; analiza lui Morgan și Shanahan confirmă că așa este.
Un al doilea mod în care se poate răspunde la întrebare („Ce înseamnă acest lucru?”) este
prin răspunsul: „Nu mare lucru”. Deși meta-analiza validează o relație semnificativă din punct de
vedere statistic între expunerea la TV și atitudinile temătoare, legătura este foarte slabă. Un
indice de +.091 este prea aproape de zero încât să indice o diferență care face o diferență. Pentru
a demonstra cât de mică este legătura de fapt, gândiți-vă să puneți teama tuturor oamenilor de
victimizare într-o plăcintă – de măr acru sau de lămâie amară s-ar potrivi mai bine. Să
presupunem că plăcinta ar fi tăiată în opt părți egale și că mâncați a cincisprezecea parte dintr-o
felie. Acea unică bucățică ar reprezenta cantitatea de frică ce poate fi explicată prin expunerea
masivă în fața televizorului. Ce rămâne – aproape întreaga plăcintă – este teama pe care oamenii
o resimt din alte motive decât expunerea la violența televizată [13].
Un al treilea răspuns la întrebarea interpretării are de-a face cu importanța crucială a
chestiunii care ne stă în față. Teama de violență este o emoție paralizantă. Așa cum arată Gerbner
în mod repetat, îngrijorarea îi poate face pe oameni prizonierii propriilor cămine, poate schimba
modul în care votează, influența modul în care se apreciază pe ei înșiși și poate scădea dramatic
calitatea vieților lor. Cu dovezi consistente că expunerea masivă la TV produce oarecare efect
asupra perspectivei despre lume a unei persoane, Morgan și Shanahan solicită specialiștilor în
mijloacele de comunicare în masă să treacă dincolo de controversele metodologice și să înceapă
să genereze perspective teoretice care adresează problema celor care controlează producerea și
distribuirea poveștilor culturale. Abordarea studiilor culturale a lui Stuart Hall prezentată în
capitolul următor joacă un rol deosebit în realizarea sarcinii respective.
Cât despre Gerbner, în 1996 el a pus bazele Mișcării pentru mediul cultural, o coaliție de
organizații și activiști sociali care consideră că este vital cine ajunge să spună povești într-o
cultură și ale cui povești rămân nespuse. Ei sunt dedicați schimbării poveștilor pe care le spune
televiziunea americană și sunt convinși că acest lucru se va întâmpla numai atunci când publicul
recâștigă controlul undelor de la corporațiile media. Gerbner subliniază agenda mișcării prin
referințe repetate la un rând al patriotului scoțian Andrew Fletcher:
Dacă unui om i s-ar îngădui să compună toate baladele, n-ar mai trebui să-i pese cine face legile
în țara lui. [14]

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Cum ați schimba definiția lui Gebner a violenței dramatice astfel încât indicele său al violenței
TV să măsoare ceea ce dumneavoastră credeți că e important?
2. Ce fel de persoane sunt prost reprezentate în drama televizată? Ce tip de persoane sunt
suprareprezentate? Cine sunt victimele violenței simbolice pe micul ecran?
3. Cum diferă valorile dumneavoastră politice și sociale de atitudinile dominante ale tipului
telespectatorului al lui Gerbner?
4. Descoperirea meta-analitică a unei relații de +.091 între expunerea TV și perspectiva asupra
lumii poate fi semnificativă, mica și/ sau esențială. Cum diferă aceste interpretări? Care vi se
pare cea mai izbitoare?
298

NOTE
[1] George Gerbner și Larry Gross, "Living With Television: The Violence Profile," Journal of
Communication, Vol. 26, 1976, No. 2, p. 76.
[2] Ibid., p. 77.
[3] Jerome H. Skolnick, The Politics of Protest, Simon and Schuster, New York, 1969, pp. 3-24.
[4] George Gerbner, Larry Gross, Nancy Signorielli, Michael Morgan și Marilyn Jackson-Beeck,
"The Demonstration of Power: Violence Profile No. 10," Journal of Communication, Vol. 29,
No. 3, 1979, p. 180.
[5] George Gerbner, Larry Gross, Michael Morgan și Nancy Signorielli, "The 'Mainstreaming' of
America: Violence Profile No. 11," Journal of Communication, Vol. 30, No. 3, 1980, p. 11.
[6] George Gerbner, Larry Gross, Michael Morgan și Nancy Signorielli, "Charting the
Mainstream Television's Contributions to Political Orientations," Journal of Communication,
Vol. 32, 1982, No. 2, p. 103.
[7] Ibid., p. 117.
[8] Gerbner, Gross, Morgan și Signorielli, "The 'Mainstream' of America," p. 15.
[9] George Gerbner, Larry Gross, Nancy Signorielli, Michael Morgan și Marilyn Jackson-Beeck,
"The Demonstration of Power: Violence Profile No. 10," Journal of Communication, Vol. 29,
No. 2, 1979, p. 196.
[10] Michael Morgan și James Shanahan, "Two Decades of Cultivation Research: An Appraisal
and a Meta-analysis," in Communication Yearbook 20, Brant Burleson (editor), Sage, Thousand
Oaks, Calif., 1977, pp. 1-45.
[11] Ibid., p. 20.
[12] Ibid., pp. 27-28.
[13] Îi sunt recunoscător lui Glenn Sparks, cercetător al efectelor mijloacelor de comunicare în
masă de la Universitatea Purdue pentru această analogie.
[14] Morgan și Shanahan, p. 5.
299

CAPITOLUL 28. STUDIILE CULTURALE


ale lui Stuart Hall

Teoreticienii care critică cultura văd în mijloacele de comunicare în masă un instrument


prin care bogații societății obțin sprijinul voluntar din partea săracilor în societatea respectivă
pentru a menține status quo-ul. Cu toate că acești critici diferă în multe privințe particulare, ei au
de regulă în comun o agendă reformatoare care include trei obiective:
1. Să trezească conștiința publică în privința faptului că mijloacele de comunicare în masă
axate pe amuzament și pe știri promovează interesele grupului dominant al societății.
Teoreticienii școlii culturale sunt pe punctul de a reproșa mijloacelor de comunicare în masă o
conspirație de consolidare pentru a-i asupri pe cei săraci și pe cei neajutorați, însă ei spun că în
fapt conținutul mijloacelor de comunicare în masă tinde să camufleze relațiile sociale nedrepte.
2. Să analizeze mijloacele simbolice prin care capitalismul este estetizat în fața
muncitorilor care suferă din cauza exploatării economice. Teoreticienii studiilor culturale iau o
abordare interpretativă față de studiile comunicării.
3. Să demaște mitul așa-numitei posturi neutre a studiilor comunicării în America.
Teoreticienii studiilor culturale numesc „administrativă” cercetarea statistică care arată influența
scăzută a mijloacelor de comunicare în masă pentru că aceasta servește ideologiei culturale
dominante. Ei consideră că cercetarea finanțată de firmele mari și de guvern nu este mai
imparțială decât ar fi un raport despre viața satisfăcătoare a puilor strânși de colonelul Sanders.
Stuart Hall este un profesor britanic de sociologie la Universitatea deschisă din Milton
Keynes, Anglia. El este numai unul dintr-un grup mai mare de cercetători europeni care critică
cercetarea tradițională a mijloacelor de comunicare în masă deoarece aceasta ignoră relațiile de
putere. Am ales să prezint această direcție anume de studii culturale datorită influenței crescânde
pe care ideile sale o au în cercurile academice americane. Un caz particular de dominare
facilitată de mijloacele de comunicare în masă vă poate ajuta să înțelegeți analiza sa culturală.
Maria Ortiz lucrează ca și casieră la un magazin de obiecte de consum ieftine al lanțului
Wal-Mart din Aurora, Illinois – un oraș aflat pe muchia zonei metropolitane a lui Chicago, pe
care Lumea lui Wayne l-a făcut celebru. Maria este o mamă singură cu doi copii preșcolari. Deși
lucrează cu normă întreagă și are asigurare medicală, salariul ei de 6 dolari pe oră o plasează
mult sub nivelul sărăciei. După ce iese de la lucru, ea își ia copiii de la un centru de îngrijire pe
timpul zilei, pregătește cina și apoi parcurge ritualul prelungit dinaintea culcării. În final se
prăbușește în fața televizorului, uitându-se la un serial despre hoți și polițiști, la știrile de seară și
puțin la Nightline cu Jay Leno.
Viața tensionată a Mariei devine și mai nesigură atunci când muncitorii de la fabrica
locală de tractoare Caterpillar intră în grevă. Economia locală deja limitată se schimbă în mai rău
și, pe măsură ce vânzările din magazin se prăbușesc brusc, șeful ei anunță că e posibil să facă
unele concedieri. În acest moment, Maria începe să se uite la televizor mai puțin pentru
amuzament și mai mult pentru informații actuale despre discuțiile care au loc între forța de
muncă și conducerea uzinei Caterpillar. Hector, care locuiește în apartamentul de alături se află
în prima linie a grevei, iar Maria știe că acesta câștigă de trei ori mai mult decât ea. Ea nu poate
înțelege de ce Hector și colegii săi de muncă nu reușesc să ajungă la un acord cu compania și să
se întoarcă la lucru. Poate dacă Ross Perot ar răspunde de Caterpillar, greva ar fi rezolvată și
lucrurile s-ar îmbunătăți pentru toată lumea.
Stuart Hall explorează legătura dintre ceea ce vede Maria pe micul ecran al televizorului
și credința ei în calea americana. Pe el îl preocupă mai puțin natura tehnologică a televiziunii sau
300

violența dramatică pe care Maria o vede la televizor și mai mult natura violenței cu care Maria
este tratată la locul de muncă. Hall nu se îndoiește de faptul că mega-corporațiile de talia lui
Wal-Mart se folosesc în mod incorect de Maria și de milioane de alți muncitori, însă el nu vede
niciun motiv să presupună că exploatarea economică ar fi mai mică sub conducerea lui Ross
Perot. El crede că este tragic că Maria acceptă sistemul capitalist ca fiind în esență corect și că ea
crede că totul ar fi în ordine dacă oamenii potriviți ar fi la conducere. El este convins că
naivitatea Mariei se datorează în parte modului în care mijloacele de comunicare în masă
raportează disputele pentru putere. El dă vina pe cercetarea americană a comunicării în masă
pentru că aceasta ignora relația dintre mijloacele de comunicare în masă și menținerea unei
ordini sociale nedrepte.

MIJLOACELE DE COMUNICARE ÎN MASĂ SUNT IDEOLOGICE


Hall crede că mijloacele de comunicare în masă funcționează pentru a menține dominația
celor aflați deja în poziție de putere. Mijloacele de comunicare în masă îi servesc pe Bill Gates-ii,
Steve Forbes-ii și Ross Perots-ii acestei lumi; ei exploatează Mariile Ortizes. Hall spune că
domeniul comunicării continuă să fie „cu încăpățânare inocent din punct de vedere sociologic”.
El este „profund suspicios și ostil lucrărilor empirice care nu au idei pentru că aceasta înseamnă
pur și simplu că nu știu ce idei au” [1]. Cercetătorii necritici își reprezintă lucrările ca fiind știință
pură fără presupoziții, însă orice teorie a mijloacelor de comunicare în masă, prin însăși natura sa
are un conținut ideologic. De pildă, întregul domeniu al cercetării pieței se bazează pe valoarea
care spune că sistemul capitalist este un lucru bun.
Cât despre cercetarea dominantă a mijloacelor de comunicare în masă în Statele Unite,
Hall crede că aceasta servește mitului pluralismului democratic – pretenția că societatea este
ținută laolaltă de norme comune care includ oportunitățile egale, respectul față de diversitate,
persoană – un vot, drepturile individuale, regula legii. Descoperirea uzuală potrivit căreia
mijloacele de comunicare în masă au o influență scăzută celebrează teza politica potrivit căreia
democrația funcționează. O astfel de cercetare susține că visul american e verificat empiric, iar
știința îndeamnă țările aflate în curs de dezvoltare să devină „membre depline și care plătesc
vrând-nevrând ale clubului celor aflați în consens”.
Hall susține că cercetarea tipică a comportamentului electoral, a loialității față de o marcă
sau a răspunsului la violența dramatică a indivizilor nu reușește să descopere lupta pentru putere,
pe care mijloacele de comunicare în masă o maschează. El crede că e o greșeală să tratezi
comunicarea ca pe o disciplină academică separată (o perspectivă care ar putea sau nu să-l facă
pe instructorul dumneavoastră să-l îndrăgească). Izolarea academică tinde să separe mesajele de
cultura care le găzduiește:
Întreaga repetiție și vrajă a termenului cenzurat informație, cu proprietățile sale cibernetice
purificatoare, nu poate curăța sau oblitera caracterul fundamental murdar, semiotic, semantic,
discursiv al mijloacelor de comunicare în masă în dimensiunea lor culturală. [2]
Prin urmare, Hall se referă la propriile lucrări în termeni de „studii culturale” în loc de
„studii despre mijloacele de comunicare în masă”, iar în deceniul 1970 a fost directorul Centrului
pentru studii culturale contemporane (CSCC) la Universitatea din Birmingham.
Sub conducerea lui Hall, personalul de la CSCC a căutat să-și articuleze percepția în
privința luptei culturale între ceea ce deține și ceea ce nu deține o societate. Hall folosește
termenul articulare în sensul dublu de „exprimare vocală” cu privire la asuprire, dar și de
„legare” a subordonării respective de mijloacele de comunicare în masă (deoarece acestea oferă
chiar terenul în care se dă formă înțelesurilor). El spune că nu caută să devină un „ventrilog” al
301

maselor, însă dorește într-adevăr să „câștige oarecare spațiu” în care vocile acestora să poată fi
auzite. Efortul de a-i elibera pe oameni din pozițiile lor fortificate ale puterii necesită adesea
cuvinte brutale, însă o „pălăvrăgeală confortabilă între specialiști care au ajuns la un consens” nu
va destrăma ideologia care face solidară teoria comunicării.
Limbajul pe care îl folosește Hall reflectă angajamentul său față de o interpretare largă de
tip marxist a istoriei. Cum unul dintre obiectivele declarate ale lui Hall este să demaște
dezechilibrele puterii din societate, el spune că abordarea studiilor culturale este validă dacă
„deconstruiește” structura actuală consolidată a cercetării mijloacelor de comunicare în masă,
care nu reușește să se confrunte cu problema ideologiei dominante. La fel cum Deetz dorește să
dea o voce semnificativă acționarilor afectați de deciziile corporative (vezi Capitolul 22), Hall
dorește să o elibereze pe Maria Ortiz de consimțământul pe care aceasta îl acordă pe neștiute
ideologiei dominante a culturii. Evident, teoria critică și studiile culturale sunt rude apropiate.
Totuși, Hall pune un accent mai mic pe raționalitate și mai mare pe rezistență. În ce îl privește,
adevărul studiilor culturale e stabilit prin capacitatea lor de a ne trezi conștiința în privința rolului
mijloacelor de comunicare în masă în menținerea status quo-ului.

MARXISM FĂRĂ GARANȚII


Marxismul clasic reduce întreaga viață la problema banilor. Economia este fundamentală.
Toate celelalte – viața socială, politica, religia, cultura – sunt suprastructură determinată de
realitățile economice, care sunt fundamentale. În tot cazul, Marx nu ar fi de acord că, în ceea ce o
privește pe Maria, credința ei catolică, originea hispanică, votul ei democrat sau obiceiurile sale
în ce privește vizionarea programelor TV sunt nesemnificative. El scria că suprastructura este o
parte necesară a „reproducerii condițiilor de producție”. Însă el consideră că diferențele de clasă
bazate pe bani sunt rădăcina întregului sistem social. Într-o economie capitalistă, mijloacele de
comunicare în masă reflectă pur și simplu exploatarea muncii.
Hall împrumută masiv de la predecesorul său german care a trăit în secolul al XIX-lea,
însă respinge determinismul economic rigid al lui Marx. Este adevărat că marea parte a
aristocrației engleze votează cu conservatorii, în timp ce clasele muncitoare se alătură
laburiștilor, însă Hall nu crede că există o relație necesară biunivocă între aceste categorii și
gândirea politică. El dorește să șteargă imaginea stereotipă a „marilor și imuabilelor batalioane
ale claselor sociale care își agită bagajul ideologic desemnat pe câmpul de luptă, în timp ce
poarta numerele-plăcuțe ideologice pe spate” [3]. El înlocuiește această imagine prin conceptul
de supradeterminare. Termenul sugerează că orice acțiune are cauze multiple. Deși Hall nu face
legătura, ceea ce el numește „supradeterminare” este același principiu pe care teoreticienii
sistemelor îl numesc „echifinalitate”. Ambele perspective evită descrierile simpliste de tipul
cauză-efect.
Clasa economică influențează masiv modul în care reacționează o persoană, însă rasa și
genul nu sunt mai prejos. Fiecare dintre acești factori și alții la fel pot da seamă de o ideologie
particulară. Ca cetățean jamaican de culoare care a emigrat în Anglia ca tânăr adult, Hall a
descoperit că înfățișarea sa fizică era adesea la fel de importantă precum clasa economică atunci
când oamenii reacționau la prezența sa. Rasismul specific clasei muncitoare este dificil de
analizat cu ajutorul instrumentelor ortodoxiei marxiste, baza și suprastructura. Așa că Hall a
considerat că regula de aur a lui Marx – „conduce acela care are aurul” – este o
suprasimplificare. Ideologia dominantă a unei societăți nu oglindește cu precizie gândirea clasei
conducătoare. Numai prin respingerea ecuației bani-egal-putere poate Hall explica dorința unui
302

casier din clasa muncitoare de-a o face pe Ross Perot să preia un lanț ieftin de magazine despre
care Hall crede că ar trebui să-i aparțină ei și celorlalți muncitori.
El continuă să susțină că toate contradicțiile intrinseci ale capitalismului vor avea drept
consecință o luptă continuă între cei care muncesc și cei care culeg profiturile. Însă „marxismul
său fără garanții” evită un determinism economic care să susțină, de pildă, că producătorii de
publicitate dictează conținutul editorial al știrilor. El știe că teoria sa nu este marxism pur, însă
spune că preferă să „aibă dreptate fără rigoare” decât să „fie riguros dar să se înșele”.

HEGEMONIA: INFLUENȚA SUBTILĂ A BUNURILOR UNEI SOCIETĂȚI ASUPRA


LIPSURILOR SALE
Hall se referă în mod repetat la conceptul de hegemonie atunci când descrie rolul cultural
al mijloacelor de comunicare în masă. Termenul nu este unul cu care majoritatea americanilor să
fie familiarizați, poate pentru că desemnează în mod tulburător politica externă a Statelor Unite
în secolul XX. Hegemonia poate fi definită ca „influență sau dominare preponderentă, în special
a unei națiuni de către o alta”.
Națiunile lumii a treia sunt încredințate că termenul descrie exportul vestic de știri și
amuzament. Referința este la monopolul aproape global al serviciilor de știri American Press și
Reuters, la edițiile în limbi străine ale ziarului Time și la semnalul atât de răspândit al postului
CNN – care cu toate ignoră viața din țările aflate în curs de dezvoltare și dau o turnură de
emisferă nordică evenimentelor lumii. Oamenii din Bolivia fumează pachete de Marlboro, se uită
la Indiana Jones și ascultă Michael Jackson, însă majoritatea cetățenilor din Boston nu știu nimic
despre acea țară mai săracă. Mulți conducători din lumea a treia revendică o „nouă ordine
informațională” care să echilibreze ideologia vestică și să reprezinte interesele națiunilor mai
puțin bogate. Hall empatizează cu situația lor grea, însă folosește hegemonia pentru a descrie
modul în care mijloacele de comunicare în masă impun ideologia clasei dominante asupra
restului societății în națiunile capitaliste. În ce privește alte concepte, el își clarifică înțelegerea în
privința hegemoniei precizând ce nu este ea.
Hegemonia nu înseamnă forță. Coaliția conducătoare a intereselor unei societăți nu
câștigă comanda asupra clasei muncitoare prin constrângerea armatei, a poliției sau a
tribunalelor. În schimb, „industriile culturii” – arta și comunicarea – produc o definiție a realității
favorabilă clasei conducătoare. De exemplu, în 1986, Academia a acordat unsprezece premii
Oscar filmului Out of Africa, un film care glorifică eforturile unei femei albe, privilegiate, din
Europa de a-i ajuta pe băștinașii săraci din Kenya. Filmul a depășit The Color Purple, o
capodopera artistică care a dat mărturie despre spiritul neînfrânt al femeilor din lumea afro-
americană. Malcolm X al lui Spike Lee nu a avut o soartă mai bună, însă cel puțin afro-
americanii au putut merge la cinematograf să vadă o persoană din rasa lor ridicată în slăvi. Cu
excepția lui Stand and Deliver – povestea succesului lui Jaimie Escalante ca profesor de
matematică – Hollywood-ul n-a oferit niciun model de rol din viața reală cu care copiii mexican-
americani să rivalizeze. Dominarea prin cultură este cea mai eficientă formă a puterii. Astfel
puterea câștigă consimțământul Mariei Ortiz, în ciuda faptului că acest acord înseamnă
subordonare prelungită.
Hegemonia nu este totală. Valorile clasei conducătoare formează numai o parte a
nucleului dominant; triumful ideologic înseamnă numai stăpânire temporară într-un teatru
particular al conflictelor. Hall spune că întrebarea nu este dacă etica baronilor tâlhari precum
Perot, Forbes și Gates va desființa preocuparea pentru justiția economică. Nu va fi cazul.
Problema reală este echilibrul relativ al puterii în orice moment al istoriei.
303

Hegemonia nu este un complot. Jurnaliștii din țările democrate nu sunt controlați de stat;
comentatorii nu sunt agenții stăpânilor lor politici. La fel cum vorbitorii nativi ar putea să nu
înțeleagă sintaxa sau gramatica propriei limbi, majoritatea reporterilor și comentatorilor nu își
realizează statutul privilegiat care menține status quo-ul. Însăși insistența lor asupra
independenței jurnalistice dă credibilitate cuvintelor lor. Telespectatorii au încredere în Peter
Jennings, Tom Brokaw și Dan Rather mai mult decât funcționarii ale căror declarații sunt
raportate de prezentatori. Orișicât, Hall este convins că acești jurnaliști dau o cotitură
inconștientă știrilor zilei.
Hegemonia nu se reflectă pur și simplu în mijloacele de comunicare în masă; acolo se
întărește ea. Unii observatori susțin că jurnalismul televizat și tipărit raportează simplu ce se
întâmplă în lume. Hall neagă că „știrile se aleg pe ele însele” și denunță modelul de „fereastră
spre lume” al funcțiilor mijloacelor de comunicare în masă. Rolul acestora este de a „produce
consimțământul” și nu de a-l „reflecta”. Teoria sa critică susține că mesajele televizate nu
transmit niciodată un singur înțeles: „Mai degrabă, ele constituie un loc al pluralității
înțelesurilor, în care unul este preferat și oferit telespectatorilor – în detrimentul celorlalte – ca
fiind cel mai adecvat” [4].

CODIFICAREA IDEOLOGIEI DOMINANTE


Am văzut deja că e posibil ca, pentru Hall, concepția despre ideologie și cea despre clasă
să nu fie mereu identice. Ideologiile sunt cadre mentale:
limbile, conceptele, categoriile, figurile de stil ale gândirii și sistemele de reprezentare – pe care
variatele clase și grupuri sociale le desfășoară pentru a da sens, a defini, a înțelege și a face
inteligibil modul în care funcționează societatea. [5]
Putem presupune în mod firesc că ideologiile sunt mănunchiuri de idei, însă Hall le
privește ca pe niște structuri, nu ca pe niște conținuturi. Ideologiile sunt subculturi, modalități de
codificare a realității, scheme de clasificare, reguli ale jocului semantic. Ceea ce Hall ar
considera că reprezintă ideologia Mariei Ortiz, ea ar numi bun simț.
Hall este încredințat că ideologia Mariei este parțial formată de ceea ce ea vede pe micul
ecran. Cum televiziunea este „mijlocul de semnificare” dominant în societatea noastră, el îl
consideră terenul unde trebuie purtată lupta pentru definirea evenimentelor. Această bătălie
pentru înțelesuri nu poate fi rezolvată prin consultarea unui dicționar. Oameni cu ideologii
diferite se ceartă de regulă foarte puțin din pricina denotației unui cuvânt. De pildă, ambele părți
ale disputei din fabrica de tractoare Caterpillar sunt de acord că o grevă se referă la refuzul
angajaților de a munci. Însă sentimentul care împresoară termenul – conotațiile sale – nu sunt
consolidate.
Cum va privi publicul greva de la Caterpillar? O vor privi ca pe o amenințare față de
interesul public, un insucces al cooperării? Sau o vor saluta ca pe un triumf al solidarității, un
răspuns creativ la o nedreptate lacomă? Dacă ultimele două interpretări ar suna straniu la știrile
de la ora unsprezece, Hall spune că este pentru că mijloacele de comunicare în masă dau o
turnură ideologică fiecărei povesti – un fel de limbaj al trupului care îi favorizează pe cei aflați în
poziții de putere.
Potrivit lui Hall, difuzarea tipică în formă de interviu consideră pur și simplu de la sine
înțeles faptul că revendicările de măriri de salarii sunt cauza unică a inflației; presiunea
acționarilor pentru dividente mai mari nu e niciodată pomenită. Sau gândiți-vă la criza anuală a
finanțării asistenței publice. E aproape întotdeauna legată de „înșelarea asistenților sociali”, mai
degrabă decât de onorariile ridicate pretinse de doctori, spitale și farmacii. Totuși, potrivit
304

Institutului pentru politici economice întemeiat în Chicago, 57 de cenți din fiecare dolar cheltuit
pentru asistența socială ajung în mâinile furnizorilor medicali. Hall nu vede nicio părtinire din
partea mijloacelor de comunicare în masă în actul lor de numire a evenimentelor zilei. Însă
conotațiile sunt fragmente de ideologie prin care se atinge înțelesul colectiv. Acesta este terenul
emoțional pe care trebuie contestată interpretarea Mariei. Așa cum vă amintiți probabil, aceasta a
fost și preocuparea principală a analizei semiotice a lui Roland Barthes (vezi Capitolul 9).
Cum toate canalele comunicării de masă se află în serviciul involuntar al elitei
conducătoare, Hall întâmpină dificultăți în a crede că cei lipsiți de putere pot schimba sistemul
(„pesimismul intelectului”). Totuși el este hotărât să facă tot ce îi stă în putință pentru a expune și
modifica modul în care mijloacele de comunicare în masă dau structură realității („optimismul
voinței”).
Hall citează o mică victorie a activiștilor în lupta organizată care țintește să stabilească
faptul că negrul este frumos. Insistând asupra termenului negru în loc de om negru sau de
culoare, persoanele de origine africană au început să dea demnitate în anii 1970 unui termen care
odată era o defăimare rasială. Chemarea lui Jesse Jackson la o identitate afro-americană este un
efort continuu de a controla folosirea simbolurilor. Aceasta nu este o chestiune de simplă
semantică așa cum pretind unii. Deși nu există nimic intrinsec pozitiv sau negativ în oricare
dintre aceste denumiri rasiale, diferența conotativă este importantă pentru că efectele sale sunt
reale. O campanie similară a transformat termenul de jamaican. Când Hall a mers în Anglia,
termenul părea să se refere la un emigrant. Astăzi el invocă relații romantice, rom cu Cola și
muzică reggae. Lupta ideologică este o luptă pentru capturarea limbii. Hall îi vede pe cei de la
marginile societății purtând lupte semantice pe terenul de joacă al mijloacelor de comunicare în
masă care nu este niciodată foarte nivelat.

PUBLICUL ÎNDĂRĂTNIC
Simplul fapt că mijloacele de comunicare în masă prezintă o interpretare preferențială a
evenimentelor umane nu este un motiv să presupunem că publicul va „înmagazina” corect
ideologia oferită. L-am auzit odată pe Robert Frost citindu-și celebrul poem „Oprindu-te lângă
pădure într-o seară cu ninsoare”. După ce a încheiat ultima strofă –
Aceste păduri sunt încântătoare, negre și adânci,
Însă eu am făcut promisiuni de care trebuie să mă țin,
Și drum lung de umblat înainte de a adormi,
Și drum lung de umblat înainte de a adormi. [6]
- poetul din Noua Anglie a spus cu voce tare: „Unii oameni cred că vorbesc de moarte
aici, dar nu e așa.” Însă poeziile, la fel ca descrierile mijloacelor de comunicare în masă, au o
viață a lor. În pofida cuvintelor sale, am continuat să interpretez versurile ca referindu-se la
obligațiile pe care le avem de îndeplinit înaintea morții noastre.
Hall refuza posibilitatea ca Maria Ortiz să fie la fel de îndărătnica, rezistând ideologiei
dominante și traducând mesajul într-un mod mai potrivit atitudinii sale de clasă. El evidențiază
trei opțiuni de decodificare:
1. Acționarea în interiorul codului dominant. Mijloacele de comunicare în masă produc
mesajul; masele îl consumă. „Lectura” publicului coincide „lecturii preferate”. (Maria crede că
poate primi un salariu corect chiar dacă acționarii obțin câștigurile de capital.)
2. Aplicarea unui cod negociabil. Publicul asimilează ideologia conducătoare în general,
însă se opune aplicării sale în cazuri particulare. (Maria acceptă sistemul liberei întreprinderi însă
susține măsuri radicale pentru corectarea exploatării angajaților plătiți cu ora.)
305

3. Substituirea unui cod opus. Publicul susține favorizarea consacrată în prezentările


mijloacelor de comunicare în masă și încearcă un efort organizat de demitologizare a știrilor.
(Uniunea Retail Trade Worker publică un memoriu care documentează planurile lui Wal-Mart de
a deschide noi puncte de vânzare numai acolo unde munca poate fi angajată în regim de jumătate
de normă pentru venitul minim.)
Hall respectă la modul autentic capacitatea oamenilor de a rezista asimilării. Ideea că
America ar fi un vas în care toate se topesc nu a fost niciodată prea precisă. Imaginea servește
doar ca tactică politică. (Sociologii, de fapt, preferă metafora „bolului de salată”.) El nu privește
masele ca pe niște oameni naivi din punct de vedere cultural, ușor de manipulat de către cei care
controlează mijloacele de comunicare în masă, totuși nu poate prevedea când și unde va apărea
rezistența.
Cu toate că Hall este mai puțin precis în ce privește modul în care specialiștii ar trebui să
adreseze întrebările legate de mijloacele de comunicare în masă și de cultură, el este categoric în
condamnarea sa a potențialului comunității științifice de a găsi răspunsurile. Abordarea sa a
studiilor culturale respinge „numărătoarea corpurilor”, specifică unui sondaj de opinie care
„traduce consecvent chestiuni legate de semnificație, înțeles, limbă și simbolizare în indicatori
comportamentali bruți”. Totuși, în ultimii ani, Hall a declarat că este nevoie de lucrări empirice
extinse pentru a stabili validitatea tezelor critice. El este oarecum vag în ce privește forma pe
care ar trebui s-o ia cercetarea respectivă, însă alții care împărtășesc această ideologie oferă
dovezi detaliate ale hegemoniei mijloacelor de comunicare în masă.
În cartea lor Cartografiind hegemonia, Robert Goldman și Arvind Rajagopal clasifică
relatările știrilor CBS despre un conflict de muncă între mineri și proprietarii unei mine. Analiza
lor detaliată oferă dovezi convingătoare că relatările mijloacelor de comunicare în masă au
încadrat conflictul ca pe o controversă de tipul minerii-versus-interesul-public. Proprietarii
minelor nu au fost niciodată provocați.

COMENTARII CRITICE: DE UNDE ȘTIM CĂ ARE DREPTATE?


În lucrările sale timpurii, Marshall McLuhan era profund critic la adresa televiziunii. Hall
îl acuză pe McLuhan cum că ar fi fost cooptat de către configurația curentă a mijloacelor de
comunicare în masă în anii ulteriori. El caracterizează poziția finală a lui McLuhan ca una de
„relaxare, în care lasă mijloacele de comunicare în masă să treacă peste el; celebrează chiar
lucrurile pe care le-a atacat cel mai aspru”. Nimeni nu l-a acuzat vreodată pe Stuart Hal că ar fi
renunțat la principii în favoarea ideologiei societății vestice. Mulți, însă, chestionează
înțelepciunea inerentă realizării de cercetare științifică sub un drapel ideologic.
Compromit astfel de angajamente explicite față de valori integritatea cercetării în mod
inevitabil? Fostul chirurg general C. Everett Koop deplângea faptul ca cercetătorii care
favorizează alegerea trag mereu concluzia că avortul nu face niciun rău psihologic mamei, în
timp ce psihologii care sprijină viața descoperă invariabil că avortul lasă cicatrici emoționale pe
termen lung. În mod nesurprinzător, descoperirile Institutului conservator din punct de vedere
economic American Enterprise din Washington, D. C. diferă radical de concluziile la care s-a
ajuns la Centrul pentru studii culturale contemporane sub îndrumarea lui Hall. De când Copernic
a gândit imposibilul, și anume că pământul nu este centrul universului, adevărul a prosperat prin
cercetarea a ceea ce este, separat de ceea ce ne gândim că ar trebui să fie. Hall pare să estompeze
distincția respectivă.
Este analiza lui Hall a culturii superioară lucrărilor altor studii culturale sau teorii critice?
Fără un criteriu al adevărului, pare să nu existe o modalitate de încredere de-a evalua calitatea
306

criticilor la adresa mijloacelor de comunicare în masă. Concluziile cercetării unei persoane sunt
la fel de bune ca ale alteia. Hall a servit bine domeniul comunicării în masă prin faptul că a
identificat ideologiile ascunse, dar până acum nu oferă niciun temei pentru a o prefera pe una în
locul alteia. Teologia liberală în America Latină ajunge la multe dintre aceleași concluzii
marxiste la care a ajuns și Hall, însă mișcarea respectivă citează îngrijorarea lui Iisus față de cei
săraci ca supremă validare. Hall nu oferă nicio curte de apel. Acceptarea analizei sale culturale
este un act de credință sau de preferință personală.
Cea mai pozitivă contribuție a lui Hall la studiul comunicării în masă este faptul că ne
reamintește permanent că este inutil să vorbești despre înțelesuri fără să te gândești la putere în
același timp. Cliff Christians, directorul Institutului pentru cercetarea comunicării de la
Universitatea din Illinois și un autor de seamă în domeniul eticii mijloacelor de comunicare în
masă este de acord cu Hall că existența unei situații ideale de comunicare unde nu circulă niciun
fel de putere este un mit. Christians este generos în aprecierea sa a articolului lui Hall pe care l-
am recomandat spre lectura: „Eseul său, precum Taj Mahal, este o capodoperă artistică care
invită la pelerinaj” [7].
Mulți teoreticieni critici cred că analiza culturală a lui Hall nu ar reuși să facă dreptate în
întreaga complexitate a vieții Mariei Ortiz. Unii identifică un profil profund încărcat de
masculinitate gândirii sale, care pare să ignore genul Mariei. Alții disperă în fața nivelului ridicat
al lui Hall de abstractizare filosofică. Ei se tem că acesta ar fi incapabil să realizeze o analiză
locală convingătoare a modului în care Maria își interpretează viața în timp ce se uită la
Emergency Room la televizor.
John Fiske de la Universitatea din Wisconsin împărtășește abordarea sa critică a
comunicării în masă, însă susține că Hall a subestimat capacitatea unei persoane ca Maria de a
rezista în fața controlului social. Ea e foarte capabilă să se bucure de drama eroilor de la urgențe
fără să fie absorbită de ideologia sistemulului medical corporativ. De asemenea, Fiske crede că
analiza culturală a lui Hall suferă de pe urma faptului că nu se confruntă cu întrebări legate de ce
anume îi face plăcere Mariei și cum se distrează ea.
În ciuda acestor critici numeroase, Stuart Hall a atras un interes teribil și numeroși
urmași. Samuel Becker, director al departamentului de studii de/spre comunicare al Universității
din Iowa, se descrie pe sine ca cercetător empiric dedicat și observă ironia conținută în atacul lui
Hall. Hall lovește în ideologia dominantă în zona studiilor de/spre comunicare, însă „s-ar putea
ca el însuși să fie cea mai dominantă sau influentă figura în studiile comunicării de astăzi” [8].

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Hegemonia nu este un cuvânt familiar în Statele Unite. Cum i-ați explica ce înseamnă
termenul colegului de apartament? Vă puteți gândi la o metaforă sau analogie care să clarifice
acest concept critic?
2. Care este natura reclamației lui Hall în privința cercetării americane a mijloacelor de
comunicare în masă?
3. Hall articulează poziția că mijloacele de comunicare în masă codifică ideologia dominantă în
cultura noastră. Dacă acum nu sunteți de acord cu teza lui, ce dovezi ar putea el aduna care să vă
convingă că are dreptate? Ce dovezi ați aduce pentru a-l contrazice?
4. Verificați teoria lui Roland Barthes a semioticii (vezi Capitolul 9). În ce se aseamănă
perspectivele lui Barthes și Hall?

NOTE
307

[1] Stuart Hall, "Ideology and Communication Theory," in Rethinking Communication Theory,
Vol. 1, Paradigm Issues, Brenda Dervin, Lawrence Grossberg, Barbara O'Keefe și Ellen
Wartella (editori), Sage, Newbury Park, Calif., 1989, p. 52.
[2] Ibid., p. 48.
[3] Stuart Hall, "The Problem of Ideology - Marxism Without Guarantees," Journal of
Communication Inquiry, Vol. 10, No. 2, 1986, p. 40.
[4] Stuart Hall, Ian Connell și Lidia Curți, "The 'Unity' of Current Affairs Television," Working
Papers in Cultural Studies No. 9, Center for Contemporary Cultural Studies, University of
Birmingham, England, 1976, p. 53.
[5] Hall, "Problem of Ideology," p. 29.
[6] Robert Frost, "Stopping by Woods on a Snowy Evening," Poetry of Robert Frost, Hold,
Rinehart and Winston, New York, 1969, p. 224.
[7] Clifford Christians, "Normativity as Catalyst," in Rethinking Communication Theory, Vol. 1,
Paradigm Issues, Brenda Dervin, Lawrence Grossberg, Barbara O'Keeef, și Ellen Wartella
(editori), Sage, Newbury Park, Calif., 1989, p. 148.
[8] Samuel Becker, "Communication Studies: Visions of the Future," Wartella, p. 126.
308

EFECTELE MIJLOACELOR DE COMUNICARE ÎN MASĂ

În 1940, înaintea erei televiziunii, o echipă de cercetători de la Universitatea Columbia


conduși de Paul Lazarsfeld au descins în districtul Erie al statului Ohio, o zonă care reflectase
modelele naționale de votare la fiecare dintre alegerile prezidențiale din secolul XX. Chestionând
oamenii o dată pe lună din iunie până în noiembrie, intervievatorii căutau să determine cum
influențează presa scrisă și radioul alegerile acestora în ce privește viitoarele alegeri prezidențiale
[1].
Contrar modelului „acelor subcutanate” pe atunci acceptat a influenței directe a
mijloacelor de comunicare în masă, cercetătorii au găsit puține dovezi că alegătorii ar fi
influențați de ceea ce citesc sau aud. Convertirea politică era un lucru rar. Mijloacele de
comunicare în masă păreau să întărească pur și simplu deciziile celor care oricum se hotărâseră
deja.
Lazarsfeld a atribuit lipsa de efecte ale mijloacelor de comunicare în masă „expunerii
selective”. Republicanii evitau articolele și programele favorabile președintelui Franklin
Roosevelt; democrații ocoleau poveștile noi și prezentările sugestive la adresa republicanului
Wendell Willkie. În anii 1950, teoria disonanței cognitive lui Leon Festinger (vezi Capitolul 16)
a oferit o explicație convingătoare a motivului pentru care oamenii dau atenție numai ideilor în
care cred deja. Principiul expunerii selective nu se verifică mereu în laborator, unde atenția
oamenilor era potențial garantată, însă piața liberă a ideilor dădea seama de efectele limitate pe
termen scurt ale comunicării în masă.
Rezultatele din districtul Erie i-au obligat pe analiștii mijloacelor de comunicare în masă
să recunoască faptul că prietenii și familia influențează impactul mesajelor difuzate în masă. Ei
au tras concluzia că presa scrisă și cea electronică influențează masele de oameni numai printr-un
indirect „flux în doi pași al comunicării”. Prima etapă este transmiterea directă a informațiilor
către un grup restrâns de persoane care rămân bine informate. În etapa a doua, acești lideri de
opinie transmit și interpretează mesajele pentru alții în discuții față în față.
Teoria fluxului în doi pași a ieșit la suprafață într-un moment de progrese științifice
rapide în domeniile medicinei și agriculturii. Modelul descria cu acuratețe răspândirea inovațiilor
printre doctorii și fermierii americani în anii 1950, însă epoca actuală a saturației de televiziune a
făcut alternarea necesară. Primul pas al teoriei revizuite a influenței mijloacelor de comunicare în
masă este transmiterea de informații unui public larg. Al doilea pas constă în validarea mesajului
de către oameni pe care telespectatorul îi respectă [2].
În 1953, Seducerea celor inocenți a lui Fredric Wertham a dovedit glorificarea violenței
în cărțile umoristice [3]. De atunci, cercetătorii mijloacelor de comunicare în masă au căutat să
stabilească o relație între utilizarea mijloacelor de comunicare în masă și agresiune. Studiile ad
hoc au produs rezultate conflictuale, însă două programe de cercetare bazate pe teorie au stabilit
legături cauzale între televiziune și comportamentul violent.
Teoria transferului stării de alertă al lui Dolf Zillmann, specialist în mijloacele de
comunicare în masă de la Universitatea din Alabama recunoaște că televiziunea are capacitatea
de a stârni emoții puternice [4]. Deși folosim cuvinte precum „teamă”, „furie”, „sex”, „umor” și
„dragoste” pentru a descrie aceste stări emoționale, răspunsul psihologic este același indiferent
de tipul urmărit de program TV. Este ușor să ne încrucișăm antenele emoționale când spectacolul
s-a încheiat. Zillmann spune că stării ridicate de alertă îi ia un timp să se disipeze, iar excitația
rămasă poate amplifica orice stare de spirit pe care se întâmplă s-o resimțim. Dacă un bărbat e
furios pe soția sa, stimularea emoțională pe care o primește din partea agresivității televizate
309

poate escalada până la violență domestică. Însă Zillmann spune că alerta care provine dintr-o
scenă erotică în dormitor sau dintr-o comedie hilară are adesea același efect.
Transferul stării de alertă poate da seama de acțiunile violente executate imediat după
vizionarea a ceva la televizor. Însă teoria învățării sociale a lui Albert Bandura, psiholog la
Universitatea Stanford merge un pas mai departe și prezice că uzul de forță modelat astăzi de
televiziune poate erupe în următorii ani în comportament anti-social [5]. Deși teoria lui Bandura
poate explica imitația în multe contexte, majoritatea studenții care îi studiază lucrările o aplică
exact învățării delegate a agresiunii prin intermediul televiziunii.
Specialiștii în comunicare au manifestat surprinzător de puțin interes față de studiul
dinamicii publicității televizate. Totuși, profesionistul Tony Schwartz susține teoria că reclamele
sunt eficiente atunci când ating o coardă sensibilă a telespectatorului [6]. El spune că
persuasiunea mijloacelor de comunicare în masă nu este atât o chestiune de a încerca să introduci
o idee în mintea consumatorilor, pe cât este de a căuta să obții un răspuns emoțional de la aceștia.
Cele mai bune reclame se folosesc de vedere și de auz pentru a rezona cu experiența din trecut a
publicului.
Cele două teorii din această secțiune au fost de folos în restabilirea unei perspective
asupra mijloacelor de comunicare în masă care să susțină efectele puternice ale acestora.
Capitolul 29 conturează concepția lui McCombs și Shaw cu privire la funcția de stabilire a
agendei a mijloacelor de comunicare în masă. Ei afirmă că jurnaliștii nu le spun oamenilor ce să
gândească, însă alegerea știrilor din presa scrisă și cea electronică are un efect puternic asupra
lucrurilor la care se va gândi publicul. Capitolul 30 prezintă spirala tăcerii a lui Noelle-Neumann.
Teoria ei descrie efectul paralizant al opiniei publice asupra expresiilor unor puncte de vedere
nepopulare. Ea crede că procesul este accelerat atunci când fiecare scurgere prin mijloacele de
comunicare în masă dă ecou aceleiași idei din nou și din nou.
Deși teoriile acestei secțiuni oferă explicații diferite influenței mijloacelor de comunicare
în masă, amândouă susțin abordarea potrivit căreia comunicarea electronică și cea tipărită dau
formă, mai degrabă decât să oglindească opinia publică.
310

CAPITOLUL 29. FUNCȚIA DE STABILIRE A AGENDEI


a lui Maxwell McCombs & Donald Shaw

Dintr-un motiv rămas fără explicație, în iunie 1972, cinci bărbați necunoscuți au intrat
prin efracție în sediul central al comisiei naționale democrate, în căutarea unor informații
nedeterminate. Era povestea unui act de delincvență locală care măsura două paragrafe pe pagina
17 a ziarului Washington Post. Totuși, editorul Ben Bradlee și reporterii Bob Woodward și Carl
Bernstein au dat poveștii o permanentă vizibilitate ridicată, cu toate că publicul părea inițial să
considere incidentul trivial.
Președintele Nixon a destituit spargerea ca fiind o „pungășie de mâna a treia” însă, în
anul care a urmat, americanii au arătat o conștiință publică sporită față de importanța afacerii
Watergate. Jumătate din țară s-a familiarizat în timpul verii cu expresia Watergate. Până în
aprilie 1973, cifra respectivă a crescut până la 90%. La un an de la spargere, când televiziunea a
început să relateze de la un capăt la altul audierile din Senat pe tema chestiunii în cauză, potențial
fiecare adult din Statele Unite știa ce înseamnă Watergate. După șase luni, președintele Nixon
protesta, „Nu sunt un escroc”, iar o jumătate de an mai târziu era obligat să-și predea mandatul
deoarece majoritatea cetățenilor și a reprezentanților acestora hotărâseră că este.

AGENDA: NU CE SĂ GÂNDEȘTI CI LA CE SĂ TE GÂNDEȘTI


Profesorii de jurnalism Maxwell McCombs și Donald Shaw consideră că Watergate este
exemplul perfect pentru funcția de stabilire a agendei a mijloacelor de comunicare în masă. Pe ei
nu i-a surprins faptul că problema Watergate a luat foc după luni în care a stat pe prima pagină a
ziarului Washington Post. McCombs și Shaw sunt încredințați că „mijloacele de comunicare în
masă au capacitatea de a transfera importanța problemelor de pe propria agendă spre agenda
publică” [1]. Ei nu sugerează că personalul din presa scrisă și cea electronică încearcă în mod
deliberat să influențeze opiniile ascultătorilor, telespectatorilor sau a cititorilor în privința
problemei respective. Reporterii din lumea liberă și-au câștigat reputația de oameni independenți
și corecți. Însă McCombs și Shaw spun să ne uităm spre profesioniștii știrilor în căutare de
indicii în legătură cu locurile unde să ne concentrăm atenția: „Noi apreciem că este important
ceea ce mijloacele de comunicare în masă apreciază ca fiind important” [2].
Deși McCombs și Shaw s-au referit pentru prima dată în 1972 la funcția de stabilire a
agendei de către mijloacele de comunicare în masă – ideea că oamenii au nevoie de ajutorul
mijloacelor de comunicare în masă în delimitarea realității politice –, ea fusese deja exprimată de
un număr de analiști ai evenimentelor cotidiene. În încercarea de-a explica de ce au fost atrase
Statele Unite în primul război mondial, autorul Walter Lippmann, laureat al premiului Pulitzer
susținea că mijloacele de comunicare în masă acționează ca mediator între „lumea de afară și
imaginile din mintea noastră” [3]. McCombs și Shaw citează adeseori observațiile profesorului
de științe politice Bernard Cohen de la Universitatea din Wisconsin cu privire la funcțiile
specifice pe care le îndeplinesc mijloacele de comunicare în masă: „Poate că presa nu are prea
mult succes în cea mai mare parte a timpului în a spune oamenilor ce să gândească, însă are un
succes uluitor în a spune cititorilor la ce să se gândească” [4].
Începând cu competiția dintre Kennedy și Nixon din 1960, analistul politic Theodore
White a scris despre patru alegeri prezidențiale. Independent de McCombs și Shaw și în opoziție
cu înțelepciunea comună pe atunci, potrivit căreia comunicarea în masă are efecte limitate asupra
publicului său, White a ajuns la concluzia că mijloacele de comunicare în masă dau formă
campaniilor electorale:
311

Puterea presei în America este primordială. Ea stabilește agenda dezbaterilor publice; iar această
putere politică năvalnică nu este constrânsă de lege. Ea determină lucrurile despre care oamenii
vor vorbi și la care se vor gândi – o autoritate care în alte țari este rezervată tiranilor, preoților,
partidelor și demnitarilor. [5]

O TEORIE AL CĂREI TIMP SOSISE


Teoria stabilirii agendei a lui McCombs și Shaw a găsit un public care s-o aprecieze în
rândurile cercetătorilor mijloacelor de comunicare în masă. Ipoteza dominantă a expunerii
selective (vezi Capitolul 10) susținea că oamenii ar frecventa numai știrile și imaginile care nu le
amenință convingerile consolidate. Se credea că mijloacele de comunicare în masă flatează pur și
simplu atitudinile prealabile. După două decenii de minimalizare a importanței influenței
ziarelor, revistelor, radio-ului și televiziunii, domeniul s-a eliberat de sub vraja acestei abordări a
efectelor limitate. Teoria stabilirii agendei se laudă cu două trăsături atrăgătoare: confirmă
puterea presei în timp ce susține că indivizii sunt totuși liberi să aleagă.
Concepția despre o funcție de stabilire a agendei era compatibilă cu o abordare a
„utilizărilor și recompenselor” care analiza diferitele motive pentru care oamenii se uită la
televizor [6]. Împărțirea atitudinilor în apreciere afectivă și proeminență cognitivă corespundea
deja teoriei judecății sociale a lui Sherif (vezi Capitolul 15). În termenii acesteia, McCombs și
Shaw nu susțineau că mijloacele de comunicare în masă ar modifica latitudinile acceptării ale
receptorilor sau le-ar schimba acestora părerile ancorate. Totuși, autorii preconizau că presa și
televiziunea provoacă creșterea și scăderea implicării de sine a publicului ca răspuns la acele
lucruri pe care mijloacele de comunicare în masă pun accentul.
Ipoteza stabilirii agendei a lui McCombs și Shaw reprezintă o întoarcere la origini a
cercetării mijloacelor de comunicare în masă. Precum în cazul inițial al studiului alegătorilor din
districtul Erie [7], în centrul atenției intră campaniile electorale. Ipoteza prevede o relație de tip
cauză-efect între conținutul mijloacelor de comunicare în masă și percepțiile alegătorilor. Deși
lucrările ulterioare explorează condițiile în care prioritățile mijloacelor de comunicare în masă
sunt cele mai influente, teoria stă sau cade în funcție de capacitatea sa de-a arăta o potrivire între
agenda mijloacelor de comunicare în masă și agenda de mai târziu a publicului. McCombs și
Shaw și-au sprijinit ipoteza principală cu rezultatele sondajelor de opinie pe care le-au realizat pe
când lucrau împreună la Universitatea din Carolina de Nord la Chapel Hill. (McCombs este
acum la Universitatea din Texas). Analiza lor a cursei din 1968 pentru președinție dintre Richard
Nixon și Hubert Humphrey a stabilit modelul pentru cercetarea stabilirii agendei de mai târziu.
Studiul oferă o oportunitate de a studia în detaliu tipul de sondaj de opinie cantitativ căruia Stuart
Hall și alți teoreticieni critici i s-a opus atât de vehement.

AGENDA MIJLOACELOR DE COMUNICARE ÎN MASĂ ȘI AGENDA PUBLICULUI:


O POTRIVIRE FIDELĂ
Prima sarcină a lui McCombs și Shaw a fost să măsoare agenda mijloacelor de
comunicare în masă. Ei au precizat că locuitorii din Chapel Hill se bazau pe un amestec de nouă
surse scrise și electronice pentru știri politice: două ziare Raleigh, două ziare Durham, edițiile din
afara statului ale ziarelor New York Times, Time, Newsweek și știrile de seară ale posturilor CBS
și NBC.
Ei au stabilit că poziția și lungimea poveștii sunt cele două criterii principale ale
evidențierii. În cazul ziarelor, titlul de pe prima pagină, o poveste de trei coloane pe o pagină din
interior și articolul de fond principal contau cu toate ca dovezi ale concentrării semnificative
312

asupra unei chestiuni. În cazul revistelor, condiția necesară era o poveste introductivă în
secțiunea de știri sau orice chestiune politică căreia editorii îi dedicau o coloană întreagă.
Proeminența în formatul de știri al televiziunii se definea prin așezarea într-unul din primele trei
puncte ale știrilor sau orice dezbatere care avea o durată de mai mult de patruzeci și cinci de
secunde.
Deoarece ipoteza stabilirii agendei se referă la chestiuni substanțiale, cercetătorii au
ignorat știrile despre strategiile campaniilor electorale, pozițiile în sondaje de opinie și
personalitatea candidaților. Poveștile rămase au fost apoi sortate în cincisprezece categorii după
subiect, care ulterior au fost pliate în cinci problematici majore. Un indice compus al
proeminenței mijloacelor de comunicare în masă a dezvăluit următoarea ordine a importanței:
politica externă, legea și ordinea, politicile fiscale, prosperitatea publică și drepturile civile.
Pentru a măsura agenda publicului, McCombs și Shaw au rugat alegătorii din Chapel Hill
să schițeze ceea ce consideră că sunt problemele cheie ale campaniei, indiferent de ce ar spune
candidații. Oamenii care erau deja devotați unui candidat au fost scoși din urna respondenților.
Cercetătorii au desemnat răspunsurile precise acelorași categorii largi folosite în analiza
mijloacelor de comunicare în masă. Apoi ei au comparat informațiile totale oferite de alegătorii
indeciși cu descrierea mixtă a conținutului mijloacelor de comunicare în masă. Locul în ierarhie
al celor cinci puncte pe ambele liste a fost aproape același.

CARE E CAUZA ȘI CARE ESTE EFECTUL?


McCombs și Shaw consideră că funcția ipotetică de stabilire a agendei de către
mijloacele de comunicare în masă este responsabilă pentru corelația aproape perfectă pe care au
găsit-o între ordinea priorităților concepută de mijloacele de comunicare în masă și cea
concepută de public:
Agenda mijloacelor de comunicare în masă → Agenda alegătorilor
Însă așa cum ne reamintesc criticii teoriei cultivării, corelația nu înseamnă cauzalitate.
Este posibil ca reportajele din presă și televiziune să reflecte pur și simplu preocupări publice
deja existente.
Agenda alegătorilor → Agenda mijloacelor de comunicare în masă
Rezultatele studiului de la Chapel Hill pot fi interpretate ca susținând concepția potrivit
căreia mijloacele de comunicare în masă sunt la fel de conduse de piață în relatarea știrilor pe cât
sunt în programările emisiunilor de divertisment. Descoperirile sunt impresionante, însă
echivoce. Un adevărat test al ipotezei stabilirii agendei trebuie să poată arăta că o agendă
corespunzătoare a publicului rămâne în spatele ordinii priorităților mijloacelor de comunicare în
masă. De asemenea, trebuie să arate că nici agenda mijloacelor de comunicare în masă, nici
agenda publicului nu reprezintă o simplă oglindă a realității – o reflecție a ceea ce se petrece în
lume. Cu toate că studiul din 1968 al lui McCombs și Shaw nu fusese conceput să identifice un
interval de timp, programele de cercetare ulterioare au fost.
Specialistul în comunicare Ray Funkhouser de la Universitatea de stat din Pennsylvania a
realizat o căutare retrospectivă exhaustivă a poveștilor din reviste în timpul deceniului 1960-70.
El a cartografiat creșterea și scăderea atenției mijloacelor de comunicare în masă față de variate
subiecte și a comparat aceste tendințe cu răspunsurile anuale în sondajele de opinie Gallup la o
întrebare despre „cea mai importantă problemă cu care se confruntă America”. Rezultatele lui
Funkhouser clarifică faptul că cele două agende gemene nu sunt simple reflecții ale realității.
Numărul trupelor americane în Vietnam a crescut până în 1968, însă reportajele de știri au atins
punctul culminant cu doi ani înainte. Același lucru este adevărat în ce privește violența urbană și
313

tulburările din campusurile universitare. Interesul presei scrise s-a calmat în timp ce orașele și
colegiile se aflau încă în alertă. Se pare ca Walter Lippmann avusese dreptate – mediul
înconjurător real și imaginile din mintea noastră sunt două lumi diferite.
Precum în cazul altor studii mai puțin ambițioase despre stabilirea agendei, studiul lui
Funkhouser a descoperit o legătură strânsă între agenda mijloacelor de comunicare în masă și a
publicului, însă el se îndoia că răspunsurile în sondajul de opinie Gallup măsurau cu adevărat
preocupările personale, emoționale ale oamenilor:
Corespondența dintre articolele de știri și opinia publică poate că nu înseamnă mai mult decât
regurgitarea de către public în fața sondajului de opinie a ceea ce constituie știrile curente, cu
puțină sau fără nicio legătură cu ceea ce respondentul însuși crede că este important. [8]
Chiar dacă Funlkhouser nu a reușit să stabilească un lanț categoric al influenței dinspre
mijloacele de comunicare în masă spre publicul general, doi cercetători de la Yale au reușit.
Specialiștii în științe politice Shanto Iyengar și Donald Kinder au realizat un studiu
experimental la Universitatea Yale în care au îmbinat prezentări de știri difuzate în prealabil în
benzi de buletine de știri difuzate în rețelele curente [9]. Timp de patru zile încheiate, trei grupuri
de locuitori din New Haven s-au adunat pentru a viziona știrile de seară și a completa un
chestionar cu privire la propriile preocupări. Fiecare grup a văzut o versiune diferită: una dintre
versiuni conținea o poveste cotidiană despre poluarea mediului înconjurător, o alta o prezentare
cotidiană a apărării naționale, iar a treia oferea o doză cotidiană de știri despre inflația
economică. Telespectatorii care au privit agendele mijloacelor de comunicare în masă care se
concentrau asupra poluării și apărării au ridicat aceste chestiuni pe listele lor de preocupări –
confirmare hotărâtă a relației de tip cauză-efect între agenda mijloacelor de comunicare în masă
și agenda publică. (Cum s-a dovedit, inflația era deja un subiect important pentru majoritatea
participanților, așa că nu mai era loc pentru ca respectiva chestiune să urce în agenda celui de-al
treilea grup.)
Articolele lui Funkhouser, Iyengar și Kinder sunt numai două raportări ale cercetării din
mai mult de două sute de studii care au testat, rafinat și extins ipoteza originală a lui McCombs și
Shaw. Cele mai multe dintre lucrările ulterioare pot fi strânse în jurul a patru teme generale pe
care le-am rezumat în următoarele patru secțiuni.

CINE SUNT OAMENII CEI MAI AFECTAȚI DE AGENDA MIJLOACELOR DE


COMUNICARE ÎN MASĂ?
Chiar în studiul lor inițial din Chapel Hill, McCombs și Shaw au înțeles că „oamenii nu
sunt automate care așteaptă să fie programate de mijloacele de comunicare în masă” [10]. Ei
suspectau că unii telespectatori ar putea fi mai rezistenți în fața priorităților politice ale
mijloacelor de comunicare în masă decât alții – de aceea ei eliminau răspunsurile alegătorilor
care erau deja devotați ai unui candidat anume. În studiile următoare, McCombs și Shaw și-au
îndreptat atenția spre tradiția utilizărilor și recompenselor la care m-am referit în secțiunea
introductivă și au căutat să descopere exact tipul de persoană care este cea mai influențabilă de
către agenda mijloacelor de comunicare în masă. Apoi au tras concluzia că oamenii care au
bunăvoința de a lăsa mijloacele de comunicare în masă să dea formă gândirii lor au o nevoie de
orientare ridicată. Alții o numesc „indice al curiozității”.
Nevoia de orientare apare dintr-o relevanță și incertitudine ridicată. Deoarece sunt
proprietarul unui câine și al unei pisici, orice poveste despre cruzime față de animale îmi atrage
întotdeauna atenția (relevanță ridicată). Sentimentele mele sunt amestecate în privința
progreselor științifice care vin din experimentele pe animale vii (incertitudine ridicată). Potrivit
314

lui McCombs și Shaw, această combinație m-ar face un candidat probabil la influența poveștilor
mijloacelor de comunicare în masă despre vivisecție. Dacă editorii de știri de la Time și ABC ar
considera că aceasta este o chestiune importantă, probabil că aș fi de acord.

CE CHESTIUNI SUNT RIDICATE DE ATENȚIA ACORDATĂ DE MIJLOACELE DE


COMUNICARE ÎN MASĂ
Sunt mijloacele de comunicare în masă mai eficiente în stabilirea importanței unor
subiecte decât sunt în sporirea priorității altora? Într-un studiu longitudinal ambițios, specialiștii
în științe sociale germani Hans-Bernd Brosius și Hans Mathias Kepplinger au urmărit conștiința
publică în privința a șaisprezece probleme din țara lor pe parcursul întregului an 1986, analizând
în același timp conținutul celor mai importante programele de știri televizate [11]. Ei au
descoperit o influență puternică din partea mijloacelor de comunicare în masă asupra agendei
publice în cazul a numai patru probleme: furnizarea de energie, apărarea națională, protecția
mediului înconjurător și politica europeană. Toate aceste probleme par să se afle un pas mai
departe de experiența directă a cetățenilor. (Agenda mijloacelor de comunicare în masă a distras
de fapt preocuparea publică față de chestiunile uzuale legate de pensii și de datoria publică.)
Brosius și Kepplinger observă că cele patru probleme pentru care mijloacele de comunicare în
masă stabiliseră agenda publică erau zone cu probleme cronice care primeau deodată atenție
televizată intensă și susținută.
Jurnalistul C. J. Bosso a descoperit un model similar în reacția americanilor la foametea
din Etiopia din anii 1980 [12]. Organizațiile de știri reacționau încet la foametea recurentă din
țara africană, însă atunci când presa scrisă și televiziunea au preluat în sfârșit povestea,
reportajele au prilejuit un mare interes public și un efort masiv de alinare. Când mijloacele de
comunicare în masă au abandonat ulterior subiectul, oamenii au tras concluzia că acea criză se
terminase și prin urmare și-au îndreptat atenția în altă parte. Ambele studii ilustrează
descoperirea consecventă potrivit căreia publicul se poate concentra numai la cinci până la șapte
subiecte de știri la un moment dat. Dacă mijloacele de comunicare în masă aduc în față o
problemă nouă, o alta se va retrage din conștiința publică [13].
Mijloacele de comunicare în masă par deosebit de eficiente în crearea interesului public
față de candidații politici și de strategiile de campanie electorală. Până în ianuarie 1992,
comentatorii de știri hotărâseră că Bill Clinton era liderul nominalizării prezidențiale democrate.
„Înainte ca votul să fie exprimat și deși sondajele de opinie arătau că mai mult de jumătate dintre
toți membrii obișnuiți ai partidului democrat nici măcar nu știau cine este, Clinton apărea pe
coperțile revistelor Time, The New Republic și New York” [14]. Cât despre nominalizarea la
președinție din 1996 a republicanilor, fotografia lui Steve Forbes a apărut pe coperțile ziarelor
Time, Newsweek și U. S. News & World Report – toate în aceeași săptămână!
Deși McCombs și Shaw îndepărtat inițial această formă de reportaj ca fiind irelevantă din
perspectiva ipotezei lor a stabilirii agendei, ei au ajuns să înțeleagă că problema reală a
campaniei este însăși campania. Cea mai mare parte a cercetării despre stabilirea agendei de la
studiul lor prototip încolo descoperă că mijloacele de comunicare în masă atribuie cea mai
ridicată valoare de știre întrebărilor legate de strategiile de campanie electorală. Problemele
supreme sunt: Cine va câștiga? și Cum va reuși candidatul să câștige?
În timp ce își efectua stagiul doctoral la Universitatea din Pennsylvania, John Carey a
studiat agenda politică în timpul unor alegeri mai puțin importante pentru Congres. El a
comparat analiza realizată de mijloacele de comunicare în masă a campaniei cu un comentariu al
unui expert TV care sprijină jocul de fotbal american:
315

Planul general al jocului a fost expus; punctele tari și cele slabe ale elementelor ajutătoare cum ar
fi organizarea partidului au fost analizate; condițiile de teren precum inflația și șomajul au fost
luate în calcul; situația curentă (i. e., din sondajele de opinie) a fost comparată cu situația de mai
devreme a jocului pentru a vedea încotro se îndreaptă proporția; elementele psihologice cum ar fi
reacția slabă a mulțimii au fost suspectate că fac rău uneia dintre părți; iar jocurile cheie... au fost
recuperate din nou și din nou în forma reluarilor instantanee. [15]
Telespectatorii par să guste aperitive de analize care domină reportajele politice. Pesemne
că apetitul lor pentru „dopajele interne” este un alt exemplu de gusturi ale consumatorilor
formate de un meniu încropit în bucătăriile presei scrise și electronice – agenda publică urmând
agendei mijloacelor de comunicare în masă.

CINE STABILEȘTE AGENDA PENTRU CEI CARE STABILESC AGENDA?


Amintiți-vă că Funkhouser a descoperit că alegerea subiectelor în revistele de știri nu se
sincronizează deloc cu evenimentele naționale și globale reale. De fapt, 75% dintre poveștile
care se găsesc pe masa știrilor nu sunt niciodată tipărite pentru difuzare. Evident, știrile nu se
aleg pe ele însele. Cine stabilește agenda pentru cei care stabilesc agenda?
Una dintre perspective consideră că o mână de editori de știri sunt gardienii sau
„paznicii” dialogului politic. Nimic nu e pus pe agenda politică fără concurența a opt oameni:
șefii executivi de la Associated Press, New York Times, Washington Post, Time, Newsweek,
ABC, NBC și CBS. Deși nu există nicio dovadă în sprijinul acuzațiilor conservatoare de aripă
dreaptă potrivit cărora editorii fac parte dintr-o conspirație liberală de configurație estică, acești
factori de decizie cheie sunt incontestabil parte din elita specializată în comunicarea în masă care
nu reprezintă o secțiune transversală a cetățenilor din Statele Unite. Această elită este alcătuită
din bărbați caucazieni de vârstă medie care participă la aceleași conferințe, banchete și petreceri.
Așa cum demonstrează Watergate, când unul dintre ei „suflă” o poveste, restul comunicatorilor
în masă se urcă la bord.
O perspectivă alternativă vede în candidații înșiși sursa supremă de proeminență a
subiectelor. În 1988, George Bush a concentrat cu succes atenția mijloacelor de comunicare în
masă asupra lui Willie Horton, un condamnat care a violat și omorât o femeie în timp ce se afla
în permisie dintr-o închisoare din Massachusetts. Agenții lui Bush responsabili de comunicarea
în masă (câteodată numiți „doctori în povești”) au transformat tragedia într-un comentariu despre
liberalismul guvernatorului democrat, și nicio zi nu a trecut fără efort de a distruge reputația lui
Dukakis cu ajutorul crimei lui Horton. Câștigând alegerile, Bush a moștenit puterea pe care un
președinte o are să ridice orice problemă la proeminență națională cu doar câteva remarci. El a
fost capabil să pună chestiunea taxelor pe masă cu declarația sa celebră: „Citiți-mi buzele – nicio
nouă taxă!” Însă nu a reușit să înlăture subiectul de pe masa discuțiilor atunci când și-a încălcat
promisiunea. De asemenea, el a încercat să destituie recesiunea economică numind-o o „reglare
tehnică moderată”. Presa și populația au hotărât că este majoră.
Gândirea curentă despre alegerea știrilor se concentrează asupra rolului esențial al
profesioniștilor în relații publice care lucrează pentru agenții guvernamentale, corporații și
grupuri de interes. Chiar și ziarele prestigioase cu un vast personal de investigații cum ar fi
Washington Post și New York Time obțin jumătate din ceea ce tipăresc direct din declarațiile de
presă și din conferințele de presă.
„Adunările de interese” devin din ce în ce mai mult adepte ale creării de știri care trebuie
relatate. Sociologul Robert Merton de la Universitatea Columbia a inventat acest termen pentru a
se referi la mulțimile de persoane care solicită centralitate pentru unica lor preocupare invazivă,
316

oricare ar fi aceasta: anti-avort, anti-război, anti-comunism, anti-poluare, anti-liber schimb, anti-


emigrare. Așa cum indică exemplele, aceste grupuri se adună de regulă în jurul unei anumite
acțiuni căreia i se opun. Ei pun în scena demonstrații, marșuri și alte evenimente de masă astfel
că televiziunea și presa scrisă să fie obligate să le relateze subiectul. Efectul net este că diferite
centre ale puterii se vaită după dreptul de a fi auziți. Mijloacele de comunicare în masă par să
acorde atenția lor celor care pun mâna pe ea.

ESENȚIALIZAREA ȘI ÎNCADRAREA SPUN OAMENILOR CE SĂ GÂNDEASCĂ?


Și în acest deceniu, fiecare articol al lui McCombs și Shaw a inclus o reiterare a mantrei
stabilirii agendei – mijloacele de comunicare în masă nu au prea mare succes în a ne spune ce să
gândim, însă ele sunt uluitor de victorioase în a ne spune la ce să ne gândim. Recent, însă,
McCombs a ajuns la concluzia că mijloacele de comunicare în masă influențează, de fapt, modul
în care gândim. El indică două proceduri concrete ale influenței mijloacelor de comunicare în
masă: esențializarea și încadrarea.
Esențializarea este „un proces psihologic prin care accentul pus de mijloacele de
comunicare în masă pe anumite subiecte nu numai că sporește proeminența chestiunilor
respective, ci și activează în memoria oamenilor informații achiziționate anterior cu privire la
problemele respective” [17]. Cursa prezidențială din 1996 dintre Bill Clinton și Bob Dole oferă
câteva exemple clare. Când comentatorii și ziariștii subliniau importanța „integrității
prezidențiale”, gândurile legate de infidelitatea lui Clinton în căsnicie și implicarea sa în
Whitewater au apărut în mințile alegătorilor. Acest lucru, evident, l-a ajutat pe Dole. Pe de altă
parte, cauza lui Clinton a fost promovată atunci când știrile de seară au prezentat situația critică a
celor săraci. Imaginile lui Dole alături de un Congres republican care încerca să reducă
finanțarea instituțiilor Medicaid și Operation Head Start în comparație cu imaginile lui Clinton
întinzând mâna plin de compasiune celor mai puțin norocoși l-au dezavantajat evident pe primul
candidat. Esențializarea poate fi o energie atât de puternică pentru că afectează toți cititorii și
telespectatorii, nu numai pe cei au mare nevoie de orientare politică.
Încadrarea solicită „atenție față de câteva aspecte ale realității în timp ce obscurizează
alte elemente, care ar putea duce publicul înspre reacții diferite” [18]. McCombs vede rolul
mijloacelor de comunicare în masă în încadrarea problemelor pentru consumul public ca pe o
nouă dimensiune a cercetării stabilirii agendei [19]. Prima dimensiune – tot ce am discutat până
acum în acest capitol – are legătură cu transmiterea de către mijloacele de comunicare în masă a
proeminenței problemelor. A doua dimensiune are legătură cu modul în care cadrele comunicării
în masă creează înțelesuri. Distincția corespunde contrastului din teoria critică a lui Deetz între
modelul informațional și modelul comunicațional și reprezintă o schimbare majoră în gândire
(vezi Capitolul 22).
Știrile sunt de regulă prezentate în forma poveștilor și, care atare, necesită un cadru sau o
tematică. Reporterii oferă cadrul respectiv prin context, dispoziție și selectivitate. Scriu acest
capitol în săptămâna de după ce fetița de șapte ani Jessica Dubroff a murit în timp ce încerca să
fie cea mai tânără persoană care pilotează un avion deasupra țării. Relatările comunicate în masă
cu privire la moartea ei ar fi putut pune accentul pe incompetența instructorului ei de zbor, care
era pilotul aflat la comandă sau, alternativ, să exprime povestea în contextul spiritului nestăpânit
al tinereții. În schimb, aproape fiecare știre s-a concentrat asupra iresponsabilității părinților
fetei. „Cine a ucis-o pe Jessica?”, își punea întrebarea ziarul Time pe prima pagină, încadrând
evenimentul ca abuz al unui copil în loc de accident tragic [20].
317

Dispoziția unei piese este stabilită prin conotațiile emoționale ale cuvintelor care se
folosesc în text. În cazul știrilor difuzate în masă, tonul vocii și expresia facială a prezentatorului
fac de asemenea o diferență extraordinară. Gândiți-vă la expresiile încărcate de afectivitate
folosite în dezbaterea permanentă pe marginea avortului. Efectul asupra publicului este
semnificativ de diferit dacă o poveste este încadrată ca „libertatea de alegere versus forțele anti-
avort” în loc de „dreptul la viață versus susținătorii avortului”. Chiar dacă un redactor de știri se
referă grijuliu la fiecare grup de susținători prin denumirea preferată de fiecare grup („libertate
de alegere” și „dreptul la viață”), această nepărtinire se va pierde dacă un comentator ridică ușor
din sprânceană atunci când pronunța o expresie sau alta.
Reporterii încadrează inevitabil o poveste cu ajutorul atributelor personale ale figurilor
publice pe care aleg să le descrie. De pildă, mijloacele de comunicare în masă au relatat continuu
cu privire la „vitalitatea tinerească” a lui Jack Kennedy în timp ce acesta era în viață, însă nu au
făcut nicio mențiune în privința aventurilor sale extraconjugale, care erau binecunoscute
corpurilor de presă de la Casa Albă. Cursa prezidențială din 1988 a fost oricum numai nu
încheiată după ce ziarul Time a încadrat competiția dintre George Bush si Michael Dukakis ca
„Omul de treabă versus omul de gheață”. Iar doctorii de povești republicani au purtat un război
dificil pentru a-și poziționa candidatul o dată ce poveștile mijloacelor de comunicare în masă s-
au concentrat asupra lipsei de pasiune a lui Bob Dole – „mortul care umblă” era remarca
zeflemitoare a comentatorului Mark Shields. Scurgerile mijloacelor de comunicare în masă caută
permanent material pe care îl consideră demn de o știre. Atunci când îl găsesc, nu numai că spun
publicului la ce să se gândească, ci semnalează, prin încadrare, de asemenea cum să se gândească
publicul la acele lucruri.

COMENTARII CRITICE: SUNT EFECTELE TEORIEI PREA LIMITATE, IAR


ÎNTINDEREA SA PREA LARGĂ?
Atunci când McCombs și Shaw au propus pentru prima dată ipoteza stabilirii agendei, au
văzut-o ca pe o ruptură definitivă cu modelul efectelor limitate, care stăpânise cercetarea
mijloacelor de comunicare în masă de la lucrările „părinților fondatori” din anii 1940 (vezi
Capitolul 2). Cu toate că nu au revenit la vechiul model al acelor subcutanate sau la concepția cu
privire la influența de tip „glonț magic” a mijloacelor de comunicare în masă, McCombs și Shaw
au atribuit jurnalismului de difuzare și de presă puterea semnificativă de a stabili prioritățile
politice ale publicului. Însă, așa cum au arătat ani de cercetare atentă, aceasta nu funcționează
întotdeauna. Cel mult se poate spune că agenda mijloacelor de comunicare în masă afectează
proeminența unor probleme în ochii anumitor oameni. McCombs sugerează acum că „stabilirea
agendei este o teorie a efectelor limitate ale mijloacelor de comunicare în masă” [21]. E chiar o
dezamăgire față de promisiunea inițială.
Noua dimensiune a încadrării redeschide posibilitatea unui model al efectelor tari a
mijloacelor de comunicare în masă. Așa cum declară Gerald Kosicki, profesor de jurnalism la
Universitatea de stat din Ohio,
„paznicii” mijloacelor de comunicare în masă nu păzesc pur și simplu informațiile, amestecându-
le pe ici pe colo. În schimb, ei se angajează într-o construcție activă a mesajelor, scoțând în
evidență anumite aspecte ale unei probleme și nu altele. [22]
Desigur, nimic din toate acestea nu este nou pentru specialiștii angajați în cercetare
semiotică, critică sau studii culturale (vezi Capitolele 9, 22 și 28). De două decenii, ei și-au
articulat clar convingerea că ideologia dominantă a societății este produsă și reprodusă în cadrul
conotativ al mijloacelor de comunicare în masă. Până de curând, totuși, a existat puțină
318

polenizare încrucișată între cercetătorii empirici și cei interpretativi ai mijloacelor de comunicare


în masă, așa că, pentru susținătorii stabilirii agendei, încadrarea pare să fie o idee nouă. În ce-l
privește pe Kosicki, el se întreabă dacă încadrarea este un subiect legitim de studiu sub drapelul
stabilirii agendei. El nu vede nimic în modelul inițial al lui McCombs și Shaw care să anticipeze
importanța cadrelor interpretative.
În ciuda problemelor enumerate mai sus, funcția de stabilire a agendei a mijloacelor de
comunicare în masă a obținut un loc ferm în literatura despre efectele mijloacelor de comunicare
în masă. McCombs și Shaw au stabilit un caz plauzibil potrivit căruia unii oameni caută în știrile
din presă și în cele difuzate îndrumare în identificarea problemelor cu adevărat importante.
Teoria stabilirii agendei oferă de asemenea un memento necesar că poveștile știrilor sunt doar
atât – povești. Mesajul necesită mereu o interpretare. Din aceste motive, McComb și Shaw au
realizat funcția pe care o atribuie mijloacelor de comunicare în masă. Teoria stabilirii agendei
deține un loc prioritar în agenda comunicării de masă.

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. De ce este capacitatea mijloacele de comunicare în masă atât de importantă dacă ele nu vă
spun ce să gândiți, ci doar la ce să vă gândiți?
2. Ce tip de persoană în ce context de împrejurări este cea mai influențabilă de către funcția de
stabilire a agendei a mijloacelor de comunicare în masă?
3. Hillary Clinton este una dintre cele mai controversate figuri publice din America. Cum ați
putea încadra vizita acesteia la un spital de copii astfel încât s-o faceți să arate bine? Cum ați
putea-o încadra pentru a o face să arate rău?
4. Există vreo problemă recentă pe care reporterii de știri și comentatorii o discută astăzi tot
timpul de care dumneavoastră și cunoștințelor dumneavoastră nu vă pasă? Credeți că problema
respectivă nu vă va preocupa nici peste patru luni?

NOTE
[1] Maxwell McCombs, "News Influence on Our Pictures of the World," in Media Effects:
Advances in Theory and Research, Jennings Bryant și Dolf Zillmann (editori), Lawrence
Erlbaum Associates, Hillsdale, N. J., 1994, p. 4.
[2] Maxwell McCombs și Donald Shaw, "A Progress Report on Agenda-Setting Research,"
lucrare susținută la conferința Asociația pentru educație în jurnalism, diviziunea de metodologie,
San Diego, Calif., 18-27 aprilie 1974, p. 28.
[3] Walter Lippmann, Public Opinion [Walter Lippmann, Opinia publică, Editura
Comunicare.ro, București, 2009], Macmillan, New York, 1922, p. 3.
[4] Bernard C. Cohen, The Press and Foreign Policy, Princeton University, Princeton, N. J.,
1963, p. 13.
[5] Theodore White, The Making of the President 1972, Bantam, New York, 1973, p. 245.
[6] Werner J. Severin și James Tankard, Jr., Communication Theories [Perspective asupra
teoriilor comunicării de masă, Editura Polirom, Iași, 2004], ediția a 2-a, Longman, New York,
1988, pp. 300-310.
[7] Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, și Hazel Gaudet, The People's Choice, Duell, Sloan and
Pearce, New York, 1944.
[8] G. Ray Funkhouser, "The Issues of the '60s: An Exploratory Study in the Dynamics of Public
Opinion," Public Opinion Quarterly, Vol. 37, 1973, p. 69.
319

[9] Shanto Iyengar, Mark Peters, și Donald Kinder, "Experimental Demonstrations of the 'Not-
So-Minimal' Consequences of Television News Programs," American Political Science Review,
Vol. 76, 1982, pp. 848-858. Experimentul raportat este numai unul dintr-o serie de studii
realizate de Iyengar și Kinder la Yale și la Universitatea din Michigan.
[10] Maxwell McCombs și Tamara Bell, "The Agenda-Setting Role of Mass Communication," in
An Integrated Approach to Communication Theory and Research, Michael Salwen și Donald
Stacks (editori), Lawrence Erlbaum Associates, Hillsdale, New Jersey, 1996, în tipar.
[11] Hans-Bernd Brosius și Hans Mathias Kepplinger, "The Agenda-Setting Function of
Television News," Communication Research, Vol. 17, 1990, pp. 183-211.
[12] C. J. Bosso, "Setting the Agenda: Mass Media and the discovery of famine in Ethiopia," in
Manipulating Public Opinion, M. Margolis și G. A. Mausder (editori), Brooks/ Cole, Pacific
Grove, Calif., 1989, pp. 153-174.
[13] J. H. Zhu, "Issue Competition and Attention Distraction: A Zero-Sum Theory of Agenda-
Setting," Journalism Quarterly, Vol. 69, 1992, pp. 825-836.
[14] Ken Auletta, "On and Off the Bus: Lessons from Campaign '92," 1-800-President,
Twentieth Century Fund, New York, 1993, p. 69.
[15] John Carey, "How Media Shape Campaigns," Journal of Communication, Vol. 26, No. 2,
1976, pp. 52-53.
[16] McCombs, "News Influence," p. 11.
[17] McCombs și Bell, în tipar.
[18] R. M. Entman, "Framing: Toward Clarification of a Fractured Paradigm," Journal of
Communication, Vol. 43, 1993, No. 4, p. 55.
[19] McCombs și Bell, în tipar.
[20] Time, 22 aprilie 1996, coperta și pp. 34-38.
[21] Maxwell McCombs "News Influence," p. 6.
[22] Gerald Kosicki, "Problems and Oportunities in Agenda-Setting Research," Journal of
Communication, Vol. 43, No. 2, 1993, p. 113.
320

CAPITOLUL 30. SPIRALA TĂCERII


a lui Elisabeth Noelle-Neumann

La alegerile prezidențiale din 1980 era imposibil de prevăzut cine va câștiga. Sondajele
raportau că președintele Jimmy Carter și oponentul său Ronald Reagan erau potențial la egalitate
în ultimele două luni ale campaniei. Însă potrivit lui Elisabeth Noelle-Neumann, profesor emerit
de cercetare în domeniul comunicării la Institut fur Publizistik în Germania, cei mai mulți
anchetatori puseseră întrebarea greșită. În loc să întrebe: „Pe cine aveți de gând să votați?” ar fi
trebuit să întrebe: „Cine credeți că va câștiga alegerile?”
Ar fi descoperit că deși preferințele alegătorilor rămâneau egale, așteptarea ca Reagan să
câștige creștea de la o săptămână la alta. Noelle-Neumann susține că evaluările oamenilor în ce
privește climatul politic și în special previziunile lor în privința tendințelor viitoare sunt,
devreme, indicatori de încredere a ceea ce urmează să se întâmple într-o campanie electorală. În
cazul lui Carter așa a fost. În noaptea dinaintea votului, anchetatorul democrat Pat Caddell a
mers la președinte și cu tristețe l-a anunțat că a luat sfârșit competiția. Milioane de alegători luau
parte la o întoarcere în ultimul minut spre Reagan. Votul concret de a doua zi l-a îngropat pe
Carter într-o alunecare de teren republicană.
Spirala tăcerii a lui Noelle-Neumann este o teorie care explică creșterea și răspândirea
opiniei publice. Ca fondator și director al Institutului Allensbach (corespondentul german al
organizației americane de sondare a opiniei publice intitulată Gallup), ea a ajuns să recunoască
puterea opiniei publice. Precum filosoful din secolul al XVII-lea John Locke, ea consideră că
opinia publică reprezintă o forță tangibilă care ține oamenii disciplinați. Locke a evidențiat trei
forme de lege: divină, civilă și a opiniei. El a pretins că legea opiniei este singura lege după care
oamenii trăiesc de fapt [1]. Indiferent dacă e vorba de politică, de etică sau de chestiuni legate de
modă, Noelle-Neumann definește opinia publică în termeni de „opinii în privința unor chestiuni
controversate pe care o persoană le poate exprima în public fără să se auto-izoleze” [2].
Expresia spirala tăcerii se referă la presiunea crescândă pe care o resimt oamenii să își
ascundă vederile atunci când cred că se află în minoritate. Noelle-Neumann este încredințată că
televiziunea accentuează spirala, însă pentru a surprinde rolul mijloacelor de comunicare în masă
în procesul respectiv trebuie ca mai întâi să înțelegem extraordinara sensibilitate a oamenilor față
de criteriile mereu aflate în schimbare cu privire la ce va tolera o anumită societate.

UN TALENT STRANIU: PERCEPEREA CLIMATUL DE OPINIE


Noelle-Neumann este permanent uluită de capacitatea umană de a distinge cu precizie
climatul opiniei publice. Știința s-a fixat asupra a cinci receptori trupești cu ajutorul cărora
oamenii își simt mediul înconjurător: ochiul (vederea), urechea (auzul), limba (gustul), nasul
(mirosul) și pielea (atingerea). Glumind numai pe jumătate, anchetatorul veteran postulează un
„organ cvasi-statistic” – un al șaselea simț care oferă informații de încredere despre ceea ce
gândește și simte o societate în general. E ca și cum oamenii vin echipați cu antene care freamătă
la fiecare schimbare a brizei sociale. Cum altfel, spune ea, putem da seama de faptul că „atunci
când are loc o schimbare de climat în sprijinul sau împotriva unei părți, a unei persoane sau a
unei idei particulare, acest lucru pare să fie resimțit pretutindeni aproape în același timp de către
[toată lumea]” [3]. Fără a beneficia de eșantioane arbitrare, de programe de interviuri sau de
distribuții ale frecvenței, oamenii obișnuiți pot spune în ce direcție bate vântul înainte ca
sondajele de opinie să extragă eșantioane din climatul opiniei publice.
321

Noelle-Neumann recomandă două întrebări pentru eșantionarea lecturilor barometrice din


mințile oamenilor:
1. „Indiferent de părerea dumneavoastră personală, credeți că majoritatea oamenilor. . .?”
[climatul prezent]
2. „Peste un an, credeți că mai mulți sau mai puțini oameni vor gândi în acest fel?”
[predicție cu privire la viitor]
Rareori oamenii răspund: „De unde să știu eu?” sau „Nu sunt profet”. Ea crede că
evaluarea stării de spirit publice prezente sau viitoare este cel mai firesc lucru din lume pe care
oamenii îl pot face. Treizeci de ani de experiență cu chestionare au convins-o că de obicei
oamenii au dreptate. Chiar atunci când interpretează greșit prezentul, ei identifică invariabil
tendințele viitoare. De pildă, pe la sfârșitul fiecărui an, Institutul Allensbach întreabă un eșantion
reprezentativ de bărbați și femei din Germania: „Așteptați anul care vine cu speranță sau cu
teamă?” Nivelul de optimism exprimat nu ilustrează nicio relație cu creșterea economică din anul
în care a fost pusă întrebarea, însă oferă o previziune stranie a evoluției concrete a ratei de
creștere a PIB-ului țării în anul următor.
Capacitatea oamenilor de a identifica avântul gusturilor publice și al opiniilor nu este
întrebuințat cu neseriozitate. Noelle-Neumann spune că este nevoie de o incredibilă cheltuială de
energie să-ți dai seama care idei sunt pe val și care intră în declin. Concentrarea extraordinară
necesară pentru a monitoriza tendințele sociale are sens numai atunci când este comparată cu un
efort și mai mare – pericolul auto-izolării din pricina unei păreri care nu mai este la modă:
„Efortul depus observând mediul înconjurător este evident un preț mai mic de plătit decât riscul
de a pierde bunăvoința unui seamăn al tău – de a fi respins, disprețuit, singur” [4].

TEAMA DE IZOLARE
Potrivit lui Noelle-Neumann, teama de izolare este forța centrifugă care accelerează
spirala tăcerii. Ea recurge masiv la cercetarea celebră cu privire la conformism a psihologului
Solomon Asch pentru a-și susține teza. Asch a demonstrat că oamenii vor ignora dovezile simple
ale propriilor simțuri și vor ceda presiunii percepute din partea grupului [5].
A__________
B_____________
C________
X__________
Priviți liniile de mai sus. Care dintre linii – A, B sau C – are aceeași lungime ca linia X?
Răspunsul pare evident și, lăsați pe cont propriu, oamenii aleg linia A. Însă puneți un individ
într-un grup de aliați întru experimentare care susțin în unanimitate că linia B constituie
răspunsul corect, iar subiectul care nu bănuiește nimic va resimți o mare anxietate. Gândurile
referitoare la izolare sunt foarte reale pentru persoana care ia în calcul să rămână fermă pe
poziție: „Oare acești oameni mă vor dezaproba, mă vor contrazice sau îmi vor blestema
încăpățânarea? Mai rău, vor chicoti sau vor râde de mine? Dacă spun ceea ce gândesc cu
adevărat, îmi vor întoarce spatele cu dispreț sau mă vor da afară din grup?” Asch a descoperit că
cei mai mulți oameni puși în această situație încordată se vor conforma cel puțin într-o oarecare
măsură, dacă nu total, tot timpul.
Este frica de izolare o tendința specifică americanilor? Noelle-Neumann respinge
posibilitatea respectivă pe temeiul studiului următor al psihologului Stanley Milgram de la Yale
realizat în Europa. Milgram a ales Franța și Norvegia drept țari ale căror culturi sunt izbitor de
diferite: prima, profund individualistă, a doua având un simț puternic al coeziunii. Așa cum
322

anticipase, norvegienii s-au conformat mai mult decât francezii. Însă, precum corespondenții lor
americani, cei mai mulți oameni din ambele grupuri n-au fost în stare să rămână fermi pe poziție
în confruntare cu presiunea grupului.
Noelle-Neumann se gândește de asemenea la posibilitatea ca oamenii să se conformeze
mai mult dintr-o dorința de a se identifica cu un câștigător decât pentru a evita izolarea. De
exemplu, după ce o campanie electorală importantă ia sfârșit, o proporție mai ridicată de
persoane raportează că a votat pentru cel victorios decât ar indica numărul total de buletine de
vot. Însă ea nu se gândește la raportările false ca la niște încercări de a se alătura mișcării politice
cu cele mai mari șanse și de a se încălzi în glorie reflectată. În schimb, ea interpretează
minciunile neînsemnate ca pe o strategie defensivă pentru evitarea stigmatului social care
decurge din a te abate de la problemele încărcate de valori. Deși o abordare de tipul „cooperează
ca să ne înțelegem” poate însemna o persoană drept conformistă sau oportunistă, respondenții de
la Allenbach arată că respingerea este chiar mai rea.
Expulzarea dintr-un grup, închiderea solitară pe termen lung și situațiile ridicole
sancționate de public sunt considerate pedepse crude în cele mai multe locuri din lume. Noelle-
Neumann spune că numai criminalului sau eroului moral nu-i pasă de ceea ce gândește
societatea. Maica Tereza, câștigătoare a premiului Nobel, confirmă analiza lui Noelle-Neumann:
„Cea mai grea boală nu este lepra sau tuberculoza, ci sentimentul că nu ești respectat de nimeni,
că nu ești iubit de nimeni, că toată lumea te-a părăsit” [6].

CÂND E TIMPUL SĂ VORBEȘTI ȘI CÂND E TIMPUL SĂ TACI


Cum oamenii își pot da seama când nu sunt sincronizați cu opinia publică și se tem să nu
devină izolați pentru că susțin vederi care nu sunt favorizate, ne putem aștepta ca cei care se
percep pe ei înșiși ca fiind în minoritate să rămână tăcuți. Este exact ceea ce prezice Elisabeth
Noelle-Neumann:
Indivizii care... observă că părerile lor personale sunt răspândite și preluate de alții, își vor
exprima cu încredere părerile respective în public. Pe de altă parte, indivizii care observă că
părerile lor personale pierd teren vor avea înclinația de-a adopta o atitudine mai rezervată. [7]
Ea nu sugerează că cel de-al doilea grup își va abandona cu ușurință o convingere
nepopulară și se vor răzgândi. Oamenii nu sunt moriști de vânt. Însă bărbații și femeile care
înțeleg că se luptă cu morile de vânt pot apleca capetele și urma propriul sfat. Tăcerea lor va
trece probabil neobservată sau va fi luată drept consimțământ tacit, așa că vor fi lăsați în pace. O
dată ce operațiunea Furtună în deșert împotriva forțelor președintelui irakian Saddam Hussein a
fost lansată, cetățenii Statelor Unite care vorbiseră în public împotriva acțiunilor militare au
trebuit să fie ori foarte curajoși ori foarte nebuni. Situația a fost diferită când președintele Clinton
a trimis trupele americane în Bosnia. Simțind că opinia publică nu e în favoarea intervenției și că
mijloacele de comunicare în masă vor susține pericolele misiunii, oamenii s-au simțit liberi să-și
exprime dezacordul.
În prima dezbatere prezidențială din 1988, George Bush a invocat „cuvântul care încep cu
L”. El l-a numit pe Michael Dukakis liberal – „membru cu card al ACLU”, o organizație care îi
apără pe atei, pe criminali și pe cei care se ocupă de pornografia infantilă. Milioane de liberali
din toată țara s-au cutremurat la această aruncare în aer verbală a poziției lor. Conservatorismul
era pe val de mai bine de un deceniu; liberalismul bătea în retragere. Liberalii ar fi putut protesta
spunând că Uniunea americană a libertăților civile l-a aparat și pe patriotul Ollie North sau că
vederile lui Bush cu privire la securitatea socială, la serviciile medicale și la relațiile cu China au
323

fost inițial susținute de liberali. Însă, în compatibilitate cu predicția lui Noelle-Neumann, ei au


găsit că este mai sigur să sufere în tăcere.
Institutul Allenbach a descoperit o modalitate eficientă de-a afla dacă oamenii sunt
dispuși să vorbească în public în sprijinul propriului punct de vedere. Să presupunem, de pildă,
că subiectul este avortul. Ei ar pune întrebarea:
Presupuneți că vă așteaptă un drum de cinci ore cu trenul sau cu avionul și cineva [care stă
alături] începe să vorbească despre avort. V-ar plăcea să vorbiți cu această persoană sau ați
prefera să nu vorbiți? [8]
Testul trenului/ avionului dezvăluie o serie de factori care determină probabilitatea ca
oamenii să dea voce propriilor opinii. Primul factor este, de departe, cel mai important.
1. Cei care sprijină poziția majorității sunt mai dispuși să-și exprime vederile decât cei
care aparțin facțiunii minoritare. „Când te simți în armonie cu spiritul epocii își vei da drumul la
limbă.”
2. Dacă percepția climatului de opinie curent nu se potrivește previziunilor unei persoane
cu privire la viitor, disponibilitatea de a vorbi în public depinde mai mult de tendința viitoare.
3. Oamenii sunt mai dispuși să vorbească celor care le împărtășesc gândurile decât celor
cu care sunt în dezacord. Când ți-e teamă de izolare, prietenii sunt mai siguri decât dușmanii.
4. Stima scăzută de sine va determina o persoană să rămână tăcută. Echipa de la
Allenbach identifică acești indivizi prin acordul față de o afirmație din chestionar despre relații:
„Cunosc foarte puțini oameni”.
5. Bărbaților, adulților tineri și persoanelor din clasa de mijloc și superioară le este mai
ușor să vorbească în public.
6. Legile existente îi încurajează pe oameni să-și exprime părerile când se simt covârșiți
din punct de vedere numeric. Hotărârea Curții Supreme în cazul Roe versus Wade a încurajat
femeile care își țineau părerea pro-alegere în dulap din teamă de represaliile publice.
7. Variatele tabere diferă în ce privește disponibilitatea de a-și susține convingerile.
Numele dat de vice-președintele Spiro Agnew „majorității tăcute” a atins o coardă sensibilă în
anii 1970 în rândul conservatorilor care aveau înclinația să tacă.

SPIRALA ACCELERATĂ A TĂCERII


Acum aveți piesele pe care le-a folosit Noelle-Neumann pentru a-și construi modelul
opiniei publice:
Capacitatea oamenilor de a măsura tendințele sentimentelor publice.
Teama justificată a indivizilor de izolare.
Ezitarea oamenilor de-a exprima vederi minoritare.
Ea reunește acești factori în următoarea descriere a situației grele a celor care se simt în
minoritate. Rezumatul său al teoriei dezvăluie faptul că acești oameni sunt într-adevăr prinși într-
o spirală a tăcerii:
Oamenii... trăiesc într-o perpetuă teamă de a nu se auto-izola și își observă cu atenție mediul
înconjurător pentru a vedea care dintre opinii sunt în ascendență și care intră în declin. Dacă
descoperă că părerile lor predomină sau sunt în ascendență, atunci ei se exprimă liber în public;
dacă descoperă că părerile lor pierd susținători, atunci devin temători, își ascund convingerile în
public și cad în tăcere. Deoarece unul dintre grupuri se exprimă cu încredere în timp ce ceilalți
rămân tăcuți, primul grup pare să fie puternic în public, în timp ce al doilea pare mai slab decât
indică numărul membrilor săi. Acest lucru îi încurajează pe alții să se exprime sau să cadă în
tăcere, și astfel apare un proces în spirală. [9]
324

Facțiunile minoritare coboară pe spirala tăcerii. Sunt oamenii care simt o ușoară
discrepanță între poziția lor și opinia publică dominantă, cam în același mod ca și susținătorii
președintelui Jimmy Carter la începutul toamnei anului 1980. Până la momentul respectiv, ei se
simțeau confortabil exprimându-și vederile în public, poate chiar expunând nasturi de campanie
sau afișe electorale. Însă apoi teama sâcâitoare de izolare – insistentă precum forța gravitației – i-
a convins să fie mai circumspecți în ceea ce spun. Afișele lor electorale au dispărut, iar ei au
evitat disputele cu reaganiștii. Carter nu a pierdut niciun atu electoral; doar că entuziasmul
exprimat în public s-a domolit. Totuși, zarva republicană pentru Reagan nu s-a diminuat, așa că
susținătorii lui Carter au avut impresia unui declin al sprijinului față de omul lor.
Oamenii lui Carter au ajuns acum de unde au plecat. Antenele lor politice înregistrează o
schimbare relativă în sentimentul public chiar înainte ca acesta să apară în sondaje. Aparenta
putere a lui Reagan devine o profeție care se împlinește pe sine deoarece îi determină pe
democrați să vadă o prăpastie care se lărgește între ei înșiși și opinia majoritară. Într-o măsură și
mai mare, ei se retrag din cercetările publice, și astfel încep un alt circuit pe spirala aflată în
declin accelerat a tăcerii. Cu cât este mai mare discrepanța percepută între opinia publică
dominantă și propriul punct de vedere, cu atât mai mult simt forța solicitării sociale de a se
supune. În final, presiunea de a se conforma devine atât de mare încât celor cărora le este cel mai
teamă de izolare schimbă tabăra. Rezultatul este o surprinzătoare (însă predictibilă) alunecare
spre Ronald Reagan.

ROLUL IMPORTANT AL MIJLOACELOR DE COMUNICARE ÎN MASĂ


Noelle-Neumann este încredințată că mijloacele de comunicare în masă accelerează
amuțirea minorității în spirala tăcerii. Deși fiecare ființă umană vine pe lume echipată cu un
organ cvasi-statistic cu care să analizeze climatul opiniei publice, acel sistem de avertizare
timpurie necesită informații pe care să le prelucreze. Observația directă ne oferă doar o proporție
mică a informațiilor pe care le folosim; mijloacele de comunicare în masă tipărite și electronice
ne oferă cea mai mare parte a cunoașterii pe care o deținem în privința lumii din jurul nostru.
Marshall McLuhan spunea că mijloacele de comunicare în masă particulare sunt prelungiri ale
simțurilor fizice. Noelle-Neumann consideră că toate formele de comunicare în masă sunt agenți
ai acelui ipotetic al șaselea simț, însă nu este convinsă că acestea ajută cu adevărat întotdeauna.
Timp de zeci de ani, după studiul din 1940 despre alegătorii din districtul Erie, sociologii
americani ai mijloacelor de comunicare în masă au insistat că expunerea selectivă a cititorului
sau telespectatorului neutralizează orice efect persuasiv pe care l-ar putea avea mijloacele de
comunicare în masă tipărite sau difuzate. Precum alți specialiști europeni, Noelle-Neumann
respinge perspectiva potrivit căreia mijloacele de comunicare în masă nu fac decât să întărească
convingeri preexistente. Ea admite că puterea cuvântului scris de a modifica atitudini poate fi
limitată prin expunere selectivă. Dată fiind varietatea de ziare, reviste și literatura pe marginea
evenimentelor curente, este foarte posibil pentru un cititor să evite opiniile contrare. Însă ea
consideră că televiziunea este o altă poveste: „Efectele mijloacelor de comunicare în masă cresc
în proporție până la nivelul la care percepția selectivă devine dificilă” [10]. O relatare fictivă a
unui joc de pocher necinstit într-un orășel mic rural demonstrează teza sa.
Un fermier își primea salariul regulat în fiecare vineri la sfârșitul zilei. În fiecare
săptămână mergea la cârciuma locală și-și pierdea toți banii punând-i în joc într-o sală de pocher
din spate. După câteva luni un prieten l-a luat deoparte și l-a sfătuit: „Nu mai juca pocher cu
indivizii aceia – te trag pe sfoară”. „O, știu că jocul e măsluit”, a replicat fermierul, „însă e
singurul joc din oraș”.
325

Televiziunea e adeseori singurul joc din oraș, însă Noelle-Neumann spune că cercetătorii
mijloacelor de comunicare în masă nu reușesc de regulă să recunoască acest fapt. Ei încearcă să
testeze efectele mijloacelor de comunicare în masă în laborator, însă nu pot re-crea „ubicuitatea,
consonanța și cumularea” care dau televiziunii puterea pe care o are. Ea se referă la prezența
atotcuprinzătoare a televiziunii, la perspectiva sa singulară, la continua repetiție a mesajului său.
Acești factori depășesc expunerea selectivă și părtinesc judecata unei întregi națiuni cu privire la
opinia dominantă. Cât de puternice crede Noelle-Neumann că sunt mijloacele de comunicare în
masă?
Nu am găsit niciodată o spirală a tăcerii care merge împotriva tenorului mijloacelor de
comunicare în masă, pentru că disponibilitatea de a vorbi în public depinde în parte de
sentimentul că există sprijin și legitimare din partea mijloacelor de comunicare în masă. [11]
Astfel Noelle-Neumann este de acord cu evaluarea (și pesimismul) lui Stuart Hall cu
privire la rolul invaziv al mijloacelor de comunicare în masă în procesul decizional democratic.
Ea atribuie mijloacelor de comunicare în masă o funcție care face un pas mai departe față de
stabilirea agendei. Mijloacele de comunicare în masă în general și televiziunea în particular nu
numai că ne spun la ce să ne gândim, ci ne oferă și perspectiva sancționată a ceea ce gândesc toți
ceilalți.
Dat fiind rolul mijloacelor de comunicare în masă în cristalizarea opiniei publice, accesul
la ele devine esențial pentru cei care doresc să dea formă stării de spirit publice. Nu mai este
suficient pentru conducătorii potențiali de opinie să dețină poziții bine gândite și curaj să-și
susțină convingerile. Ei trebuie să fie pregătiți, dispuși și capabili să comande atenția mijloacelor
de comunicare în masă. Aceasta oferă oricui deține o pușcă de atac, prieteni în locuri sus-puse
sau o moștenire un avantaj asupra cetățeanului de rând în programarea acelui organ cvasi-
statistic pe care cititorii și telespectatorii îl posedă.
Ca exemplu de fals consens promovat de mijloacele de comunicare în masă, Noelle-
Neumann citează atitudinea negativă a jurnaliștilor din țara ei față de caracterul general al
germanilor. În anii 1950 și 1960, comentatorii au vorbit consecvent de rău materialismul,
impolitețea și iubirea față de autoritate a poporului german. Acestea și alte stereotipuri negative
s-au infiltrat în mijloacele de comunicare în masă. Informații de la Institutul Allenbach arată că
pistonarea continuă a început să facă rău. Chestionarul anual al Institutului conținea o întrebare
despre caracterul german: „Vorbind în general, care credeți că sunt cele mai mari calități ale
germanului?” În 1952, numai 4% dintre oameni au răspuns: „Nu cunosc niciuna”. Cifra a crescut
la 14% în 1962. Până în 1972, 20% dintre persoane nu puteau articula nici măcar o trăsătură
pozitivă. Noelle-Neumann a tras concluzia că mijloacele de comunicare în masă pot determina o
majoritate să arate ca o minoritate. Televiziunea transmite opinia publică; tot televiziunea o
creează.

DOVEZI AMBIVALENTE: CERCETAREA PE BAZĂ DE CHESTIONAR ȘI AUTORII


CLASICI
Chestionarul despre caracterul poporului german este numai unul din numeroasele studii
de cercetare pe care Noelle-Neumann le prezintă pentru a susține o explicație bazată pe spirala
tăcerii a modului în care capriciile din modă, ideile și politica pot prelua cârma societății. Cele
mai multe dintre studii implică raportări ale atitudinilor germane față de probleme și de
politicieni care nu sunt familiarizați cu americanii din nord, însă cercetătorii din Statele Unite au
adunat informații asemănătoare care susțin raportările respective. De exemplu, Carroll Glynn și
Jack McLeod, cercetători la Universitatea din Wisconsin au descoperit dovezi care sprijină o
326

interpretare bazată pe spirala tăcerii a alunecării surprinzătoare a victoriei spre Ronald Reagan, la
care m-am referit la începutul acestui capitol [12].
Noelle-Neumann sugerează că porțiuni din spirala tăcerii au fost recunoscute de filosofi
și de istoricii sociali pe parcursul ultimelor secole. Ea face apel la vederile gânditorilor iluminiști
precum Locke, Hume, Rousseau, Goethe și James Madison în Lucrările federaliste pentru a
ilustra forța și consolidarea opiniei publice. Ea este încredințată că analiza din secolul al XIX-lea
a lui Alexis de Tocqueville a declinului religiei dinaintea revoluției franceze a fost prima care a
descris întregul proces spiralat:
Oamenii care încă se agățau de vechea credință se temeau că sunt singurii care o mai fac și, cum
erau mai înfricoșați de izolare decât de comiterea unei greșeli, s-au alăturat maselor cu toate că nu
erau întrutotul de acord cu ele. În acest fel, opiniile unei părți a populației păreau să fie opiniile
fiecăruia și ale tuturor și exact din acest motiv păreau irezistibile în ochii celor responsabili pentru
această aparență înșelătoare. [13]

COMENTARII CRITICE: ÎNTREBĂRILE DIN MIEZUL SPIRALEI


Sociologul Mihaly Csikszentmihaly de la Universitatea din Chicago consideră că spirala
tăcerii a lui Elisabeth Noelle-Neumann este „cea mai originală, comprehensivă și folositoare”
teorie despre opinia publică propusă vreodată [14]. Însă el și alți specialiști ridică probleme
serioase în legătură cu părți concrete ale teoriei pe care le consideră prea simpliste. De exemplu,
tăcerea progresivă poate constitui răspunsul tipic al celor care se văd depășiți ca număr, însă cât
de des sunt oamenii convinși cu adevărat că susțin un punct de vedere minoritar? Criticii teoriei
lui Noelle-Neumann sugerează că ea este prea optimistă în ce privește facultatea umană de
apreciere a stării de spirit publice. În loc să-și numească percepția socială un „talent straniu”, ei
consideră că termenii de ignoranță pluralistă sunt mai adecvați [15]. Termenii descriu
presupunerea greșită a oamenilor potrivit căreia toată lumea gândește la fel ca ei. Cei care
împărtășesc opinia dominantă au o înclinație spre aroganță; cei aflați în minoritate sunt vinovați
de gânduri deșarte. Însă ambele grupuri cred că mai multe persoane împărtășesc opiniile lor
decât se întâmplă în realitate.
Noelle-Neumann e de acord că oamenii își pierd talentul cvasi-statistic dacă „se târăsc
într-o gaură” pentru a evita ideile deranjante, însă ea vede acest fel de comportament ca pe o
excepție, mai degrabă decât o regulă. Nu este clar în acest moment cine are dreptate. Ignoranța
pluralistă poate explica de ce urmașii lui Pat Buchanan erau încredințați că exact candidatul lor
va câștiga nominalizarea republicană la președinție din 1996 numai dacă „majoritatea tăcută” a
adevăraților conservatori s-ar ridica în picioare și ar fi numărați. (Este acum evident că nu mai
mult decât o treime dintre republicani – „o minoritate considerabilă” – a susținut marca lui
Buchanan de populism conservator.) Totuși, dacă ignoranța pluralistă este o realitate răspândită,
existența sa subminează o presupoziție fundamentală a spiralei tăcerii a lui Noelle-Neumann.
Criticii remarcă faptul că există oameni care nu vor fi niciodată amuțiți de amenințarea
izolării. Deși cauza lor pare fără speranță, ei continuă să-și exprime părerile – fie din convingere,
fie din încăpățânare. Noelle-Neumann recunoaște că o minoritate vocală rămâne în vârful spiralei
sfidând amenințarea izolării. Ea se referă la acești oameni sinceri, ghidați numai de propriile
convingeri numindu-i „non-conformiști cu nucleu tare”. Cu toate că nu indică nicio modalitate
de a-i identifica din timp pe acești oameni încăpățânați, versiunea ei revizuită în 1991 a teoriei
spiralei tăcerii încearcă să clarifice natura și rolul acestor susținători cu nucleu tare.
Csikszentmihaly întreabă: „Oare acești indivizi sunt idioți fără simțul rușinii sau sunt
persoane cu o încredere în sine superioară care sunt relativ independenți față de aprobarea
327

socială?” [16] Răspunsul lui Noelle-Neumann este că nucleul tare și hotărât nu este alcătuit din
oameni cu convingeri deosebit de profund implementate. Mai degrabă, ei constituie o „minoritate
căreia i s-a oferit prea multă putere și a fost împinsă spre o poziție complet defensivă în public”
[17]. (Cuvintele ei îi pot foarte bine descrie pe liberalii din Statele Unite care au rămas sinceri în
public ca rezultat al avalanșei conservatorilor în Congres din 1994.) Ei sunt dispuși să vorbească
în public pentru că nu au nimic de pierdut. Agățându-se de trecut, ei sunt deja izolați. În ciuda
aprecierii sale mai puțin decât măgulitoare, Noelle-Neumann consideră că acești oameni care se
abat cu încăpățânare de la normă, în timp ce dau voce opiniilor lor atipice reprezintă singura
speranță de schimbări viitoare ale sentimentelor publice.
Șansa de a schimba sau forma opinia publică este rezervată celor care nu se tem de izolare.
Spunând și făcând lucruri nepopulare, ei... își pot aduce ideile la supremație. [18]
Psihologul social francez Serge Moscovici este de acord cu evaluarea lui Noelle-
Neumann, însă el nu crede că ea face dreptate impactului penetrant asupra opiniei publice al
celor care rămân cu devotament atipici. Moscovici și-a petrecut viața profesională explicând cum
opiniile și atitudinile majorității sunt sensibile la schimbare grație influenței unei minorități care
rămâne pe poziție. El consideră că discuția lui Noelle-Neumann despre minoritatea cu nucleu
tare este un act de răzgândire sau un „factor necinstit” de acoperire a momentelor când trăsăturile
principale ale teoriei nu reușesc să dea seamă de schimbările în starea de spirit a publicului.
Însă pentru Noelle-Neumann, susținătorii cu nucleu tare sunt excepții. Cei mai mulți
dintre noi alunecă ușor în jos pe spirala tăcerii. Cum scria non-conformistul Henry David
Thoreau despre propria nesupunere civilă: „Este întotdeauna ușor să încalci legea, însă până și
beduinii din deșert găsesc că este imposibil să reziști opiniei publice” [16].

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Cum reflectă definiția lui Noelle-Neumann a opiniei publice presupozițiile fundamentale ale
spiralei tăcerii?
2. Este ipoteticul nostru al șaselea simț cvasi-statistic mai competent în înțelegerea opiniei
publice curente sau în predicția opiniilor publice viitoare? Ce motivează răspunsul
dumneavoastră?
3. În ce împrejurări v-ați aștepta, potrivit testului trenului/ avionului al lui Noelle-Neumann, ca o
persoană să rămână tăcută în privința unei chestiuni controversate?
4. Ați făcut vreodată parte dintr-o minoritate vocală cu nucleu tare? Cum ați rezistat forței
opiniei publice? V-ați gândit că:
a) nu aveți un simț al rușinii
b) aveți o încredere în sine superioară
c) nu aveți nimic de pierdut
d) niciuna dintre cele de mai sus?

NOTE
[1] Elisabeth Noelle-Neumann, The Spiral of Silence [Spirala tăcerii. Opinia publică – învelișul
nostru social, Editura Comunicare.ro, București, 2004], University of Chicago, Chicago, 1984,
pp. 70-71.
[2] Ibid., pp. 62-63.
[3] Ibid., p. 19
[4] Ibid., p. 41.
328

[5] Solomon E. Asch, "Effects of Group Pressure Upon the Modification and Distortion of
Judgments," in Group Dynamics: Research and Theory, Dorwin Cartwright și Alvin Zander
(editori), Row, Peterson, Evanston, Ill., 1953, pp. 151-162.
[6] Noelle-Neumann, The Spiral of Silence, p. 182.
[7] Elisabeth Noelle-Neumann, "Turbulences in the Climate of Opinion: Methodological
Applications of the Spiral of Silence Theory," Public Opinion Quarterly, Vol. 41, 1977, p. 144.
[8] Noelle-Neumann, The Spiral of Silence, pp. 17-18.
[9] Elisabeth Noelle-Neumann, "Mass Media and Social Change in Developed Societies," in
Mass Media and Social Change, Elihu Katz și Tamas Szecsko (editori), Sage, Londra, 1981, p.
139.
[10] Elisabeth Noelle-Neumann, "Return to the Concept of Powerful Mass Media," Studies in
Broadcasting, Vol. 9, 1973, p. 77.
[11] Elisabeth Noelle-Neumann, "The Theory of Public Opinion: The Concept of the Spiral of
Silence," in Communication Yearbook 14, James A. Anderson (editor), Sage, Newbury Park,
Calif., p. 276.
[12] Carroll Glynn și Jack McLeod, "Public Opinion du Jour: An Examination of the Spiral of
Silence," Public Opinion Quarterly, Vol. 48, 1984, pp. 731-740.
[13] Alexis de Tocqueville, L'Ancien Regime et la Revolution, Michel Levy Freres, Paris, 1856,
p. 259.
[14] Mihaly Csikszentmihaly, "Reflections on the Spiral of Silence," in Communication
Yearbook 14, p. 297.
[15] D. Garth Taylor, "Pluralistic Ignorance and the Spiral of Silence: A Formal Analysis,"
Public Opinion Quarterly, Vol. 46, 1982, pp. 311-335.
[16] Csikszentmihaly, pp. 294-295.
[17] Elisabeth Noelle-Neumann, "The Theory of Public Opinion," p. 274.
[18] Elisabeth Noelle-Neumann, "Public Opinion and the Classical Tradition: A Re-Evaluation,"
Public Opinion Quarterly, Vol. 43, 1979, p. 155.
[19] Noelle-Neumann, The Spiral of Silence, p. 184.
329

REFLECȚII ETICE
ETICA DISCURSULUI A LUI JURGEN HABERMAS

Filosoful și teoreticianul culturii german Jurgen Habermas nu oferă un criteriu principial


sau o mulțime de norme după care să măsurăm gradele binelui etic. În schimb, precum Immanuel
Kant, compatriotul său dintr-un secol mai timpuriu, acest teoretician critic al „Școlii de la
Frankfurt” sugerează un proces natural prin care oamenii pot distinge binele de rău. Însă pe câtă
vreme imperativul categoric al lui Kant poate fi aplicat de un singur individ după o meditație
privată, procedura lui Habermas pentru realizarea deciziei etice necesită un grup variat de
persoane angajate în discursul public. El întreabă de fapt: „Ce norme etice ar cădea de acord
membrii unei comunități comunicaționale ideale că reprezintă interesele lor reciproce?”
Habermas își imaginează o situație oratorică ideală în care participanții sunt liberi să
asculte de rațiune și să spună ce gândesc fără teama de constrângere sau control [1]. El este
convins că un consens etic neconstrângător este posibil numai în măsura în care sunt îndeplinite
trei condiții sau revendicări [2].
1. Revendicarea accesului. Oricine întrunește criteriul minimal de competență în
comunicare are o șansă egală la participare prin dialog.
2. Revendicarea argumentării. Tuturor persoanelor trebuie să le fie permis să prezinte
idei, să interogheze alte idei și să-și exprime sincer atitudinile, nevoile și dorințele.
3. Revendicarea justificării. Fiecare este devotat unui criteriu de universalitate. Ceea ce
face tezele etice legitime este faptul că sunt „acceptate nu numai în rândurile celor care sunt de
acord să trăiască cu și potrivit acestora, ci și de toți cei pe care acestea îi afectează” [3].
Habermas înțelege că dialogul neconstrângator este un vis utopic, însă găsește concepția
sa despre situația oratorică ideală utilă în măsurarea gradului în care o discuție etică este
rațională. Tot așa cum pe mulți experți juridici îi preocupă mai mult dacă un proces se desfășoară
corect decât verdictul juraților, etica discursului a lui Habermas „apreciază numai calitatea
condițiilor alegerii și nu calitatea alegerilor însele” [4]. Aplicând acest criteriu mijloacelor de
comunicare în masă americane, Theodore Glasser, directorul programului postuniversitar în
jurnalism de la Universitatea Stanford afirmă că profesioniștii știrilor din ziua de astăzi lezează
în loc să ajute dezbaterea etică rațională.
Glasser aduce trei acuzații majore. În primul rând, „relativismul moral care inundă
jurnalismul american nu numai că reduce chestiunile etice la probleme de conștiință, ci și
exclude cu succes problemele morale mai cuprinzătoare care nu sunt o chestiune imediată de
alegere individuală” [5]. În al doilea rând, presa se grăbește să invoce dreptul la primul
amendament pentru a apăra expresivitatea individuală. Însă în conformitate cu etica discursului,
Glasser sugerează că „libertatea expresiei există ca drept colectiv care intenționează să protejeze
procesele deliberării și oportunitățile participării democratice” [6]. În al treilea rând, jurnalismul
de investigație ignoră potențial problemele cheie ale proprietății, controlului și favorizării
mijloacelor de comunicare în masă [7]. Această tăcere care-și servește propriile interese
demonstrează importanța insistenței lui Habermas că toată lumea are un cuvânt de spus în
formarea eticii profesioniștilor în mijloacele de comunicare în masă.

ETICA COMUNITARĂ A LUI CLIFFORD CHRISTIANS


Clifford Christians este directorul programului doctoral în comunicare de la Universitatea
din Illinois și autorul principal al cărții Vești bune: etica socială și presa [8]. Cu toate că pune
valoare pe libertatea de expresie, el nu împărtășește devotamentul aproape absolut față de primul
330

amendament care pare să fie unicul angajament etic al multor jurnaliști. Christians respinge
insistența reporterilor și editorilor asupra unui drept absolut la expresia liberă care să se bazeze
pe raționalismul individualist al lui John Locke și al altor gânditori iluminiști. În era noastră a
relativismului etic unde „continuă conversația” este cel mai bun sfat pe care îl poate oferi
filosofia [9], Christians crede că „descoperirea adevărului” este încă posibilă dacă suntem dispuși
să examinăm natura umanității noastre. Ceea ce el percepe, la rădăcină, este „personalitatea în
comunitate” [10].
Christians este de acord cu Martin Buber că relația este leagănul vieții. („La început a fost
relația.”) [11] El este încredințat, prin urmare, că reciprocitatea este esența umanității. Oamenii
sunt cel mai deplin umani ca „persoane-aflate-în-relație” care trăiesc simultan pentru alții și
pentru ei înșiși.
O comunitate morală demonstrează mai mult decât simpla interdependență; ea se caracterizează
prin reciprocitate, o voință-de-comunitate, o preocupare autentică pentru celălalt în afara
interesului imediat față de sine... O acțiune este corectă din punct de vedere moral atunci când
este obligată de intenția de a menține comunitatea de persoane; este greșită dacă este condusă de
centrarea pe sine. [12]
Christians înțelege că angajamentul față de reciprocitate ar modifica semnificativ cultura
și misiunea mijloacelor de comunicare în masă. Etica comunitară stabilește transformarea civică
în locul publicului informat ca scop esențial al presei. Ținta unui reporter devine astfel cetățenia
revitalizată formată de normele comunității – participanți alfabetizați din punct de vedere moral,
nu doar cititori și public cărora li s-au furnizat informații [13]. Teoreticienilor prezentați în
secțiunea despre mijloacele de comunicare în masă și cultură li se poate aplica același standard.
Expunerea lui McLuhan față de puterea ucigătoare din punct de vedere moral a
tehnologiei poate constitui un stimulent pentru rezistența locală față de invențiile
depersonalizante. Totuși, acceptul pasiv al lui McLuhan al tuturor inovațiilor tehnologice a
complicat problema în loc să ofere soluții.
Christians aplaudă proiectul lui Gerbner al indicatorilor culturali pentru încercarea sa de a
schimba conținutul violent al mijloacelor de comunicare în masă, totuși el își exprimă
scepticismul întrebându-se dacă simpla dezvăluire a efectelor negative ale fricii cultivate duce la
reformele de care este nevoie. Christians spune că mai ales criticismul mijloacelor de comunicare
în masă trebuie să fie dispus să restabilească ideea a ceea ce este drept și nedrept din punct de
vedere moral. Practicile egoiste care vizează scindarea comunității nu indică pur și simplu
rătăcire – ele sunt malefice [14].
Etica comunitară a lui Christians se bazează pe tradiția creștină a iubirii de tip agape mai
degrabă decât pe interpretarea marxistă a istoriei a lui Stuart Hall. Totuși, ambii cercetători
judecă în ultimă instanță jurnaliștii în funcție de cât de bine folosesc aceștia puterea mijloacelor
de comunicare în masă pentru a atinge scopul dreptății sociale:
Este presa o voce pentru șomeri, pentru cei care primesc bonurile de masă, pentru minerii din
Appalași, pentru săracii din orașe, pentru hispanicii din cocioabele rurale, pentru vârstnici, pentru
femei discriminate la angajare și promovare, pentru minoritățile etnice fără viitor în economia
care reduce personal a Americii de Nord? [15]

NOTE
[1] Sonja Foss, Karen Foss și Robert Trapp, Contemporary Perspectives on Rhetoric, Waveland
Press, Prospect Heights, Ill., 1991, pp. 241-272. (Ca toți interpreții lui Habermas, Foss, Foss și
Trapp se referă la stilul dens al scrierilor sale. Din acest motiv, toate citarile din această secțiune
331

de reflecții etice sunt din surse secundare. Pentru o privire de ansamblu asupra gândirii lui
Habermas, vezi Jan Braaten, Habermas's Critical Theory o Society, SUNY, Albany, N. J., 1991.)
[2] Theodore Glasser, "Communicative Ethics and the Aim of Accountability in Journalism,"
Social Responsibility: Business, Journalism, Law, Medicine, Louis Hodges (editor), Vol. 21,
Washington & Lee University, Lexington, VA., 1995, pp. 41-42.
[3] Ibid., p. 49.
[4] Ibid., pp. 34-35.
[5] Ibid., p. 47.
[6] Ibid., p. 47.
[7] Robert McChesney, "Off Limits: An Inquiry Into the Lack of Debate Over Ownership,
Structure and Control of the Mass Media in U. S. Political Life," Communication, Vol. 13, 1992,
pp. 1-19.
[8] Clifford Christians, John Ferre și Mark Fackler, Good News: Social Ethics and the Press,
Oxford University, New York, 1993.
[9] Richard Rorty, Philosophy and the Mirror of Nature [Filosofie și oglinda naturii, Editura
Tact, București, 2015], Princeton University, Princeton, N. J., 1979, p. 373.
[10] Christians, et al., p. 192.
[11] Martin Buber, I and Thou, ediția a 2-a, R. G. Smith (traducător), Scribner's, New York,
1958, pp. 60, 69.
[12] Christians, et al., pp. 69, 73.
[13] Ibid., p. 89.
[14] Ibid., pp. 78, 111-113.
[15] Ibid., p. 92.
332

PARTEA A ȘASEA
CONTEXTUL CULTURAL

__________________________________________________________________
COMUNICAREA INTERCULTURALĂ
CAPITOLUL 31. TEORIA GESTIONARII ANXIETĂȚII/ NESIGURANȚEI (Gudykunst)
CAPITOLUL 32. TEORIA NEGOCIERII APARENȚELOR (Ting-Toomey)
CAPITOLUL 33. TEORIA CODURILOR ORALE [ETNOGRAFIA COMUNICĂRII]
(Philipsen)

GENUL ȘI COMUNICAREA
CAPITOLUL 34. STILURILE GENOLECTICE (Deborah Tannen)
CAPITOLUL 35. TEORIA GRUPULUI AMUȚIT (Kramarae)

REFLECȚII ETICE
VOCEA DIFERITĂ A LUI GILLIGAN
UNIVERSALISMUL INTERACTIV AL LUI BENHABIB
______________________________________________________________________________
333

COMUNICAREA INTERCULTURALĂ

Când ne gândim la cultură, cei mai mulți dintre noi își imaginează un loc – cultura sud-
americană a Braziliei, cultura din Orientul mijlociu a Arabiei Saudite sau cultura din estul
îndepărtat a Japoniei. Însă Gerry Philipsen, profesor de comunicare la Universitatea din
Washington, specializat în comunicarea interculturală spune că specificul culturii nu este în mod
fundamental legat de geografie. Nici nu este în mod esențial ceva legat politică sau o chestiune
de rasă. Philipsen descrie cultura ca „model construit social și transmis istoric de simboluri,
înțelesuri, premise și reguli” [1]. La origini, cultura este un cod.
Etnografii studiază vorbirea și comunicarea non-verbală a oamenilor pentru a sparge
codul respectiv. Ne-am uitat deja la încrederea lui Mead în observația participativă (vezi
Capitolul 7) și la modul în care Geertz se servește de descrierea densă (vezi Capitolul 21) pentru
a lămuri complexa rețea de înțelesuri pe care oamenii le împărtășesc în interiorul unei societăți
sau culturi. În manieră similară, Philipsen a petrecut trei ani într-o vecinătate multietnică de
gulere albastre din Chicago, studiind ce înseamnă să vorbești ca un bărbat din „Teamsterville”,
căminul răposatului maior Richard J. Daley și un loc unde „fanii Grabowski” din lumea
fotbalului american al lui Mike Ditka se simt acasă. Comunicarea este întrebuințată acolo pentru
a arăta solidaritate cu prietenii care fac parte din vecinătatea respectivă [2].
După ce și-a încheiat cercetarea etnografică în Teamsterville, Philipsen a petrecut mai
bine de un an studiind modelele comunicaționale ale unui grup dispersat pe care l-a numit
„Nacirema” (cuvântul American citit de la sfârșit). El a găsit o formă ritualizată de vorbire
Nacirema despre discursul difuzat pe micul ecran de cinci ori pe săptămână în timpul emisiunii
de dezbateri diurne Donahue. Împreună cu profesorul de comunicare Donal Carbaugh de la
Universitatea din Massachusetts, Philipsen a descoperit că orice apel la un criteriu universal al
conduitei morale era considerat de persoanele din public o încălcare a dreptului lor de a fi
indivizi unici. Subiectul cel mai important al fiecărei conversații din Donahue era prezentarea
„sinelui” [3].
Vreme de mulți ani, spectacolul Donahue s-a originat într-un studio de televiziune din
Chicago aflat la o distanță mai mică de 8 kilometri de Teamsterville; totuși, cele două culturi pe
care le reflectă aceste comunități par să fie la lumi distanță una de alta. Philipsen nu s-a mulțumit
să descrie pur și simplu culturile contrastante pe care le-a studiat; a dorit să dezvolte o teorie
generală care să exploreze relația dintre comunicare și cultură. Capitolul 33 prezintă teoria sa a
codurilor orale, care caută să explice – și chiar să prevadă – discursul în cadrul unei comunități
lingvistice.
Există vreo modalitate de a măsura discrepanța relativă dintre două modele de
comunicare sau sisteme de înțelesuri? Dintr-un studiu al unor corporații multinaționale din mai
bine de cincizeci de țări, cercetătorul olandez Geert Hofstede a tras concluzia că există patru
dimensiuni esențiale din perspectiva cărora pot fi comparate culturile [4].
1. Distanța față de putere – măsura potrivit căreia cei mai lipsiți de putere membrii ai
societății acceptă faptul că puterea este distribuită inegal (în cazul americanilor, distanța este
scăzută; în cazul japonezilor, distanța este moderată).
2. Masculinitatea – măsoară rolurile sexuale clar definite cu valorile masculine ale
succesului, banilor și elementelor care domină într-o societate (în cazul americanilor,
masculinitatea este ridicată; în cazul japonezilor, extrem de ridicată).
334

3. Evitarea nesiguranței – măsura în care oamenii se simt amenințați de ambiguitate și


creează convingeri și instituții pentru a încerca să o evite (în cazul americanilor, evitarea
nesiguranței este scăzută; în cazul japonezilor, extrem de ridicată).
4. Individualismul – oamenii sunt atenți cu ei înșiși și cu familia lor restrânsă în loc să se
identifice cu un grup mai mare care să fie responsabil să aibă grijă de ei în schimbul loialității
față de grupul respectiv (în cazul americanilor, individualismul este extrem de ridicat; în cazul
japonezilor, scăzut).
Mulți cercetători sunt de acord că distincția lui Hofstede între individualism și
colectivism este dimensiunea crucială a variabilității culturale. Concentrarea pe „noi” din
Teamsterville desparte comunitatea respectivă de societatea americană individualistă în general
și de preocuparea extremă pentru „eu”, specifică culturii Nacirema, în particular. Antropologul
cultural Edward Hall a fost primul care a numit stilul de comunicare al culturilor colectiviste
profund dependent de context și stilul culturilor individualiste slab dependent de context.
Denumirea distinge oamenii pe baza modului în care aceștia interpretează mesajele:
Comunicarea sau mesajul profund dependent de context este cel în care cea mai mare parte a
informațiilor se află fie în contextul fizic, fie interiorizată în persoană, în timp ce foarte puține
informații se află în partea codificată, explicită a mesajului. Comunicarea slab dependentă de
context este chiar la polul opus, i. e., masa informațiilor este investită în codul explicit. [5]
Hall spune că oamenii din fiecare cultură comunică în ambele feluri. Diferența este una
de focalizare. Japonezii colectiviști se orientează spre mesajul-context; americanii individualiști
se bazează mai mult pe mesajul-conținut.
Termenul comunicare între culturi este de regulă rezervat teoriei și cercetării care
compară variabile interpersonale concrete cum ar fi distanța conversațională, dezvăluirea de sine
sau stilurile de soluționare a conflictelor între două sau mai multe culturi diferite. Capitolul 32
prezintă teoria negocierii aparențelor a Stellei Ting-Toomey, care distinge o abordare populară a
conflictelor fundamentată pe orientarea individualistă sau colectivistă a culturii. Teoria ei este
tipică pentru abordarea comunicării dintre culturi.
William Gudykunst a folosit o abordare comparativă similară atunci când a explorat
pentru prima dată modul în care predicțiile teoriei reducerii incertitudinii a lui Berger ar putea fi
modificate pentru a se adapta la diferențele culturale (vezi Capitolul 12). El a fost intrigat de
posibilitatea ca vorbitorii cu profundă dependență de context să se îndoiască mai mult de bunele
maniere ale unui străin sau de capacitatea acestuia de-a acționa adecvat decât de similaritatea
atitudinilor, dezvăluirea de sine sau alte preocupări tipice dependenței scăzute de context. Însă
alături de Barnett Pearce și Vernon Cronen (vezi Capitolul 6), Gudykunst a devenit din ce în ce
mai interesat de problemele întâlnirilor interculturale. Ce se întâmplă atunci când un străin
încearcă să comunice eficient în cadrul unei culturi diferite? Capitolul 31 prezintă modelul lui
Gudykunst al gestionării anxietății/ nesiguranței, care oferă un răspuns vast și detaliat la
întrebarea respectivă.
335

CAPITOLUL 31. TEORIA GESTIONARII ANXIETĂȚII/ NESIGURANȚEI


a lui William Gudykunst

În timpul primului meu an sabatic de la colegiul Wheaton am petrecut o lună în insulele


Filipine. Când un cuplu de filipinezi pe care îi cunoșteam a auzit că merg în țara lor, m-au rugat
să petrec o săptămână cu ei într-o „aventură academică”. Ping și Lena erau foști doctoranzi ai
mei care predau ocazional la colegiul Michelson, o mică școală înrudită cu o biserica din
provincia izolată Davao del Sur. Lena folosise unul dintre textele mele pentru un curs la școală și
m-a invitat să vorbesc primul atunci când a absolvit.
Studenții și personalul de la Mickelson sunt indieni Belaan. În plus față de limba lor
maternă, vorbesc un dialect de Cebuano. Engleza este a treia lor limbă și se predă în școală. Ca
să ajung în campusul lor din Manila, a trebuit mai întâi să zbor cu un avion cu reacție, apoi cu
unul cu elice. Călătoria a continuat cu Jeep-ul și s-a încheiat cu o excursie de șase ore pe apă într-
o barcă de cauciuc. Ping și Lena mi-au explicat că o sută de studenți și zece cadre didactice se
confruntau cu amenințările multiple ale bolilor, vremii agresive, revoltelor comuniste/
musulmane și pirateriei – în această ordine. Așezată pe vârful unui mic munte, școala nu avea
electricitate sau apă curentă. Un panou din capelă proclama: „Doamne, sunt cu tine mereu, chiar
și până la capătul lumii” [1]. Am simțit că sunt acolo.

INTRĂ LA STRĂIN
Teoria gestionării anxietății/ nesiguranței (GAN) a lui Gudykunst se concentrează asupra
întâlnirilor interculturale dintre grupuri culturale de referință și străini. Gudykunst este profesor
de comunicare la Universitatea de stat din California la Fullerton și a generat un interes față de
comunicarea interculturală când a servit drept specialist în relații interculturale pentru marina
Statelor Unite în Japonia. Slujba lui era să ajute personalul naval și familiile acestora să se
adapteze viețuirii într-o țară străină.
Gudykunst presupune că cel puțin o persoană într-o întâlnire interculturală este un străin
[2]. Printr-o serie de crize inițiale, străinii au atât experiența anxietății, cât și pe cea a
nesiguranței. Ei nu se simt în siguranță și nu știu sigur cum să se poarte. Deși străinii și membrii
grupurilor referențiale au experiența unui grad de anxietate și de nesiguranță în orice situație
interpersonală, atunci când întâlnirea are loc între oameni din culturi diferite, străinii sunt hiper-
conștienți de diferențele culturale. Ei sunt înclinați să supraestimeze efectul identității culturale
asupra comportamentului oamenilor dintr-o societate străină, în timp ce estompează distincțiile
individuale („Când am fost în Filipine am observat că toți filipinezii sunt...”).
Gudykunst clarifică faptul că teoria GAN este în curs de construire. Versiunile timpurii
distribuie ideile sale în axiome scrise din perspectiva străinului. Eforturile recente întorc
perspectiva și descriu întâlnirile interculturale așa cum membrii grupului de referință trăiesc
experiența cu străinii. Într-un efort de evitare a capcanei etnocentrice de a crede că vederea mea
asupra lumii constituie modul în care lumea este în realitate, voi ilustra teoria lui Gudykunst
aplicând-o în situația gazdelor mele filipineze belaaneze. Ei doreau să pună o punte deasupra
prăpastiei dintre culturi cu ajutorul comunicării eficiente la fel de mult ca și mine.

COMUNICAREA EFICIENTĂ: REZULTATUL ATENȚIEI


Gudykunst folosește termenul comunicare eficientă cu referire la procesul de
minimalizare a neînțelegerilor. Alți autori folosesc o varietate de termeni pentru a exprima
aceeași idee: acuratețe, fidelitate, înțelegere [3]. Potrivit lui Gudykunst, comunicarea eficientă
336

între mine și președintele colegiului Mickelson, Pol Quia nu ne cere cu necesitate să ne apropiem
unul de altul, să împărtășim aceleași atitudini sau chiar să vorbim clar – oricât ar fi de binevenite
aceste consecințe. Gudykunst ar considera comunicarea noastră eficientă dacă Pol și cu mine am
putea prevedea și explica precis comportamentul celuilalt în măsura în care aceste acțiuni au
legătură cu discuția noastră. Cu alte cuvinte, fără mari surprize.
Teoria de bază a gestionarii anxietății/ nesiguranței a lui Gudykunst este concepută să
explice comunicarea eficientă, atât cea interpersonală și cea dintre grupuri în general, cât și
comunicarea interculturală în particular. Comunicarea eficientă constituie scopul său final.
Gudykunst declară că reducerea neînțelegerilor este o muncă dificilă, în special atunci când un
străin vine dintr-o cultură radical diferită. Am să explic cum crede Gudykunst că are loc
întâlnirea minților oamenilor. Așa cum sugerează termenul său, atenție, el nu crede că acest lucru
are loc din întâmplare.
Așa cum ne spălăm pe dinți sau stingem lumina înainte de culcare, cea mai mare parte a
conversațiilor noastre zilnice pare să fie parte dintr-o rutină consolidată. Modul în care
răspundem la telefon, comandăm mâncare de la McDonald’s sau glumim cu prietenii devine atât
de obișnuit încât putem face acele lucruri fără să ne gândim. Dacă cineva ne-ar privi trăindu-ne
viața ar putea identifica ușor un număr de scenarii pe care se pare că le urmăm atunci când
comunicăm cu alții.
Comportamentul prescris ne poate fi de folos atunci când suntem familiarizați cu rolurile
și când toți actorii își cunosc replicile, însă Gudykunst ne avertizează că unele conversații
neatente într-o situație interculturală pot escalada tensiunea și confuzia care se află deja acolo.
Pol Quia trebuie să fie atent la ce spune și la cum îi răspund pentru a reduce anxietatea și
nesiguranța în loc să creeze și mai multă. Iar eu trebuie, la rândul meu, să monitorizez cuvintele
mele și reacțiile lui Pol.
William Howell, unul dintre mentorii lui Gudykunst de la Universitatea din Minnesota
sugerează cel puțin patru niveluri de competență comunicațională [5].
1. Incompetența inconștientă. Interpretăm greșit comportamentul altora și nici măcar nu
suntem conștienți de acest lucru. Ignoranța este o fericire.
2. Incompetența conștientă. Știm că interpretăm greșit comportamentul altora, însă nu
facem nimic ca să schimbăm lucrurile.
3. Competența conștientă. Ne gândim la modul în care comunicăm și lucrăm continuu la
schimbarea acțiunilor noastre pentru a deveni mai eficienți.
4. Competența inconștientă. Ne-am dezvoltat abilitățile comunicaționale până la nivelul
la care nu mai trebuie să ne gândim la modul în care vorbim sau ascultăm.
Gudykunst definește atenția ca fiind etapa a 3-a în modelul lui Howell. Cine operează în
etapa a 4-a poate arăta și se poate simți ca un „adevărat talent”, însă situațiile în care sunt
implicați străini sunt adesea atât de fluide încât competența inconștientă se poate preschimba
rapid în incompetență neatentă. Comunicatorul intercultural care încearcă să zboare pe pilot
automat se poate repede prăbuși și lua foc. Alegerea cognitivă, pe de alta parte, moderează forța
distrugătoare a îndoielii sau fricii.

ANXIETATEA ȘI NESIGURANȚA: PRODUSELE GEMENE ALE VARIABILITĂȚII


CULTURALE
Așa cum sugerează titlul teoriei sale, Gudykunst crede că anxietatea și nesiguranța sunt
cauzele fundamentale ale eșecului comunicării în situațiile interculturale. Aceste două cauze ale
interpretărilor greșite sunt strâns relaționate, însă Gudykunst le vede ca fiind diferite în câteva
337

moduri esențiale. Nesiguranța este cognitivă; anxietatea este afectivă. Nesiguranța poate fi
retrospectivă; anxietatea anticipează ceea ce urmează să se întâmple.
Gudykunst preia ideea de nesiguranță direct din teoria lui Charles Berger a reducerii
incertitudinii (vezi Capitolul 12). Nesiguranța conține suspiciunile pe care le avem în privința
propriei competente de a prevedea consecințele întâlnirilor noastre cu străinii. De pildă, oare
dacă aș dărui bibliotecii colegiului Mickelson o Encyclopedia Britannica, darul meu ar fi
interpretat ca o comoară educațională sau ca o apreciere insensibilă a lipsei lor de resurse
academice? În acest sens, nesiguranța privește spre viitor. Însă se referă de asemenea la trecut.
În timp ce trecem mental în revistă o întâlnire interculturală, nesiguranța descrie propria
noastră incapacitate de-a explica de ce oricare dintre noi a acționat în modul în care a făcut-o. De
pildă, de ce cărau studenții lăzi cu Coca-Cola în vârful muntelui când am ajuns eu la Mickelson?
A fost efortul respectiv menit să-mi recunoască statutul de vizitator onorat, a fost felul lor de a se
adapta la stomacul meu nord-american ultrasensibil sau a fost o declarație tacită că nu va exista
nimic mai tare de băut în timpul sejurului meu? Nu eram sigur.
Nesiguranța este un gând; anxietatea este un sentiment. Gudykunst definește anxietatea
ca „sentimentul de neliniște, tensiune, îngrijorare sau teamă în privința a ce s-ar putea întâmpla”
[6]. Tot așa cum oamenii amuțesc atunci când se tem că opiniile lor opozante le vor determina
izolarea (vezi Capitolul 30), atât străinii cât și membrii grupului de referință privesc viitorul cu
îngrijorare atunci când diferențele dintre ei fac ca mulțumirea reciprocă să pară improbabilă.
Directorul districtului a exprimat această formă de frică în noaptea dinaintea absolvirii la
Mickelson.
Tocmai ținusem o cuvântare de patruzeci de minute în fața elevilor și a familiilor lor la
ceremonia de bacalaureat a claselor terminale. Deoarece majoritatea părinților belaanezi nu
vorbeau limba engleză, mă opream la fiecare câteva propoziții pentru ca directorul să îmi traducă
vorbele în limba lor. De aceea, cele patruzeci de minute erau alcătuite din douăzeci de minute de
mesaj și douăzeci de minute de interpretare. După ce am terminat, omul vădit îngrijorat m-a luat
deoparte și mi-a explicat lecțiile de viață ale retoricii locale. Ceea ce spusesem era în regulă, mi-a
spus, însă a fost mult prea scurt. Dacă nu vorbesc la ceremonia de absolvire de a doua zi măcar o
oră – fără „întrerupător” –, cetățenii locali vor privi ceremonia ca neavând prea mari urmări iar
elevii „se vor simți umiliți”. Atunci am început să fiu îngrijorat.
Experiența demonstrează măsura în care anxietatea și nesiguranța sunt legate de gradul de
diferență dintre cultura grupului de referință și cultura din care provine străinul. Modelul lui
Gudykunst nu descrie locul variabilității culturale, însă cuvintele sale clarifică faptul că pe
măsură ce prăpastia culturală se lărgește, nivelurile anxietății și nesiguranței a căror experiență o
au toți cei implicați cresc.
Anxietatea și nesiguranța nu sunt întotdeauna negative. Gudykunst recunoaște că un nivel
minim de anxietate și nesiguranță ne vor împiedica să devenim leneși sau plictisiți; ne vor motiva
să comunicăm mai bine. Însă o dată ce ele urcă deasupra pragului stimulării utile, anxietatea și
nesiguranța sunt cauzele comunicării eșuate. Așa cum scrie Gudykunst despre nesiguranța care
însoțește contactul intercultural, el își imaginează că dialectica tragerii și împingerii a siguranței-
nesiguranței pe care au descris-o Leslie Baxter și Barbara Montgomery este prezentă în cazul
tuturor relațiilor (vezi Capitolul 14). În aceeași manieră, anxietatea aferentă prezenței unui străin
într-un grup de referință este înrudită cu tensiunea creată de contradicția conexiune-separare.
Ambele sunt firești și chiar utile în întâlnirile interculturale, însă atunci când diferențele culturale
sunt foarte mari, ele pot escalada cu ușurință la niveluri care distrug comunicarea eficientă.
338

Gudykunst recurge la dimensiunile culturale ale lui Hofstede ca modalitate utilă de a


măsura variația culturală [7]. Potrivit cercetării lui Hofstede, insulele Filipine și Statele Unite
sunt aproape identice în ce privește accentul pus pe masculinitate și pe toleranța ridicată față de
ambiguitate. Însă cele două culturi diferă radical în ce privește dimensiunea poziționării față de
putere și cea a colectivismului versus individualism. Eu eram un egalitarist individualist slab
dependent de context care invada lumea unor colectiviști ierarhici profund dependenți de
context. Nu e de mirare că aceștia au avut unele îndoieli și temeri de depășit când am sosit.

GESTIONAREA ANXIETĂȚII ȘI NESIGURANȚEI ATUNCI CÂND CULTURILE SE


CIOCNESC
Teoria lui Gudykunst strânge laolaltă numeroși factori care determină creșterea și
diminuarea nesiguranței și a anxietății într-o întâlnire interculturală concretă. Gudykunst îi
clasifică în trei categorii. Factorii motivaționali sunt: nevoile, atracția, legăturile sociale,
concepțiile despre sine și deschiderea față de noile informații. Factorii cognitivi includ
așteptările, rețelele comune, cunoașterea a mai mult decât o perspectivă, cunoașterea
interpretărilor alternative, cunoașterea asemănărilor și a diferențelor. Factorii competențelor se
referă la capacitatea de a empatiza, de a tolera ambiguitatea, de a-și adapta comunicarea, de a
crea noi categorii, de a-și adapta comportamentul și de a aduna informații adecvate. Faptul că
Gudykunst le numește pe toate „cauze superficiale” nu trebuie să vă facă să credeți că sunt
neimportante sau comune. Ele sunt superficiale numai în sensul că sunt factorii de suprafață care
contribuie la problemele fundamentale ale anxietății și nesiguranței în întâlnirile interculturale.
Unele dintre aceste variabile motivaționale, cognitive și de competență explică de ce cadrele
didactice și studenții de la Mickelson au fost capabili să comunice eficient cu mine în timpul
acelei prime întâlniri și de ce m-am întors la Davao del Sur de patru ori în ultimii cincisprezece
ani.
În versiunea din 1993 a teoriei sale, Gudykunst a organizat acești factori multipli de-a
lungul liniilor tradiționale ale competenței comunicaționale. Prin intermediul ilustrării, gândiți-vă
la oratorii care sunt foarte competenți la cursurile de discurs public din universitatea
dumneavoastră. Studenții care obțin nota zece dau dovada de regulă de trei calități: motivație,
cunoaștere și competență. E nevoie de toate trei pentru a fi eficient cu adevărat.
Unii oratori au ceva de spus (cunoaștere) și doresc să spună acele lucruri (motivație), însă
publicul lor ajunge să se foiască pentru că ei nu dețin îndemânarea de a elimina ăăă-urile și
înțelegeți ce vreau să spun din prezentarea lor. Motivația și competența unui al doilea grup de
oratori demonstrează că aceștia au darul flecărelii, însă ascultătorii nu vor mai băga în seamă
repede discursul lor care sună foarte plăcut dacă e clar că aceștia nu-și cunosc publicul și
subiectul. Iar oratorii dintr-un al treilea grup dețin cunoașterea și competența necesară pentru a fi
eficienți, însă motivația lor de a se ridica în picioare și a vorbi în fața celorlalți lipsește cu
desăvârșire. Fie pur și simplu nu le pasă, fie le este frică din cale afară.
Gudykunst expune treizeci și șapte de axiome diferite care precizează factorii care
influențează nivelul anxietății și al nesiguranței. El a încercat să le formuleze într-un mod care
sugerează ce ar putea face un străin pentru a reduce teama și ignoranța care amenință eficiența
[8]. Voi prezenta zece dintre axiome pe care le-am găsit deosebit de utile în înțelegerea întâlnirii
mele inițiale cu băștinașii studenți și cadre didactice filipineze de la colegiul Mickelson. După
cum veți vedea, aceste axiome recurg masiv la idei avansate de alți teoreticieni ai comunicării. În
acest sens, GAN este o trecere în revista excelentă a celei mai mari părți din ceea ce ați citit deja
în capitolele anterioare.
339

Factori motivationali
Axioma 7: Creșterea nevoii noastre de sentiment al apartenenței la un grup atunci când
interacționăm cu străinii va produce creșterea anxietății noastre.
Deși am crescut în cultura individualistă a Statelor Unite, eu personal simt atracția
conexiunii în mult mai mare măsură decât pe cea a corespondentei sale dialectice, separarea
(vezi Capitolul 14). Gazdele mele filipineze fac parte dintr-o cultură colectivistă care pune
accentul pe identitatea socială. Așa cum sugerează Axioma 7, nevoile noastre reciproce de
afiliere au mărit nesiguranța noastră atunci când ne-am întâlnit pentru prima dată.
Axioma 31: Creșterea atracției noastre față de străini va produce o descreștere a anxietății noastre
și o creștere a încrederii noastre în predicțiile cu privire la comportamentul lor.
La sfârșitul vizitei mele, Pol mi-a spus că relația noastră s-a întărit cu ajutorul râsului.
Totul a început când mi-a fost frică să traversez o râpă mergând pe trunchiul unui arbore de
cocos prăbușit, așa că m-am târât în patru labe ca un animal. Belaanezii au început să chicotească
în fața priveliștei ridicole, iar eu nu m-am putut abține și am râs împreună cu ei. După aceea, de
fiecare dată când conversația devenea plictisitoare, cineva grohaia ca un porc și cu toții
izbucneam în râs. Așa cum prezice teoria penetrării sociale, atracția a condus la vulnerabilitate și
dezvăluire de sine (vezi Capitolul 11).
Factori cognitivi
Axioma 12: Creșterea capacității noastre de a prelucra în mod complex informații despre străini
va produce o creștere a capacității noastre de a prevedea cu acuratețe comportamentul acestora.
Constructivismul lui Delia presupune că persoanele complexe din punct de vedere
cognitiv sunt cel mai bine echipate pentru a prelua perspectiva altora (vezi Capitolul 10). Când
vorbeam cu Bing Quia, soția președintelui de la Mickelson, ea arăta că nu se gândește la oameni
în termeni de categorii reciproc exclusive. Pesemne că flexibilitatea sa interpersonală se datora
cunoașterii sale mai vaste a societății filipineze – ea era singurul adult din școala respectivă care
nu era belaaneză prin naștere. Indiferent de motivul pentru care era capabilă să diferențieze
constructele personale, Bing părea capabilă să-mi simtă gândurile și sentimentele și să le exprime
în fața altora din grup.
Axioma 25: Creșterea conștientei noastre în ce privește încălcarea de către străini a așteptărilor
noastre pozitive și/ sau a confirmării celor negative va produce o creștere a anxietății noastre și o
scădere a încrederii că putem să le prevedem comportamentul.
Burgoon și-a extins modelul încălcării așteptărilor astfel încât acesta să includă încălcări
verbale în contexte interculturale (vezi Capitolul 8). Încă de timpuriu pe parcursul conversațiilor
noastre am rugat cadrele didactice de la Mickelson să-mi povestească despre problemele cu care
se întâlnesc ca profesori. Sinceritatea mea a fost o invitație la jenă publică. Întrebarea a încălcat
așteptarea lor ca eu să am grijă să nu spun nimic din ceea ce i-ar face să se simtă rușinați, iar
discuțiile au devenit tensionate. Acesta a fost punctul de jos al vizitei mele de cinci zile.
Axioma 41: Creșterea cunoașterii noastre a limbii (dialectului, jargonului, argoului) străinilor va
produce o creștere a capacității noastre de a ne gestiona anxietatea și o creștere a capacității
noastre de a prevedea cu acuratețe comportamentul acestora.
Richards a propus „noua sa retorică” pentru studiul neînțelegerilor și al remediilor sale
(vezi Capitolul 5). Unul dintre aceste remedii a fost lexiconul său al limbii engleze de bază,
alcătuit din 850 de cuvinte. Deși nu vorbeam limba Cebuano și nici dialectul local Belaan,
cadrele didactice și studenții de la Mickelson aveau un control al limbii mele materne care
excedea vocabularul minim al lui Richards. Ca urmare, ei erau capabili să împrăștie un număr de
340

îndoieli și temeri pe care le aveau față de răspunsul meu la propria-mi prezență în campusul lor.
Desigur, și eu am beneficiat la fel de mult.
Axioma 20: Creșterea similarității personale pe care o percepem între noi înșine și străini va
produce o creștere a capacității noastre de a ne gestiona anxietatea și capacitatea de a prevedea cu
acuratețe comportamentul lor. Condiție limita: înțelegerea diferențelor dintre grupuri este
esențială numai atunci când străinii se identifică puternic cu grupul respectiv.
Burke a folosit termenul de identificare pentru a se referi la similaritățile care fac
comuniunea interpersonală posibilă (vezi Capitolul 24). În ciuda diferențelor culturale, oamenii
de la Mickelson și cu mine împărtășeam o credință religioasă și o preocupare comună față de
educație. Aceste lucruri comune au făcut ca solidaritatea noastră față de grupul cultural din care
făceam parte să pălească prin comparație, astfel încât condiția limită din axiomă nu a devenit un
factor. Ca și când aceste similarități nu ar fi oferit suficient teren comun, am naufragiat împreună
cu directorul districtului într-o furtună violentă. În termenii lui I. A. Richards, acea experiență
comună a creat o suprapunere semnificativă a „câmpurilor noastre comparative” (vezi Capitolul
5).
Axioma 37: Multiplicarea rețelelor pe care le împărtășim cu străinii va produce o scădere a
anxietății noastre și o creștere a încrederii în prevederea comportamentului acestora.
Această axiomă este o prelungire directă a celei pe care Berger o adăugase la teoria sa
inițială a reducerii incertitudinii (vezi Capitolul 12). Ping și Lena, foștii mei doctoranzi erau
singurele persoane pe care atât eu, cât și personalul de la Mickelson le cunoșteam, însă ei au
acționat la fel de entuziaști în calitate de mediatori atunci când m-au sponsorizat pe mine sau
când le-au sprijinit pe gazdele mele.
Factorii de competență
Axioma 21: Creșterea capacității noastre de a clasifica străini în aceleași categorii în care aceștia
se clasifică pe ei înșiși va produce o creștere a capacității noastre de a le prevedea cu precizie
comportamentul.
Pentru gazdele mele filipineze, care se luptau permanent să supraviețuiască într-un mediu
înconjurător aspru, prezența mea a produs o complicație suplimentară. Cu oarecare ezitări, unul
dintre bărbații belaanezi m-a întrebat ce ar trebui să facă cu trupul meu dacă s-ar întâmpla să mor
în timp ce eram acolo. După ce m-am gândit puțin, am sugerat incinerarea – o sugestie inedită în
această regiune izolată. El a replicat că sunt deschiși față de idee atât timp cât pot trimite cenușa
familiei mele din America. Weick observă că interacțiunile duble sunt preferabile regulilor
atunci când ai de-a face cu informații echivoce într-un mediu ostil (vezi Capitolul 20). Inițiind un
ciclu comunicațional – act de vorbire, răspuns și adaptare –, gazdele mele și-au sporit opțiunile și
s-au și simțit mai bine.
Axioma 15: Creșterea capacității noastre de a tolera ambiguitatea atunci când interacționăm cu
străinii va produce o creștere a capacității noastre de a ne gestiona anxietatea și o creștere a
capacității noastre de a prevedea comportamentul străinilor.
Dată fiind viteza redusă a vieții într-o așezare rurală fără telefon, televiziune sau poștă
zilnică, studenții de la Mickelson găseau că este dificil să înțeleagă interesul meu de a mă
întoarce în Manila într-o zi anume. După câteva întrebări, însă, ei au părut să accepte
preocuparea acestui străin pentru program ca pe o enigmă cu care nu merită să-ți bați capul. Deși
eram un vizitator în cultura lor, am simțit că încropeau o „descriere densă” a valorilor mele
culturale fără să aibă nevoie să înțeleagă pe loc ceea ce observau (vezi Capitolul 21).
Axioma 11: Creșterea capacității noastre de a empatiza cu străinii va produce o creștere a
capacității noastre de a le prevedea cu acuratețe comportamentul.
341

Carl Rogers susținea că înțelegerea empatică este condiția necesară a sănătății relaționale
(vezi introducerea la Dezvoltarea relațiilor). E încă și mai puțin complicat să-ți imaginezi cum
competența ascultării empatice poate reduce nesiguranța în ce privește motivele și acțiunile unui
străin. În mai multe rânduri, am discutat aspecte ale vieții mele personale cu Porferio, directorul
districtului. Privirea lui statornică și tăcerile lui confortabile mi-au dat sentimentul că își
imaginează cum ar fi să fie în locul meu. Dacă am dreptate, își reducea în aceeași măsură
nesiguranța în privința musafirului său american.

Aceste zece exemple oferă o mostră a factorilor multipli despre care Gudykunst pretinde
că afectează anxietatea și nesiguranța a căror experiență o au oamenii atunci când un străin apare
în mijlocul lor. Continua legătură cu alte teorii și cercetări ale comunicării demonstrează
convingerea lui Gudykunst potrivit căreia comunicarea interculturală este o extensie, și nu o
excepție față de comunicarea interpersonală. Totul este o chestiune de grad. Străinul este străin,
oricât de mult toți cei implicați se străduiesc cu atenție să depășească anxietatea și nesiguranța.

COMENTARII CRITICE: COPLEȘIȚI DE VARIABILELE CULTURALE


Poate că vă amintiți că Michael Sunnafrank este un critic sever al teoriei reducerii
incertitudinii – teoria care a constituit catalizatorul inițial pentru GAN (vezi Capitolul 12).
Totuși, chiar și Sunnafrank recunoaște impactul și amploarea lucrărilor lui Gudykunst: „Fără
discuție cel mai prolific program de cercetare în domeniul comunicării din anii 1980 este realizat
de Gudykunst și asociații săi” [9]. Deși Gudykunst este cel mai bine cunoscut pentru vederile
sale cu privire la întâlnirile interculturale, teoretizarea sa încorporează de asemenea nivelurile de
analiză interpersonală și între grupuri. Această inundație de cercetare continuă neabătută în anii
1990, pe măsură ce Gudykunst își revizuiește și extinde aplicațiile teoriei sale.
Există pericolul, orișicât, ca studentul la comunicare să fie cu ușurință copleșit și derutat
de totalul cantității și detaliilor predicțiilor teoretice ale lui Gudykunst. Teoria inițială a reducerii
incertitudinii a lui Berger conținea șapte axiome care generau douăzeci și unu de teoreme atunci
când erau combinate în toate modurile posibile. În contrast, nucleul ultimei versiuni a teoriei
gestiunii anxietății și nesiguranței a lui Gudykunst expune patruzeci și șapte de axiome, iar el
elimină posibilitatea combinării vreunei axiome cu oricare alta. Ipotetic vorbind, cele 47 de
axiome ar putea crea peste o mie de teoreme! Deși Gudykunst observă că ar fi nepotrivit să
conectezi fiecare pereche posibilă, el nu oferă o îndrumare clară în privința căror axiome nu
trebuie combinate.
Teoria gestionarii anxietății/ nesiguranței este încă și mai complicată decât am descris-o
eu. Gudykunst enumeră acum o a doua listă de axiome care caută să explice efectele diferențelor
între culturi după toate dinamicile discutate în prima serie [10]. Acest set paralel de 47 de
afirmații implică cele patru dimensiuni ale variabilității culturale ale lui Hofstede pe care le-am
prezentat la începutul secțiunii interculturale: individualism-colectivism, evitarea nesiguranței,
distanța față de putere și masculinitate-feminitate. Urmând indicațiile lui Gudykunst, am ignorat
aceste axiome din lipsă de spațiu [11], însă nevoia de a proceda astfel sugerează exact cât de
greoaie este teoria. Se pare că GAN încalcă criteriul științific al simplității relative.
Gudykunst menține că numărul mare de axiome nu este excesiv – că toate sunt necesare
pentru prezentarea teoriei într-o manieră prietenoasă cu utilizatorul. Fără îndoială, toate axiomele
sale se concentrează asupra cauzelor sau efectelor anxietății și/ sau nesiguranței. Cele mai multe
dintre ele par să fie elaborări sau rafinări ale Axiomei 47, care rezumă trăsăturile principale ale
teoriei.
342

Axioma 47: Creșterea capacități noastre de a ne gestiona anxietatea în privința interacțiunii cu


străinii și creșterea preciziei predicțiilor și explicațiilor noastre cu privire la comportamentul
acestora va produce o creștere în eficiența comunicării dintre noi.
Totuși, chiar și această axiomă centrală este condiționată. Gudykunst continuă spunând
ca ea se susține numai atunci când suntem „atenți” în prezența unui străin. El adaugă apoi că
„anxietatea și nesiguranța sub pragul nostru minim nu vor produce creșterea eficienței noastre;
anxietatea și nesiguranța aflate peste pragul nostru maxim vor produce scăderi ale eficienței”
[12]. Poate că toate aceste calificări sunt necesare pentru a surprinde complexitatea diferențelor
dintre culturi. În același timp, poate că în virtutea non-recurenței lor, întâlnirile interculturale nu
sunt susceptibile cercetării științifice, predicției și controlului.
Stella Ting-Toomey, colega lui Gudykunst de la Universitatea de stat din California la
Fullerton se întreabă dacă întreaga abordare a reducerii nesiguranței nu reflectă cumva o
prejudecată vestică. Ea observă că scopul implicit al reducerii nesiguranței este acela de a
controla mediul înconjurător – o temă „extrem de valorizată de culturile individualiste din vest,
dar nu neapărat și de culturile colectiviste din est” [13]. Dacă ea are dreptate, gazdele mele
filipineze erau mai puțin preocupate de a se descurca cu nesiguranța lor în ce mă privește decât
am fost eu de gestionarea nesiguranței mele în privința lor. Poate, așa cum sugerează Ting-
Toomey, acești oameni ai estului leagă eficiența comunicării de chestiuni de intuiție relațională,
soartă relațională și renunțare relațională. Chiar conceptul de atenție poate fi o construcție
vestică.
Problema ridicată de Ting-Toomey are bătaie mai lungă decât importanța relativă a
reducerii nesiguranței. Miza constă în elucidarea dacă există sau nu o teorie atot-umană a
comunicării interculturale [14]. Veți avea o șansă să vă gândiți la problema teoriilor comparate și
la diferențele dintre est și vest când veți citi despre teoria negocierii aparențelor a lui Ting-
Toomey în capitolul următor.

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Când ar putea reducerea anxietății și a nesiguranței împiedica mai degrabă decât să faciliteze
comunicarea eficientă?
2. Care dintre cele zece cauze superficiale ale anxietății și nesiguranței pe care le-am prezentat ar
putea fi aplicate comunicării dintre adolescenți și cei vârstnici? Ar fi acestea diferite în cazul
întâlnirilor dintre heterosexuali și homosexuali?
3. În ce situații ar putea atenția împiedica în loc să ajute comunicarea eficientă?
4. Gândiți-vă la cea mai divers-culturală întâlnire interculturală pe care ați avut-o vreodată. Care
dintre cele patru dimensiuni ale variabilității culturale ale lui Hofstede au fost extrem de
discordante?

NOTE
[1] Matei 28:20, versiunea lui King James a Bibliei.
[2] William B. Gudykunst, "Uncertainty and Anxiety," in Theories in Intercultural
Communication, Young Yun Kim și William B. Gudykunst (editori), Sage, Newbury Park,
Calif., 1988, pp. 125-128.
[3] William B. Gudykunst, "Toward a Theory of Effective Interpersonal and Intergroup
Communication: An Anxiety/ Uncertainty Management (AUM) Perspective," in Intercultural
Communication Competence, R. L. Wiseman și J. Koester (editori), Sage, Newbury Park, Calif.,
1993, p. 70 (nota 4).
343

[4] Versiunea revizuită, din 1995, a teoriei grupează aceste cauze în șase categorii: (1) sinele și
conceptul de sine, (2) motivația, (3) reacțiile față de străini, (4) clasificările sociale, (5) procesele
situaționale și (6) legăturile cu străinii. Am reținut versiunea din 1993.
[5] William S. Howell, The Empathic Communicator, Wadsworth, Belmont, Calif., 1982, pp. 29-
33.
[6] William B. Gudykunst, Bridging Differences: Effective Intergroup Communication, Sage,
Newbury Park, Calif., 1991, p. 13.
[7] William B. Gudykunst și Stella Ting-Toomey, Culture and Interpersonal Communication,
Sage, Newbury Park, Calif., 1988, pp. 58-59.
[8] Numerotarea și formularea axiomelor este luată din versiunea revizuită în 1995 a GAN.
William Gudykunst, "Anxiety/ Uncertainty Management (AUM) Theory: Current Status," in
Intercultural Communication Theory, R. L. Wiseman (editor), Sage, Thousand Oaks, Calif.,
1995, pp. 8-58.
[9] Michael Sunnafrank, "Uncertainty in Interpersonal Relationships: A Predicted Outcome
Value Interpretation of Gudykunst's Research Program," in Communication Yearbook 12, James
A. Anderson (editor), Sage, Newbury Park, Calif., 1989, p. 355.
[10] Gudykunst, "Anxiety/ Uncertainty Management (AUM) Theory: Current Status," pp. 43-54.
[11] Gudykunst omite axiomele 48-94 în propria trecere în revista a teoriei. Vezi William
Gudykunst, "The Uncertainty Reduction and Anxiety/ Uncertainty Reduction Theories of
Berger, Gudykunst, and Associates," in Watershed Research Traditions in Communication
Theory. Donald Cushman și Branislav Kovacic (editori), State University of New York, Albany,
1995, pp. 67-100.
[12] William Gudykunst, "Anxiety/ Uncertainty Management (AUM) Theory: Current Status,"
in Intercultural Communication Theory, R. L. Wiseman (editor), Sage, Thousand Oaks, Calif.,
1995, p. 42.
[13] Stella Ting-Toomey, "Cultural and Interpersonal Relationship Development: Some
Conceptual Issues," in Communication Yearbook 22, James A. Anderson (editor), Sage,
Newbury Park, Calif., 1989, p. 379.
[14] Brenda Dervin, "Comparative Theory Reconceptualized: From Entities and States to
Processes and Dynamics," Communication Theory, Vol. 1, 1991, p. 59-69.
344

CAPITOLUL 32. TEORIA NEGOCIERII APARENȚELOR


a Stellei Ting-Toomey

Atunci când am prezentat teoria gestionării coordonate a înțelesurilor a lui Pearce și


Cronen (vezi Capitolul 6), m-am servit de o parte din experiența mea de mediator într-un centru
metropolitan de soluționare a conflictelor pentru a ilustra principiile GCI. Așa cum indicasem
atunci, rolul meu ca mediator e să ajut oamenii aflați în situații conflictuale să ajungă la un
consens voluntar care să satisfacă ambele părți. Nu sunt nici judecător, nici jurat și mă străduiesc
din greu să nu fac judecați morale despre cine are dreptate și cine greșește. Un mediator
acționează ca un terț neutru a cărui sarcina este să faciliteze procesul negocierii. Aceasta nu
înseamnă că îi este ușor.
Cei mai mulți polemiști vin la centru într-un ultim efort de-a evita astfel cheltuielile și
intimidarea unei zile petrecute la tribunal. Serviciile sunt gratuite și facem tot posibilul să
scoatem orice sentiment de amenințare din cadrul procedurilor. Însă după ce nu au reușit sau au
refuzat să-și rezolve neînțelegerile pe cont propriu, oamenii calcă pragul ușii noastre resimțind,
în măsuri variate: furie, suferință, frică, derută și rușine. Pe de o parte, ei speră că negocierea îi
va ajuta să-și rezolve disputele. Pe de altă parte, se îndoiesc că o simplă discuție în jurul mesei va
ușura sentimentele de rachiună și va schimba răspunsurile încăpățânate ale adversarilor, care par
bătute în cuie.
Personalul profesionist de la centru instruiește voluntari în practicarea unui model de
negociere care maximizează șansele oamenilor de-a ajunge la un consens reciproc acceptabil.
Din prima zi de instrucție, personalul insistă că „mediatorul controlează procesul, nu rezultatele”.
Iată o listă de tehnici pe care mediatorii le folosesc pentru a asigura progresul fără să sugereze
forma soluției. Întrebuințate cu artă, tehnicile funcționează bine. În ciuda ostilității inițiale a
părților conflictuale, 70% din negocieri se sfârșesc prin semnarea de bună voie și de comun
acord a convențiilor.

TEHNICI ALE MEDIERII


Asigurarea imparțialității: „Niciunul dintre voi nu mă cunoaște încă, nu-i așa? Nu am
nicio miză în ceea ce veți hotărî.”
Garantarea confidențialității: „Ceea ce spuneți astăzi rămâne strict între noi. O să-mi
rup notițele înainte ca voi să părăsiți sala.”
Ascultarea care nu judecă pe nimeni: „Nu știu nimic despre ce anume v-a adus aici.
Beth, începem cu tine. Te rog spune-mi ce s-a întâmplat.”
Egalitatea polemiștilor: „Nate, mulțumesc că n-ai întrerupt-o pe Beth în timp ce își
spunea povestea. Acum e rândul tău. Ce dorești să îmi spui?”
Evitarea întrebărilor care încep cu „de ce”: Face rău – „De ce ai făcut acest lucru?”
Ajută – „Ce ți-ar plăcea să vezi că se întâmplă?”
Validarea sentimentelor însoțită de calmarea forței acestora: „Pot înțelege de ce te-ai
înfuriat când ai găsit bicicleta stricată.”
Rezumarea frecventă: „Vreau să-ți spun ce am înțeles că spui. Dacă n-am înțeles bine,
ajută-mă. Beth, constat trei preocupări...”
Învinuirea de sine, nu a părților conflictuale: „Nate, îmi pare rău. Mi-a scăpat ce ai
spus. Spune-mi din nou astfel încât să pot înțelege.”
345

Conferințele private: „Am dorit să mă întâlnesc cu tine în particular ca să văd dacă


există ceva ce ai dori să-mi spui între patru ochi, ceva ce ai simțit că nu poți spune cu Beth de
față.” (Întâlniți-vă întotdeauna individual cu ambele părți.)
Reformularea „corectitudinii” și a „greșelii” în termeni de interese: „Beth, nu sunt
sigur că înțeleg. Spune-mi, cum îți oferă faptul că Nate merge la închisoare lucrurile de care ai tu
nevoie?”
Evitarea sfaturilor: Face rău – „Uite o sugestie despre cum ți-ai putea rezolva
problema.” Ajută – „Cum crezi că ar putea fi rezolvată această problemă?”
Gândirea generatoare de idei: „Hai să vedem la câte soluții diferite vă puteți gândi care
ar putea rezolva problema. Spuneți pur și simplu orice idee aveți și le vom selecta împreună mai
târziu să vedem care dintre ele ar putea fi de folos.”
Jocul de rol: „Nate, ai vreo idee ce ar face-o pe Beth să se simtă confortabil?”
Flatarea reciprocă: „Apreciez modul în care lucrați din greu la rezolvarea acestei
probleme. Sunt optimist că amândoi puteți ajunge la un acord.”
Nu vă blocați: „Haideți să trecem la chestiunea asigurării. Putem să ne întoarcem la
subiectul de acum mai târziu.”
Testul realității: „Cât de realist e să te gândești că bicicleta poate fi făcută ca și nouă?”
Contemplarea alternativelor: „Ce faceți dacă nu ajungeți la un consens astăzi?”
Reamintirea participării voluntare: „Aceasta este aranjamentul vostru. Nicio opțiune
nu este nerezonabilă atât timp cât ea servește nevoile amândurora. Însă nu semnați nimic care să
nu vă mulțumească pe amândoi. Oricare dintre voi poate ieși afară de aici oricând.”
Înaintarea spre consens: „Ați căzut deja de acord în privința unui număr de chestiuni
importante. O să încep să le scriu pe hârtie.”
Evitarea desemnării vinovatului: Face rău – „Nate admite că a stricat bicicleta și își
cere scuze pentru neatenția sa.” Ajută – „Nate acceptă să plătească 140 de dolari. Beth acceptă să
renunțe la acuzații.”
Convențiile scrise extrem de precise: „Nathanial Stamos acceptă să-i plătească
Elisabethei Greenfield suma de o sută patruzeci de dolari printr-un ordin de plată trimis la adresa
ei pe strada East Highland la numărul 792 la ora 7 postmeridian vineri, 1 noiembrie 1996.”

Totuși, modelul medierii nu funcționează la fel de bine pentru toată lumea. Deși centrul
servește unei zone urbane multietnice, colegii mei și cu mine am observat că numărul de
persoane de origine asiatică interesate de medierea conflictelor este disproporționat de scăzut. În
rarele ocazii când japonezi, vietnamezi, chinezi sau coreeni vin într-adevăr la centru, discuția
pare să se învârtă în cercuri vicioase fără să ajungă nicăieri. Chiar atunci când participanții ajung
la un consens, ei par mai degrabă ușurați decât mulțumiți.
Teoria negocierii aparențelor a Stellei Ting-Toomey ne ajută să explicăm aceste diferențe
culturale care apar ca răspuns la situațiile conflictuale. Colegă cu Gudykunst în departamentul de
comunicare al Universității de stat din California la Fullerton, Ting-Toomey presupune că
oamenii din orice cultură negociază mereu „aparențe”. Termenul este o metaforă pentru
imaginea noastră de sine publică, modul în care dorim ca alții să ne vadă și să ne trateze. În-
fățișarea „presupune punerea în act a strategiilor de salvare a aparențelor, mișcările verbale și
non-verbale, actele de prezentare de sine și interacțiunile de gestionare a impresiilor” [1].
Identitatea noastră poate fi mereu pusă sub semnul întrebării, iar anxietatea și nesiguranța stârnite
de conflicte ne fac deosebit de vulnerabili. Teoria negocierii aparențelor postulează că în-
fățișarea oamenilor care provin din culturi individualiste, slab dependente de context precum cea
346

a Statelor Unite va fi radical diferită de în-fățișarea persoanelor care provin din culturi
colectiviste, profund dependente de context precum cea a Japoniei sau Coreei. Potrivit lui Ting-
Toomey, atunci când în-fățișarea este diferită, stilul gestionării conflictelor variază la rândul său.

CULTURA SLAB DEPENDENTĂ VERSUS CULTURA PROFUND DEPENDENTĂ DE


CONTEXT
Am prezentat deja distincția lui Edward Hall dintre culturile profund, respectiv slab
dependente de context în introducerea la secțiunea despre comunicarea interculturală. Vă veți
aminti că el folosește aceste denumiri cu referire la importanța relativă a contextului atunci când
interpretăm un mesaj în interiorul unei culturi date. Într-o societate slab dependentă de context,
ceea ce se spune are o importanță majoră; înțelesurile se găsesc în cuvinte. Cuvintele sunt mai
puțin importante într-o societate profund dependentă de context; înțelesurile sunt exprimate în
natura situației și a relației. Cum Ting-Toomey își bazează teoria pe distincția lui Hall, voi pune
în contrast culturile profund, respectiv slab dependente de context într-un mod amănunțit.
Pentru a vă ajuta să vă faceți o imagine mentală despre aceste diferențe, voi urmări
îndrumarea cercetătorilor interculturalității care citează Japonia și Statele Unite ca exemple
clasice de culturi profund, respectiv slab dependente de context. Observați că ar fi la fel de
potrivit să folosim China, Coreea, Vietnam sau Filipine pentru reprezentarea perspectivei
profund dependente de context. Aș putea de asemenea include Germania, Elveția sau una dintre
societățile scandinave ca model al abordării slab dependente de context. Modul în care Ting-
Toomey grupează culturile naționale în categoriile de profundă, respectiv slabă dependență de
context separă teoria sa a gestionarii conflictelor de o simplă enumerare de caracteristici
naționale, deci simțiți-vă liberi să faceți substituții mentale.
Hall spune că japonezii, ca membri ai unei culturi profund dependente de context, pun
valoare pe nevoile și pe scopurile colective în locul nevoilor și obiectivelor individuale. Ei
presupun că pe termen lung, orice decizie individuală afectează toți membrii grupului. De aceea,
comportamentul unei persoane este controlat de normele grupului. Această identitate de tip noi a
japonezilor este total diferită de identitatea de tip eu a americanilor, care pun valoare pe nevoile
și scopurile individuale în detrimentul nevoilor și obiectivelor grupului. Comportamentul
americanului este guvernat de reguli personale ale unui sine autonom interesat de drepturi
individuale și nu de responsabilități colective. Adoptarea conștientă a unei abordări și atitudini
diferite de a majorității oamenilor constituie regula și nu excepția în Statele Unite.
Hall pretinde că identitatea puternică de grup a japonezilor îi determină să îi perceapă pe
ceilalți în termeni de noi-ei. O dată ce identifică trecutul și afilierea de grup a unui străin, ei își
pun puține întrebări în legătură cu atitudinile și sentimentele persoanei respective, nu pentru că
nu le-ar păsa de musafirul lor, ci pentru că diferențele individuale par mai puțin importante.
Preocuparea lor principală pare să fie dacă oaspetele va acționa adecvat în interiorul societății
japoneze. Oamenii din Statele Unite arată curiozitate față de alte aspecte. Ei sunt plini de
întrebări în legătură cu viața interioară a oaspeților din alte culturi. Ce gândesc aceștia? Ce simt?
Ce au de gând să facă? Americanii presupun că orice persoană este unică și își reduc
incertitudinea punând întrebări până la nivel de interogare.
În ce privește comunicarea, americanii cred în vorbirea directă. Asertivitatea înseamnă să
spui ce gândești; onestitatea înseamnă să gândești ceea ce spui. Ambele sunt extrem de prețuite.
Poate că cea mai profund artistică formă de comunicare explicită este contractul legal. Visul unui
avocat american este să pregătească un document verbal care să nu lase loc de interpretare. Hall
definește comunicarea japoneză ca fiind mai subtilă. Sinceritatea este considerată nepoliticoasă;
347

răbdarea și abordarea indirectă sunt însemnele persoanei civilizate. Ceea ce se spune este mai
puțin important decât modul în care se spune acel lucru și decât cine vorbește. Înțelesul este
conținut în context și în codul non-verbal. La japonezi, cea mai înaltă formă de competență
comunicațională este empatia – capacitatea de a simți ce gândesc și ce simt ceilalți fără ca aceștia
să fie nevoiți să-ți spună acele lucruri explicit.
Cu această înțelegere a diferențelor dintre culturile profund, respectiv slab dependente de
context în minte, recitiți descrierea tehnicilor de mediere. Luată ca întreg, lista oferă o fereastră
de nădejde către valorile care ghidează acest tip de negociere. Participanții care vin la centrul de
soluționare a conflictelor sunt tratați ca niște indivizi responsabili care pot decide singuri ce își
doresc. Mediatorul încurajează părțile antagonice să se confrunte direct cu neînțelegerile dintre ei
și menține conversația concentrată asupra posibilității unui acord final. În timp ce mediatorul este
atent să nu facă niciodată presiune asupra clienților ca aceștia să ajungă la consens, starea de
urgență inerentă situației le sugerează că aceasta este cea mai bună șansă a lor să pună întreaga
încurcătură în spate într-un mod acceptabil și să-și vadă de viețile lor. Mediatorul lucrează din
greu să se asigure că drepturile individuale ale ambelor părți sunt respectate.
Indiferent dacă polemiștii ajung sau nu la un acord, abordarea medierii schițată mai sus
oferă un loc sigur unde nimeni nu trebuie să se simtă rușinat. Cel puțin nimeni din cultura
individualistă, slab dependentă de context a Americii! Cum se dovedește, înseși tehnicile
concepute să le îngăduie oamenilor să salveze aparențele în timpul negocierilor aduc o
amenințare în plus aparențelor în cazul celor din culturi colectiviste, profund dependente de
context. Nu e de mirare că acești oameni stau la distanță sau pleacă nemulțumiți. Teoria
negocierii aparențelor a lui Ting-Toomey explică, schițand diferitele dimensiuni ale aparențelor,
de ce se întâmplă acest lucru.

CELE PATRU FEȚE ALE APARENȚELOR


Cu toate că înțelepciunea populară din vest consideră că aparența este o preocupare
asiatică, Ting-Toomey și alți cercetători ai relațiilor găsesc că este un interes universal. Aceasta
pentru că aparența este o prelungire a concepției despre sine. În bine dezvoltata lor teorie a
politeții, lingviștii Penelope Brown și Stephen Levinson de la Universitatea Cambridge definesc
aparența ca fiind „imaginea publică a sinelui pe care fiecare membru al unei societăți dorește s-o
reclame pentru sine însuși/ însăși” [2]. Mulți scriitori privesc aparența ca pe un bun aproape
tangibil care se poate ridica sau poate cădea precum legumele de soia cumpărate pentru
revânzare la schimbul de mărfuri din Board of Trade. Cercetătorul taiwanez L. Yutang numește
aparența „o imagine psihologică care poate fi acordată și pierdută și pentru care se poate lupta și
care se poate prezenta precum un dar” [3]. Termenul conține preocuparea patriciană pentru
demnitate, onoare și statut. Însă el acoperă de asemenea puterea brută a „insultelor” arogante
după o aruncare reușită la coș pe terenul de baschet – „ți-am aruncat-o în față!” Ting-Toomey se
referă simplu la aparență ca fiind „imaginea proiectată a sinelui unei persoane într-o situație
relațională” [4].
Deși o privire de ansamblu asupra aparenței ca imagine publică a sinelui este deschisă și
compatibilă cu concepția lui Mead despre „celălalt generalizat” (vezi Capitolul 7), Ting-Toomey
accentuează două chestiuni care transformă aparența într-un obiect de studiu cu multe fețe.
Aparența înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiți în funcție de modul în care aceștia
răspund la două întrebări. Întrebările sondează chestiuni legate de preocuparea față de salvarea
aparențelor și nevoia de salvare a aparențelor.
348

Preocuparea față de salvarea aparențelor: „Pentru cine încerci să salvezi


aparențele?”
Întrebarea poate părea ridicolă pentru majoritatea americanilor sau a membrilor altor
culturi individualiste, cu slabă dependență de context. Pe cine dorești să protejezi? Răspunsul
este evident: pe mine! Totuși, Ting-Toomey ne reamintește că există locuri în lume unde
preocupările legate de aparențe se concentrează asupra celeilalte persoane. Chiar în mijlocul
conflictelor, oamenii dau mult mai multă atenție întreținerii aparențelor celeilalte părți decât
întreținerii celor proprii. Răspunsul lor la întrebarea referitoare la preocuparea pentru salvarea
aparențelor ar fi un sincer „pentru noi” sau chiar un altruist „pentru tine”.
Mediatorii de la centrul de soluționare a conflictelor sunt instruiți să preia de bună voie
vina pentru scăpările din timpul negocierii – să dea rău pentru ca alții să iasă bine. Totuși, acesta
nu este un răspuns american firesc, iar modelul medierii nu depinde de faptul că părțile angajate
în conflict arată sau nu o mare preocupare față de imaginea sinelui public al adversarului.
Respectul silit pentru politețe este singurul lucru de care este nevoie.
Nevoia de a salva aparențele: „Vrei autonomie sau incluziune?”
Întrebarea lui Ting-Toomey cu privire la nevoia de a salva aparențele corespunde
tensiunii dialectice pe care Baxter și Montgomery o disting între separare și conexiune (vezi
Capitolul 14). Brown și Levinson se referă la nevoia de autonomie în termeni de aparențe
negative, iar la dorința de incluziune în termeni de aparențe pozitive [5]. Aparențele negative
reprezintă pretenția la drepturi fundamentale precum spațiul, intimitatea și non-interferența.
Aparențele pozitive reprezintă pretenția la respect, aprobare și apreciere.
Ting-Toomey crede că denumirile care sună precum niște evaluări sunt nefericite,
deoarece în analiza ei nu există nimic intrinsec negativ în privința dorinței de autonomie sau a
dorinței de-a evita pe cineva care încearcă să-și impună punctele de vedere [6]. În locul
aparențelor negative, ea preferă cuvântul autonomie. În locul aparențelor pozitive, ea se referă la
incluziune sau aprobare. Potrivit lui Ting-Toomey, cei mai mulți dintre noi dorim să menținem
ambele tipuri de aparențe: autonomia și aprobarea. Însă în culturile slab dependente de context
precum a Statelor Unite, indivizii au înclinația să se concentreze asupra nevoii de autonomie, în
timp ce culturile colectiviste profund dependente de context precum Japonia se concentrează
asupra împlinirii nevoii de incluziune.
Comportamentele mediatorului, care includ ascultarea, încurajarea și luarea declarațiilor
polemiștilor în serios sunt modalități de construcție a aparențelor pozitive. Un beneficiu subsidiar
al jocului de rol este că tehnica ajută ambele părți să vadă semne de umanitate în adversar. Însă
în ansamblu, modelul medierii este conceput să răspundă nevoii de autonomie, mai degrabă
decât celei de incluziune. Voluntarilor li se reamintește adesea că sunt mediatori, nu consilieri.
Modelul lui Ting-Toomey de întreținere a aparențelor produce patru modalități distincte
de negociere a imaginii de sine publice:
1. Restaurarea aparențelor – oferă libertate și spațiu sinelui; protejează sinele de
încălcarea de către alții a autonomiei sale.
2. Salvarea aparențelor – semnalează respect față de nevoia altei persoane de libertate,
spațiu, disociere.
3. Declararea aparențelor – apără și protejează nevoia cuiva de incluziune.
4. Oferirea aparențelor – apără și sprijină nevoia de incluziune a celuilalt.
Ting-Toomey crede că indivizii dintr-o societate dată pot negocia aparențele servindu-se
de oricare dintre aceste abordări. Însă cum aceste strategii de întreținere răsar din preocupări
legate de salvarea aparențelor și din nevoi de salvare a aparențelor profund înrădăcinate în
349

cultură, ea consideră că punerea în act a negocierii aparențelor este limitată cultural. Concret,
culturile individualiste cu slabă dependență de context au înclinația să se concentreze asupra
ofertei de aparențe. Ea este de asemenea încredințată că aceste forme diferite de întreținere a
aparențelor conduc la modalități diferite de gestionare a conflictelor. Redusă la datele
fundamentale, teoria negocierii aparențelor a lui Ting-Toomey sugerează un lanț cauzal în două
etape cu întreținerea aparențelor ca legătură explicativă între cultură și stilul de soluționare a
conflictului:
Tip de cultură → Tip de întreținere → Tip de gestionare a conflictelor

CINCI STILURI DE GESTIONARE A CONFLICTELOR


Oricine se gândește mult la comunicarea interculturală înțelege că există stiluri diferite de
gestionare a conflictelor. Cei mai mulți studenți ai cursului de gestionare a conflictelor enumeră
cinci răspunsuri diferite la situații unde există o incompatibilitate de nevoi, interese sau
obiective: evitarea, obligarea, compromisul, dominarea și integrarea.
Presupuneți, de pildă, că sunteți conducătorul unui grup de studenți care lucrează
împreună la un proiect de cercetare pentru un curs. Instructorul dumneavoastră vă va desemna
aceeași notă tuturor pe baza calității muncii grupului, iar evaluarea pentru acest proiect va conta
în proporție de două treimi din nota finală la cursul respectiv. Așa cum se întâmplă adeseori în
astfel de cazuri, un membru al grupului tocmai a venit cu o lucrare de calitate inferioară și mai
aveți doar trei zile până la data scadenței proiectului dumneavoastră. Nu-l cunoașteți bine pe
acest membru al grupului, însă știți că va fi necesar efortul a trei zile încheiate ca să reparați
această parte a proiectului. Ce modalitate de gestionare a conflictului veți adopta?
Evitarea (retragerea): „Am să evit discuția deschisă a neînțelegerilor mele cu acel
membru al grupului.”
Obligația (acomodarea): „Am să cedez dorințelor membrului respectiv al grupului.”
Compromisul (negocierea): „Am să mă folosesc de un schimb, astfel încât un compromis
să se poată realiza.”
Dominarea (rivalizarea): „O să fiu ferm în urmărirea variantei mele a chestiunii.”
Integrarea (rezolvarea problemelor): „Voi face schimburi exacte de informații cu
membrul respectiv al grupului pentru a rezolva problema împreună.”
Ting-Toomey susține că evitarea, obligația, compromisul, dominarea și integrarea variază
potrivit amestecului lor de preocupare pentru salvarea aparențelor sinelui, dat și ale celeilalte
persoane. De pildă, obligația (acomodarea) este comportamentul ales de persoanele preocupate
de salvarea aparențelor pentru alții, însă nu și pentru sine. Invers, dominarea (rivalizarea) este
acțiunea cuiva preocupat de restaurarea aparențelor sau declararea aparențelor pentru sine, dar nu
și cu salvarea sau oferirea aparențelor pentru alții. Așa cum tocmai am procedat în ultimele două
semestre, exprim în paranteza termeni alternativi folosiți de alți specialiști pentru a descrie
aceleași strategii de gestionare a conflictelor. Sper că denumirile multiple sugerează atât
prolificul cercetării, cât și similaritatea descoperirilor în zona soluționării conflictelor.
Ting-Toomey susține că evitarea, obligația și compromisul sunt răspunsurile tipice ale
persoanelor din culturi colectiviste, profund dependente de context. Ea este la fel de sigură că
membrii culturilor individualiste cu slabă dependență de context vor avea înclinația să aleagă
strategiile dominarii și integrării. Experiența mea inter-etnică în calitate de mediator în situații
conflictuale corespunde predicțiilor sale.

TESTAREA TEORIEI NEGOCIERII APARENȚELOR


350

Dovezile anecdotice sunt utile, însă atunci când vine vorba de testarea unei teorii
științifice, comparațiile riguros controlate sunt necesare. Logistica cercetării comparate este
deosebit de provocatoare atunci când încerci să realizezi un studiu intercultural. Ting-Toomey și
o mulțime de colaboratori din întreaga lume au testat predicțiile sale pe aproape o mie de studenți
din universitățile japoneze, chineze, sud coreene, taiwaneze și americane. În jur de 200 de
studenți și studente din fiecare țară au citit în limba maternă despre potențialul conflict pe care l-
am prezentat mai devreme între conducătorul unui grup și membrul care realizase munca de
calitate inferioară. Cititorii au fost rugați să se pună în pielea studentului conducător de proiect.
Cum s-ar descurca în conflictul care consta în a cere unui vag cunoscut membru al grupului să-și
refacă partea din proiect în cele trei zile rămase? Ei au răspuns la întrebările care sondau
preocuparea lor pentru salvarea aparențelor și de asemenea au oferit răspunsuri multiple la un
chestionar standardizat care măsura stilurile preferate de gestionare a conflictelor.
Așa cum anticipaseră Ting-Toomey și colegii săi, a existat o relație strânsă între tipul de
cultură și preocuparea pentru salvarea aparențelor. Studenții din culturile asiatice colectiviste cu
profundă dependență de context au avut înclinația să arate mai multă preocupare pentru salvarea
aparențelor pentru alții; studenții din cultura individualistă slab dependentă de context a Statelor
Unite au avut înclinația să aibă mai multe preocupări de salvare a aparențelor pentru sine.
Așa cum prevede teoria negocierii aparențelor, studenții americani au arătat o preferință
clară pentru strategiile dominării în rectificarea problemei proiectului de grup. Ei considerau că a
realiza sarcina bine este mai important decât înlăturarea unei confruntări jenante. O confirmare în
plus a teoriei a venit atunci când un procent mai mare de studenți asiatici a indicat că ei ar evita
cu totul să aducă vorba de problema respectivă, ar încerca să se acomodeze oricărei cereri a
membrului grupului sau ar încerca să ajungă la un fel de soluție de compromis. Până aici, toate
bune.
Descoperirea surprinzătoare avea legătură cu preferințele de integrare a perspectivelor
sau cum îi spun mai simplu cei mai mulți oameni, rezolvarea de probleme. Teoria negocierii
aparențelor susține că americanii slab dependenți de context vor alege o strategie directă a
rezolvării de probleme în mai mare măsură decât asiaticii profund dependenți de context.
Așteptarea respectivă este compatibilă cu felul indirect de a se exprima al puținelor persoane din
Japonia, China, Coreea de Sud și Taiwan care au venit la centrul de soluționare a conflictelor
pentru mediere. În acest studiu, în tot cazul, rezultatele s-au aflat la polul opus. Studenții asiatici
au ales rezolvarea problemei mai des decât corespondenții lor americani.

COMENTARII CRITICE: SUNT APARENȚELE CU ADEVĂRAT NECESARE?


Faptul că asiaticii au spus că ar fi mai direcți decât americanii în efortul de a rezolva
probleme nu este o lovitură devastatoare la adresa teoriei lui Ting-Toomey. Acesta este numai un
studiu care se concentrează asupra unui singur tip de conflict, măsurând intenții declarate în
detrimentul comportamentului concret. Alte studii au confirmat faptul că persoanele care provin
din culturi slab dependente de context folosesc strategiile rezolvării de probleme în relațiile lor
reale mai mult decât persoanele care provin din culturi cu profundă dependență de context [7].
Însă o altă descoperire în studiul lui Ting-Toomey despre cele cinci culturi ne face să ne oprim și
să ne gândim înainte de-a accepta necritic progresia propusă de ea de la tipul de cultură la
preocuparea pentru salvarea aparențelor și la stilul de gestionare a conflictelor.
Ting-Toomey raportează că a existat o suprapunere de 38% între tipul de cultură și
preocuparea pentru salvarea aparențelor. Cu alte cuvinte, o dată ce știai dacă studenții sunt din
Japonia, Coreea de Sud, China, Taiwan sau Statele Unite puteai explica mai mult de o treime din
351

variația atitudinilor lor față de întreținerea aparențelor. În științele sociale, aceasta este o
predicție bună.
Ting-Toomey raportează de asemenea o suprapunere de 58% între tipul de cultură și
stilul de gestionare a conflictelor. Adică, o dată ce știai din ce țări provin studenții respectivi,
puteai explica mai mult de o jumătate din orice variație în ceea ce spuneau aceștia ca ar face
pentru a gestiona conflictul respectiv. Astfel, Ting-Toomey a descoperit ce preconizator fantastic
de puternic al intențiilor comportamentale este cultura.
Însă observați că sfera culturală a fost un predictor mult mai bun al stilurilor de
gestionare a conflictelor decât al preocupărilor legate de salvarea aparențelor. Dacă descoperirile
acestui studiu respectă fidel realitatea interculturală, pare să nu fie nevoie să recurgem la
conceptul de „aparență” pentru a explica efectele culturii asupra stilurilor de gestionare a
conflictelor. Dacă punem în ecuație întrebări legate de preocuparea pentru salvarea aparențelor,
nu facem decât să devenim mai derutați, în loc să ne clarificăm înțelegerea în ce privește
conflictul intercultural.
Una dintre cele cinci condiții ale unei teorii științifice bune este aceea că trebuie să fie pe
cât de simplă este posibil (vezi Capitolul 3). Dacă două teorii par să ofere explicații la fel de
valide ale lumii, legea parcimoniei ne îndrumă să o acceptăm pe cea mai puțin complicată.
Teoria negocierii a Stellei Ting-Toomey folosește preocupările și nevoile de salvare a
aparențelor pentru a forma o legătură explicativă între cultură și gestionarea conflictelor:
Tipul de cultură → Tipul de întreținere → Tipul de gestionare
Însă, dacă putem ignora chestiunile legate de aparențe și totuși putem prevedea și explica
stilul soluționării conflictelor din cultură ca și (dacă nu mai bine decât) atunci când am luat în
calcul aparențele, un model mai simplu este preferabil:
Tipul de cultură → Tipul de gestionare
Acestea fiind zise, trebuie să vă rog să luați în calcul posibilitatea ca întreaga mea critică
până în acest moment să fie un caz de supra-îndemânare empirică. Rareori un studiu descriptiv
de aceste dimensiuni înaintează fără un impuls, iar natura interculturală a acestui studiu l-a
complicat enorm. Ting-Toomey este prima care admite probleme procedurale care puteau face ca
rezultatele studiului său să fie viciate. De pildă, chestionarul pe o foaie albă cu un creion despre
soluționarea conflictelor este o construcție vestică. O traducere atentă nu va modifica valorile
vestice care se furișează automat în întrebările chestionarului. E posibil ca cele cinci stiluri
discrete de gestionare a conflictelor pe care le eșantionează să nu ofere respondenților estici
șansa să bifeze ceea ce ar face într-o situație reală, în locul uneia ipotetice.
Interesul lui Ting-Toomey pentru problemele legate de aparențe se înradacinează într-o
lungă tradiție de cercetare preocupată de rușine, imagine, reputație și statut. Am văzut deja că ea
construiește pe teoria lui Brown și Levinson despre politețe. Lucrând din perspectiva
interacționsimului simblic, sociologul Erving Goffman este celebru pentru relatările sale despre
comportamentul din culise în locuri publice cum ar fi restaurantele sau spitalele de boli mentale.
Studiile sale etnografice sugerează muncitorilor să renunțe la măști atunci când pășesc pe ușa
unui loc care este numai al lor. Citați în introducerea la această secțiune, cercetătorii
interculturali Gerry Philipsen și Donal Carbaugh ne-ar aduce aminte că sfera culturii este o
problemă de interpretări comune. Atunci când o varietate de persoane din culturi colectiviste
vorbesc despre aparențe și conflicte la unison, ar trebui să îi ascultăm.
Analiza Stellei Ting-Toomey a celor patru feluri de aparențe este o încercare de
sistematizare a ceea ce auzise. Descrierea sa a elementelor esențiale ale preocupărilor și nevoilor
legate de salvarea aparențelor sunt adesea o fațetă ignorată în societățile vestice a întreținerii
352

relațiilor, care ne poate îmbogăți sensibilitatea interculturală. Oameni din toată lumea au răspuns
deja la întrebarea: Este aparența o necesitate? Acum, Ting-Toomey și alții trebuie să înțeleagă
cum funcționează ea și ce practici concrete folosesc oamenii pentru a o restaura și a o oferi în
toiul conflictelor.

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Sunt cetățenii din Mexic crescuți într-o cultură individualistă, cu slabă dependență de context
sau într-o cultura colectivistă, cu profundă dependență de context? Cum v-ați hotărât? Ce țară ar
fi dificil de clasificat după părerea dumneavoastră,?
2. Vă puteți imagina o cultură colectivistă cu slabă dependență de context? De ce da sau de ce
nu?
3. Cum ați răspunde problemei legate de acel membru al unui grup care a realizat munca de
calitate inferioară? Credeți că răspunsul dumneavoastră se bazează pe factori culturali? Legați de
gen? De istoricul familiei dumneavoastră? De istoria personală?
4. Teoria negocierii aparențelor consideră că rezolvarea de probleme este stilul tipic de
soluționare a conflictelor într-o societate individualistă. Dat fiind faptul că rezolvarea de
probleme se bazează pe preocupări reciproce legate de aparențe, de ce să nu anticipăm că stilul
este mai tipic pentru o societate colectivistă?

NOTE
[1] Stella Ting-Toomey, "Face and Facework: An Introduction," in The Challenge of Facework,
Stella Ting-Toomey (editor), SUNY, Albany, N. Y., 1994, p. 1.
[2] Penelope Brown și Stephen Levinson, "Universals in Language Usage: Politeness
Phenomenon," in Questions and Politeness: Strategies in Social Interaction Esther N. Goody
(editor), Cambridge University, Cambridge, Eng., 1978, p. 66.
[3] L. Yutang, My Country and My People, John Day, Taipai, Republic of China, 1968, p. 199.
[4] Stella Ting-Toomey, "Intercultural Conflict Styles: A Face-Negotiation Theory," in Theories
in Intercultural Communication, Young Yun Kim și William Gudykunst (editori), Sage,
Newbury Park, Calif., 1988, p. 215.
[5] Brown și Levinson, p. 66.
[6] Stella Ting-Toomey și Beth-Ann Cocroft, "Face and Facework: Theoretical and Research
Issues," Challenge of Facework, p. 310.
[7] Vezi, de exemplu, Elisabeth G. Chua și William B. Gudykunst, "Conflict Resolution Styles in
Low- and High-Context Cultures," Communication Research Reports, Vol. 4, 1987, pp. 32-37.
353

CAPITOLUL 33. TEORIA CODURILOR DE EXPRIMARE


(Etnografia comunicării) a lui Gerry Philipsen

După trei ani în care am făcut parte din personalul unei organizații pentru tineret, mi-am
dat demisia pentru a urma un program de doctorat cu frecvență în comunicare la Universitatea
Northwestern. Gerry Philipsen era unul dintre colegii mei. După ce am încheiat partea de cursuri
aferentă programului doctoral, piața de muncă era restrânsă; m-am simțit norocos să primesc o
ofertă de a preda la Wheaton College. Puțin mai târziu am aflat că Gerry lucra cu tinerii în partea
de sud a orașului Chicago. Îmi amintesc că m-am gândit că în timp ce cariera mea făcea
progrese, Gerry dădea înapoi. Cât de mult m-am înșelat. Cum au dovedit curând articolele din
Quarterly Journal of Speech, Gerry Philipsen făcea etnografie [1].
În Capitolul 1 am prezentat etnografia ca pe o metodă de cercetare care premiază
descoperirea înțelesurilor pe care oamenii le împărtășesc în interiorul unei culturi date. Este, de
pildă, abordarea unui interacționist simbolic care observă în timp ce participă la viața comunității
(vezi Capitolul 7). Am văzut deja rezultate ale cercetării etnografice realizate într-un mediu
organizațional (vezi Capitolul 21). Analiza lui Pacanowsky a culturii corporative unice de la W.
L. Gore și asociații ilustrează teza antropologului Clifford Geertz potrivit căreia etnografia „nu
este o știință experimentală în căutare de legi, ci o știință interpretativă în căutare de înțelesuri”
[2].
În timp ce studia la Northwestern, Philipsen a citit un articol al antropologului și
lingvistului Dell Hymes de la Universitatea din Virginia, „Etnografia comunicării”. Hymes
solicita un studiu „cu picioarele pe pământ” al marii varietăți de practici comunicaționale din
întreaga lume [3]. Philipsen s-a hotărât să înceapă în comunitatea din Chicago unde lucra, un loc
pe care l-a poreclit „Teamsterville”, întrucât șofatul pe camion era slujba tipică a bărbaților din
comunitatea respectivă. Timp de trei ani, Philipsen a vorbit cu copii la colț de stradă, cu femei pe
veranda din fața caselor, cu bărbați în baruri marginale și cu toți cei din centrul de plasament
unde lucra pentru a putea descrie codurile de exprimare ale rezidenților din Teamsterville. Prin
cod de exprimare Philipsen înțelege „un sistem de simboluri și înțelesuri, premise și reguli
construite social care aparține conduitei comunicaționale” [4].
Deși persoanele din Teamsterville vorbeau limba engleză, Philipsen a observat că întregul
lor model al comunicării era radical diferit de codul de exprimare pe care îl cunoștea și îl auzea
practicat în cadrul propriei sale familii, de prietenii lui de la școală și în cadrul multor emisiuni
de dezbateri difuzate la radio și la TV. Contrastul puternic reliefat l-a motivat să desfășoare un al
doilea studiu etnografic pe durata mai multor ani, care a început când preda comunicarea la
Universitatea din California la Santa Barbara și a continuat când s-a mutat la Universitatea din
Washington. Deși cei mai mulți dintre „informatorii săi culturali” erau din Santa Barbara sau din
Seattle, comunitatea codurilor de exprimare din care aceștia erau aleși nu se limitează la coasta
de vest a Statelor Unite. El i-a numit „Nacirema” (cuvântul american citit de la dreapta la
stânga), deoarece modul lor de folosire a limbii era inteligibil și era practicat de o majoritate de
americani. Pentru mulți care citesc acest capitol, „Nacirema suntem noi”.
Philipsen arată cum codul de exprimare Nacirema este limpede în modelele de
comunicare folosite de două femei din Seattle, însă modelele comunicaționale pe care el și
studenta Tamar Katriel le-au schițat sunt construite pe o bază de cercetare mult mai
cuprinzătoare. Tot așa cum reperele culturale ies la iveală treptat pentru etnograf, trăsăturile
definitorii ale codului Nacirema vor deveni mai clare pe măsură ce citiți restul capitolului. Însă
354

pentru început, o trăsătură caracteristică a codului respectiv de exprimare este preocuparea


pentru metacomunicare – discursul lor despre discurs [6].
Așa cum intenționa Philipsen, studiile etnografice Teamsterville și Nacirema au oferit
informații comparate bogate despre două culturi diferite. Însă el dorea de asemenea să treacă
dincolo de simpla descriere a unor practici locale interesante. Scopul lui suprem era să dezvolte o
teorie generală care să surprindă relația dintre comunicare și cultură. O astfel de teorie ar
îndruma cercetătorii și profesioniștii în probleme legate de cultură să știe ce să caute și ar oferi
indicii despre cum să se interpreteze modalitățile în care vorbesc oamenii.
Pe baza sugestiei lui Dell Hymes, Philipsen s-a referit mai întâi la teoria lui în curs de
apariție în termeni de „etnografie a comunicării”. El a descoperit, însă, că mulți oameni nu pot
depăși ideea potrivit căreia etnografia este pur și simplu o metodă de cercetare, așa că acum că
teoria lui a înaintat de la descriere la explicație și predicție, Philipsen își numește lucrarea „teoria
codurilor de exprimare”. Concret, teoria caută să răspundă la întrebări legate de existența
codurilor de exprimare, de substanța lor, de modul în care pot fi descoperite și de impactul lor
asupra oamenilor dintr-o cultură.
Philipsen esențializează miezul teoriei sale a codurilor de exprimare în cinci propoziții
generale parafrazate mai jos. El speră, totuși, că prezentarea lor se poate împleti cu povestea
muncii sale pe teren și cu contribuțiile altor specialiști care au stimulat dezvoltarea conceptuală a
teoriei. Am încercat să surprind amestecul narativ în cadrul spațiului limitat al acestui capitol.

DEOSEBIREA CODURILOR DE EXPRIMARE


Propoziția 1: Oriunde există o cultură deosebită, se poate găsi un cod de exprimare deosebit.
Philipsen îl descrie pe etnograful comunicării ca pe un „naturalist care privește, ascultă și
înregistrează comportamentul comunicațional în mediul său natural” [7]. Când a pătruns în
lumea etnică a clasei muncitoare din Teamsterville, Philipsen a descoperit modele de vorbire
care îi sunau ciudat. După multe luni petrecute în comunitatea respectivă, nu a mai fost la fel de
șocat de pronunția și gramatica ce îl caracteriza pe maiorul Richard J. Daley, aflat atunci în
Chicago, pe cât fusese de șocat de practica „insuflării unui interes localizat în fiecare
conversație” [8]. El a înțeles că locuitorii din Teamsterville spun puține lucruri până când li se
confirmă naționalitatea, etnia, statutul social și locul de rezidență al persoanei cu care stau de
vorbă. Cele mai multe conversații încep (și deseori se încheie) cu întrebarea: „De unde ești și ce
naționalitate ai?”
Philipsen a descoperit treptat că discuția despre „loc” este înrudită cu chestiunea dacă sau
nu o persoană e „din cartier”. Această preocupare nu era pur și simplu o problemă de localizare
fizică. Dacă sau nu o persoană se dovedea a fi „de pe aici” era o chestiune de solidaritate
culturală. Spre deosebire de vecinătatea domnului Rogers, Teamsterville nu aprecia diversitatea.
Cum a auzit Philipsen când a intrat prima dată într-o tavernă: „Nu vrem arțăgoși pe-aici”.
În timp ce Philipsen a descoperit că discuțiile din Teamsterville sunt ornamentate cu
asigurări în privința împărtășirii acelorași locuri între cei din cartier, el a descoperit că vorbirea în
cultura Nacirema este o modalitate de-a exprima și celebra unicitatea psihologică. Cina este un
eveniment comunicațional la care fiecare membru al familiei este încurajat să-și spună cuvântul.
Fiecare are „ceva cu care contribuie” și ideile fiecărei persoane sunt tratate ca „valabile în mod
unic”.
În Teamsterville, copiii „trebuie să fie văzuți, nu auziți”. Printre Nacirema, însă, ar fi o
greșeală să încerci să ții un copil în tăcere la masă. Comunicarea este calea prin care copiii
generează „o imagine de sine pozitivă”, o modalitate de „a avea o părere bună despre ei înșiși”.
355

Prin vorbire, membrii familiei „își pot manifesta egalitatea și demonstra că dau foarte puțină
importanta diferențelor de statut – practici și convingeri care l-ar nedumeri și ofensa pe
rezidentul real al lui Teamsterville” [9].
Philipsen a crescut într-o comunitate de expresivitate în cea mai mare parte de tip
Nacirema, însă până la cercetarea sa din Teamsterville, nu se gândise la comunicarea din familia
lui ca la o practică culturală specifică. Calitatea sa de la sine înțeleasă ilustrează proverbul
răspândit printre etnografi: „Nu știm cine a descoperit apa, dar suntem destul de siguri că nu
peștii”.
Diferența enormă dintre comunicarea în Teamsterville și modul în care vorbesc Nacirema
l-a determinat pe Philipsen să formuleze prima propoziție a teoriei codului de exprimare. Pentru
cei care doresc dovezi în plus în privința faptului că diferitele culturi au coduri de exprimare
distincte, Philipsen și Donal Carbaugh, un fost student al lui Philipsen care acum predă la
Universitatea din Massachusetts au reunit o bibliografie de studii etnografice ale comunicării în
diferite culturi. Ei au găsit 250 de aspecte care confirmă faptul că procesul comunicării este o
activitate radical legată de cultură [10].

SUBSTANȚA CODURILOR DE EXPRIMARE


Propoziția 2: Un cod de vorbire presupune o psihologie, o sociologie și o retorică cultural
distinctive.
Cu această propoziție, Philipsen face un pas înapoi față de relativismul cultural care
caracterizează majoritatea etnografilor. El continuă să-și mențină convingerea că fiecare cultură
deține propriul său cod de exprimare unic; nu e niciun pericol să confundăm o discuție Nacirema
despre însemnătatea personală cu o conversație din Teamsterville despre solidaritatea de cartier.
Însă a doua sa propoziție afirmă că oricare ar fi cultura, codul de exprimare dezvăluie atât
structuri ale sinelui și societății, cât și acțiune strategică. Codul din Teamsterville în privința
momentelor potrivite pentru a vorbi și a celor în care e mai bine să păstrezi tăcerea ilustrează trei
funcții ale vieții sociale.
Psihologia. Potrivit lui Philipsen, fiecare cod de exprimare „tematizează” natura
indivizilor într-un mod specific. Codul din Teamsterville definește oamenii ca fiind o boccea de
roluri sociale. În codul Nacirema, însă, individul este conceptualizat ca fiind unic – cineva a
cărui esența se definește din interior înspre afară.
Sociologia. Philipsen scrie că „un cod de exprimare oferă un sistem de răspunsuri despre
ce legături între sine și ceilalți pot fi căutate în mod legitim și ce resurse simbolice pot fi
implicate legitim și eficient în căutarea legăturilor respective” [11]. Bărbații din Teamsterville își
măsoară valoarea relativă cu ajutorul stilului de exprimare care se potrivește cu vecinătatea
respectivă. Ei îi respectă și îi disprețuiesc pe rezidenții din clasa de mijloc din partea de nord a
orașului care vorbesc limba engleză standard. Pe de altă parte, sunt convinși de capacitatea lor
percepută de a vorbi mai bine decât cei pe care îi numesc „țărănoi mexicani și africani” din clasa
inferioară. În interiorul comunității, bărbații vorbesc în același fel. Orice încercare ar face un
bărbat să-și „îmbunătățească” vorbirea ar fi privită ca un act de neloialitate și l-ar înstrăina de
prietenii săi.
Potrivit codului nescris din Teamsterville, vorbirea nu este o resursă valoroasă în
relaționarea cu oamenii cu un statut social inferior: neveste, copii sau persoane din afara
cartierului care se află mai jos în ierarhia socială. Nici nu este o resursă în întâlnirile cu șefii,
persoanele oficiale din oraș sau alții, veniți din afară, aflați în poziții sus-puse. În cazurile în care
acest lucru este necesar, un bărbat recurge la legăturile personale cu un intermediar sus-pus care
356

îi va susține cazul. Vorbirea este rezervată relațiilor simetrice între oameni care se potrivesc în
privința vârstei, sexului, etniei, statutului ocupațional și localizării în cartier. Cuvintele curg cu
ușurință între prieteni.
Retorica. Philipsen folosește termenul de retorică în sensul dublu de „descoperire a
adevărului” și de „apel persuasiv”. Ambele concepte se întâlnesc în modul în care bărbații tineri
și adulți din Teamsterville vorbesc despre femei. A pune sub semnul întrebării igiena personală
sau puritatea sexuală a nevestei, mamei sau surorii unui bărbat înseamnă să atentezi la onoarea
lui. Onoarea este un cod care acordă însemnătate unui individ în baza aderării acestuia la valorile
comunității. Limbajul de pe străzile orașului Teamsterville clarifică faptul că identitatea socială a
unui bărbat este puternic influențată de femeile cu care se înrudește prin sânge sau căsătorie:
„Dacă ea este tolerantă din punct de vedere sexual, vorbește prea mult sau are lipsuri în ce
privește înfățișarea personală, oricare dintre acestea se reflectă direct asupra bărbatului și astfel,
la rândul său, îi afectează direct onoarea” [12].
În schimb, Philipsen a descoperit ca un cod verbalizat al demnității stăpânește printre
Nacirema. Demnitatea se referă la valoarea deținută de un individ în virtutea faptului că este o
ființă umană. „Discursul exprimat într-un cod al demnității prejudiciază vorbirea – și ascultarea
sa – în favoarea tratării indivizilor în termeni de «umanitate intrinsecă» deposedată de toate
rolurile sau normele impuse social” [13]. În cadrul unui cod al demnității, comunicarea este o
resursă cu ajutorul căreia se stabilește unicitatea unui individ. Experienței personale i se dă o
greutate morală mai mare decât argumentării logice sau apelului la autoritate. Carl Rogers a dat
voce idealului său Nacirema atunci când a scris: „Nici Biblia și nici profeții – nici Freud și nici
cercetarea – nici revelațiile lui Dumnezeu și nici omul – nu pot avea prioritate față de experiența
mea directă” [14].
Philipsen folosește termenul de cod în loc de lege pentru a indica faptul că forța codurilor
de exprimare este penetrantă, însă nu copleșitoare. El a descoperit că indivizii din ambele culturi
Teamsterville și Nacirema au fost capabili să reziste criticilor severe conținute în codurile lor
respective. El crede că acest lucru este adevărat în privința tuturor codurilor de exprimare:
A spune că vorbirea este structurată nu înseamnă a spune că este absolut determinată. Este
modelată, însă în feluri pe care creatorii săi le pot împiedica, provoca și revizui. Regulile sale sunt
încălcate, noi reguli și înțelesuri se creează, iar jocul este pus în structura tot așa cum structura e
pusă în joc. [15]

ÎNȚELESUL COMUNICĂRII
Propoziția 3: Semnificația comunicării depinde de codurile de exprimare întrebuințate de cei care
vorbesc și de cei care ascultă pentru a-și crea și interpreta comunicarea.
Propoziția 3 poate fi privită ca o prelungire spre codul de exprimare al lui Philipsen a
maximei lui I. A. Richards potrivit căreia înțelesurile nu se află în cuvinte, ci în oameni (vezi
Capitolul 5). Dacă vrem să înțelegem însemnătatea unor practici de exprimare ieșite din comun
într-o cultură, trebuie să ascultam modul în care oamenii vorbesc despre ea și îi răspund.
Nicio practică comunicațională nu este mai importantă printre Nacirema decât modul în
care folosesc cuvântul comunicare. Philipsen și Tamar Katriel au arătat că Nacirema folosesc
acest cuvânt cheie ca pe o modalitate prescurtată de a se referi la „vorbirea apropiată, deschisă,
de susținere” [16]. Aceste trei dimensiuni despart comunicarea de vorbirea pe care informatorii
lor au destituit-o ca fiind „simplă comunicare”, „pălăvrăgeală” sau „discuție normală despre
lucruri fără însemnătate”.
357

Relațiile apropiate contrastează cu afilierile distante, în care ceilalți sunt „ținuți la


distanță de o lungime de braț”.
Relațiile deschise în care părțile ascultă și demonstrează disponibilitate de schimbare sunt
diferite de asocierile rutinizate în care oamenii stagnează.
Relațiile de susținere în care oamenii sunt cu totul „pentru” ceilalți stau în opoziție cu
interacțiunile neutre în care răspunsul pozitiv este condiționat.
Poate ca ați observat nu prea subtila mea tranziție de la o descriere a comunicării la o
discuție despre relații. Philipsen și Katriel spun că vorbitorii de Nacirema folosesc cele două
cuvinte aproape în același sens. În termeni burkeeni (vezi Capitolul 24), când nu sunt calificate
de adjectivul ocazional, comunicarea și relațiile sunt „termenii pozitivi” ai comunității Nacirema.
Referința la sine are același statut sacru.
Deși oamenii din Teamsterville cunosc și folosesc accidental termenul comunicare, el nu
deține nimic din potența pe care o are pentru Nacirema. Dimpotrivă, pentru un bărbat din
Teamsterville implicat într-o relație asimetrică, comunicarea este considerată o acțiune
nebărbătească. Philipsen a descoperit pentru prima dată această parte a codului de exprimare din
Teamsterville prin intermediul muncii sale cu tinerii din centrul de plasament. El își amintește cu
tristețe: „Când vorbeam cu băieții neascultători din Teamsterville pentru a-i disciplina, am fost
judecat ca nefiind bărbat de către aceștia deoarece, în astfel de împrejurări, vorbeam” [17].
Indivizi se așteptau în mod „firesc” de la acest bărbat mai în vârstă să-și folosească puterea sau
forța fizică pentru a-i ține în frâu. Erau derutați atunci când Philipsen, consecvent codului său de
exprimare Nacirema, a stat jos cu ei de vorbă ca să „dea de capăt situației”. Singura explicație
care avea sens pentru ei era că omul care-i conducea e homosexual. Abia mult mai târziu i-a
ajuns lui Philipsen concluzia lor la urechi.
Situația dificilă a lui Philipsen oferă un exemplu clasic de probleme care pot apărea
atunci când două coduri de exprimare intră pe nesimțite în conflict. Elaborarea sa a propoziției 3
subliniază ceea ce Pearce și Cronen spun în teoria gestionarii coordonate a înțelesurilor (vezi
Capitolul 6), și anume ca înțelesul unui act de vorbire este mereu o funcție a culturii. Philipsen
scrie:
Când oamenii vorbesc, ei înțeleg că fac ceva, iar când alți oameni au experiența vorbirii noastre,
ei înțeleg că realizăm un fel de acțiune. Un cod de exprimare este resursa pe care oamenii o
desfășoară pentru acea înțelegere sau interpretare. [18]

AȘEZAREA CODURILOR DE EXPRIMARE


Propoziția 4: Termenii, regulile și premisele unui cod de exprimare sunt inextricabil țesute în
vorbirea însăși.
Cum putem depista codul de exprimare al unei culturi date – a noastră sau a oricui
altcuiva? Analizând comunicarea în limba maternă. Philipsen este convins că toate codurile de
exprimare sunt expuse public atunci când oamenii vorbesc. Ele sunt deschise cercetării
îndeaproape de către oricine e interesat să arunce o privire. Propoziția 4 sugerează că lucrurile nu
ar putea sta altfel.
Dell Hymes recomandă să începem prin a ne uita la modele care arată cine vorbește cu
cine, în ce context, cu ce scop și despre ce subiecte. Acest cadru de cercetare a fost primul care l-
a ajutat pe Philipsen să observe importanța „locului” unui bărbat atunci când bărbații vorbeau
unii cu alții în barurile din Teamsterville. Hymes sugerează de asemenea că o bună modalitate de
a ajunge la înțelesul evenimentelor comunicaționale este prin examinarea cuvintelor pe care
oamenii le folosesc pentru a le numi. De exemplu, Tamar Katriel a folosit această tehnică
358

etnografică atunci când s-a întors în Israelul natal și-a analizat un stil deosebit de vorbire pe care
evreii din Israel îl numesc dugri [19]. Este o formă necioplită de vorbire directă bazată pe
presupunerea că cealaltă persoană dorește ce e mai bun pentru comunitate și este capabilă să se
confrunte cu criticismul. („O să spun în stil dugri, nu-mi place ce faci.”)
Philipsen se concentrează asupra a trei forme culturale extrem de structurate care adesea
expun semnificația culturală a simbolurilor și înțelesurilor, premiselor și regulilor care ar putea fi
inaccesibile într-o conversație normală:
1. Miturile culturale sunt narațiuni care surprind imaginația oamenilor și oferă resurse
pentru interpretarea și relatarea propriilor povești într-un mod care are sens pentru ei și pentru
alții. De pildă, Philipsen analizează dialogul din Kramer versus Kramer, un film care a câștigat
premiul Academiei pentru cel mai bun film în 1979. În rolul Joannei Kramer, o femeie care își
părăsește soțul și copilul, actrița Meryl Streep articulează rațiunea Nacirema a supremei valori a
comunicării apropiate, deschise, de susținere în căutarea propriei identități și a relațiilor intime
[20].
2. Dramele sociale sunt confruntările publice în care una dintre părți invocă o regulă
morală pentru a provoca conduita altei părți. Răspunsul din partea persoanei criticate oferă o
modalitate de testare și de validare a legitimității „lecțiilor de viață” conținute într-un cod de
exprimare particular. Philipsen analizează replica răposatului maior Daley în consiliul orășenesc
la acuzația de nepotism – în acest caz, desemnarea fiului celui mai bun prieten al său într-o
poziție politică [21]. După toate relatările, Daley a luat o atitudine războinică. Cei mai mulți
reporteri au privit comunicarea sa ca pe o diatribă irațională, totuși apelul său la loc, onoare și
roluri tradiționale de gen a rezonat cu valorile din Teamsterville. Când Philipsen a întrebat
oamenii din cartier dacă a fost corect ca Daley să-și favorizeze prietenii, aceștia au răspuns: „Pe
cine să fi numit în funcție, pe dușmani?”
3. Ritualurile totemice implică o reprezentație atentă a unei secvențe de acțiuni care
omagiază un obiect sacru. Philipsen și Katriel au identificat un „ritual comunicațional” printre
Nacirema care onorează trinitatea sacră a sinelui, comunicării și relațiilor [22]. Adesea cunoscut
sub numele de „vorbire bună”, ritualul totemic are loc acolo unde ambele părți pot fi total
cufundate una în cealaltă, un context care își permite intimitatea auditivă. Pentru a participa,
părțile trebuie să fie dispuse să se gândească la problema la care lucrează celălalt ca la o formă a
propriei probleme. Subiectul este adesea o variație pe tema cum să fii un „sine” unic,
independent, totuși să primești validare din partea persoanelor apropiate. Scopul ritualului nu
este rezolvarea de probleme per se. Mai degrabă, oamenii se strâng împreună pentru a-și exprima
individualitatea, a-și afirma reciproc identitatea și a avea experiența intimității.
Ritualul comunicării urmează o secvență tipică: (1) Inițierea – un prieten dă voce unei
nevoi de a rezolva o problemă interpersonală; (2) Recunoașterea – confidentul validează
importanța chestiunii prin disponibilitatea de-a „sta jos și discuta problema”; (3) Negocierea –
prietenul se dezvăluie, confidentul ascultă într-un mod empatic, fără să judece, iar prietenul arată
în schimb deschidere față de feedback și față de schimbare; (4) Reafirmarea – atât prietenul cât și
confidentul încearcă să minimizeze perspectivele diferite și își reiterează aprecierea și
devotamentul reciproc. Îndeplinind corect ritualul, ambele părți celebrează principiul central al
codului Nacirema: „Oricare ar fi problema, comunicarea este răspunsul”.

FORȚA DISCURSIVĂ A CODURILOR DE EXPRIMARE


359

Propoziția 5: Folosirea artistică a unui cod de exprimare comun este condiția suficientă pentru
prevederea, explicarea și controlarea formei de discurs despre inteligibilitate, prudență și
moralitate a conduitei comunicaționale.
Îl ajută cunoașterea codurilor de exprimare ale persoanelor într-o situație dată pe un
observator sau pe un participant să prevadă sau să controleze ceea ce vor spune alții și cum vor
interpreta aceștia ceea ce se spune? Philipsen crede că da. Este important, însă, să înțelegem clar
ceea ce Philipsen nu spune.
Să presupunem că Philipsen lucrează din nou cu tinerii și acum știe codul despre
momentul când un bărbat din Teamsterville trebuie să vorbească. Propoziția 5 nu pretinde că el
ar trebui sau ar putea să țina un tânăr neascultător în frâu cu o lovitură după cap. Teoria codurilor
de exprimare are de-a face cu un singur tip de comportament uman – actele de vorbire. Nici nu
pretinde că tații din căminele Nacirema își vor încuraja întotdeauna copiii să vorbească la cină.
Așa cum am văzut sub propoziția 2, chiar atunci când oamenii dau voce unui cod de exprimare,
ei încă dețin puterea, și uneori dorința de a-i rezista. Poate că tatăl a avut o zi proastă și vrea
puțină liniște și pace. Propoziția 5 nu sugerează însă că prin folosirea atentă a codurilor de
exprimare comune participanți pot ghida meta-comunicarea – vorbirea despre vorbire. Aceasta
nu este o problemă minoră.
Exemplul tatălui la masa de cină ne poate ajuta să vedem cum ar putea funcționa
predicția și controlul. Să presupunem că un tată Nacirema bombăne către copiii săi să termine de
mâncat fără să mai spună vreun cuvânt. În măsura în care înțelegem codul exprimării familiei
respective, putem prevedea cu încredere că majoritatea copiii săi vor spune că această solicitare
este incorectă, iar soția sa va obiecta față de comportamentul său verbal. Cât despre controlul
măiestrit, ea ar putea alege să continue chestiunea în privat așa încât soțul ei să păstreze
aparențele în față copiilor. Ea și-ar putea de asemenea lega obiecțiile de valori comune. („Dacă
nu comunici cu toți copiii tăi, ei vor crește înverșunați și vor sfârși prin a nu le plăcea de tine.”)
În acest mod ea ar atinge probleme pe care soțul ei le-ar recunoaște ca legitime și ar stabili
agenda morală pentru restul discuției în ce privește modul în care tatăl vorbește cu copiii.
Exemplul cu cina pe care l-am schițat se bazează pe un incident real discutat de Philipsen
[23]. El îl folosește pentru a demonstra forța retorică a apelului la coduri de exprimare
împărtășite. În timp ce amploarea propoziției 5 este limitată la meta-comunicare, a vorbi despre
claritate, adecvare și despre etica comunicării unei persoane constituie trăsături importante ale
vieții de fiecare zi. În dialectul local al comunității Nacirema: „Este o chestie importantă”. Pentru
cei care studiază comunicarea, e și mai importantă.

COMENTARII CRITICE: DIFERITE CODURI DE EXPRIMARE ÎN TEORIA


COMUNICĂRII
Unuia dintre profesorii mei favoriți din timpul doctoratului îi plăcea să spună: „Într-o
chestiune știi că te afli în locul nepotrivit dacă nu ești bine fript pe toate părțile”.
Cei mai mulți etnografi aplaudă devotamentul lui Philipsen față de observarea
participativă pe termen lung, însă critică eforturile sale de generalizare între culturi. Garantat, el
nu reduce variația culturală la o singură problemă, așa cum procedează Ting-Toomey și alții cu
dichotomiile individualist/ slab dependent de context – colectivist/ profund dependent de context
(vezi Capitolul 32). Criticii lui Philipsen dau îndărăt, însă, atunci când el vorbește despre
explicație, predicție și control – scopurile tradiționale ale științei. Orice teorie care adoptă aceste
obiective, oricât ar fi de limitată ca întindere, îi izbește ca având un caracter reducționist.
360

Teoreticienii care operează dintr-o perspectiva feministă, critică sau a studiilor culturale
(vezi Capitolele 35, 22 și respectiv 28) îl acuza pe Philipsen că tace și poate că este naiv în
privința relațiilor de putere. Descrierea sa a codului de exprimare Nacirema nu reușește să
demaște modelele dominarii, iar el nu vorbește pe față împotriva hegemoniei masculine din
Teamsterville. Mulți dintre acești teoreticieni manifestă suspiciune și față de ceea ce consideră că
reprezintă reificarea lui Philipsen a culturii. Deși Philipsen spune că oamenii nu sunt automate,
acești critici sunt preocupați că prin faptul că vorbește permanent despre cultura ca și cum ar fi
un lucru concret, el întărește credința în determinismul cultural.
Cum sunt instruit în tradiția empirică, mi-aș fi dorit puțin mai multă rigurozitate științifică
înaintea generalizărilor. Cercetarea fondată a lui Philipsen în Teamsterville este impresionantă;
studiul său Nacirema ridică o serie de întrebări. Care sunt granițele acestei comunități
lingvistice? Nu este un cerc vicios să identifici mai întâi o comunitate lingvistică dispersată pe
baza practicilor discursive comune și apoi să faci cercetare etnografică pentru a le determina
codul de exprimare? Reprezentau cele două femei informatoare cultura sau erau și ele, precum
Joanna Kramer, caricaturi aflate la trei deviații standard distanță față de normă? A insuflat limba
acestei comunități lingvistice atât de mult departamentelor academice de comunicare încât noi
specialiștii nu mai putem analiza obiectiv codul său?
Și mai ales, mi-aș dori puțin mai multe seturi de informații decât cele două pe care le
prezintă Philipsen. Codurile Teamsterville și Nacirema sunt atât de diametral opuse, încât este
tentant să împarți lumea în două mănunchiuri culturale:
Colectivist Individualist
Ierarhie Egalitate
Cod al onoarei Cod al demnității
Lumea bărbaților (Teamsterville) Lumea femeilor (Nacirema)
Cu siguranță, aceasta nu este intenția lui Philipsen, însă în lipsa unui exemplu de cultură
care să recurgă la ambele coloane, nu există dovezi în sens contrar.
Îngrijorările mele sunt minore în comparație cu ceea ce cred că a realizat Philipsen. El a
acceptat provocarea lui Dell Hymes și a devenit primul etnograf al comunicări din domeniul
nostru. A instruit un număr crescând de specialiști în cultură, inclusiv pe Tamar Katriel, Donal
Carbaugh, Kristine Fitch si Brad „J” Hall, care cu toții și-au realizat propriile studii etnografice.
De cea mai mare importanță pentru acest text, el a ridicat etnografia de la statutul său inițial, al
unei metode de cercetare rareori folosită la condiția sa prezentă, de perspectivă teoretică
incitantă. În lumina progresului deja realizat de Philipsen, sunt încrezător că propuneri viitoare și
dovezi în sprijinul cercetării sale vor urma.

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Cea mai mare parte a teoriei codurilor de exprimare se preocupă de comunicarea între culturi
în loc de cea interculturală. Care este diferența? Ce incidente descrise în capitol sunt exemple de
întâlniri interculturale?
2. Identificați cele trei propoziții ale teoriei care sugerează o abordare științifică a studiului
codurilor de exprimare.
3. Cei mai mulți specialiști încă se gândesc la lucrările lui Philipsen în termeni de etnografia
comunicării. De ce (nu) credeți că teoria codurilor de exprimare este un nume mai potrivit? De
ce ar constitui teoria identității sociale o opțiune validă?
4. Philipsen spune că modul de vorbire Nacirema este codul lingvistic dominant în Statele Unite.
Ce cercetare citată în acest capitol sprijină teza sa?
361

NOTE
[1] Gerry Philipsen, "Speaking 'Like a Man' in Teamsterville: Culture Patterns of Role
Enactment in an Urban Neighborhood," Quarterly Journal of Speech, Vol. 61, 1975, pp. 13-22;
Gerry Philipsen, "Places for Speaking in Teamsterville," Quarterly Journal of Speech, Vol. 62,
1976, pp. 15-25.
[2] Clifford Geertz, "Thick Description: Toward an Interpretive Theory of History," The
Interpretation of Culture [Interpretarea culturilor, Editura Tact, București, 2014], Basic Books,
New York, 1973, p. 5.
[3] Dell Hymes, "The Ethnography of Speaking," in T. Gladwin și W. C. Sturtevant (editori),
Anthropology and Human Behavior, Anthropological Society of Washington, Washington, D.
C., 1962, pp. 13-53.
[4] Gerry Philipsen, "A Theory of Speech Codes," in Developing Communication Theory, Gerry
Philipsen și Terrance Albrecht (editori), State University of New York, Albany, 1996, p. 126.
[5] Donal Carbaugh, "Deep Agony: 'Self' vs. 'Society' in a Donahue Discourse," Research on
Language and Social Interaction, Vol. 22, 1988/89, pp. 179-212.
[6] Tamar Katriel și Gerry Philipsen, "'What We Need Is Communication': Communication as a
Cultural Category in some American Speech," Communication Monographs, Vol. 48, 1981, pp.
302-317.
[7] Gerry Philipsen, Pseaking Culturally: Explorations in Social Communication, State
University of New York, Albany, 1992, p. 7.
[8] Ibid., p. 4.
[9] Ibid., p. 6.
[10] Gerry Philipsen și Donal Carbaugh, "A Bibliography of Fieldwork in Ethnography of
Communication," Language in Society, Vol. 15, 1986, pp. 387-398.
[11] Philipsen, "A Theory of Spech Codes," p. 139.
[12] Philipsen, Speaking Culturally, p. 110.
[13] Ibid., p. 113, citând P. Berger, B. Berger și H. Kellner, The Homeless Mind: Modernization
and Consciousness, Vintage, New York, 1973, p. 89.
[14] Carl Rogers, "This Is Me," in On Becoming a Person, Houghton Mifflin, Boston, 1961, p.
24.
[15] Philipsen, Speaking Culturally, p. 10.
[16] Ibid., p. 76. Vezi de asemenea Kartriel și Philipsen, "'What We Need is Communication'," p.
308.
[17] Philipsen, "A Theory of Speech Codes," p. 140.
[18] Ibid., p. 141.
[19] Tamar Katriel, Talking Straight: Dugri Speech in Israeli Sabra Culture, Cambridge
University, Cambridge, Eng., 1986.
[20] Philipsen, "Joanna Kramer's Identity Crisis," in Speaking Culturally, pp. 87-98.
[21] Philipsen, "Mayor Daley's Council Speech," in Speaking Culturally, pp. 43-61.
[22] Philipsen, Speaking Culturally, pp. 77-80.
[23] Philipsen, "A Theory of Speech Codes," p. 148.
362

GENUL ȘI COMUNICAREA

Cei mai mulți dintre noi cred că femeile și bărbații interacționează diferit. Când ne
gândim la diferențe (și cei mai mulți dintre noi ne gândim foarte mult la ele), de obicei apelăm la
informațiile bogate din viețile noastre pentru a ne construi mini-teoriile comunicării dintre
bărbați și femei.
De pildă, recent am stat de la 9 am la 4 pm într-o sală mare din tribunalul federal alături
de alți o sută de viitori jurați. Am intrat ca străini, însă pe la jumătatea dimineții femeile stăteau
în grupuri de trei până la șapte, absorbite în conversații vioaie. Toți bărbații stăteau singuri. M-
am gândit la acea diferență puternic reliefată pe când mergeam la cursul meu de comunicare
interpersonală. Trecând în revistă lista cu prezența, am realizat că 70% din studenții care au optat
pentru cursul respectiv erau femei. Invers, două treimi din cei care au optat pentru cursul meu de
retorică erau bărbați. Pe baza acestei experiențe personale limitate, m-am repezit să trag
concluzia că femeile vorbesc mai mult decât bărbații, iar scopul lor în comunicare este este
conectarea și nu persuasiunea.
Însă tratarea stereotipă a situațiilor este o afacere riscantă. Diferența dintre interesul
femeilor pentru intimitate și preocuparea bărbaților față de putere a rezistat bine cercetării atente
a specialiștilor în comunicare. Însă majoritatea studiilor despre diferențele de gen arată că
femeile vorbesc de fapt mai puțin decât bărbații în grupuri mixte.
Robin Lakoff, lingvist la Universitatea din California la Berkeley a fost printre primii
specialiști care au încercat să clasifice regularitățile vorbirii femeilor, care diferențiază „discursul
feminin” de cel „masculin” [1]. Ea susținea că în general conversația femeilor se caracterizează
prin:
1. Scuze („Îmi pare rău că nu știu să explic mai bine”).
2. Solicitări indirecte („E frig aici cu fereastra deschisă”).
3. Calificative („Câteodată mă gândesc că e destul de plictisitor să merg acolo”).
4. Comenzi politicoase („Îți mulțumesc că nu fumezi în mașină”).
5. Termeni exacți referitori la culoare („Este o frumoasă jachetă mov”).
7. Absența limbajului grosolan („O doamne, am uitat biletele acasă”).
8. Vorbesc mai puțin, ascultă mai mult.
Lakoff a tras concluzia că vorbirea femeilor este marcată de tatonări și de supunere. De
asemenea, s-a gândit că întreg conținutul vorbirii femeilor este banal.
Din păcate, concluziile lui Lakoff se bazau în esență pe reflecții personale și dovezi
anecdotice – cam la fel ca teoretizarea mea din tribunal și de la cursuri. După două decenii de
cercetare comparativă a stilurilor conversaționale ale bărbaților și femeilor, știm acum că
modelele diferențelor dintre genuri sunt mai complicate decât sugerase Lakoff inițial. Cercetarea
curentă îi temperează concluziile cu cel puțin trei avertismente:
1. Există mai multe asemănări decât deosebiri între bărbați și femei [2]. Dacă vă
spun că Pat vorbește repede, folosește cuvinte mari și susține contactul vizual – șansele
dumneavoastră să ghiciți dacă Pat e bărbat sau femeie sunt puțin mai mari decât 50/50%.
2. Există o mare variabilitate a stilului de comunicare între femei și bărbați.
Rezultatele obținute la inventarul rolurilor sexuale generat de psihologul Sandra Lipsitz Bem de
la Universitatea Stanford ilustrează această diversitate în interiorul grupurilor [3]. Bem le cere
oamenilor să se auto-evalueze în raport cu o serie de descripții legate de gen – multe înrudite cu
sfera comunicării. O persoană care marchează „am o voce joasă”, „abia aștept să alin sentimente
rănite” și „nu folosesc un limbaj denigrator” va obține un loc înalt în ierarhia feminității. O
363

persoană care marchează „exprim pozitivitate”, „îmi apăr convingerile” și „sunt gata să iau
poziție” va obține un loc înalt în ierarhia masculinității. Așa cum vă așteptați, bărbații au
înclinația să ocupe roluri sexuale masculine, iar femeile tind să ocupe roluri sexuale feminine,
însă rezultatele obținute din partea unui grup de persoane de același sex acoperă de regulă toate
posibilitățile. Uneori indivizii – bărbați sau femei – obțin rezultate mari pe ambele scări. Bem
consideră că această combinație este cea mai fericită în cazul ambelor grupuri și se referă la
acești oameni cu identitate mixtă în termeni de androgini. Evident, comunicarea legată de gen nu
este o propoziție de tipul ori-ori.
3. Sexul este un fapt; genul este o idee [4]. În cadrul literaturii domeniului, termenii
legați de sex mascul și femelă sunt folosiți de regulă pentru a clasifica oamenii din punct de
vedere biologic, cum se procedează la Jocurile Olimpice – prin cromozomi și organe genitale. Pe
de altă parte, termenii de bărbați și femei sau masculin și feminin sunt de obicei implicați în
descrierea unei idei învățate și întărite cu ajutorul altora. Când uităm că noțiunea de gen este o
construcție umană, cădem în capcana de a ne gândi că există o categorie reală în natură numită
„bărbat” – un arhetip Clint Eastwood care fumează Marlboro, nu mănâncă plăcinte, nu plânge și
face „ce are de făcut”. Am complica eroarea dacă ne-am gândi la obiceiurile comunicaționale pe
care le-a enumerat Lakoff în termeni de atribute „feminine”. Sexul este un dat, însă negociem
sau descifrăm conceptele noastre despre gen împreună cu alții pe parcursul vieților noastre.
Ambele teorii discutate în această secțiune încearcă să identifice diferențele esențiale
dintre stilurile de comunicare masculine și feminine și să explice de ce aceste diferențe persistă.
Capitolul 34 prezintă teoria lui Deborah Tannen a stilurilor specifice genurilor (genolectelor),
care atribuie neînțelegerile dintre bărbați și femei faptului că vorbirea feminină se concentrează
asupra conexiunii, în timp ce bărbații comunică pentru a obține un statut și a-și menține
independența. Numele de „geno-lect” sau „dialecte de gen” reflectă convingerea lui Tannen
potrivit căreia conversațiile dintre bărbați și femei înseamnă comunicare între culturi. Atunci
când apar erori inevitabile, nimeni nu este vinovat în mod special.
Înrădăcinată în analiza feministă, versiunea lui Cheris Kramarae a teoriei grupului amuțit
consideră că vorbirea dintre bărbați și femei este un schimb inegal între cei care dețin puterea în
societate și cei care nu o dețin. Așa cum se discută în Capitolul 35, convingerea lui Kramarae
este că femeile sunt mai puțin elocvente decât bărbații în public pentru că termenii limbii noastre
și normele folosirii lor au fost concepute de către bărbați. Atât timp cât credem că întreaga
conversație feminină tatonează și că este banală, poziția dominantă a bărbaților este asigurată.
Însă așa cum bărbații au un interes legitim în accentuarea diferențelor dintre vorbirea masculină
și cea feminină, teoria grupului amuțit are o agendă reformatoare de contestare a părtinirii
masculine din limbă. Kramarae este convinsă că femeile vor deveni mai puțin amuțite, iar
controlul lor în ce privește propriile vieți va crește.

NOTE
[1] Robin Lakoff, Language and Women's Place, Harper & Row, New York, 1975.
[2] Carol Tarvis și Carole Wade, The Longest War: Sex Differences in Perspective, ediția a 2-a,
Hartcourt Brace Jovanovich, San Diego, 1984, pp. 37-78; vezi și Mary Stewart Van Leeuwen,
Gender & Grace, Inter-Varsity, Downers Grove, Ill., 1990, pp. 53-71.
[3] Sandra L. Bem, "Androgyny vs. the Tight Little Lives of Fluffy Women and Chesty Men,"
Psychology Today, Vol. 9, 1975, pp. 58-62.
[4] Cheris Kramarae,"Gender and Dominance," in Communication Yearbook 15, Staney Deetz
(editor), Sage, Newbury Park, Calif., 1992, pp. 469-474.
364

CAPITOLUL 34. STILURILE GENOLECTICE


ale lui Deborah Tannen

„Conversațiile dintre bărbați și femei înseamnă comunicare între culture” [1]. Această
afirmație simplă este premisa fundamentală a cărții lui Deborah Tannen, Pur și simplu nu
înțelegi, o carte care caută să explice de ce bărbații și femeile vorbesc adeseori despre lucruri
diferite în timp ce sunt convinși că vorbesc despre același lucru.
Tannen este profesoară de lingvistică la Universitatea Georgetown, iar specializarea ei în
cercetare constă în stilurile conversaționale – nu ceea ce spun oamenii, ci modul în care spun
lucrurile respective. În prima sa carte despre stilurile conversaționale, ea oferă o micro-analiză
conversației dintre șase prieteni vorbind unii cu alții în timpul unei cine de Ziua Recunoștinței,
desfășurate pe parcursul a două ore și jumătate [2].
Tannen începe acest studiu socio-lingvistic cu un citat din romanul lui E. M. Forster, O
călătorie în India: „O pauză în locul nepotrivit, o intonație prost înțeleasă și întreaga conversație
a luat-o pe arătură” [3]. Romanul lui Forster ilustrează modul în care oameni de bună credință
din culturi diferite își pot înțelege unii altora intențiile în mod radical greșit. Tannen trage
concluzia că neînțelegeri similare au loc mereu între femei și bărbați. Însă, efectul poate fi mai
insinuant, pentru că părțile nu realizează de obicei că se află într-o întâlnire între culturi. Cel
puțin atunci când trecem de o graniță geografică anticipăm nevoia de a depăși golurile din
comunicare. În conversațiile cu membrii sexului opus, observă Tannen, eșecul nostru de a
recunoaște stilurile conversaționale diferite ne poate pricinui mari necazuri. Majoritatea
bărbaților și femeilor nu pricep că „a-și discuta problemele până la capăt” unii cu alții va
înrăutăți lucrurile dacă modalitățile lor diferite de comunicare sunt cele care au creat inițial
problema.
Lucrările lui Tannen sunt pline de figuri de stil care subliniază natura reciproc străină a
stilurilor conversaționale masculine și feminine. Când compara stilurile băieților și fetelor din
clasa a II-a, simțea că se uită la discursurile a „două specii diferite”. De pildă, două fete pot să
stea confortabil față în față, purtând o conversație serioasă despre oameni pe care îi cunosc. Însă
când li s-a cerut băieților să vorbească despre „ceva serios”, au fost neastâmpărați, nu s-au uitat
deloc unii la alții, au sărit de la un subiect la altul și au vorbit despre jocuri și concursuri. Aceste
diferențe stilistice au ieșit la iveală și în cazul copiilor mai mari. Tannen observă că „trecerea de
la băieți de clasa a VI-a la fete de clasa a VI-a e ca o mutare pe altă planetă” [4]. Nu există
dovezi că ne dezbărăm de aceste diferențe pe măsură ce creștem. Ea descrie bărbați adulții și
femei spunând că își adresează „cuvinte diferite din lumi diferite” și chiar și atunci când folosesc
aceiași termeni, aceștia sunt „acordați pe frecvențe diferite”.
Abordarea interculturală a lui Tannen a diferențelor de gen se îndepărtează de o mare
parte din cercetarea feministă, care susține că majoritatea conversațiilor dintre bărbați și femei
reflectă eforturile bărbaților de a domina femeile. Ea presupune că stilurile conversaționale
masculine și feminine sunt la fel de valide: „Încercăm să ne vorbim unii altora cu sinceritate, însă
uneori se pare că vorbim limbi diferite – sau cel puțin genolecte diferite” [5]. Deși cuvântul
genolect nu se originează în scrierile lui Tannen, termenul surprinde frumos convingerea ei că
stilurile discursive masculine și feminine sunt cel mai bine înțelese ca două dialecte culturale
distincte și nu în sensul de modalități inferioare versus superioare de comunicare.
Tannen realizează că a clasifica oamenii și comunicarea lor potrivit criteriului genului
ofensează multe femei și bărbați. Nimănui nu-i place să i se spună: „O, vorbești ca o femeie/ un
bărbat”. Fiecare dintre noi se crede unic. Însă cu riscul de a întări un reducționism simplist care
365

susține că biologia înseamnă destin, Tannen insistă că există diferențe de gen în modul în care
comunicăm:
În ciuda acestor pericole, mă alătur dialogului crescând despre gen și limbă, pentru că riscul
ignorării diferențelor este mai mare decât pericolul de a le numi. [6]

CÂND HARRY A ÎNTÂLNIT-O PE SALLY: COLIZIUNEA A DOUĂ CULTURI


Trăiesc într-adevăr bărbații și femeile în lumi diferite? Tannen citează dialoguri din
filmele The Accidental Tourist al lui Anne Tyler, Scenes from a Marriage al lui Ingmar
Bergman, The Temple of My Familiar al lui Alice Walker, Fear of Flying de Erica Jong și
Grown Ups de Jules Feiffer pentru a-și susține teza potrivit căreia modalitățile diferite în care
vorbesc femeile și bărbații reflectă culturile lor separate.
De fiecare dată când discut teoria lui Tannen la cursuri, studenții se grăbesc să aducă
vorba de conversațiile dintre Billy Crystal și Meg Ryan din filmul lui Rob Reiner din 1989 When
Harry Met Sally. Voi folosi cuvintele lui Harry și Sally din film, scrise de Nora Ephron, pentru a
ilustra diferențele de gen pe care le propune Tannen.
Filmul începe cu doi studenți de la Universitatea din Chicago care, deși nu s-au întâlnit
niciodată până atunci, merg împreună într-o călătorie de optsprezece ore cu mașina spre orașul
New York. Harry îi face curte prietenei bune a lui Sally, Amanda. Perspectivele lor diferite devin
evidente atunci când Harry face un comentariu verbal în prezența însoțitoarei sale după doar
câteva ore de drum:
SALLY: Amanda este prietena mea!
HARRY: Și?
SALLY: Și deci ești cu ea.
HARRY: Și?
SALLY: Și te dai la mine.
HARRY: Nu făceam așa ceva...
SALLY: O să fim doar prieteni, în regulă?
HARRY: Grozav, prieteni, cel mai bun lucru. [Pauză] Realizezi desigur că n-am putea fi vreodată
prieteni.
SALLY: De ce nu?
HARRY: Ce vreau să spun este..., iar ăsta nu e un flirt în niciun fel, formă sau mod..., este că
bărbații și femeile nu pot fi prieteni, pentru că partea sexuală mereu ajunge să-i împiedice.
SALLY: Nu-i adevărat, am un număr de prieteni bărbați și nu există implicație sexuală.
HARRY: Nu ai așa ceva.
SALLY: Ba da.
HARRY: Ba nu.
SALLY: Ba da am.
HARRY: Numai crezi că îi ai.
SALLY: Vrei să spui că am avut relații sexuale cu acești bărbați fără știința mea?
HARRY: Nu, ce vreau să spun e că ei toți vor să aibă relații sexuale cu tine.
SALLY: Nu-i adevărat.
HARRY: Ba da este.
SALLY: Ba nu.
HARRY: Ba da.
SALLY: De unde știi?
HARRY: Pentru că niciun bărbat nu poate fi prieten cu o femeie pe care o găsește atrăgătoare.
Mereu vrea să facă sex cu ea.
SALLY: Deci spui că un bărbat poate fi prieten cu o femeie pe care o consideră neatrăgătoare?
366

HARRY: Nu, de fapt vrei mereu să le prinzi și pe acelea.


Harry o reîntâlnește pe Sally cinci ani mai târziu într-un avion. El o surprinde anunțând-o
că se însoară. Sally evident aprobă, însă conversația rezultată arată că gândirea celor doi se află
încă la ani lumină distanță:
SALLY: Ei bine, e minunat. Mă bucur să te văd îmbrățișand viața în acest mod.
HARRY: Mda, în plus, știi, ajungi în acel punct în care te obosește toată povestea.
SALLY: Care poveste?
HARRY: Întreaga viață de burlac. Întâlnești pe cineva, luați un prânzul fără riscuri, vă hotărâți că
vă placeți unul pe altul suficient încât să faceți pasul spre cină. Mergeți la dans, ... o conduci acasă, faceți
sex și în clipa când se termină știi ce-ți trece prin cap? Cât mai trebuie să stau aici și s-o țin în brațe
înainte de a mă putea ridica să plec acasă? Treizeci de secunde o fi destul?
SALLY: [Pe un ton incredul] La asta te gândești? E adevărăt?
HARRY: Desigur. Toți bărbații se gândesc la asta. Cât timp îți place să fii ținută în brațe după?
Toată noaptea, nu-i așa? Vezi, asta-i problema. Undeva între treizeci de secunde și toată noaptea este
problema ta.
SALLY: N-am nicio problemă.
HARRY: Ba da ai.
Spectatorul ocazional al acestor scene va auzi puțin mai mult decât doi indivizi care se
ceartă în privința sexului. Însă niciuna dintre conversații nu este despre dorința sexuală per se, ci
despre ce înseamnă sexul pentru părțile implicate. Teoria lui Tannen a genolectelor sau
dialectelor de gen sugerează că toate cuvintele lui Harry și ale lui Sally și modul în care sunt
enunțate reflectă lumile separate ale bărbaților și femeilor. Harry o consideră cel mai probabil pe
Sally o rezidentă din Mr. Rogers’ Neighborhood, în timp ce Sally îl vede pe Harry ca descins din
Planet of the Apes sau din Animal House. Însă fiecare dintre ei găsește perspectiva celuilalt
alienantă și amenințătoare. Sally, ca femeie, dorește intimitate. Harry, ca bărbat, dorește
independență.

INTERESUL FEMININ PENTRU CONEXIUNE VS. INTERESUL MASCULIN FAȚĂ


DE STATUT
Tannen spune că, mai mult decât orice, femeile caută conexiunile umane. Flirtul inițial al
lui Harry a iritat-o pe Sally pentru că el o îndemnă să-și ignore prietenia cu Amanda. A întristat-o
și mai mult convingerea lui Harry că femeile și bărbații nu pot fi prieteni. Însă a fost deosebit de
șocată de revelația mai târzie a lui Harry potrivit căreia, pentru el, actul sexual marca sfârșitul
intimității în loc de începutul său. În ambele cazuri, Harry a insistat că vorbește în numele tuturor
bărbaților. Dacă ceea ce spunea Harry este adevărat, Sally avea într-adevăr o problemă.
Cuvintele lui Harry implicau că solidaritatea reală cu un bărbat ar fi dificil de atins, dacă nu
imposibil.
Potrivit lui Tannen, bărbații sunt preocupați în primul rând de statut. Ei lucrează din greu
pentru a-și menține independența în timp ce fac tot felul de manevre pentru a-și face o situație
într-o ierarhie a realizărilor competitive. În ambele conversații, Harry a fost cel care a prezentat
subiectul, a început să argumenteze, a vorbit cel mai mult și a avut ultimul cuvânt. Cu alte
cuvinte, a câștigat. Pentru Harry, actul sexual reprezentă o realizare, nu o comuniune. „A agăța”
o femeie însemnă o modalitate de a marca într-un joc fără sfârșit despre cine e cel mai bun.
Dorința de intimitate a unei femei îi amenință libertatea și îl abate de la căutarea unui loc „cu un
pas în față” în toate relațiile sale.
Părerea lui Harry potrivit căreia toți bărbații gândesc la fel ca și el v-ar putea izbi ca fiind
una extremă. Tannen este de acord. Ea crede că unii bărbați sunt deschiși intimității, la fel cum
367

pe unele femei le preocupă puterea. Vă veți aminti că dialectica relațională a lui Baxter și
Montgomery presupune că toată lumea simte tensiunea dintre conectare și separare în relațiile lor
(vezi Capitolul 14). Tannen este de acord că multor bărbați și femei le-ar plăcea să aibă
intimitate și independență în fiecare situație dacă ar putea, însă ea nu crede că este posibil. În
consecință, aceste diferențe în prioritizare tind să confere bărbaților și femeilor perspective
diferite asupra aceleiași situații:
Fetele și femeile simt că este esențial ca egalii lor să le placă, o formă de implicare care se
concentrează asupra legăturilor simetrice. Băieții și bărbații simt că este esențial ca egalii lor să îi
respecte, o formă de implicare care se concentrează asupra statutului asimetric. [7]

DISCUȚIILE-STABILIRE-DE-CONEXIUNE
VS. DISCUȚIILE-STABILIRE-DE-RAPORT
De ce este Tannen atât de sigură că femeile se concentrează asupra conectării în timp ce
bărbații se concentrează asupra statutului? Răspunsul ei este că ea ascultă bărbații și femeile în
timp ce vorbesc. La fel cum etnograful meditează la cuvintele informatorilor nativi pentru a
descoperi ce are sens în interiorul societății acestora, Deborah Tannen, la rândul ei, cercetează
atent conversațiile vorbitorilor reprezentativi ai culturii feminine și respectiv masculine pentru a
determina valorile lor centrale. Ea oferă numeroase exemple ale stilurilor divergente pe care le
observă în comunicarea de zi cu zi. Aceste diferențe lingvistice îi dau încredere că distincția
conexiune-statut structurează fiecare contact verbal dintre femei și bărbați.
Gândiți-vă la următoarele tipuri de vorbire, majoritatea evidente în filmul Când Harry a
întâlnit-o pe Sally. La rădăcină, fiecare dintre aceste forme de exprimare arată că femeile pun
valoare pe comunicarea care se raportează, în timp ce bărbații apreciază comunicarea care
raportează.

1. Discursul public versus discursul privat


Înțelepciunea populară sugerează că femeile vorbesc mai mult decât bărbații. Tannen
citează o versiune a unei glume vechi cu o soție care se plângea soțului: „În ultimii zece ani nu
mi-ai spus niciodată la ce te gândești”. Soțul răspunde caustic: „N-am vrut să te întrerup”.
Tannen ne asigură de validitatea stereotipului femeii-guralive-lângă-bărbatul-mut așa cum se
aplică el unui singur cuplu. Ea descoperă că femeile vorbesc mai mult decât bărbații în
conversațiile private și aprobă concepția lui Alice Walker potrivit căreia o femeie se
îndrăgostește de un bărbat pentru că vede în el „o ureche gigantică” [8]. Sally încearcă
permanent să se conecteze cu Harry cu ajutorul cuvintelor. De asemenea, ea împărtășește detalii
ale vieții sale la cafea cu prietenele apropiate Alice și Marie. Însă potrivit lui Tannen, stilul de
relaționare bazat pe raportare la celălalt nu se transferă cu succes în arena publică, unde bărbații
rivalizează pentru un ascendent și vorbesc mult mai mult decât femeile.
Stilul de prelegere al lui Harry este tipic pentru modul în care bărbații caută sa stabilească
o poziție „cu un pas în fața” celorlalți. Tannen descoperă că bărbații folosesc comunicarea ca pe
o armă. Funcția explicațiilor lungi pe care le întrebuințează este să ordone atenție, să expună
informații și să insiste asupra acordului. Chiar rarele ocazii în care Harry se confesează
prietenului Jess au loc în contextele competitive ale alergării, aruncării cu mingea la coșul de
baschet sau al vizionării unui meci de fotbal. Când bărbații se retrag din luptă în siguranța
propriului cămin, ei nu se mai simt obligați să vorbească pentru a-și proteja statutul. Lasă armele
jos și se retrag într-o tăcere pașnică.
368

Harry este neobișnuit în aceea că este dispus să discute nuanțele vieții sale cu Sally.
Majoritatea bărbaților evită acest gen de pălăvrăgeală. Însă în conversațiile private cu Sally
Harry vorbește totuși ca și cum ar apăra un caz la tribunal. El codifică reguli pentru relații, iar
când Sally pune o întrebare, el anunță un „amendament la regula prealabilă”. Stilul monologat al
comunicării unui bărbat este adecvat raportului, nu și conexiunii.
2. A spune o poveste
Alături de teoreticienii Clifford Geertz, Michael Pacanowsky și Walter Fisher (vezi
Capitolele 21 și 25), Tannen recunoaște că poveștile pe care le spun oamenii dezvăluie foarte
multe lucruri despre speranțele, nevoile și valorile acestora. În compatibilitate cu interesul
bărbaților față de statut și cu portretul lui Billy Crystal al lui Harry, Tannen observă că toți
bărbații spun mai multe povești decât femeile – în special glume. A spune bancuri este modul
masculin de a-și negocia statutul. Poveștile umoristice ale bărbaților conțin o aroma de tip poți să
depășești chestia asta?, care servește la a menține atenția și a-l ridica pe povestitor deasupra
publicului său.
Când bărbații nu încearcă să fie amuzanți, spun povești în care ei sunt eroii, adesea
acționând singuri pentru a depăși obstacole majore. Pe de altă parte, femeile au înclinația să își
exprime dorința de comunitate spunând povești despre alții. În mai rarele ocazii când o femeie
este personaj în propria-i narațiune, ea se descrie de regulă pe sine făcând o prostie, mai degrabă
decât acționând într-un mod inteligent. Această minimalizare a importanței sinelui îi servește la
plasarea la același nivel cu ascultătorii săi, întărind astfel rețeaua de sprijin.
3. Ascultarea
O femeie care ascultă o poveste sau o explicație are înclinația să păstreze contactul
vizual, să încline capul în semn de aprobare și să reacționeze prin interjecții „aha, mmn, da” sau
alte răspunsuri care indică „te ascult” sau „sunt cu tine”. În cazul unui bărbat, preocupat de
statut, stilul deschis de ascultare activă înseamnă „sunt de acord cu tine”, prin urmare el evită să
se pună într-o postură supusă sau „cu un pas înapoi”. Femeile, desigur, trag concluzia că bărbații
nu ascultă, lucru care nu este cu necesitate adevărat.
Când o femeie care ascultă începe să vorbească înainte ca cealaltă persoană să fi terminat,
ea face de regulă acest lucru pentru a adăuga un cuvânt de înțelegere, pentru a-și arăta sprijinul
sau pentru a încheia o propoziție cu ceea ce crede că va spune persoana care vorbește. Tannen
numește această practică „suprapunere cooperantă”. Ea spune că din punctul de vedere al unei
femei, suprapunerea cooperantă este semnul conexiunii sau raportării la celălalt și nu un truc
competitiv prin care să controleze conversația. Ea recunoaște de asemenea că bărbații nu văd
lucrurile la fel. Bărbații consideră că orice întrerupere este o mișcare ce denotă putere și este
menită să preia controlul conversației, pentru că în lumea lor așa se face un astfel de lucru. Cei
care câștigă jocul conversațional pot lua postura nu-vorbi-în-timp-ce-te-întrerup și o pot
consolida. Tannen trage concluzia că aceste stiluri diferite de gestionare a conversației sunt sursa
permanentei iritări prezente în comunicarea dintre genuri: „În timp ce suprapunerile cooperante
ale femeilor îi enervează frecvent pe bărbați pentru că par să le coopteze subiectele, bărbații le
enervează la rândul lor adeseori pe femei uzurpând sau schimbând subiectul conversației” [9].
4. A pune întrebări
Când Sally și Harry au pornit spre New York, Sally i-a arătat o hartă și o mulțime
detaliată de indicații. Este o presupunere sigură că Harry nu le-a folosit niciodată. Potrivit lui
Tannen, bărbații nu cer un astfel de ajutor. Orice admitere a ignoranței este eliminată de
imaginea auto-suficienței care este atât de importantă pentru un bărbat. „Dacă respectul de sine e
cumpărat la prețul a câteva minute în plus în trafic, a meritat cheltuiala”, explică ea [10].
369

Femeile pun întrebări pentru a stabili legături cu ceilalți. Chiar o oprire de cinci minute
într-o stație de benzină pentru verificarea celui mai bun drum spre New York poate crea un
sentiment al comunității, oricât de pe scurt. Tannen observă că atunci când femeile își spun
părerile, ele atașează adesea câte o întrebare la sfârșitul propoziției („A fost un film bun, nu-i
așa?”). Întrebările atașate ajută la tergiversarea dezacordului potențial care poate îndepărta
oamenii unii de alții. Ele sunt adesea invitații la participarea la dialogul deschis și prietenos. Însă
în cazul bărbaților, întrebările îl fac pe vorbitor să pară nehotărât sau slab.
Lucrările lui Tannen despre genolect îi oferă o șansă să vorbească despre circuitul
prelegerii în timp ce ia interviuri în timpul unor emisiuni la radio, unde primește apeluri în direct.
Când pune întrebări, Tannen descoperă că femeile cer informații într-un mod care îi validează
expertiza. Invers, bărbații care pun întrebări se angajează într-un meci verbal cumpătat, părând
satisfăcuți numai atunci când îi pun întrebări dificile sau jenante. Tannen admite că îi este greu să
înțeleagă de ce imaginea publică este atât de importantă pentru bărbați. Ea citează aprobator
cuvintele unei neveste dintr-o nuvelă: „M-aș fi necăjit dacă făceam vreo greșeală – însă nu
pentru că oamenii știu că am făcut-o. Partea asta nu e importantă pentru mine”. Soțul ei a
răspuns: „O, este întotdeauna importantă pentru mine”.
5. Conflictul
În a doua jumătate a filmului Când Harry a întâlnit-o pe Sally, Harry izbucnește în fața
prietenilor lor Jess și Marie și apoi se năpustește afară din încăpere. După ce îi scuză
comportamentul, Sally merge la el și încearcă să-l calmeze.
HARRY: Știu, știu, n-ar fi trebuit să fac asta.
SALLY: Harry, va trebui să încerci să găsești un mod de a nu-ți exprima fiecare emoție de fiecare
dată când ai una.
HARRY: Pe bune?
SALLY: Da, există momente și locuri potrivite pentru diverse lucruri.
HARRY: Ei bine data viitoare când ții o serie de conferințe despre amabilități sociale, te rog să-
mi spui, căci o să mă înscriu.
SALLY: Hei. Nu trebuie să-ți descarci furia asupra mea.
HARRY: O, cred că am dreptul să-mi descarc o parte din furie asupra ta. În special când
domnișoara colțuri de spital îmi spune cum să-mi trăiesc viața.
SALLY: Ce vrei să spui cu asta?
HARRY: Vreau să spun, nimic nu te deranjează. Niciodată nu te superi pentru nimic.
Această scenă ilustrează descrierea lui Tannen a majorității disputelor dintre bărbați și
femei. Bărbații inițiază de obicei conflictele. Cum viața este o competiție, bărbații se simt mai
confortabil într-un conflict și e mai puțin probabil în cazul lor că se vor putea controla. Încercând
să îl împace pe Harry și să-i scuze furia în fața prietenilor, Sally răspunde într-o manieră despre
care Tannen crede că este la fel de tipică: „Pentru cele mai multe femei, conflictul înseamnă o
amenințare la adresa conectării – și trebuie evitat cu orice preț” [12].
Acest dialog ilustrează încă o trăsătură a conflictului dintre bărbați și femei. Așa cum se
întâmplă adesea, încercarea lui Sally de a înlătura posibilitatea unei izbucniri similare în viitor
stârnește noi conflicte între ea și Harry. Tannen spune că bărbații au un sistem de avertizare
timpurie adaptat la detectarea semnelor că li se spune ce să facă. Harry se zburlește la gândul că
Sally încearcă să-i limiteze autonomia, așa că efortul ei conduce la eșec.

„ACUM ÎNCEPI SĂ ÎNȚELEGI”


Și dacă Tannen are dreptate iar toate conversațiile dintre bărbați și femei sunt cel mai
bine înțelese în sensul de comunicare între culturi? Înseamnă asta că genolectul poate fi predat
370

precum franceza, limba Swahili sau o altă limbă străină? Tannen răspunde printr-un „da”
calificat. Ea consideră că instruirea în sensibilitate este un efort de a-i învăța pe bărbați cum să
vorbească cu o voce feminină, în timp ce instruirea întru caracterul asertiv este un efort de a
învăța femeile cum să vorbească cu o voce masculină. Însă ea este conștientă de înclinația
etnocentrică de a gândi că cealaltă persoană este cea care are nevoie de ajustări, așa că își
exprimă doar speranța precaută că bărbații și femeile își vor schimba stilurile lingvistice.
Tannen are mult mai mare încredere în beneficiile înțelegerii multiculturale. Ea consideră
că înțelegerea reciprocă a stilurilor și a motivațiilor din spatele acestora este prima mișcare în
depășirea răspunsurilor destructive:
Răspunsul este că atât bărbații cât și femeile să încerce să se înțeleagă unii pe alții în proprii
termeni, în loc să aplice criteriile unuia dintre grupuri comportamentului celuilalt grup...
Înțelegerea diferențelor dintre stiluri așa cum sunt îndepărtează frecușurile. [13]
Tannen sugerează că o modalitate în care se poate măsura dacă sau nu putem obține
înțelegere între genuri este scăderea frecvenței lamentării adesea auzite: „Pur și simplu nu
înțelegi”.
Sally spune acest lucru în atât de multe cuvinte atunci când Harry își declară dragostea
pentru ea la o petrecere de Anul Nou după luni de înstrăinare. „Pur și simplu nu merge așa”, țipă
ea. Totuși Harry arată că înțelege într-adevăr ce este important pentru Sally și că poate
transcende granița culturală a genului prin comunicarea care conduce la conexiune:
Atunci ce spui de asta? Îmi place că ți se face frig când sunt 21 de grade afară. Îmi place că îți ia o
oră și jumătate să comanzi un sandviș. Îmi place că ți se face un pliu deasupra nasului când te uiți
la mine cu aerul că sunt nebun. Îmi place că după ce petrec o zi cu tine îți mai pot simți parfumul
pe hainele mele. Și îmi place că ești persoana cu care vreau să vorbesc ultima înainte de a mă
duce la culcare.
Lăsată mută, Sally realizează că Harry înțelege mult mai mult decât credea ea și că el
tocmai folosise stilul ei lingvistic pentru a-i dovedi acest lucru. Spectatorul speră că Sally poate
înțelege la fel de bine comunicarea care raportează, adică „limba cea rea” a lui Harry și a tuturor
bărbaților care trăiesc în țara în care statutul se ierarhizează.

COMENTARII CRITICE: ESTE TANNEN BLÂNDĂ CU CERCETAREA ȘI CU


BĂRBAȚII?
Este într-adevăr conversația dintre bărbați și femei comunicare între culturi? Tannen ne
sugerează să folosim „factorul aha” pentru a testa validitatea interpretării ei:
Dacă interpretarea mea este corectă, atunci cititorii, auzindu-mi explicația, vor exclama în mințile
lor: „Aha!” Ceva ce au simțit intuitiv le va fi făcut explicit... Când subiectul analizei este
interacțiunea umană – un proces în care ne angajăm pe parcursul întregii noastre vieți – fiecare
cititor poate măsura interpretarea mea în raport cu propria experiență. [14]
Dacă suntem de acord cu acest criteriu subiectiv al validității, Tannen își susține ușor
cazul. De pildă, în cartea Pur și simplu nu înțelegi, ea descrie modul în care femeile care
împărtășesc verbal problemele cu care se confruntă cu bărbații din jur sunt adesea frustrate de
înclinația masculină de a răspunde prin a oferi soluții. Potrivit lui Tannen, femeile nu au nevoie
de sfaturi; ele caută darul înțelegerii. Când am citit pentru prima dată aceasta secțiune am avut
tipul de reacție „aha” despre care Tannen spune că îi validează teoria. Deodată am realizat că
într-adevăr cuvintele ei mă descriu adecvat pe mine. De fiecare dată când soția mea, Jean, îmi
spune cu ce problemă se confruntă, fie mă transform într-un analist rece, fie plonjez în problemă
și încerc să o rezolv pentru femeia pe care o iubesc. Acum știu că Jean ar prefera să mă audă
exprimând o versiune a afirmației „Îți simt suferința” a lui Bill Clinton.
371

Evident, analiza lui Tannen a neînțelegerilor comune dintre bărbați și femei a atins o
coardă sensibilă într-un milion de alți cititori. Pur și simplu nu înțelegi a fost una dintre cele mai
bine vândute cărți de mai bine de cinci ani. Dar un cor de „aha”-uri o face oare adevărată?
Psihiatrul Jean Dixon poate face zece predicții, dintre care numai una se dovedește adevărată, iar
aceasta este profeția pe care oamenii și-o amintesc și pentru care îl laudă. Ei uită că celelalte
nouă s-au dovedit a fi false. Potrivit multor reprezentanți ai științelor sociale, „dovada” lui
Tannen poate fi exact la fel.
Poate că utilizarea selectivă a informațiilor este singurul mod în care putem sprijini teza
reducționista potrivit căreia femeile sunt într-un fel, iar bărbații în altul. Tema lui Tannen a
intimității versus independenței este un ecou al uneia dintre dialecticile observate de Baxter și
Montgomery, însă ea nu sugerează nimic din curgerea, contradicția internă sau complexitatea
permanentă a existenței umane pe care o descrie dialectica relațională (vezi Capitolul 14).
Femeile și bărbații lui Tannen sunt programați diferențiat în interiorul culturii lor genolectice să
răspundă tensiunii negând potențial un pol al contradicției sau celălalt. A spune că așa stau
lucrurile poate conduce în ultimă instanță la împlinirea lor – profeția care se împlinește pe sine
este o forță puternică. Însă așa cum afirmam în introducerea la această secțiune, cei mai mulți
cercetători ai genului identifică mai multă diversitate în interiorul fiecărui gen decât între genuri.
Specialiștii în comunicare Ken Burke (nu Burke cel din Capitolul 24), Nancy Burroughs-
Denhart și Glen McClish oferă o critică retorică lucrărilor lui Tannen [15]. Ei spun că deși
Tannen susține că atât stilurile feminine cât și cele masculine sunt la fel de valide, multe dintre
comentariile și exemplele ei tind să discrediteze valorile masculine. Cu siguranță că Tannen nu
este singură în această întreprindere. Într-un articol amplu discutat care a apărut în Journal of
Applied Communication Research, Julia Wood și Christopher Inman (Universitatea din Carolina
de nord) observă că ideologia dominantă a intimității nu ia în calcul modalitățile în care bărbații
se apropie unii de alții [16]. Vorbirea care raportează este numai unul dintre drumurile spre
conectare.
O critică foarte diferită vine din partea cercetătorilor feminiști. De pildă, lingvista
germană Senta Troemel-Ploetz o acuză pe Tannen că a scris o carte nesinceră care ignoră
problemele dominanței, controlului, puterii, sexismului, discriminării, hărțuirii sexuale și
insultelor verbale masculine. „Dacă lași la o parte puterea”, spune ea, „nu înțelegi comunicarea”
[17]. Cele două genolecte sunt orice numai nu egale: „Bărbații sunt obișnuiți să domine femeile;
o fac în special în conversații... Femeile sunt instruite să mulțumească; ele trebuie să
mulțumească și pe parcursul conversațiilor” [18].
Contrar tezei lui Tannen potrivit căreia înțelegerea reciprocă va umple golul cultural
dintre sexe, Troemel-Ploetz crede că „bărbații înțeleg foarte bine ce doresc femeile însă oferă
acele lucruri numai când le convine. În multe situații, ei refuză să ofere, iar femeile nu îi pot face
să ofere” [19]. Ea consideră că este ridicol să presupui că bărbații vor renunța la putere voluntar.
Pentru a-și demonstra teza, ea sugerează realizarea unei continuări a studiului inițial despre
bărbații care citesc cartea extrem de bine vândută a lui Tannen. Cu observația că multe cititoare
ale cărții Pur și simplu nu înțelegi dau cartea soților lor s-o citească, Troemel-Ploetz susține că
dacă teoria lui Tannen este corectă, o continuare a cercetării ar trebui să arate că acești bărbați își
lasă acum ziarele pe masă la micul dejun și stau de vorbă cu nevestele lor, ascultându-le cu
empatie. Ea crede că acest lucru nu se va întâmpla niciodată.
Discuția dintre gen și putere va continua în capitolul următor.

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


372

1. Sunteți de acord cu Harry că bărbații și femeile nu pot fi prieteni pe baza analizei dialectelor
de gen? De ce da sau de ce nu?
2. În afara subiectelor: conflict, întrebări, ascultare, povestire și discurs public versus privat vă
puteți gândi la exemple personale ale modului în care comunicarea care stabilește conexiunea
diferă de comunicarea care raportează?
3. Dacă discuțiile cu membrii sexului opus sunt, într-adevăr, comunicare între culturi, atunci
care sunt implicațiile practice pentru dumneavoastră?
4. Factorul „Aha” al lui Tannen este similar criteriului lui Carl Rogers al fundamentării
cunoașterii noastre pe experiența personală (vezi introducerea la secțiunea despre dezvoltarea
relațiilor). Care sunt pericolele atunci când ne bazăm exclusiv pe factorul „aha”?

NOTE
[1] Deborah Tannen, You Just Don't Understand [Ce spun eu și ce întelegi tu. De ce bărbații și
femeile vorbesc limbi diferite, Editura Litera, București, 2015], Balantine, New York, 1990, p.
42.
[2] Deborah Tannen, Conversational Style: Analyzing Talk Among Friends, Ablex, Norwood, N.
J., 1984.
[3] Ibid., p. vii.
[4] Tannen, You Just Don't Understand, p. 259.
[5] Ibid., p. 279.
[6] Ibid., p. 16.
[7] Ibid., p. 108.
[8] Tannen, You Just Don't Understand, p. 48.
[9] Ibid., p. 212.
[10] Ibid., p. 62.
[11] Ibid., p. 72.
[12] Ibid., p. 150.
[13] Ibid., pp. 120-121, 298.
[14] Tannen, Conversational Style, p. 38.
[15] Ken Burek, Nancy Burroughs-Denhart și Glen McClish, "Androgeny and Identity in Gender
Communication," Quarterly Journal of Speech, Vol. 80, 1984, pp. 482-497.
[16] Julia Wood și Christopher Inman, "In a Different Mode: Masculine Styles of
Communicating Closeness," Journal of Applied Communication Research, Vol. 21, 1993, pp.
279-295.
[17] Senta Troemel-Ploetz, "Review Essay: Selling the Apolitical," Discourse & Society, Vol. 2,
1991, p. 497.
[18] Ibid., p. 491.
[19] Ibid., p. 495.
373

CAPITOLUL 35. TEORIA GRUPULUI AMUȚIT


a lui Cheris Kramarae

Cheris Kramarae susține că limba este în sens literal o construcție realizată de bărbați:
Limba unei culturi particulare nu servește în mod egal toți vorbitorii, deoarece nu toți vorbitorii
contribuie în manieră egală la formularea ei. Femeile (și membrii altor grupuri subordonate) nu
sunt la fel de libere sau de capabile ca bărbații să spună ce își doresc, când și unde doresc,
deoarece cuvintele și normele lor de utilizare au fost formulate de către grupul dominant al
bărbaților. [1]
Potrivit lui Kramarae și altor teoreticieni feminiști, cuvintele femeilor nu sunt luate în
seamă în societatea noastră; gândurile lor sunt depreciate. Când femeile încearcă să depășească
această inegalitate, controlul masculin al comunicării le plasează într-un teribil dezavantaj.
Limba făcută de bărbați „ajută la definirea, deprecierea și excluderea femeilor” [2]. Femeile sunt
astfel un grup amuțit.
Kramarae este profesoară de comunicare și sociologie la Universitatea din Illinois. Și-a
început cariera în cercetare la instituția respectivă în 1974, când a realizat un studiu sistematic
despre modul în care femeile sunt portretizate în desenele animate [3]. Ea a descoperit că femeile
erau observabile în special prin absență.
Kramarae a descoperit că femeile din desenele animate sunt de obicei descrise ca ființe
emoționale, apologetice sau pur și simplu nehotărâte. În comparație cu afirmațiile simple, pline
de forță ale personajelor masculine din desenele animate, cuvintele atribuite personajelor
feminine sunt vagi, împodobite și pipărate cu adjective precum frumos și drăguț. Kramarae a
observat, în același timp, că femeile care nu apreciază această formă comică de denigrare sunt
adeseori acuzate de către bărbați că nu au simțul umorului sau li se spune pur și simplu să se
„lumineze”. Potrivit lui Kramarae, acest tip de dominanță masculină este doar una dintre
numeroasele modalități în care femeile sunt considerate mute în societatea noastră. În ultimii
douăzeci de ani, Kramarae a fost lidera efortului de a explica și de a schimba statutul amuțit al
femeilor și al altor grupuri minoritare.

GRUPURILE REDUSE LA TĂCERE: GĂURILE NEGRE DIN UNIVERSUL ALTORA


Ideea că femeile constituie un grup redus la tăcere a fost inițial propusă de către
antropologul social Edwin Ardener de la Universitatea Oxford. În monografia sa, Credința și
problema femeilor, Ardener a observat înclinația stranie a multor etnografi de a susține că „au
spart codul” unei culturi fără ca măcar să se refere la jumătate din societatea respectivă alcătuită
din femei. Cercetătorii din teren justifică adesea această omisiune raportând dificultatea de a
folosi femeile ca informatori culturali. Femeile „chicotesc când sunt tinere, sforăie când sunt
bătrâne, resping întrebările, râd la anumite subiecte” și în general fac viața specialiștilor instruiți
în metoda științifică (masculină) de cercetare foarte dificilă [4]. Ardener a recunoscut problema,
însă le-a adus aminte colegilor săi cât de suspicioși ar fi vizavi de un antropolog care ar scrie
despre bărbații dintr-un trib în baza exclusivă a discuției numai cu femeile din tribul respectiv.
Ardener a presupus inițial că lipsa de atenție față de experiențele femeilor e o problemă
de gen, unică în antropologia socială. Însă alături de colega sa de la Oxford, Shirley Ardener, a
început să înțeleagă că amuțirea se datorează lipsei de putere care blochează orice grup care
ocupă partea inferioară a polului totemic. Oamenii cu puțină influență au probleme în a da voce
percepțiilor lor. Ardener spune că „structurile lor amuțite sunt «acolo» însă nu pot fi «împlinite»
374

în limba structurii dominante” [5]. Ca rezultat, sunt trecuți cu vederea, amortizați și făcuți
invizibili – „simple găuri negre în universul altora” [6].
Shirley Ardener avertizează că o teorie a amuțirii nu presupune în mod necesar că grupul
amuțit tace întotdeauna. Problema este dacă oamenii pot spune ceea ce doresc să spună atunci și
acolo unde doresc să spună acele lucruri sau dacă trebuie să-și „re-codifice gândurile ca să le
facă înțelese în domeniul public” [7]. Cheris Kramarae este sigură că poziția dominantă de putere
a bărbaților în societate garantează faptul că modalitatea publică de expresie nu va fi direct
disponibilă femeilor. Extensia sa a conceptului inițial al lui Ardener oferă înțelegere în privința
motivului pentru care femeile sunt reduse la tăcere și a ceea ce poate fi făcut pentru a relaxa
blocajul impus de bărbați asupra modalităților de comunicare.
Kramarae argumentează că distincția mereu-predominantă dintre public și privat la
nivelul limbajului este o modalitate convenabilă de a exagera diferențele de gen și a propune
sfere sexuale separate de activitate. Desigur, aceasta este o capcană în care, potențial, Deborah
Tannen cade. În interiorul acestui sistem cuvintele femeilor sunt considerate adesea legate de
cămin și de „mica lume” a comunicării interpersonale – de o importanța oarecum mai mică decât
cuvintele bărbaților, care au rezonanță în „lumea largă” a chestiunilor politice semnificative. Ea
întreabă: „Dar dacă am avea o lume care scoate în evidență conexiunea dintre comunicarea
publică și cea privată?”
Fără un astfel de cuvânt, mă gândesc la acest manual ca la un mod public de comunicare.
Sunt bărbat. Realizez că în procesul încercării mele de a prezenta teoria grupului amuțit într-un
mod integru, aș putea, inconștient, pune un accent masculin pe ideile lui Kramarae și pe
percepțiile sale în privința femeilor. În efortul de a minimaliza această părtinire, voi cita extensiv
din Kramarae și alți cercetători feminiști. Kramarae este doar unul dintre profesioniștii în
comunicare care încearcă să demaște amuțirea sistematică a „vocii” feminine. De asemenea, voi
recurge liber la cuvintele și experiențele altor femei pentru a ilustra dubla constrângere
comunicațională despre care Kramarae spune că este o lecție de viață feminină. Această
încredere în narațiunea personală este compatibilă cu agenda de cercetare feministă, care ia
experiențele femeilor în serios.

PUTEREA MASCULINĂ DE A NUMI EXPERIENȚELE


Kramarae pornește de la presupunerea că „femeile percep lumea altfel decât bărbații, din
pricina diferențelor dintre experiențele lor diferite și activitățile înrădăcinate în diviziunea
muncii” [8]. Kramarae respinge concepția simplistă a lui Freud potrivit căreia „anatomia
înseamnă destin”. Ea are certitudinea, însă, că nepotrivirile dintre sexe garantează faptul că
femeile vor privi lumea altfel decât o privesc bărbații. În timp ce femeile variază în foarte multe
feluri, în majoritatea culturilor, dacă nu în toate, discursul femeilor face obiectul controlului și al
cenzurii masculine. Existențialista franceză Simone de Beauvoir a subliniat această experiență
feminină comună atunci când a declarat: „«Sunt femeie»: pe acest adevăr trebuie clădită întreaga
discuție care urmează” [9].
Problema cu care se confruntă femeile, potrivit lui Kramarae, este că discuțiile
suplimentare despre cum funcționează lumea nu au niciodată loc pe un teren de joacă nivelat:
„Din cauza dominației lor politice, sistemul perceptiv al bărbaților este dominant, împiedicând
exprimarea liberă a modelelor alternative ale lumii, propuse de femei” [10].
Observați că expresia mea teren de joacă nivelat este o metaforă extrasă din regimul
sporturilor competitive în echipă – o experiență mai familiară bărbaților decât femeilor. Este
chiar ceea ce Kramarae dorește să transmită. Ca posesori ai modalităților publice de exprimare,
375

bărbații elaborează planul discuțiilor. Dacă un bărbat dorește să conteste ideea unui teren de
joacă înclinat, el poate argumenta în limbajul specific sporturilor. Însă o femeie care are o
controversă cu metafora competiției trebuie să o conteste în termeni lingvistici stereotipi,
masculini.
Perspectiva interacționismului simbolic a lui Mead afirmă că măsura cunoașterii este
aceeași cu măsura numirii (vezi Capitolul 7). Dacă acest lucru este adevărat, atunci oricine are
capacitatea de a fixa numele posedă o putere grozavă. Kramarae observă faptul că bărbații
controlează modalitățile dominante de exprimare, iar aceast lucru are drept consecință un stoc
amplu de termeni peiorativi, specifici genurilor care se referă la vorbirea feminină:
disprețuitoare, cârcotașă, stridentă, care râde nebunește, bârfește, pălăvrăgește, are limba ascuțită
și așa mai departe. Nu există un vocabular corespunzător care să discrediteze conversația
bărbaților.
În cazul în care credeți că acest favoritism lexical se limitează la descrieri ale exprimării,
gândiți-vă la varietatea de termeni din limba engleză care descriu indivizi care trăiesc în
promiscuitate sexuală. Într-o primă instanță, există 22 de cuvinte legate de gen care denumesc
bărbații libertini din punct de vedere sexual: playboy, stud, rake, gigolo, Don Juan, lothario,
womanizer și așa mai departe. Și există mai mult de 200 de cuvinte care desemnează femeile
libertine din punct de vedere sexual: slut, whore, hooker, prostitute, trollop, mistress, harlot,
Jezebel, hussy, concubine, streetwalker, strumpet, easy lay și altele la fel [11]. Cum cea mai
mare parte a cercetării activității sociale arată că mai mulți bărbați decât femei au parteneri
sexuali multipli, fără îndoială că numărul exagerat de termeni care descriu femeile servește
interesele bărbaților.
În introducerea la secțiunea despre mesajele verbale, am prezentat ipoteza Sapir-Whorf,
care susține că limba dă formă percepției noastre a realității. Kramarae sugerează că femeile sunt
amuțite, neavând un vocabular recunoscut public prin care să-și exprime experiențele. Ea spune
că astfel „cuvintele ignorate constant pot în cele din urmă deveni nevorbite și poate chiar
negândite” [12]. După un timp, femeile amuțite se pot chiar îndoi de validitatea experiențelor lor
și de legitimitatea sentimentelor lor.

BĂRBAȚII, PAZNICII COMUNICĂRII


Chiar dacă modalitățile publice de exprimare conțin un vocabular bogat pentru descrierea
experiențelor feminine, femeile tot ar fi reduse la tăcere dacă modalitățile lor de exprimare ar fi
ignorate sau ridiculizate. Într-adevăr, Kramarae descrie un stabiliment cultural al „bătrânilor
băieți buni” care exclude, potențial, arta, poezia, teatrul, scenariile de film, discursul public și
eseurile academice ale femeilor din cadrul mijloacelor de comunicare în masă ale societății.
Kramarae consideră că din acest motiv comunicarea dominantă dă expresie dominanței
masculine.
Mult înainte ca Edwin Ardener să observe absența femeilor din cercetarea antropologică,
Virginia Woolf a protestat față de absența unui loc pentru femeie în istoria înregistrată.
Romanciera britanică a detectat o incongruența între modul în care bărbații le caracterizează pe
femei în literatură și cum apar ele concomitent în cărțile de istorie: „În imaginație, ea este de cea
mai mare importanță; practic, este complet nesemnificativă. Ea umple poezia de la o copertă la
alta; dar lipsește cu desăvârșire din istorie” [13].
Scriitoarea feministă Dorothy Smith susține că absența femeilor din istorie este
consecința cercetării masculine aflate într-un circuit închis:
376

Bărbații țin cont și tratează ca important numai ce spun bărbații. Cercul bărbaților ale căror scrieri
și vorbire sunt importante pentru ceilalți se prelungește înapoi în timp atât de mult cât ajung
arhivele noastre. Ceea ce făceau bărbații era relevant pentru bărbați, scris de bărbați despre
bărbați pentru bărbați. Bărbații au ascultat și ascultă ceea ce își spun(eau) unii altora. [14]
Ca exemplu de control masculin al arhivelor publice, Cheris Kramarae citează faptele din
jurul evenimentului schimbării sale de nume. Pe când era căsătorită în Ohio, legea îi cerea să
preia numele soțului. Așa că la indicațiile statului, a devenit Cheris Rae Kramer. Ulterior, când a
devenit legal ca ea să rămână propria persoana, a reordonat sunetele și pronunția în Cheris
Kramarae. Mulți au întrebat-o pe Kramarae dacă schimbarea ei de nume a fost afectivă sau
înțeleaptă. Însă nimeni nu l-a întrebat pe soțul său de ce el și-a păstrat numele. Kramarae
subliniază că atât legea cât și convențiile etichetei adecvate au servit bine bărbaților.
Putem presupune că apariția Internetului a pus sfârșit rolului de paznici al bărbaților – cel
puțin în ce privește accesul la World Wide Web. Cercetarea lui Kramarae arată că nu este așa
[15]. Deși rețelele electronice au oferit femeilor și altor populații marginalizate un mijloc de a
menține legături rapide și ușoare cu sufletele înrudite, dominația masculină este regula și nu
excepția. Indicatorii rasei, vârstei, capacităților fizice și înfățișării dispar în camerele de chat
electronic, însă semnăturile din cele mai multe rețele dezvăluie sexul celui care scrie. Bărbații
sunt cei care folosesc în mod covârșitor Net-ul; ei controlează consiliile și monopolizează
discuțiile. Chiar comitetele alcătuite exclusiv din femei sunt invadate de bărbați – fie pe față fie
pe ascuns cu ajutorul pseudonimelor care le permit accesul.

ADEVĂRUL FEMEILOR ÎN DISCURSUL BĂRBAȚILOR: PROBLEMA TRADUCERII


Presupunând că dominația masculină a comunicării publice este o realitate curentă,
Kramarae trage concluzia că „pentru a participa la evenimentele societății, femeile trebuie să își
transforme propriile modele în termenii sistemului de exprimare masculin receptat” [16]. Ca și în
cazul vorbirii unei limbi străine, acest proces de traducere necesită efort constant și de regulă lasă
o femeie întrebându-se dacă a reușit să spună „corect” ce avea de spus. O scriitoare spune că
bărbații pot „spune lucrurile direct”. Femeile trebuie „să le spună oblic” [17].
Amintiți-vă de interacționismul simbolic al lui Mead (vezi Capitolul 7). Teoria sa descrie
minding ca pe o pauză temporară automată înainte de a vorbi, menită să ia în calcul modul în
care cei care ascultă ar putea răspunde. Aceste perioade de ezitare se lungesc atunci când ne
simțim săraci din punct de vedere lingvistic. Potrivit lui Kramarae, femeile trebuie să-și aleagă
cu grijă cuvintele în forul public: „Ceea ce doresc femeile să spună și pot să spună cel mai bine
nu poate fi spus cu ușurință, pentru că șablonul limbii nu este creat de ele” [18].
Am dobândit o nouă apreciere a dificultăților cu care se confruntă femeile la introducerea
experiențelor lor într-o limbă creată de bărbați discutând ideile lui Kramarae cu trei prietene.
Marsha, Kathy și Susan au căutat la modul conștient și au obținut poziții de conducere în profesii
unde femeile sunt rareori văzute și aproape niciodată auzite.
Marsha este un avocat care conduce propria firmă de avocatură în Florida și este prima
femeie președinte a baroului din districtul Hillsborough. Un articol recent dintr-o revistă de
specialitate a atras atenția asupra unui număr de cinci „jucători puternici din golful Tampa”.
Generalul Norman Schwarzkoft era unul dintre ei; Marsha a fost altul. Marsha își atribuie
succesul unei schimbări conștiente de mecanisme atunci când se ocupă de lege:
Am învățat să vorbesc ca un bărbat. Îmi cobor conștient vocea, vorbesc mai rar, gândesc la scară
mai mare și folosesc analogii din sport. Îmi pasă de înfățișarea mea, însă o femeie prea
atrăgătoare sau prea simplă are o problemă. Un bărbat poate fi frumos de cazi pe spate sau urât ca
377

păcatul și se descurcă bine. Mi s-a spus că sunt cel mai temut și cel mai respectat avocat din
firmă, însă aceasta nu este persoana cu care trăiesc zi de zi. După muncă merg acasă și fac coarne
de ren din biscuiții câinelui împreună cu fetele mele.
Kathy este preot hirotonisit care lucrează cu elevi de liceu. Este cea mai eficientă
vorbitoare în public pe care am auzit-o într-o sală de clasă. Lucrând într-o organizație care,
tradițional, exclude femeile din roluri comunicaționale „deschise”, Kathy este recunoscută drept
o vedetă a comunicării. La fel ca Marsha, ea simte că femeile au la dispoziție o marja mică de
eroare atunci când vorbesc în public:
Femeile trebuie să lucreze pe ambele planuri pentru a se realiza. Îmi las înfățișarea și acțiunea să
spună „feminin”: bijuterii, ruj de buze, voce caldă și ușoară. Însă îmi plănuiesc conținutul
discursului pentru a apela și la bărbați. Nu pot scăpa cu improvizația. Mă pregătesc cu grijă, îmi
cunosc textul, folosesc multe figuri de stil din lumea bărbaților. Fetele învață să fie interesate de
orice doresc bărbații să discute, însă bărbații nu sunt obișnuiți să asculte lucrurile care le
interesează pe femei. Rareori mă refer la gătit sau la filme precum Thelma și Louise.
Susan este decan al unei școli profesionale în cadrul unei universități. Când colegiul unde
lucrase înainte s-a închis, Susan a orchestrat transferul întregului său program și personal la o
altă universitate. Recent a primit premiul Profesionistul Anului în domeniul său. Când a
participat pentru prima dată la întrunirea națională a decanilor, numai opt din cincizeci de
membri erau femei:
Am fost foarte tăcută. Nu-mi plăcea că sunt acolo. Dacă nu comunici după regulile bărbaților ești
invizibilă. Vedetele erau bărbații și făceau o impresie puternică. Însă nimeni nu asculta; fiecare își
pregătea propriul răspuns. Întâlnirea s-a scurs în acest stil, în care fiecare încerca să arate că e cel
mai bun. La recepție s-a arătat foarte multă familiaritate și prietenie excesivă. Nu ai fi îndrăznit să
spui: „Uite ce-i, am această situație dificilă cu care mă confrunt. Ai avut vreodată problema
asta?” Numai când o parte din femei se adunau la cafea sau mergeau la cumpărături puteam fi
deschisă în privința experiențelor mele.
Deși statutul și competențele lor arată clar că Marsha, Kathy și Susan sunt persoane
remarcabile, experiențele lor ca femei într-o structură ierarhică masculină susține teoria grupului
amuțit. Kramarae spune că „bărbații au dat structura unui sistem de valori și unui limbaj care
reflectă acel sistem de valori. A trebuit ca femeile să-și facă drum prin sistemul organizat de
bărbați” [19]. Pentru femeile cu mai puține îndemânari și încredere în sine decât Marsha, Kathy
sau Susan, un astfel de proiect poate fi descurajator.

A VORBI PE FAȚĂ ÎN PRIVAT: A CREA REȚELE ALĂTURI DE FEMEI


Ușurarea lui Susan când a avut șansa de a vorbi liber cu alți decani femei ilustrează un
principiu central al teoriei grupului amuțit. Kramarae afirmă că „probabil că femeile vor găsi
modalități de a se exprima în afara modalităților publice dominante de expresie folosite de
bărbați atât în conferințele lor verbale cât și în comportamentul non-verbal” [20].
Kramarae enumeră o varietate de căi subsidiare pe care femeile le întrebuințează pentru
a-și discuta experiențele: jurnale intime, jurnale, scrisori, istorii orale, folclor, bârfă, cântece,
artă, graffiti, poezie, muzică, parodii non-verbale, îndreptare ginecologice pe care femeile și le
oferă între ele de secole și o „masă de scriitoare «ne-canonizate» a căror bogăție și diversitate
abia începem să o înțelegem” [21]. Ea numește aceste ieșiri „sub-versiunea” feminină ce se
desfășoară sub suprafața ortodoxiei masculine.
Bărbații dau uitării adeseori înțelesurile comune pe care femeile le comunică prin aceste
canale alternative. De fapt, Kramarae este convinsă că „bărbații întâmpină mai multe dificultăți
decât femeile în a înțelege ce vrea să spună celălalt gen” [22]. Ea nu atribuie zăpăceală bărbaților
378

diferențelor biologice dintre sexe sau încercărilor femeilor de a-și ascunde experiențele. Mai
degrabă, ea sugerează că atunci când bărbații habar nu au ce doresc, gândesc sau simt femeile,
este pentru că nu au făcut efortul să afle. Când autoarea britanică Dale Spender era editor la
revista Women’s Studies International Quarterly, a oferit o interpretare suplimentară ignoranței
bărbaților. A sugerat că mulți bărbați înțeleg că un eventual angajament de a le asculta pe femei
ar presupune în mod necesar o renunțare la poziția lor privilegiată: „Chestiunea esențială aici este
că dacă femeile încetează să rămână amuțite, bărbații încetează să fie atât de dominanți, iar
pentru anumiți bărbați acest lucru poate părea incorect, deoarece reprezintă o pierdere a
drepturilor” [23]. Un bărbat poate evita acel glonț egalizator declarând inocent: „Niciodată n-o să
înțeleg femeile”.

A VORBI PE FAȚĂ ÎN PUBLIC: UN DICȚIONAR FEMINIST


Precum alte tipuri de teorii critice, teoriile feministe nu se mulțumesc să scoată pur și
simplu în evidență asimetriile puterii. Scopul suprem al teoriei grupului amuțit este să schimbe
sistemul lingvistic creat de bărbați, care ține femeile „la locul lor”. Potrivit lui Kramarae,
reforma conține dicționare provocatoare care „ignoră cuvintele și definițiile create de femei și
includ multe definiții și exemple sexiste” [24]. Dicționarele tradiționale se erijează în ghiduri
autoritare de folosire adecvată a limbii, însă din pricina încrederii lor în surse literare masculine,
lexicografii exclud sistematic cuvintele inventate de femei.
În 1985, Kramarae și Paula Treichler au compilat un dicționar feminist care oferă definiții
cuvintelor femeilor care nu apar în Webster’s New International și de asemenea prezintă lecturi
alternative feminine ale cuvintelor care apar. Retipărit în 1992, dicționarul „plasează femeile în
centru și re-gândesc limba din această perspectivă esențial diferită” [25]. Kramarae și Treichler
nu susțin că toate femeile folosesc cuvintele în același fel, însă includ definițiile femeilor a
aproximativ 2.500 de cuvinte pentru a ilustra creativitatea lingvistică a femeilor și a ajuta la
împuternicirea femeilor care își propun schimbarea statutului lor amuțit. Iată o mostră de scurte
intrări de dicționar care își recunosc originile.
Extrase din dicționarul feminist al lui Kramarae și Treichler, Amazons, Bluestockings,
and Crones:
Înfățișare: Înfățișarea unei femei este uniforma sa la locul de muncă... Preocuparea
femeii față de propria-i înfățișare nu este consecința spălării creierului; este o reacție la
necesitate. (A Redstockings Sister)
Încornorat: Soțul unei femei infidele. Soția unui bărbat infidel se numește pur și simplu
soție. (Cheris Kramarae)
Depresie: Etichetă psihiatrică ce... ascunde faptul social al însingurării, al stimei de sine
scăzute și al lipsei de satisfacție la locul de muncă a unei neveste. (Ann Oakley)
Păpușă: Un partener de joacă de jucărie dăruit copiilor sau creat de copii. Unii bărbați
adulți își continuă copilăria numindu-și însoțitoarele adulte „păpușă”. (Cheris Kramarae)
Bărbat de familie: Se referă la un bărbat care arată mai mult interes față de membrii
familiei decât este normal. Nu există denumirea de femeie de familie, deoarece ar fi percepută ca
redundantă. (Cheris Kramarae)
Feminist: „Eu personal nu am fost niciodată în stare să aflu cu exactitate ce este
feminismul: știu doar că oamenii îmi spun feministă de fiecare dată când exprim sentimente care
mă diferențiază de un preș de șters picioarele.” (Rebecca West)
Bârfă: O modalitate de comunicare între femei în rolul lor de femei, intimă ca stil,
personală și domestică în ce privește subiectul și decorul; un eveniment cultural feminist care
379

apare din și perpetuează restricțiile rolului feminin, însă oferă de asemenea confortul validării.
(Deborah Jones)
Vină: Emoția care le oprește pe femei de la a face ceea ce ar putea avea nevoie să facă
pentru a avea grijă de ele însele, nu de oricine altcineva. (Mary Ellen Shanesey)
Povestea ei: Povestea umană așa cum este spusă de femei despre femei... (Anne
Forfreedom)
D-ră: O formă de adresare adoptată de femei care doresc să fie recunoscute ca persoane
individuale, în loc să fie identificate prin relația lor cu un bărbat. (Midge Lennert și Norma
Wilson)
Unul dintre băieți: Înseamnă că NU una dintre fete. (Cheris Kramarae)
A fi părinte: O condiție care aduce adesea schimbări dramatice în viețile noilor mame –
„pierderea locului de muncă, a venitului și statutului; dezbinare a rețelelor și legăturilor sociale;
adaptare la viața de «casnică». Cei mai mulți proaspăt deveniți tați nu raportează dizlocări
sociale asemănătoare.” (Lorna McKee și Margaret O'Brien)
Pornografie: Pornografia este teoria și violul este practica. (Andrea Dworkin)
Hărțuire sexuală: Se referă la impoziția neavenită a solicitărilor de natură sexuală în
contextul unei relații în care există o inegalitate a puterii. (Catharine Mackinnon)
Tăcere: Nu este de aur. „Nu există agonie mai mare decât să porți în tine o poveste
nespusă.” (Zora Neale Hurston) „Într-o lume în care limba și numirea înseamnă putere, tăcerea
este apăsătoare, este violență.” (Adrienne Rich)

HĂRȚUIREA SEXUALĂ: INVENTAREA UNUI TERMEN PENTRU NUMIREA UNEI


EXPERIENȚE
Poate mai mult decât orice alt articol din dicționarul lui Kramarae și Treichler, includerea
hărțuirii sexuale ilustrează o realizare majoră a cercetării feministe a comunicării – codificând
experiențele femeilor într-un limbaj receptat al societății. Deși există legiuni de povești despre
atenția de natură sexuală neavenită la locul de muncă, până de curând femeile nu aveau un
termen comun care să denumească ceea ce fusese un fapt permanent în viețile femeilor.
În 1992, revista Journal of Applied Communication Research a publicat treizeci de
povești ale studenților și profesorilor de comunicare care fuseseră jenați, umiliți sau traumatizați
din punct de vedere sexual de o persoană aflată în poziție de putere în mediul academic. Toate cu
excepția a două dintre relatări veneau din partea femeilor. Cum observă Kramarae: „hărțuirea
sexuală este răspândită, însă nu este aleatorie” [26]. Povestea anonimă de mai jos este tipică:
El avea cincizeci de ani; eu aveam douăzeci și unu. El era profesorul marcant în domeniul meu;
eu eram o studentă în primul an de masterat. Poziția sa era asigurată; a mea era nebuloasă și
depindea de sprijinul pe care mi-l acorda. El se simțea îndreptățit; eu mă simțeam dependentă.
Probabil că el nu s-a gândit prea mult la ce s-a întâmplat; eu nu am uitat niciodată.
Ca cei mai mulți studenți începători, eram nesigură pe mine și pe posibilitățile mele, așa că
tânjeam după laude și indicii ale meritelor mele intelectuale... Atunci, într-o dimineață de
noiembrie am găsit un bilet în cutia poștală de la Profesorul X, membrul senior al corpului
profesoral din domeniul meu și, astfel, o persoană foarte importantă pentru mine. În bilet
Profesorul X mă ruga să trec pe la biroul său mai târziu în după-amiaza respectivă ca să discutăm
o lucrare pe care o scrisesem pentru el.
Conversația s-a încheiat cu el spunându-mi că ar trebui să ne propunem să ne cunoaștem și să
lucrăm împreună îndeaproape. Doream să lucrez cu el și am fost de acord. Stăteam în picioare, iar
el m-a îmbrățișat și m-a sărutat forțat. Îmi amintesc cum m-am dat înapoi, surprinsă. Chiar nu
știam ce se întâmplă. El a zâmbit și mi-a spus că a fi „prieteni” nu poate face nimic altceva decât
380

să ne îmbunătățească relația profesională. N-am spus nimic, însă mă simțeam foarte derutată...
Acest bărbat era un membru respectabil al corpului profesoral și cu siguranță știa mai multe
despre normele relațiilor studenți-profesori decât știam eu.
Astfel m-am gândit că mă înșel simțind că modul în care se comporta era nepotrivit, că îi
interpretez greșit motivele, exagerând importanța „prieteniei”... Așa că mi-am propus să avem o
„discuție deschisă”.
Aveam un dezavantaj în „discuția noastră deschisă”, pentru că am abordat-o ca pe o șansă de a
clarifica sentimentele, în timp ce el a folosit-o ca pe o ocazie de a reinterpreta și redefini ceea ce
se întâmpla în modalități care conveneau scopurilor sale. I-am spus că nu mă simt bine „fiind atât
de prietenă” cu el. El a răspuns că am o reacție exagerată și în plus, că se vede modul în care am
fost crescută într-un orășel din sud... I-am spus că sunt îngrijorată că nu este obiectiv în ce
privește munca mea, însă o prețuiam deoarece el dorea să fie „prieten” cu mine; el a întors-o
explicându-mi că îmi judeca lucrările corect, ÎNSĂ că fiind „prieteni”, interesul său în a mă ajuta
din punct de vedere profesional a crescut. Indiferent ce spuneam, el avea un răspuns care definea
sentimentele mele ca inadecvate. [27]
Teoria grupului amuțit poate da o explicație sentimentului de derută și de lipsă de putere
al acestei femei. Povestea ei este atât despre lupta pentru limbă pe cât de mult este despre lupta
cu conduita sexuală. Atât timp cât profesorul își poate defini acțiunile numindu-le „a te purta
prietenos”, el face abstracție de sentimentele studentei – chiar ea face acest lucru. Dacă ar fi fost
echipată cu instrumentul lingvistic al „hărțuirii sexuale”, ea și-ar fi putut valida sentimentele,
numind avansurile profesorului inadecvate și ilegale.
Potrivit lui Kramarae, când termenul de hărțuire sexuală a fost folosit pentru prima dată
într-un tribunal la sfârșitul anilor 1970, era singurul termen legal definit de femei. Răspunsul
senatorial dat mărturiei Anitei Hill la audierile de confirmare la Curtea Suprema Clarence
Thomas au arătat că mai este mult de lucru până când femeile își pot consolida definițiile proprii.
Pentru teoria grupului amuțit, lupta pentru contestarea limbii create de bărbați continuă.

COMENTARII CRITICE: E GREU DE GĂSIT (ȘI DE SCHIMBAT) UN BĂRBAT BUN?


Cercetătorii feminiști insistă că „cheia activităților comunicaționale ale experiențelor
femeilor – ritualurile, vocabularele, metaforele și poveștile – sunt o parte importantă a
informațiilor de studiat” [28]. În acest capitol am prezentat cuvintele a treizeci de femei care dau
voce amuțirii a cărei experiență au avut-o pentru că nu erau bărbați. Puteam cu ușurință să mai
citez încă o sută. Mă șochează faptul că ignorarea sau neîncrederea în mărturiile lor ar reprezenta
confirmarea supremă a tezei grupului amuțit a lui Kramarae.
Spre deosebire de Deborah Tannen în abordarea sa a diferențelor dintre genuri prezentată
în capitolul precedent, Cheris Kramarae susține că întrebările legate de putere sunt centrale
tuturor relațiilor umane. Ambele teorii descrise în secțiunea despre menținerea relațiilor susțin
opinia ei (vezi Capitolele 13 și 14). Perspectiva interacționistă a lui Watzlawick afirmă că
întreaga comunicare este fie simetrică, fie complementară, iar perspectiva dialectică a lui Baxer
și Montogomery consideră că disponibilitatea de a renunța la o parte din puterea personală este
esențială în lupta strânsă dintre separare și conectare. Acești teoreticieni nu dovedesc declarația
lui Kramarae potrivit căreia trăim într-o societate patriarhală, însă cercetarea lor validează
interesul ei pentru chestiunile legate de controlul exercitat între bărbați și femei.
Chestiunea motivelor bărbaților este mai problematică. Tannen critică cercetătorii
feminiști precum Kramarae pentru că presupun că bărbații încearcă să controleze femeile. Ea
recunoaște că diferențele între stilurile comunicaționale masculine și feminine conduc uneori la
dezechilibre ale puterii, însă spre deosebire de Kramarae, ea este dispusă să presupună că
381

problemele sunt cauzate în esența de „stilurile diferite” ale bărbaților și femeilor. Tannen
avertizează că „sentimentele puternice și reproșurile vizavi de motivele sau de caracterul greșit
pot surveni atunci când nu există intenția de dominare, de mânuire a puterii” [29].
Kramarae crede că apologia lui Tannen față de abuzul de putere al bărbaților este naivă în
cel mai bun caz. Ea observă că bărbații ignoră sau ridiculizează adesea declarațiile femeilor
potrivit cărora nu sunt auzite într-o societate dominată de bărbați. În loc să dea vina pe „stilurile
diferite”, Kramarae scoate în evidență numeroasele modalități în care sistemele noastre politice,
educaționale, religioase, legale și de comunicare în masă susțin ierarhii între genuri, rase și clase
sociale. Răspunsul dumneavoastră la teoria grupului amuțit poate depinde foarte bine de
chestiunea dacă sau nu sunteți beneficiarul sau victima acestor sisteme.
Pe bărbații și femeile care sunt dispuși să asculte ce are Kramarae de spus, creșterea
conștientizării cultivate de teoria grupului amuțit îi poate face să se oprească din folosirea
cuvintelor în modalități care mențin ilegalitățile puterii. Termenul de hărțuire sexuală este numai
un exemplu al modului în care cuvintele femeilor pot fi forțate în lexiconul public, astfel încât să
dea voce experiențelor colective ale femeilor. Expresii precum viol la o întâlnire romantică,
tavanul de sticlă sau schimbul al doilea nici măcar nu existau când Kramarae și Treichler și-au
compilat dicționarul feminist în 1985, însă acum acești termeni sunt la îndemână pentru a numi
nedreptățile sociale și profesionale cu care se confruntă femeile. Vederile și declarațiile lui
Cheris Kramarae cu privire la femei ca fiind un grup redus la tăcere de către bărbați au zgâlțâit
cu putere modelele tradiționale ale comunicării dintre bărbați și femei.

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Împreună cu prietenii dumneavoastră de același sex ce cuvinte folosiți pe care nu îi utilizați cu
membrii sexului opus? Susține acest mod de folosire ipoteza lui Kramarae a controlului masculin
al modalităților publice de exprimare?
2. Într-un articol dintr-o revistă despre părtinirea de dicționar Kramarae a scris propoziția: „Am
vaginat pe subiectul acela un timp” [30]. Puteți explica jocul ei de cuvinte în lumina principiilor
teoriei grupului amuțit? Cum se schimbă înțelesul propoziției atunci când înlocuiți termenul său
provocator cu verbe alternative?
3. Dată fiind definiția hărțuirii sexuale ca „impoziție neavenită a solicitărilor de natură sexuală în
contextul unei relații de inegalitate a puterii”, vă puteți gândi la un moment în care ați hărțuit sau
ați fost hărțuit de altcineva?
4. Sunteți înclinați să fiți de acord mai mult cu perspectiva lui Tannen a genolectelor sau cu
teoria grupului amuțit a lui Kramarae? În ce măsură este alegerea dumneavoastră influențată de
faptul că sunteți bărbat sau femeie?

NOTE
[1] Cheris Kramarae, Women and Men Speaking, Newbury House Publishers, Rowley, Mass.,
1981, p. 1.
[2] Barrie Thorne, Cheris Kramarae și Nancy Henley (editori), Language, Gender and Society,
Newbury House Publishers, Rowley, Mass., 1983, p. 9.
[3] Cheris Kramarae, "Folklinguistics," Psychology Today, Vol. 8, iunie 1974, pp. 82-85.
[4] Edwin Ardener, "Belief and the Problem of Women," in Perceiving Women, Shirley Ardener
(editor), Malaby, Londra, 1975, p. 2.
[5] Edwin Ardener, "The 'Problem' Revisited," in Perceiving Women, Shirley Ardener (editor),
Malaby, Londra, 1975, p. 22.
382

[6] Ibid., p. 25.


[7] Shirley Ardener, "The Nature of Women in Society," in Defining Females, Halsted, New
York, 1978, p. 21.
[8] Kramarae, Women and Men Speaking, p. 3.
[9] Simone de Beauvoir, The Second Sex [Al doilea sex, 2 vol, Editura Univers, București, 2004],
H. M. Parshley (editor și traducător), Bantam, New York, 1964, p. xv.
[10] Kramarae, Women and Men Speaking, p. 3.
[11] Julia P. Stanley, "Paradigmatic Women: The Prostitute," in Papers in Language Variation,
David L. Shores și Carole P. Hines (editori), University of Alabama, Tuscaloosa, 1977, p. 7.
[12] Kramarae, Women and Men Speaking, p. 1.
[13] Virginia Woolf, A Room of One's Own [O cameră doar a ei, Editura Black Button Books,
București, 2018], Hogarth (ediție Penguin), 1928, p. 45.
[14] Dorothy Smith, "A Peculiar Eclipsing: Women's Exclusion form Man's Culture," Women's
Studies International Quarterly, Vol. 1, 281-295.
[15] Cheris Kramarae și H. Jeanie Taylor, "Women and Men of Electronic Networks: A
Conversation or a Monologue?" în Women, Information Technology,and Scholarship, H. Jeanie
Taylor, Cheris Kramarae și Maureen Ebben (editori), Women, Information Technology, and
Scholarship Colloquium, Center for Advanced Study, Urbana, Ill., 1993, pp. 52-61.
[16] Kramarae, Women and Men Speaking, p. 3.
[17] Tillie Olsen, Silences, Delacorte/ Seymour Lawrence, New York, 1978, p. 23.
[18] Kramarae, Women and Men Speaking, p. 19.
[19] Ibid., p. 12.
[20] Ibid., p. 4.
[21] Cheris Kramarae și Paula Treichler, Amazons, Bluestockings, and Crones: A Feminist
Dictionary, ediția a 2-a, Pandora, Londra, 1992, p. 17.
[22] Ibid., p. 4.
[23] Dale Spender, Man Made Language, Routledge & Kegan, Londra, 1980, p. 87.
[24] Cheris Kramarae, "Punctuating the Dictionary," International Journal of the Sociology of
Language, Vol. 94, 1992, p. 135.
[25] Kramarae și Treichler, p. 4.
[26] Cheris Kramarae, "Harassment and Everyday Life," in Women Making Meaning: New
Feminist Directions in Communication, Lana Rakow (editor), Routledge, New York, 1992, p.
102.
[27] Julia T. Wood (editor), "Special Section - 'Telling Our Stories': Sexual Harassment in the
Communication Discipline," Journal of Applied Communication Research, Vol. 20, 1992, pp.
383-384.
[28] Karen A. Foss și Sonja K. Foss, "Incorporating the Feminist Perspective in Communication
Scholarship: A Research Commentary," in Doing Research on Women's Communication:
Perspectives on Theory and Method, K. Carter și C. Spitzack (editori), Ablex, Norwood, N. J.,
1989, p. 72.
[29] Deborah Tannen, Conventional Style: Analyzing Talk Among Friends, Ablex, Norwood, N.
J., 1984, p. 43.
[30] Kramarae, "Punctuating the Dictionary," p. 146.
383

REFLECȚII ETICE
VOCEA DIFERITĂ A LUI CAROL GILLIGAN

Carol Gilligan este profesor de educație la școala doctorală de științe ale educației de la
Harvard. Cartea sa, Într-o voce diferită prezintă o teorie a dezvoltării morale care susține că
femeile au înclinația să gândească și să vorbească într-o voce etică diferită de cea a bărbaților
[1]. Perspectiva lui Gilligan asupra diferențelor de gen corespunde analizei lui Deborah Tannen a
bărbaților care vor independență și a femeilor care doresc conectare umană. Gilligan este
încredințată că majoritatea bărbaților caută autonomie și se gândesc la maturitatea morală în
termeni de dreptate. Este la fel de sigură că femeile doresc să fie legate de alții și își privesc
responsabilitatea etică supremă în termeni de grijă.
Pe baza cantității și calității relațiilor feminine, Gilligan pune în contrast femeile cărora le
pasă cu bărbații care sunt corecți. Drepturile individuale, egalitatea în fața legii, jocul corect, o
afacere cinstită – toate aceste scopuri etice masculine pot fi urmărite fără a avea legături
personale cu alții. Dreptatea este impersonală. Însă judecata morală a femeilor este mai
contextualizată, mai imersată în detaliile relațiilor și narațiunilor [2]. Atenția față de ceilalți,
devotamentul, sacrificiul de sine și dorința de a face pace reflectă toate implicarea personală.
Descrierea lui Gilligan a vocii feminine corespunde analizei lui Philipsen a codului de exprimare
Nacirema. De fapt, majoritatea exemplelor sale sunt extrase din conversațiile femeilor. Ambii
autori observă grija creată dintr-un simț al conectării.
Lucrarea lui Gilligan a apărut ca răspuns la teoria dezvoltării morale a colegului său de la
Harvard, Lawrence Kohlberg, care a identificat niveluri de maturitate etică analizând răspunsuri
la dileme morale ipotetice [3]. Potrivit sistemului său de notare bazat pe justiție, tânăra femeie
adultă obișnuită se află cu un pas în spatele corespondentului său masculin. S-a estimat că
femeile sunt mai puțin mature din punct de vedere etic decât bărbații pentru că sunt mai puțin
preocupate de concepte abstracte precum dreptatea, adevărul și libertatea. În schimb, își bazează
deciziile etice pe considerente legate de compasiune, loialitate și un simț puternic al
responsabilității de a preîntâmpina durerea și a alina suferința. Raționarea lor morală părea să
reflecte mai îndeaproape viziunea lui Buber a relațiilor autentice de tip Eu-Tu decât imperativul
categoric al lui Kant.
Gilligan se simte confortabil cu ideea că bărbații și femeile vorbesc pe voci etice diferite.
Totuși, când femeile nu urmează poteca normativă proiectată de bărbați „concluzia este în
general că ceva nu e în ordine cu femeile” [4]. Ea scoate în evidență „paradoxul nedrept că înseși
trăsăturile care au definit tradițional «bunătatea» femeilor sunt cele care le marchează ca
deficitare din punctul de vedere al dezvoltării morale” [5].
Deși teoria lui Gilligan este mai mult descriptivă decât prescriptivă, presupunerea sa
fundamentală este că modul în care stau lucrurile reflectă modul în care ele ar trebui să stea. Cei
mai mulți teoreticieni etici sunt tulburați de ideea unui criteriu dublu – dreptate pentru unii, grijă
pentru alții. Filosofia morală tradițională nu a sugerat niciodată etici diferite pentru grupuri
diferite, totuși cititorii de ambele sexe raportează că teoria lui Gilligan rezonează cu experiența
lor personală.

UNIVERSALISMUL INTERACTIV AL SEYLEI BENHABIB


Seyla Benhabib a întreprins o sarcină formidabilă. Va amintiți că gânditorii iluminiști
precum Kant, Locke și Habermas au crezut mereu că „rațiunea este o dispoziție naturală a minții
umane care, atunci când este guvernată de educația potrivită, poate descoperi anumite adevăruri”
384

[6]. Benhabib, profesoară de filosofie la Universitatea de stat din New York la Stonybrook, care
dorește să susțină că un criteriu etic universal este o posibilitate viabilă. Însă ea simte de
asemenea forța a trei atacuri majore asupra raționalității iluministe în general și a discursului etic
al lui Habermas în particular. Așa că își propune să „apere tradiția universalismului în fața
acestei critici triadice prin implicarea tezelor feministe, comunitariene și post-moderne” [7] și, în
același timp, să învețe din ele și să le încorporeze vederile în universalismul său interactiv.
Critica postmodernă: În amplu discutata sa carte din 1984, Condiția postmodernă, Jean
François Lyotard declară că nu mai există niciun fel de „mari narațiuni” pe care să se întemeieze
o versiune universală a adevărului [8]. Gânditorii postmoderni elimină orice presupoziții a priori
sau „date” care încearcă să legitimeze idealurile morale ale Iluminismului și ale democrației
liberale vestice. Ei suspectează consensul și încercarea lui Habermas de a legifera raționalitatea.
Benhabib rezumă critica postmodernă: „Garanțiile transcendentale ale adevărului sunt moarte; ...
există numai lupta fără sfârșit a narațiunilor locale care se întrec pentru legitimare” [9]. Ea
apreciază insistența postmodernă asupra faptului că un punct de vedere moral este o realizare,
mai degrabă decât o descoperire, însă nu este „mulțumită să cânte cântecul de lebădă al gândirii
normative în general” [10]. Benhabib susține posibilitatea ca în loc să se ajungă la un consens în
privința modului în care ar trebui să acționeze toată lumea, indivizii interactivi să se poată alinia
unui bun comun.
Etica comunitară: Dacă există vreun angajament care îi strânge pe comunitarieni și pe
postmoderni împreună, este „critica raționalității vestice așa cum este văzută din perspectiva
marginilor, din punctul de vedere al ce și pe cine exclude, suprimă, delegitimează, consideră
nebun, imbecil sau infantil” [11]. Benhabib înțelege pericolul impunerii insistente a unui șablon
moral global într-o situație locală. Dacă considerăm că oamenii sunt agenți morali imateriali
lipsiți de istorie, de relații sau de obligații, vom fi capabili să ne confruntăm cu dezordinea din
contextele reale ale vieții. Pentru a evita această eroare, Benhabib insistă că orice etică pan-
umană trebuie atinsă prin interacțiune cu alte persoane concrete care trăiesc în colectivități –
oameni obișnuiți care trăiesc în comunitate – mai degrabă decât să fie impusă asupra acestora de
către o elită rațională.
Critica feministă: Deborah Tannen, Cheris Kramarae și Carol Gilligan sunt cu toate de
acord că experiențele femeilor și modul în care acestea vorbesc despre ele sunt diferite de ale
bărbaților. Însă, tipic pentru abordările raționaliste, Habermas ignoră virtual distincțiile de gen.
Etica lui a discursului sau etica discursului a lui Habermas tratează chestiuni legate de dreptatea
politică și economică într-o sferă publică dominată de bărbați, însă el trimite activitățile la care
femeile au fost istoric limitate – creșterea copiilor, îngrijirea casei, satisfacerea nevoilor
emoționale și sexuale ale bărbatului, îngrijirea bolnavilor și a vârstnicilor – la o sferă privată
unde normele libertății, egalității și reciprocității nu par să se aplice. Datorită accentului pe care
îl pune pe dialogul deschis în care niciun subiect nu este considerat banal, universalismul
interactiv ar evita privatizarea experiențelor femeilor.
În ciuda celor trei critici citate deasupra, Benhabib crede că o nouă specie de etică
universală este încă posibilă: „Un astfel de universalism ar fi interactiv nu legislativ, cunoscător
al diferențelor de gen, în loc să fie orb în privința lor, sensibil contextual și nu indiferent la
situații” [12]. Pesemne el ar incorpora atât dreptatea, cât și grija.

NOTE
[1] Carol Gilligan, In a Different Voice: Psychological Theory and Women's Development,
Harvard University, Cambridge, Mass., 1982.
385

[2] Declarație rezumativa a Seylei Benhabib, "The Generalized and the Concrete Other: The
Kohlberg-Gilligan Controversy and Feminist Theory," in Seyla Benhabib și Drucilla Cornell
(editori), Feminism as Critique, University of Minnesota, Minneapolis, 1987, p. 78.
[3] Lawrence Kohlberg, Essays on Moral Development, Volume One: The Philosophy of Moral
Development, Moral Stages and the Idea of Justice, Harper & Row, San Francisco, 1981, p. 12.
[4] Gilligan, p. 18.
[5] Carol Gilligan, "In a Different Voice: Women's Conceptions of Self and Morality," Harvard
Educational Review, Vol. 47, 1977, p. 484.
[6] Seyla Benhabib, Situating the Self: Gender, Community and Postmodernism in
Contemporary Ethics, Routledge, New York, 1992, p. 4.
[7] Ibid., p. 2.
[8] Jean François Lyotard, The Postmodern Condition: A Report on Knowledge [Condiția
postmodernă, Editura Idea, Cluj, 2003], Geoff Bennington și Brian Massumi (traducători),
University of Minnesota, Minneapolis, 1984.
[9] Situating the Self, p. 209.
[10] Ibid., p. 229.
[11] Ibid., p. 14.
[12] Ibid., p. 3.
386

PARTEA A ȘAPTEA
INTEGRAREA

______________________________________________________________________________
TEORIA COMUNICĂRII
CAPITOLUL 36. ORDINEA DIN HAOS
______________________________________________________________________________
387

TEORIA COMUNICĂRII

Prietenii care știu că am scris o carte despre teoriile comunicării mă întreabă adesea care
teorie este cea mai bună. Deși am preferatele mele, mă găsesc în poziția de a nu fi capabil să vin
cu un răspuns mulțumitor. Mă liniștește asigurarea lui Karl Weick că există inevitabile avantaje
și dezavantaje în orice teză teoretică. De asemenea, sunt convins că ideea lui de a clasifica
teoriile potrivit compromisurilor pe care le fac autorii lor este o modalitate utilă de a ne feri să
devenim prea neîngăduitori dacă identificăm vreun defect în construcția acestora. A crea o teorie
nu este un lucru ușor.
Weick prezintă dilema cu care se confruntă teoreticienii orientați empiric citând
postulatul complexității comensurabile al lui Warren Thorngate, psiholog la Universitatea din
Alberta: „Este imposibil ca o teorie a comportamentului social să fie simultan generală, simplă
sau parcimonioasă și precisă” [1]. Termenul de complexitate comensurabilă se referă la
necesitatea de a adăuga calificări astfel ca o teorie să poată da seama de circumstanțe speciale.
Thorngate își extinde postulatul:
Cu cât este mai generală o teorie simplă, cu atât mai puțin precisă va fi ea în predicția chestiunilor
concrete... Cu cât este mai precisă o teorie simplă..., cu atât mai puțin capabilă va fi ea de a da
seama de ceva mai mult decât de cea mai simplă sau reușită situație... Teoriile generale și precise
nu pot fi [simple]. [2]
Cadranul imaginar al unui ceasornic poate arăta modul în care Weick descrie relația celor
trei idealuri. Orele doisprezece, patru și opt se aliniază celor trei criterii ale lui Weick:
generalitate, precizie și respectiv simplitate. Pozițiile orelor rămase reprezintă variate combinații
ale celor două criterii între care acestea cad. Niciuna dintre poziții nu poate combina cele trei
idealuri, iar a te apropia de una dintre ele înseamnă a te îndepărta de cel puțin una dintre celelalte
două.
O limbă de ceasornic care indică ora două ar arăta că o teorie care se menține adevărată
în majoritatea circumstanțelor va fi, cu necesitate, foarte complicată. Din pricina descrierilor sale
complexe ale atitudinilor ca latitudini multiple, ne vine în minte teoria judecății sociale a lui
Sherif (vezi Capitolul 15).
Sherif ar fi ales să dea înainte sau înapoi limba de ceasornic pentru a reduce
complexitatea teoriei sale, însă numai cu prețul caracterului general sau al preciziei. Ar fi putut
alege să limiteze aplicabilitatea teoriei judecății sociale la chestiuni în care ascultătorii sunt
profund implicați personal, desființând astfel problema confuză a latitudinilor non-angajării.
Acel tip de tratament „de ora patru” ar fi oarecum mai simplu și ar avea o putere predictivă
extraordinară. Însă Sherif nu a fost dispus să limiteze utilitatea teoriei sale la situații în care
atitudinile sunt ferm ancorate.
Alternativ, Sherif s-ar fi putut mișca în sens contrar acelor de ceasornic, îndepărtându-se
de complexitate, prin descrierea atitudinilor ca fiind un unic punct pe o linie, așa cum procedează
mulți teoreticieni ai persuasiunii. O teorie simplă „de ora 10” ar putea totuși fi aplicată în
majoritatea situațiilor; evident, Sherif credea că predicțiile acesteia ar fi greșite prea multă
vreme. Prin urmare, deoarece precizia și generalitatea aveau prioritate majoră pentru Sherif, el a
optat pentru o teorie complexă.
Pentru a aprecia ideea lui Weick despre avantajele și dezavantajele cu care se confruntă
un teoretician al comunicării, trebuie să puteți spune cât e ceasul din punct de vedere teoretic. O
să fac un circuit în jurul cadranului de ceas astfel încât dumneavoastră să vă clarificați ce
388

înseamnă exact orele sale. Așezarea teoriilor concrete pe fața ceasornicului reflectă evaluarea
mea a deciziilor majore pe care le-au luat autorii lor.
Am afirmat în Capitolul 3 că o teorie științifică bună este utilă. Cum o teorie așezată la
ora doisprezece poate fi aplicată în orice situație, ea face mai mult decât să îndeplinească criteriul
respectiv. Însă Weick sugerează că nu există abordări ale comportamentului social care să fie
complet independente de context. David Mortensen, profesor de comunicare la Universitatea din
Wisconsin este de acord: „Comunicarea nu are niciodată loc într-un vid; nu este un proces «vid»,
golit de istorie sau de subtexte situaționale” [3].
Renunțând la născocirea potrivit căreia teoria lor se aplică oriunde, teoreticienii din
poziția orei două câștigă acuratețe. O abordare „de ora două” lărgește întrebările, adaugă condiții
și recunoaște cauzele multiple ale unuia și aceluiași comportament. În timp ce teoriile care se
strâng în jurul vârfului cadranului de ceasornic prezintă o mare relevanță, o mișcare în sensul
acelor de ceasornic riscă să fie obscură pentru a reflecta cu mai multă precizie complexitatea
comportamentului uman.
Un teoretician „de ora patru” este un om de știință pur: afirmă, testează și respinge
ipotezele nevalabile. Capitolul 3 susținea că o teorie științifică bună este testabilă. Accentul pus
de teoria „de ora patru” pe precizie caută explicații care trec testul. Publicul răspunde adesea
întrebând: „Și ce-i cu asta?”
Descrierea la baza cadranului este „dependentă de context”. Când este rugat să prevadă
orientări viitoare, un teoretician „de ora șase” răspunde: „Depinde...” Cercetarea cantitativă care
se originează aici se desfășoară de obicei într-un laborator în condiții extrem de reușite.
Cercetarea calitativă din poziția orei șase este un colaj interpretativ de studii de caz, teorie creată,
observație participativă și etnografie. Informațiile sunt bogate, însă aplicațiile în alte situații sunt
limitate.
Teoriile orei opt pliază informațiile într-o singură concluzie sau o listă scurtă de principii
ușor de înțeles. Daryl Bem oferă teoria sa a percepției de sine ca alternativă mai simplă la
explicația lui Festinger în termeni de disonanță cognitivă (vezi Capitolul 16). Ca alți teoreticieni
care operează din această postură, Bem e expus la acuzația de reducționism.
Descopăr că studenții sunt deseori atrași de așezarea la ora zece a ceasului teoretic al lui
Weick. Combină simplitatea cu relevanța. Cunoașterea este distilată în aforisme ușor de reținut
sau în metafore vii. Indiciile intuitive și sentimentele interioare obțin demnitate atunci când
exprimă o teorie speculativă, portabilă de la o situație la alta. Desigur, cercetarea „de la ora zece”
poate ridica erori fascinante la statutul de adevări, însă Weick nu consideră pericolul ca fiind cu
necesitate fatal:
Probabil că toate explicațiile, indiferent de cât sunt de bizare, sunt valide o parte din timp.
Depinde pur și simplu de creatorul ideii să fie suficient de inteligent sau de norocos să găsească
acele locuri în care teoria se susține cu acuratețe. [4]
Reprezentarea lui Weick pe cadranul de ceasornic a postulatului lui Thorngate explică de
ce nicio abordare din această carte nu poate evita criticismul. Fiecare teorie are cel puțin un
„punct vulnerabil” sau un călcâi al lui Ahile. Urmărirea a două virtuți are loc mereu cu prețul
celei de-a treia, însă Weick își menține părerea că două din trei nu e rău. El spune că teoreticienii
care încearcă să facă totul sfârșesc de regulă prin a nu realiza nimic. Rezultatele sunt obișnuite,
moderate și plictisitoare – ținte ușoare pentru cei care doresc să se amuze pe seama pretențiilor
academice.
Parodia Monty Python a teoretizarii este un astfel de caz. Schița cu brontozaurul al trupei
de comici este o satiră la adresa teoreticienilor care sunt prea impresionați de propriile idei. Când
389

apare la o dezbatere televizată, Anne Elk își prezintă cu mândrie teoria care încearcă să le facă pe
toate:
Teoria mea care îmi aparține... este precum urmează și începe acum. Toți brontozaurii sunt subțiri
la unul dintre capete, mult mai groși la mijloc și apoi subțiri din nou la celălalt capăt. Aceasta este
teoria mea, este a mea, îmi aparține și sunt proprietara ei. [5]
Teoria este în mod cert exactă, fără îndoială simplă și generală în măsura în care se aplică
fiecărui animal de tipul respectiv. Este de asemenea banală. Pentru a evita o astfel de capcană,
Weick recomandă teoreticienilor să își aleagă intenționat poziția preferată pe cadranul
ceasornicului și apoi să se „relaxeze cu grație” în privința problemelor care vin la pachet cu
teritoriul.
Deși postulatul lui Thorngate descrie compromisurile inerente teoriilor orientate empiric,
nu e greu de imaginat teoreticieni umaniști care se confruntă cu aceleași avantaje și dezavantaje.
Amintiți-vă din Capitolul 3 când am scris că o teorie umanistă bună (1) creează înțelegere, (2)
identifică valori, (3) stimulează consensul, (4) inspiră apreciere estetică și (5) schimbă societatea.
Pesemne nicio teorie nu le poate face pe toate. Gândiți-vă la două teorii din această carte care
investighează genul și comunicarea în interiorul unei societăți. Nici abordarea culturală a lui
Clifford Geertz a rolurilor de gen din Bali, nici versiunea lui Cheris Kramarae a teoriei grupului
amuțit nu pot susține toate aceste funcții.
Descrierea densă a lui Geertz a bărbaților care se luptă pentru statut într-o încăierare de
cocoși balinezi atinge o coardă sensibilă în bărbații din întreaga lume. Figurile de stil de care se
servește în timp ce spune povestea pariurilor lor riscante îi atrage foarte mult din punct de vedere
estetic pe cititorii de ambele sexe. Însă proza îmbietoare folosită de Geertz și comunitatea
consensului pe care o generează împiedică orice încercare de a schimba societatea indoneziană.
El nu este un reformator.
Slăbiciunea lui Geertz este punctul tare al lui Kramarae. Teoria feministă este menită să
provoace distribuția inegală a puterii perpetuată de controlul masculin al modalităților dominante
de exprimare. Deși intenția reformatoare a lui Kramarae este profundă, ea nu se așteaptă la un
spectru amplu de bărbați care dețin puterea de a fi de acord cu analiza ei. Cât despre estetică,
abuzurile de putere nu sunt frumoase.
Alături de Weick, sunt convins că toți teoreticienii nu pot decât să facă schimburi între
avantaje și dezavantaje care inevitabil împiedică construcțiile lor să reprezinte tot ce ne-am putea
dori. O anumită toleranța din partea noastră este mai potrivită. Trebuie să încercăm, totuși, să
înțelegem alegerile pe care le-au făcut.
Pentru a vă ajuta să strângeți laolaltă marea parte a ceea ce ați învățat, capitolul final
examinează teoreticienii care au angajamente comune. Sper că distincția dintre științe și
umanism pe care am folosit-o pe parcursul întregii cărți v-a oferit oarecare înțelegere, însă acum
că v-ați familiarizat cu o varietate de teorii, o integrare mai sofisticată este potrivită. Dacă veți
găsi această încercare de sinteză insuficient de mulțumitoare, sper că o veți trata cu aceeași
toleranță cu care îi tratați pe teoreticienii înșiși. Confuzia nu cedează ușor în fața clarității.

NOTE
[1] Warren Thorngate, "'In General' vs. 'It Depends': Some Comments on the Gergen-Schlenker
Debate," Personality and Social Psychology Bulletin, Vol. 2, 1976, p. 406.
[2] Ibid.
[3] C. David Mortensen, "Communication Postulates," in Contexts, Jean N. Civikly (editor),
Holt, Rinehart & Winston, New York, 1975, p. 21.
390

[4] Karl Weick, The Social Psychology of Organizing, ediția a 2-a, Addison-Wesley, Reading,
Mass., 1979, p. 39.
[5] Graham Chapman, John Cleese, Terry Gilligan, Eric Idle, Terry Jones, și Michael Palin, The
Complete Monty Python's Flying Circus: All the Words, Volume Two, Pantheon, New York,
1989, p. 119.
391

CAPITOLUL 36. ORDINEA DIN HAOS

Organizarea de un capitol pentru o teorie pe care am adoptat-o este o trăsătură-semnătură


a acestui text. Studenții și instructorii au sprijinit foarte mult acest format, însă ca în cazul celor
mai multe alegeri, există și aici un potențial neajuns. Aranjamentul poate că v-a încurajat să vă
gândiți la cele treizeci și trei de teorii ca la treizeci și trei de entități distincte independente pe
care nu le unește nimic altceva în afară de contextul comunicării. Ar fi păcat. În efortul de
promovare a gândirii integrative, am inserat referințe de la un capitol la altul și am făcut scurte
comentarii pe parcursul textului. În acest moment, însă, avem nevoie de o modalitate mai
sistematică de a compara și contrasta teoriile una cu alta. Avem nevoie de o modalitate
semnificativă de a face ordine în haos.
James Anderson (Universitatea din Utah) este editorul revistei Communication Theory, o
revistă susținută de Asociația internațională a comunicării. El a fost de asemenea editorul lui
Communication Yearbook și autorul unei cărți de epistemologia teoriei comunicării. Anderson
recomandă așezarea teoriilor în relație unele cu altele pe baza modului în care autorii lor văd
natura lumii fenomenale – lumea care este accesibilă simțului văzului, auzului, gustului,
pipăitului și mirosului [1].
Pe parcursul textului am trasat o linie de demarcație între teoriile științifice și cele
umaniste, masiv interesate de probleme legate de perspectiva asupra lumii. Deoarece cei mai
mulți cititori sunt deja familiarizați cu diferența dintre umanism și științele sociale, cred că
această clasificare a oferit o portiță de intrare în lumea nu atât de familiară a filosofiei
comunicării. Însă în acest moment al studiului, probabil că înțelegeți că există probleme în ce
privește dihotomia științific/ umanist pe care am produs-o.
În primul rând, unii teoreticieni rezistă clasificării într-o tabără sau în alta. Ei consideră că
cercetarea lor recurge atât la umanism, cât și la științele sociale, așa că unei repartizări de tipul
sau-sau îi scapă natura eclectică a lucrărilor lor. De pildă, Ernest Bormann insistă că analiza
temelor imaginare din teoria convergenței simbolice clarifică valoarea unui grup – o
întreprindere umanistă. Însă el susține de asemenea că viziunile retorice dețin putere predictivă –
un scop științific. Bormann vrea să ocupe o poziție de mijloc.
O altă problemă referitoare la sciziunea dintre știință și umanism este numărul în creștere
al teoreticienilor comunicării postmoderni, care nu pretind loialitate față de niciuna dintre tradiții.
Acești specialiști se referă la ei înșiși printr-o varietate confuză de termeni de genul: hermeneuți,
post-structuraliști, deconstructiviști, fenomenologi, cercetători în studiile culturale și teoreticieni
ai activismului social, dar și combinații ale acestor termeni. Anderson observă:
Cu acest număr foarte mare de comunități interpretative, numele sunt discutabile, patrularea de la
granițe fără speranță și transcenderile permanente. Totuși, membrii lor adesea văd diferențe reale.
[2]
În loc de a numi teoriile științifice sau umaniste, Anderson le plasează într-un continuum
al perspectivelor despre lume, ancorat de termenii obiectiv și hermeneutic. Hermeneutica este
studiul și practica interpretării. Dat fiind că termenul nu este unul de-al casei, voi folosi
sinonimul său mai familiar interpretativ pentru a desemna capătul hermeneutic al scalei:
OBIECTIV ___________________________________________ INTERPRETATIV

PLASAREA TEORIILOR PE O SCARĂ OBIECTIV-INTERPRETATIVĂ


Andreson spune că teoreticienii obiectivi cred în unitatea științei. Ei consideră că fizica,
biologia, psihologia și comunicarea sunt pur și simplu ferestre prin care se vede o singură
392

realitate fizică. Poate că vă amintiți descrierea mea a unei demonstrații într-o sală de clasă în care
am rugat studenții să își introducă mâinile în găleți umplute cu apă la diferite temperaturi (vezi
Capitolul 15). Folosesc exercițiul respectiv pentru a ilustra teza teoriei judecății sociale a
părtinirii consecvente a judecății psiho-fizice. Anderson susține că oricare ar fi obiectul judecății
– temperatura fizică sau atitudinea cognitivă – teoreticianul obiectiv va presupune că aceleași
principii se aplică. Întreaga lume fenomenală este un tot unitar.
Potrivit lui Anderson, teoreticienii interpretativi cred în domenii multiple. Ei nu pun la
îndoială realitatea materială a scaunelor lor de birou sau prezența vie a studenților care stau jos și
discută lucrările pentru cursuri. Totuși, nici fizica nici biologia nu contribuie la înțelegerea a ce
vor să spună oamenii atunci când comunică unii cu alții. Se spune că nu există nimic obiectiv în
privința semnelor și semnificațiilor. Domeniul social este diferit de regimul material.
Anderson discută un număr de diferențe care despart perspectiva obiectivă despre lume
de cea interpretativă. Teoreticienii obiectivi susțin o singură realitate social independentă și
autonomă. Dovezile vorbesc de la sine. Invers, specialiștii interpretativi presupun că realitatea
este un statut care se acordă. Interpretarea este o realizare umană care creează informații. Textele
nu se interpretează niciodată pe ele însele.
Obiectiviștii presupun că realitatea socială deține o calitate veșnică și cuprinzătoare. Ei
consideră că principiile teoretice majore sunt an-istorice și nu depind de condițiile locale. Potrivit
interpretiviștilor, nu este deloc așa. Cunoașterea este privită mereu dintr-un punct de vedere
particular. Un cuvânt, un gest sau o acțiune pot deține permanență într-o comunitate dată, însă
este periculos să presupunem că interpretările pot transcende liniile timpului și ale spațiului.
În ce privește limba, teoreticienii obiectivi sunt înclinați să trateze cuvintele ca
referențiale și reprezentaționale. Cuvintele au înțelesuri particulare. Însă, specialistul interpretativ
este mai suspicios în privința semnelor. Pentru un hermeneut profund ca Anderson „lupta pentru
înțeles este lucrul de fiecare zi, iar așezarea înțelesului înseamnă exprimarea cu succes a puterii”
[3]. În acest sens, teoreticienii interpretativi nu sunt observatori detașați ai scenei umane. Ei
înțeleg că sunt parte din procesul producției însuși.
Mai jos aveți evaluarea mea a locului unde se potrivește fiecare teorie pe continuumul
obiectiv-interpretativ. Dacă unele repartizări au fost ușor de făcut – „evidențe” teoretice, ca să zic
asa –, altele au fost decizii foarte dificile. Din fericire, această evaluare este tipărită pe hârtie, nu
gravată în piatră. O consider un proiect în curs de desfășurare, mai degrabă decât Cuvântul Final.
Pe o scară de la 1 la 5, unde 1 reprezintă polul obiectiv, iar 5 cel interpretativ, iată
calificativele mele pentru fiecare dintre teoriile discutate în această carte:
Mesaje
Teoria informației 1
Înțelesul înțelesului 3
Gestionarea coordonată a înțelesului 4
Interacționismul simbolic 3
Teoria încălcării așteptărilor 1
Semiotica 4

Comunicarea interpersonală
Constructivismul 2
Teoria penetrării sociale 2
Teoria reducerii incertitudinii 1
Perspectiva interacțională 3
Dialectica relațională 4
393

Teoria judecății sociale 1


Teoria disonanței cognitive 1
Modelul probabilității de elaborare 2

Comunicarea în grup și cea publică


Gândirea gregară 2
Perspectiva funcțională 2
Teoria convergenței simbolice 3
Abordarea sistemelor informaționale 4
Abordarea culturală 4
Teoria critică a comunicării 5
Retorica 2
Dramatismul 4
Paradigma narativă 4

Comunicarea de masă
Determinismul tehnologic 3
Teoria cultivării 1
Studiile culturale 4
Funcția stabilirii agendei 1
Spirala tăcerii 1

Contextul cultural
Gestionarea anxietății/ nesiguranței 1
Teoria negocierii aparențelor 2
Teoria codurilor de exprimare 3
Stilurile genolectice 3
Teoria grupului amuțit 4
În unele privințe, întregul text v-a pregătit pentru această sinteză. Deși am început cu
dihotomia de tip sau-sau, științific/ umanist, am lucrat mereu la complicarea imaginii. Acum că
ați studiat multe – dacă nu toate – teoriile prezentate în această carte, sunteți pregătiți să primiți
scena teoretică mai complexă pe care tocmai am sugerat-o. Vă încurajez să studiați evaluarea
mea a teoriilor rând cu rând. S-ar putea să descoperiți că trebuie să vă împrospătați memoria în
privința țintei principale a unei teorii sau a termenilor săi cheie. Dacă acesta este cazul, poate vă
uitați în Anexa A, plasată imediat după acest capitol. Oferă un rezumat de cincizeci de cuvinte al
fiecărei teorii, care ar trebui să vă ajute să vă amintiți ce ați studiat mai devreme în timpul
semestrului.
M-am consultat cu un număr de specialiști din domeniu pentru a obține „lectura” lor în ce
privește așezarea adecvată a teoriilor. Așa cum mă așteptam, ei nu au fost mereu de acord.
Totuși, în aproape fiecare caz discuția rezultată mi-a ascuțit înțelegerea atât a teoriei, cât și a
chestiunilor mai ample meta-teoretice prezentate de Anderson. Ca să nu fiu singurul care câștigă,
voi menționa pe scurt câțiva dintre factorii care au complicat unele dintre deciziile pe care le-am
luat (și de ce e posibil să am experiența disonanței post-decizionale).

„PE DE O PARTE... PE DE ALTĂ PARTE”


Efortul de a surprinde perspectiva asupra lumii oferită de semiotică și de dialectica
relațională este comparabil cu încercarea de a lovi o țintă în mișcare. În timpul vieții sale,
Barthes a înaintat de la 1 la 5. Ideile sale timpurii structuraliste vedeau lumea în categorii fixe.
394

Înaintea morții sale s-a întors spre o discuție despre „semnificanți plutitori” care pot fi angajați
de post-structuraliști pentru a susține orice punct de vedere. Deși schimbarea lui Baxter și
Montgomery nu este la fel de dramatică, referințele lor dese la un număr nelimitat de contradicții
relaționale, vederile dialogale ale lui Bakhtin și dezordinea generală a comunicării împing
perspectiva lor dialectică într-o direcție interpretativă.
Numeroși specialiști în studii culturale și feministe pot obiecta că nu am acordat
lucrărilor lui Hall și Kramarae calificativul 5. Ambii teoreticieni dețin agende reformatoare
puternice și amândoi văd în lupta pentru limbă lucrarea esențială a cercetării. Însă Hall și
Kramarae dețin fiecare perspective globale asupra lumii care adesea încalcă interpretările
individuale și importanța contextelor locale particulare, prin urmare calificativul 4 pare mai
potrivit.
Câteva teorii sunt dificil de evaluat din pricina aparenței deconectări dintre angajamentele
lor filosofice declarate și metodologiile lor de cercetare. Delia a susținut o orientare interpretativă
care considera comunicarea „o activitate emergentă, creativă, prin intermediul căreia realitatea
socială umană este permanent re-creată, afirmată, reparată și schimbată” [4]. Însă cercetarea
empirică pe care Delia și urmașii săi o citează și o efectuează face să fie clar că teoria
constructivistă este mai mult obiectivă decât interpretativă. Situația este inversată în cazul lui
McLuhan. Teza sa obiectivistă a relației deterministe dintre tehnologie și cultură este în dezacord
cu natura impresionistă a „probelor” sale și cu natura anecdotică a dovezilor care, chipurile, le
susțin. De aceea i-am desemnat un schizofrenic 3, însă nu m-aș împotrivi unui 2.
În sfârșit, cei mai mulți retoricieni se consideră implicați într-o întreprindere
interpretativă, prin urmare repartizarea lui Aristotel în partea obiectivă a scalei poate părea
forțată. Însă faptul că Aristotel și-a propus să descopere și să clasifice toate mijloacele
disponibile de persuasiune constituie dovada unei perspective asupra lumii mai mult obiective
decât interpretative.
Sper să priviți această absența a consensului teoretic ca pe o încurajare și nu ca pe o
încurcătură. Ea vă lăsa deschisă posibilitatea de a fi activi în luarea propriei decizii informate în
legătură cu angajamentele unui teoretician, mai degrabă decât să vă împingă în postura
adnotatorului pasiv. Examinați lista teoriilor pentru a hotărî dacă sau nu doriți să schimbați
calificativul uneia dintre ele. Capacitatea de a articula un motiv pentru schimbarea calificativului
unei anumite teorii este un semn bun că înțelegeți atât teoria, cât și diferențele dintre
întreprinderile obiective și cele interpretative.
O observație finală în privința așezării teoriilor pe scara obiectiv-interpretativ: dacă pe
moment ignorați teoriile de la mijloc, care au trăsături ale ambelor comunități de cercetare, veți
descoperi ca aproximativ 60% din teorii reflectă o orientare obiectivă, iar celelalte 40% reflectă o
orientare interpretativă. Această proporție de șaizeci la patruzeci se potrivește amestecului de
cercetare pe care Anderson îl vede în domeniul comunicării.

PATRU OPȚIUNI ALE SPECIALIȘTILOR OBIECTIVI ȘI INTERPRETATIVI:


RESPINGEREA, RESPECTUL, COOPERAREA ȘI REUNIREA
Până acum poate că vă simțiți mai confortabil cu un tip de teorie a comunicării decât cu
altul. Descopăr că studenții mei sunt împărțiți aproape în mod egal în ce privește preferința lor
pentru o abordare interpretativă sau obiectivă a studiului înțelesului unui mesaj și al
comportamentului. Care este modul adecvat de a gestiona aceste diferențe? Este domeniul
comunicării cel mai bine deservit dacă cele două grupuri de specialiști se consideră unii pe alții
adversari induși în eroare, străini admirați, colegi necesari sau parteneri într-un mariaj confuz?
395

Fără a-mi pune degetul pe o variantă, în mod intenționat, voi încerca să argumentez fiecare
poziție. Apoi vă puteți hotărî.

1. Respingerea cercetării de calitate inferioară


Oricine a participat vreodată la o conferință academică știe că cercetarea poate fi o
afacere dezordonată. Oameni aflați în căutarea adevărului se amestecă cu profesori care caută să
obțină permanență pe post, iar în ambele cazuri, toleranța pentru punctele de vedere diferite este
limitată. Pesemne că așa trebuie să fie. În dezbaterea dintre cercetătorii obiectivi și cei
interpretativi, profesorii de comunicare Robert Bostrom și Lewis Donahue de la Universitatea
din Kentucky susțin că este un gest anti-intelectual să spui că fiecare parte are ceva de oferit:
„Părerea noastră este că auto-înșelarea este nesănătoasă și că înșelarea altora este și mai rea” [5].
Bostrom și Donahue sunt cercetători empirici care caută adevărul obiectiv și lansează un
atac puternic împotriva teoreticienilor precum Carl Rogers, Barnett Pearce și Vernon Cronen,
Roland Barthes, Paul Watzlawicz și Stuart Hall pentru abordările lor interpretive ale studiului
comunicării:
Interpretivismul... reprezintă un nihilism intelectual în care posibilitatea construcției teoretice,
nemaivorbind de cea a acțiunii raționalizate este imposibilă... Anarhia teoretică și subtituirea
explicațiilor științifice cu pseudo-explicații ni se par a fi rezultatele inevitabile ale adoptării
raționamentului interpretivist. [6]
Mulți cercetători critici resping în egală măsură empirismul obiectiv care susține că este
neutru din punct de vedere axiologic și insistă să rămână naiv din punct de vedere ideologic în
privința modului în care marile afaceri și marele guvern folosesc descoperirile lor pentru a se
crampona de afluență și de putere. Stuart Hall admite că este „profund suspicios față de și ostil
lucrărilor empirice care nu au idei, deoarece aceasta înseamnă pur și simplu că nu știu ce idei au”
[7]. Hall discreditează și interesul unic al cercetătorilor comportamentali față de comportamentul
superficial. El îi acuză că „traduc consecvent chestiuni legate de semnificație, înțeles, limbaj și
simbolizare în indicatori comportamentali bruți, adesea justificați în numele unui scientism
prefăcut” [8]. Specialiștii interpretativi găsesc deseori concluziile oamenilor de știință banale.
Aceste „războaie comunicaționale” între cercetători empirici și retoricieni sunt purtate de
patru ori pe an în paginile a două reviste principale publicate de Speech Communication
Association of America. Politica editorială a revistei Communication Monographs este în mod
clar pro știință. Cei mai mulți contributori îi privesc pe Harld Lasswell, Kurt Levin, Paul
Lazarsfeld și Carl Hovland drept părinții fondatori ai tradiției lor de cercetare (vezi Capitolul 2).
Revista Quarterly Journal of Speech tipărește de regulă numai cercetare umanistă (vezi Capitolul
2). Mulți dintre cei care scriu în QJS îi consideră pe Platon, Aristotel, Cicero și Quintilian
părinții fondatori ai tradiției lor retorice.
Care dintre părți are dreptate? Răspunsul este, evident, o chestiune de opinii împărțite.
Însă susținătorii combativi ai ambelor grupuri ar fi de acord că integritatea ne cere să respingem
teoriile sau cercetarea bazată pe presupoziții false. Ei insistă că ar fi greșit să compromitem
convingeri profund întemeiate pentru negocierea unei stări de pace bazată pe slăbiciunea
teoretică.
2. Respectul și celebrarea diferențelor
Filosoful pragmatician Richard Rorty de la Universitatea Princeton îi critică la fel de
sever atât pe teoreticienii obiectiviști, cât și pe cei interpretiviști, când oricare dintre părți
pretinde că deține exclusiv adevărul. El este de acord că există diferențe ireconciliabile între cele
două tabere. Ambele grupuri sunt comunități de limbă auto-sigilate care nu vorbesc – și într-
396

adevăr nu pot să vorbească una cu alta. Din acest motiv, spune Rorty, dezbaterile dintre științe și
umanism în ce privește cunoașterea, metodologia și natura umană „nu sunt chestiuni de rezolvat,
ci... diferențe cu care trebuie trăit” [9].
Comentariile lui Rorty îmi amintesc de teza lui Deborah Tannen potrivit căreia
conversațiile dintre bărbați și femei reprezintă comunicare de la o cultură la alta. Pesemne
comunitățile empirice și cele retorice sunt cel mai bine înțelese în termeni de culturi diferite.
Deși membrii unei culturi nu vor înțelege niciodată deplin înțelesurile împărtășite de cealaltă
cultură, ei pot învăța să accepte și să aprecieze diversitatea.
Acest respect și chiar celebrare a diferențelor are loc într-o anumită măsură în domeniul
psihologiei clinice. Școlile psiho-analitică, comportamentală și umanistă de terapie diferă în ce
privește punctul de plecare, metoda și concluzia. Totuși cei mai mulți terapeuți aplaudă, în ultimă
instanță, orice abordare care ajută oamenii.
Domeniul evaluării personalității oferă o altă analogie utilă. Mulți dintre dumneavoastră
ați dat testul indicatorului tipologic Myers-Briggs, un test de personalitate care măsoară
preferințele individuale pe patru scări bipolare [10]. Scala simțuri-intuiție arată modul în care
oamenii percep sau adună informații – cum abordează învățarea. Pe măsură ce citiți descrierile
simțirii și intuiției de mai jos, gândiți-vă cât de aproape sunt ele de pozițiile epistemologice ale
cercetării obiective și interpretative:
Simțirea: Un mod de a „învăța” constă în folosirea funcției simțirii. Ochii, urechile și celelalte
simțuri vă spun ce există de fapt și se întâmplă de fapt, atât în interiorul cât și în exteriorul
dumneavoastră. Simțirea este deosebit de utilă în aprecierea datelor reale ale unei situații.
Intuiția: Celălalt mod de a învăța este cu ajutorul intuiției, care vă arată înțelesurile, relațiile și
posibilitățile dincolo de informațiile care vă parvin prin intermediul simțurilor. Intuiția se uită la
imaginea în ansamblu și încearcă să surprindă modelele esențiale. [11]
Descrierile de mai sus sugerează că pot exista profiluri ale personalității diferite ale
studenților din școala dumneavoastră, care gravitează de regulă spre științific sau spre umanist.
Dacă există o legătură între personalitate și perspectiva asupra lumii, nu are sens să încerci să
convingi o persoană să renunțe la modul propriu de achiziționare a cunoștințelor. Poate că cel
mai bine este să recunoaștem că lumea ar fi un loc plictisitor dacă toți oamenii ar fi la fel ca noi
și pur și simplu să ne bucurăm de diferențe.
3. Cooperarea cu colegii de care avem nevoie
Deși opțiunea respingerii și cea a respectului diferă în ce privește tonul emoțional,
ambele răspunsuri presupun că există o prăpastie insurmontabilă care desparte obiectivitatea
științifică de interpretarea artistică. Teoreticianul cultivării George Gerbner crede că această
apreciere este prea sumbră. Gerbner își imaginează o relație simbolică între cele două perspective
asupra lumii prin care oamenii de știință și artiștii se ajută unii pe alții să împlinească o
promisiune care nu poate fi atinsă de către o singură abordare:
Contrapunerea științei artelor sau cercetării umaniste prezintă o falsă dihotomie... În termeni
comunicaționali, știința este încercarea umană de a pătrunde în realitățile existenței, iar arta
reprezintă efortul de a le exprima. Astfel, știința se ocupă să facă tezele adevărate în timp ce arta
se străduiește să le facă convingătoare și credibile. Cele două se completează, în loc să se
contrazică una pe alta. [12]
Mulți din cei care adresează această problemă sunt de acord că specialiștii în arte și în
științe au nevoie unii de alții, însă ei diferă în ce privește ordinea temporală și natura relației
cooperante. Unii cred că este nevoie de o perspectivă interpretativă pentru a crea o teorie, apoi de
o structură mentală tehnică pentru a o testa și rafina. Alții consideră că artiștii aplică teoria în
situații practice, însă numai după ce oamenii de știință o generează și o dovedesc. O a treia
397

perspectivă sugerează că specialiștii în retorică fac lumină în privința modului în care se creează
mesajele, în timp ce oamenii de știință obiectivi analizează efectul pe care mesajele respective îl
au asupra altora.
Pesemne că punctul tare al științei este comparația riguroasă a mesajelor multiple, în timp
ce punctul forte al umanismului este analiza sa inventivă, în profunzime a unui singur mesaj.
Antropologul Gregory Bateson descria rigoarea și imaginația ca fiind cele două mari contrarii ale
minții: „Fiecare dintre ele... este letală de una singură. Rigoarea fără imaginație reprezintă
moarte paralizantă, însă imaginația fără rigoare este nebunie” [13].
Retoricianul Marie Hochmuth Nichols a dat ecou solicitării lui Bateson a unui efect de
temperare pe care științele și umanismul îl pot avea una asupra celeilalte. Ea susținea că
„umanismul fără științific este orb, însă știința fără umanism poate fi greșită” [14]. Nu ar fi
corect să pretindem că știința nu este preocupată de probleme etice. Cercetătorii empirici sunt
instruiți să fie corecți față de toate detaliile pe care le adună și cum gestionează informațiile.
Totuși, întrebarea legată de valoare pe care umaniștii o aduc în studiul comunicării poate obliga
cercetătorii obiectivi să se confrunte cu acele corpuri calde care simt, în locul statisticilor reci și
impersonale. În manieră similară, solicitarea de către oamenii de știință a informațiilor brute
poate acționa precum un test de realitate pentru tipul de cercetător interpretativ care are înclinația
să-și ia zborul pe aripile fanteziei. Dacă umaniștii nu pot oferi dovezi care să le permită altora să
ajungă la concluzii asemănătoare, analizele lor sunt suspecte.
4. Legitimarea lui copil născut într-o căsătorie zorită din pricina venirii sale pe lume
Celeste Michelle Condit, profesor de comunicare la Universitatea din Georgia folosește
analogia legăturii sexuale pentru a descrie relația curentă dintre științele sociale și retorică în
domeniul comunicării. Ea spune că indiferent dacă patriarhilor cu sânge pur al cercetării
obiective și interpretative le place sau nu, contactul secret dintre membrii celor două familii a
produs descendenți care amestecă trăsăturile ambelor tradiții. Nu ar trebui să ne surprindă sau să
ne jeneze faptul că unii tineri specialiști poartă fără urmă de îndoială asemănările cu ambii lor
părinți.
În fond, retorica (nestatornica artelor) și științele sociale în domeniul comunicării (tânărul cast la
modul ipocrit) au fost forțate una împotriva celeilalte timp de vreo patruzeci de ani. Fiecare a avut
experiența unei torturi diferite, încuiate împreună într-un compartiment minuscul al universului,
certându-se pentru firimituri de prestigiu academic... Fiecare neagă orice hocus-pocus, protestând
în felul său, fie ca „tânărul nu va plăti”, fie că „ea nu este o doamnă”. Sunt semne, totuși, ale
urmașilor; există un număr crescând de rânduri ale unor studii care împrumută din ambele
tradițiile de cercetare – atât retorică, cât și social-științifică. Sunt acești descendenți legitimi? [15]
Răspunsul pe care îl încearcă Condit este „da”. Ea observă că „după ani de legătură cu
Madam Retorica și cu grupul cu care aceasta se însoțește (teoria feministă, hermeneutica, teoria
critică & co.), unii oameni de știință în comunicare au renunțat la atitudinea lor idealistă” [16]. Ei
nu mai insistă asupra legilor ascunse, a adevărului universal sau a neutralității axiologice. Unii
retoricieni au fost la fel de defăimați de-a lungul anilor de legătură cu oamenii de știință
pragmatici. Ei prețuiesc acum construcția teoretică retorică mai mult decât criticismul retoric,
scriu cu precizie tehnică în locul inteligenței literare și par să minimalizeze importanța
comunității de specialiști ca validare a înțelepciunii.
În loc să privim acest copil născut din dragostea dintre știință și umanism ca pe o urâtă
încurcătură, Condit sugerează ca știința și umanismul să se căsătorească așa cum se cuvine
(poate la o conferință SCA) și să-și boteze copilul cu numele „Înțelegere”. Ea îndeamnă ca
Înțelegere să primească instrucție în metodologiile de cercetare dezvoltate de ambele părți ale
398

arborelui genealogic: experimentarea, cercetarea prin sondaje de opinie, analiza textuală și


etnografia. Această educație vastă în studiile comunicării va dezvolta copilul – și pe profesorii
săi. Și în viitorul apropiat, Înțelegere cea sau cel cu sânge amestecat va eclipsa copii oamenilor
de știință sau al retoricienilor care trăiesc în cartierul academic și va aduce o respectabilitate
nouă familiei. Fapt sau fantezie? Vă încurajez să aflați punctul de vedere al educatorului
dumneavoastră.

O ULTIMĂ OBSERVAȚIE
În Introducere am comparat această carte cu o colecție de hărți – un atlas pitoresc al
hărților comunicaționale pe care profesioniștii din domeniu cred că merită să le vedem. Sper că
v-a fascinat această primă privire spre teoria comunicării și că ați generat dorința de a explora
anumite zone particulare. Vă îndemn să nu vă mulțumiți să priviți diapozitivele de călătorie ale
altor oameni; comunicarea nu este o activitate de fotoliu. Bineînțeles, gândiți-vă la perspectivele
lui Burgoon, Baxter, Burke și alții. Dar uitați-vă și la dumneavoastră. Spre deosebire de multe
domenii academice, studiul comunicării este unul în care cu toții suntem practicanți. Totuși,
amintiți-vă că experiența brută neexaminată nu înseamnă educație. Trebuie să cântăriți, sondați,
speculați și să vă urmați intuiția dacă doriți să profitați de bogăția bazei de date pe care o oferă
conversațiile de fiecare zi. Două liste care urmează acestui capitol v-ar putea ajuta în studiul
dumneavoastră suplimentar.
Anexa B clasifică revistele academice care sunt deosebit de relevante în contexte
comunicaționale particulare. Dacă sunteți interesați cu adevărat de teoriile comunicării, trebuie
să citiți din surse primare și să înțelegeți problemele domeniului. Anexa C vă oferă
recomandările mele în privința unor filme de calitate care ilustrează diferite aspecte ale
procesului comunicațional. Dacă v-au plăcut referirile mele vaste la Nell, Copiii unui Dumnezeu
mai mic, Roger și cu mine și Când Harry a întâlnit-o pe Sally, poate doriți să închiriați un film și
să culegeți propriile exemple de principii teoretice. Recomand eșantionarea unei cantități egale
de materiale de pe fiecare listă.
Domeniul se schimbă rapid. Nu există motiv să vă opriți la o primă privire spre teoria
comunicării sau să acceptați o privire de mâna a doua. Probabil ați meditat la o idee care nu e
sugerată în aceste pagini. Poate că noțiunea respectivă poate fi dezvoltată și poate deveni
interesul unui nou capitol într-o ediție revizuită a acestei cărți. Alegeți-vă perspectiva teoretică și
contextele comunicării care vă fascinează și întoarceți-vă de la observația ocazională la privirea
intensă. Continuați să priviți.

ÎNTREBĂRI CARE VĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEGEȚI ESENȚIALUL


1. Care sunt cele cinci teorii prezentate în această carte care sunt favoritele dumneavoastră? Sunt
majoritatea de natură obiectivă sau interpretativă? Ce spune acest lucru despre propria voastră
perspectivă asupra lumii?
2. Cum vedeți relația dintre teoria comunicării obiectivă și cea interpretativă? Ar trebui ca
specialiștii din taberele opuse să se respingă, respecte, să coopereze sau unească unii pe sau cu
alții?
3. Ce întrebări aveți în ceea ce privește comunicarea, dar care nu au fost adresate de niciuna
dintre teoriile descrise în această carte? În ce context al comunicării s-ar potrivi cel mai bine
teoriile care adresează chestiunile respective?
4. Pe baza teoriilor despre care ați citit în acest semestru, care este cel mai bun sfat practic pe
care l-ați oferi cuiva care dorește să fie un comunicator mai bun?
399

NOTE
[1] James A. Anderson, Communication Theory: Epistemological Foundations, Guilford, New
York, 1996, pp. 13-46.
[2] Ibid., p. 27.
[3] Ibid., p. 58.
[4] Jesse Delia și Lawrence Grossberg, "Interpretation and Evidence," Western Journal of
Speech Communication, Vol. 41, 1977, p. 36; reiterat în Jesse Delia, Barbara O'Keefe, și Daniel
O'Keefe, "The Constructivist Approach to Communication," in Human Communication Theory,
ediția a 2-a, Frank E. X. Dance (editor), New York, Harper & Row, 1982, p. 147.
[5] Robert Bostrom și Lewis Donohew, "The Case for Empiricism: Clarifying Fundamental
Issues in Communication Theory," Communication Monographs, Vol. 59, 1992, pp. 126-127.
[6] Ibid., pp. 109 și 127.
[7] Stuart Hall, "Ideology and Communication Theory," in Rethinking Communication, Vol. 1e,
Brenda Dervin, Lawrence Grossberg, Barbara O'Keefe și Ellen Wartella (editori), Sage,
Newbury Park, Calif., 1989, p. 52.
[8] Ibid., p. 42.
[9] Richard Rorty, Consequences of Pragmatism, University of Minnesota, Minneapolis, 1982,
p. 197.
[10] Isabel Brigsg Myers, Introduction to Type, Consulting Psychologists, Palo Alto, Calif.,
1987.
[11] Ibid., p. 5.
[12] George Gerbner, "The Importance of Being Critical - In One's Own Fashion," Journal of
Communication, Vol. 33, No. 3, 1983, p. 361.
[13] Gregory Bateson, Mind and Nature: A Necessary Unity, Bantham, New York, 1979, p. 242.
[14] Marie Hochmuth Nichols, Rhetoric and Criticism, Louisiana State University, Baton Rouge,
1963, p. 18.
[15] Celeste Michelle Condit, "The Birth of Understanding: Chaste Science and the Harlot of the
Arts," Communication Monographs, Vol. 57, 1990, p. 323.
[16] Ibid., p. 324. Termenul hermeneutică se referă la principiile interpretării unui text. În acest
context, numele desemnează o abordare postmodernă care a fost influențată de filosofi europeni
precum Foucault, Heidegger și Derrida. Pentru o discuție introductivă a postmodernismului, vezi
John Stewart, "A Post-modern Look at Traditional Communication Postulates," Western Journal
of Speech Communication, Vol. 55, 1991, 354-379.
400

ANEXA A. REZUMATELE TEORIILOR

Enumerate mai jos se află scurte rezumate ale celor treizeci și trei de teorii descrise în
carte. Sper că ele vă vor aminti materialele pe care le-ați citit mai devreme. Am încercat să
rămân fidel expresiilor cheie pe care le utilizează teoreticienii, însă rezumatele nu înlocuiesc
descrierile mai cuprinzătoare și ilustrările extinse care s-au desfășurat în prealabil.
Există un pericol, desigur, în încercarea de a surprinde esența unei teorii în doar câteva
rânduri. Fiecare capitol este deja o condensare și o interpretare a lucrărilor originale ale autorilor.
Împăturind în plus conținutul în două sau trei propoziții (digerarea a ceva digerat), nu pot face
dreptate ideilor complexe pe care le-a expus fiecare teoretician. Tezele încapsulate sunt
concepute doar pentru a vă împrospăta memoria. Cu excepția teoriei convergenței simbolice a lui
Bormann, pe care am inclus-o în „Comunicarea în grup și publică”, rezumatele sunt enumerate în
aceeași ordine în care au apărut în text.

Mesajele
Teoria informației a lui Shannon și Weaver: Într-un model sursă-canal-receptor al
transmiterii de semnale, informația este definită ca oportunitatea de a reduce incertitudinea.
Zgomotul taie capacitatea canalului de a transporta informații între transmițător și receptor.
Modul de a compensa zgomotul este prin creșterea redundanței.
Înțelesul înțelesului al lui Richards: Neînțelegerile au loc atunci când oamenii presupun
că un cuvânt are o legătură directă cu referentul său. Cuvintele nu au înțelesuri; oamenii da. Un
trecut comun reduce neînțelegerea. Definiția, metafora, feed-forward-ul și limba engleză de bază
sunt remedii lingvistice parțiale pentru lipsa de experiență comună.
Gestionarea coordonată a înțelesurilor a lui Pearce și Cronen: Persoanele-aflate-în-
conversație construiesc împreună propriile realități sociale, obținând coerența, coordonând
acțiunile și având experiența misterului. Coerența este un context unificat al poveștilor spuse,
coordonarea apare prin intermediul poveștilor trăite, iar misterul este un sentiment de uimire în
legătură cu poveștile neexprimate.
Interacționismul simbolic al lui Mead: Oamenii acționează spre oameni, lucruri și
evenimente pe baza înțelesurilor pe care le atribuie acestora. O dată ce oamenii definesc o
situație ca fiind reală, ea este foarte reală în ce privește consecințele sale. Fără limbă nu ar exista
gândire, nici conștiință de sine și nici prezența socializantă a colectivității în interiorul
individului.
Teoria încălcării așteptărilor a lui Burgoon: Încălcarea așteptărilor pe care o altă persoană
le are într-o interacțiune poate fi o strategie superioară conformării. Atunci când înțelesul unei
încălcări este ambiguu, comunicatorii cu valența recompensei înaltă își pot mări atractivitatea,
credibilitatea și capacitatea de persuasiune dacă aleg să surprindă. Comunicatorii trebuie să
acționeze adecvat atunci când valența încălcării sau valența recompensei sunt negative.
Semiotica lui Barthes: Sistemele de semne vizuale importante ale unei culturi afirmă
status quo-ul prin faptul că sugerează că lumea așa cum este astăzi este naturală, inevitabilă și
eternă. Creatorii de mituri realizează acest lucru cooptând semnele denotative neutre să devină
semnificanți fără fundament istoric ai sistemelor semiotice conotative secundare.
Comunicarea interpersonală
Constructivismul lui Delia: Oamenii complecși din punct de vedere cognitiv în felul în
care îi percep pe alții au o capacitate mai mare de a comunica sofisticat, lucru care determină
401

consecințe pozitive. Ei pot angaja o logică a conceperii de mesaje retorice care creează mesaje
centrate pe persoana ce urmărește simultan scopuri comunicaționale multiple.
Teoria penetrării sociale a lui Altman și Tayllor: Apropierea interpersonală înaintează în
maniera treptată și ordonată de la niveluri de schimb superficiale la cele intime ca funcție a
rezultatelor atât imediate, cât și viitoare. Intimitatea durabilă necesită vulnerabilitate reciprocă
permanentă prin intermediul amplorii și al profunzimii dezvăluirii de sine.
Teoria reducerii incertitudinii a lui Berger: Când străinii se întâlnesc, preocuparea lor
principală este să reducă incertitudinea în privința celeilalte persoane și a relației lor. Un produs
verbal, căldura non-verbală, dezvăluirea de sine, similaritatea și rețelele de comunicare comune
sporesc, iar incertitudinea scade – și reciproc. Căutarea de informații și reciprocitatea sunt
corelate pozitiv cu incertitudinea.
Perspectiva interacțională a lui Watzlawicz: Relațiile din cadrul unui sistem familial sunt
interconectate și extrem de rezistente la schimbare. Comunicarea între membri are atât o
componentă a conținutului, cât și una relațională. Sistemul poate fi transformat numai atunci
când membrii primesc ajutor din afară pentru a-și re-condiționa punctuația relațională.
Dialectica relațională a lui Baxter și Montgomery: Relațiile sunt în permanentă curgere.
Ambele părți au experiența unor forțe conflictuale care le influențează spre (1) conectare-
separare, (2) deschidere-închidere și (3) certitudine-incertitudine – în cadrul relațiilor lor și
vizavi de rețelele sociale. Cuplurile gestionează tensiunea dialectică prin strategii de negare,
dezorientare, inversiune spiralată, segmentare, echilibru, recalibrare, integrare și confirmare.
Teoria judecății sociale a lui Sherif: Cu cât este mai mare contradicția dintre poziția unui
vorbitor și punctul de vedere vedere al ascultătorului, cu atât va fi mai mare schimbarea
atitudinală – atât timp cât mesajul se află în interiorul latitudini acceptării. Implicarea de sine
ridicată indică de regulă o latitudine largă a respingerii. Mesajele care cad în zona respectivă ar
putea avea un efect de bumerang.
Teoria disonanței cognitive a lui Festinger: Disonanța cognitivă este un impuls neplăcut
care determină oamenii (1) să evite punctele de vedere conflictuale, (2) să caute confirmare după
luarea unei decizii dificile și (3) să își schimbe convingerile personale pentru a le potrivi
comportamentului public atunci când există o justificare minimă pentru această acțiune.
Modelul probabilității de elaborare al lui Petty și Cacioppo: Elaborarea mesajelor este
calea centrală a persuasiunii, care poate produce schimbări atitudinale pozitive majore atunci
când ascultătorii sunt motivați și capabili să cerceteze argumentele pe care le consideră
puternice. Factorii irelevanți pentru mesaje stăpânesc calea periferică, o cale mai comună și care
produce numai schimbări atitudinale minore.
Comunicarea în grup și cea publică
Gândirea gregară a lui Janis: Înclinația grupurilor bine închegate de a căuta potrivirea le
poate determina să își suprime gândirea critică și să ia decizii de calitate inferioară. Conducătorii
pot scurt-circuita procesul gândirii gregare prin instituirea unor norme procedurale care
încurajează vigilența membrilor și oferă luarea în calcul corectă a perspectivelor contrare.
Perspectiva funcțională a lui Hirokawa și Gouran: Grupurile iau decizii de calitate
superioară atunci când membrii lor își ignoră intuițiile și îndeplinesc rațional patru funcții: (1)
analiza problemei, (2) stabilirea obiectivelor, (3) identificarea alternativelor și (4) evaluarea
consecințelor pozitive și negative. Marea parte a comunicării în grup rupe progresul către
realizarea acestor sarcini funcționale, însă comunicarea contra-activă poate aduce oamenii înapoi
la cercetarea rațională.
402

Teoria convergenței simbolice a lui Bormann: Împărtășirea fanteziilor comune


transformă o mulțime de indivizi într-un grup coeziv. Convergența simbolică are loc atunci când
membrii grupului creează spontan lanțuri imaginare care exprimă un răspuns energizat și unit la
temele comune. O analiză a temelor imaginare între grupuri poate dezvălui o viziune retorică ce
conține motive de a pune în act fantezia comună.
Abordarea din perspectiva sistemelor informaționale a organizațiilor a lui Weick:
Organizarea este procesul de înțelegere a informațiilor echivoce prin punere în act, selecție și
reținere de informații. Organizațiile supraviețuiesc în medii ostile atunci când reușesc să reducă
echivocul prin înțelegerea retroactivă. Când se confruntă cu o situație confuză, conducătorii
trebuie să se bazeze pe comunicare în locul regulilor. Acționează mai întâi, planifică mai târziu.
Abordarea culturală a organizațiilor a lui Geertz și Pacanowsky: Oamenii sunt animale
suspendate în rețele de semnificații pe care ei înșiși le-au țesut. O organizație nu are o cultură, ea
este o cultură – un sistem unic de înțelesuri comune. O abordare etnografică neinvazivă
interpretează poveștile, riturile și alte forme de simbolizare pentru a înțelege cultura corporativă.
Abordarea organizațiilor din perspectiva teoriei critice a comunicării a lui Deetz:
Noțiunea naivă potrivit căreia comunicarea înseamnă pur și simplu transmiterea de informații
perpetuează managerialismul și colonizarea corporativă a vieții cotidiene. Limba este mijlocul
principal prin care realitatea socială este produsă și reprodusă. Managerii pot prelungi sănătatea
și valorile democrate ale unei companii prin coordonarea participării acționarilor la luarea
deciziilor corporative.
Retorica lui Aristotel: Retorica este arta descoperirii tuturor mijloacelor de persuasiune.
Un orator susține probabilitatea unui mesaj cu ajutorul argumentelor logice, etice și emoționale.
Analiza precisă a publicului are drept consecințe invenția eficientă, dispoziția, stilul și acțiunea
(și memoria).
Dramatismul lui Burke: Viața este o dramă. Pentada dramatică a actului, scenei,
agentului, instrumentarului și scopului este instrumentul criticului în descoperirea motivelor unui
orator. Motivul suprem al retoricii este epurarea vinei. Fără identificare, nu există persuasiune.
Paradigma narativă a lui Fisher: Oamenii sunt animale care spun povești; toate formele
de comunicare umană sunt fundamental narative. Ascultătorii judecă o poveste prin criteriul dacă
sau nu se leagă și sună adevărat ca funcție a valorilor lor. Astfel, raționalitatea narativă este o
chestiune de coerență și fidelitate.
Comunicarea de masă
Determinismul tehnologic al lui McLuhan: Schimbările centrale în tehnologia
comunicării – alfabetul fonetic, tiparul și telegraful – au modificat radical modul în care
pelucram experiența sensibilă. Mediul (mijlocul de comunicare în masă) este mesajul. Era
electronică prezentă este un moment revoluționar în istoria umanității.
Teoria cultivării a lui Gerbner: Televiziunea a devenit povestitorul societății.
Telespectatorii care se expun masiv emisiunilor TV văd o mare cantitate de violență dramatică,
ce cultivă o credință exagerată într-o lume meschină și înfricoșătoare. Integrarea și rezonanța
sunt procesele care creează o populație omogenă și speriată.
Studiile culturale ale lui Stuart Hall: Mijloacele de comunicare în masă impun ideologia
dominantă asupra restului societății. Conotațiile cuvintelor și ale imaginilor sunt fragmente de
ideologie care fac un serviciu involuntar elitei conducătoare. Publicul mijloacelor de comunicare
în masă are capacitatea de a rezista influenței hegemonice.
Funcția de stabilire a agendei a lui McCombs și Shaw: S-ar putea ca mijloacele de
comunicare în masă tipărite și electronice să nu aibă mereu succes în a spune publicului la ce să
403

se gândească. Oamenii care au mare nevoie de îndrumare sunt influențați în mod deosebit de
agenda mijloacelor de comunicare în masă.
Spirala tăcerii a lui Noelle-Neumann: Oamenii trăiesc cu teama perpetuă de auto-izolare
și monitorizează cu atenție mediul înconjurător pentru a vedea ce opinii sunt în ascendență și
care se află în declin. Când oamenii simt că părerile lor pierd teren, ei rămân tăcuți. Repetiția
permanentă de către televiziune a unui unic punct de vedere accelerează spirala tăcerii.
Contextul cultural
Teoria gestionarii anxietății/ nesiguranței: Întâlnirile interculturale se caracterizează prin
niveluri ridicate de nesiguranță și anxietate, în special atunci când variabilitatea culturală este
ridicată. Comunicarea eficientă este făcută posibilă de capacitatea noastră de a gestiona cu
atenție propria anxietate și a ne reduce nesiguranța în ce privește atât propria persoană cât și
oamenii cu care comunicăm.
Teoria negocierii aparențelor a lui Ting-Toomey: Membrii culturilor colectiviste, cu
profundă dependență de context au preocupări legate de salvarea reciprocă a aparențelor și față
de incluziune, care îi determină să gestioneze conflictele cu o altă persoană prin evitare, obligare
sau compromis. Datorită interesului pentru salvarea propriilor aparențe și pentru autonomie,
persoanele din culturi individualiste cu slabă dependență de context gestionează conflictele prin
dominare sau prin rezolvarea problemelor.
Teoria codurilor de exprimare a lui Philipsen: Prin etnografia comunicării știm că toate
culturile au coduri de exprimare diferite care presupun sinele, societatea și acțiunea strategică.
Înțelesul unui cod de exprimare este determinat de vorbitori și ascultători și este țesut în
discursul însuși. Folosirea măiestrită a codului poate explica, prevedea și controla discursul
despre discurs.
Stilurile genolectice ale lui Tannen: Conversația dintre bărbați și femei este comunicare
de la o cultură la alta. Stilurile discursive masculine și feminine sunt cel mai bine văzute ca două
dialecte culturale diferite și nu ca moduri de vorbire inferioare sau superioare. Vorbirea
masculină care raportează se concentrează asupra statutului și independenței. Discursul feminin
care se raportează caută conexiunea umană.
Teoria grupului amuțit a lui Kramarae: Limba creată de bărbați ajută la definirea,
deprecierea și excluderea femeilor. Femeile sunt mai puțin elocvente în public deoarece
cuvintele și normele folosirii lor au fost concepute de către bărbați. Pe măsură ce femeile
încetează să rămână tăcute, bărbații vor înceta să-și mențină poziția dominantă în societate.
404

ANEXA B. REVISTE ACADEMICE INTERESATE DE TEORIA COMUNICĂRII

Vedere de ansamblu
Communication Abstracts
Communication Monographs
Communication Theory
Human Communication Research
Western Journal of Speech Communication
Mesaje verbale
Et cetera
Journal of Language and Social Psychology
Research on Language and Social Interaction
Symbolic Interactionism
Written Communication
Mesaje non-verbale
Human Communication Research
Journal of Nonverbal Behavior
Semiotica
Procesarea cognitivă
Cognitive Processing
International Journal of Personal Construct Psychology
Journal of Social Cognition
Psychological Review
Dezvoltarea relațiilor
Communication Monographs
Human Communication Research
Journal of Social and Personal Relationships
Menținerea relațiilor
Human Communication Research
Journal of Social and Personal Relationships
Journal of the International Listening Association
Western Journal of Communication
Luarea deciziilor în grup
Group
Group and Organizational Studies
Small Group Behavior
Small Group Research
Comunicarea organizațională
Administrative Science Quarterly
Group & Organization Management
Management Communication Quarterly
Retorica publică
Philosophy & Rhetoric
Quarterly Journal of Speech
Rhetoric Society Quarterly
Southern Communication Journal
405

Mijloacele de comunicare în masă și cultură


Critical Studies in Mass Communication
Journal of Communication
Journal of New Media: Technology, Society, Culture
Media, Culture & Society
Efectele mijloacelor de comunicare în masă
Communication Research
Journal of Broadcasting &Electronic Media
Journalism and Mass Communication Quarterly
Mass Communication Review
Public Opinion Quarterly
Political Communication
Comunicarea interculturală
American Anthropologist
Cross-Cultural Research
Howard Journal of Communication
International Journal of Intercultural Relations
Journal of Contemporary Ethnography
Genul și comunicarea
Gender & Society
Discourse & Society
Signs: Journal of Women in Culture and Society
Women and Language
Women’s Studies in Communication
406

ANEXA C. FILME CARE ILUSTREAZĂ TEORIA COMUNICĂRII


Mesaje verbale
The Miracle Worker (general)
Pygmalion/ My Fair Lady (general)
The Conversation (teoria informației)
Big (înțelesul înțelesului)
Don Juan deMarco (gestionarea coordonată a înțelesurilor)
Nell (interacționismul simbolic)
Mesaje non-verbale
House of Games (general)
The Sting (general)
The African Queen (teoria încălcării așteptărilor)
North by Northwest (teoria încălcării așteptărilor)
The Manchurian Candidate (semiotica)
Procesarea cognitivă
Oleanna (general)
To Kill a Mockingbird (constructivismul)
Dezvoltarea relațiilor
Four Weddings and a Funeral (general)
Brothers McMullen (teoria penetrării sociale)
Coming Home (teoria penetrării sociale)
Sleepless in Seattle (teoria penetrării sociale)
Driving Miss Daisy (teoria reducerii incertitudinii)
Menținerea relațiilor
Breaking Away (general)
Forrest Gump (general)
Ordinary People (perspectiva interacțională)
Parenthood (perspectiva interacțională)
What’s Eating Gilbert (perspectiva interacțională)
Beaches (dialectica relațională)
Children of a Lesser God (dialectica relațională)
Influența
The Color Purple (general)
Stand and Deliver (general)
Dead Men Walking (teoria judecății sociale)
Norma Rae (teoria disonanței cognitive)
Twelve Angry Men (modelul probabilității de elaborare)
Luarea deciziilor în grup
Crimson Tide (general)
Stagecoach [1939] (general)
Apollo 13 (gândirea gregară)
Flight of the Phoenix (perspectiva funcțională)
Dead Poets Society (teoria convergenței simbolice)
The Dream Team (teoria convergenței simbolice)
Comunicarea organizațională
Das Boot/ The Boat (abordarea prelucrării informațiilor)
407

Good Morning, Vietnam (abordarea culturală)


Up the Down Staircase (abordarea culturală)
Roger & Me (abordarea teoriei critice a comunicării)
Retorica publică
Inherit the Wind (general)
Judgment at Nuremberg (general)
Julius Caesar (retorica)
Malcolm X (dramatismul)
Smoke (paradigma narativă)
Mijloacele de comunicare în masă și cultura
Network (general)
Broadcast (general)
Medium Cool (determinismul tehnologic)
WarGames (determinismul tehnologic)
Avalon (teoria cultivării)
Being There (teoria cultivării)
The Year of Living Dangerously (studiile culturale)
Efectele mijloacelor de comunicare în masă
Bob Roberts (general)
The Candidate (general)
All the President's Men (funcția stabilirii agendei)
Mississippi Burning (spirala tăcerii)
Comunicarea interculturală
Hoop Dreams (general)
A Passage to India (general)
Witness (general)
The Chosen (teoria reducerii anxietății/ nesiguranței)
Joy Luck Club (teoria negocierii aparențelor)
Iron and Silk (teoria negocierii aparențelor)
Dances with Wolves (teoria codurilor de exprimare)
Kramer vs. Kramer (teoria codurilor de exprimare)
Genul și comunicarea
When Harry Met Sally (teoria genolectelor)
Diner (teoria genolectelor)
Steel Magnolias (teoria genolectelor)
Fried Green Tomatoes (teoria grupului amuțit)
Tootsie (teoria grupului amuțit)
Thelma and Louise (teoria grupului amuțit)
Reflecții etice
A Man for All Seasons (mesaje)
Sophie’s Choice (comunicare interpersonală)
Chariots of Fire (comunicare în grup și publică)
Mr. Smith Goes to Washington (comunicare în grup și publică)
Absence of Malice (comunicarea de masă)
Quiz Show (comunicarea de masă)
At Play in the Fields of the Lord (comunicarea interculturală)

S-ar putea să vă placă și