Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Em Griffin
Traducere* de Georgina Oana Gabor și Cosmin-Constantin Băiaș
*Traducerea realizată după Griffin, E. (1997). A First Look at Communication Theory, 3rd
edition. The McGraw-Hill Companies, Inc.: New York sa.
2
Nota traducătorilor
gând exprimat de autor se află transpus în versiunea românească. Ar fi fost într-adevăr imposibil
să obținem dreptul de autor de la fiecare caricaturist. Rațiunea pentru care Em Griffin însuși a
făcut acest lucru rezidă pesemne, pe cât putem intui, în efortul său de a da textului cea mai
prietenoasă formă posibilă. În acest sens, umorul american facilitează efectul scontat de autor în
partea sa de lume, însă nu ar avea un efect similar în cultura noastră. Prin urmare, din nou,
nealegerea noastră este ea însăși o alegere. Prezentându-vă această minunată lucrare despre
teoria comunicării, încadrată de o constantă reflecție etică, vă solicităm nu atât simțul umorului
cât atenția și seriozitatea față de actul ca atare al unui proiect de asemenea anvergură. În aceste
condiții, mâna întinsă a prietenului Em Griffin de peste ocean își va găsi destinatarii. De la
maestrul teoriei comunicării la practica măiastră a comunicării.
4
CUPRINS
PARTEA ÎNTÂI. VEDERE DE ANSAMBLU
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. DISCUȚII PE MARGINEA COMUNICĂRII
CAPITOLUL 2. DISCUȚII PE MARGINEA TEORIILOR
CAPITOLUL 3. CÂNTĂRIND CUVINTELE TEORIEI CONVERGENȚEI
SIMBOLICE A LUI ERNEST BORMANN
PARTEA ÎNTÂI
VEDERE DE ANSAMBLU
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. DISCUȚII PE MARGINEA COMUNICĂRII
CAPITOLUL 2. DISCUȚII PE MARGINEA TEORIILOR
CAPITOLUL 3. CÂNTĂRIND CUVINTELE TEORIEI CONVERGENȚEI SIMBOLICE
A LUI ERNEST BORMANN
9
INTRODUCERE
Aceasta este o carte despre teoriile comunicării. Când spun acest lucru, vă închipui deja
încercând să vă ascundeți un căscat. La ora actuală, numeroși studenți nu reușesc să vadă într-o
teorie mai mult decât obscuritate, plictiseală și irelevanță.
Cei din afara sălilor de curs sunt și mai puțin binevoitori. De pildă, un mecanic aeronaval
l-a apostrofat odată pe un profesor: „Voi, tipul «intelectual» sunteți cu toții o apă și-un pământ.
Mințile voastre sunt atât de îndopate cu teorii încât nu ați ști pe care capăt al unei chei tubulare să
puneți mâna. Orice avion de care v-ați atinge s-ar prăbuși și ar lua foc. «Doctor în filosofie» nu
înseamnă altceva decât «debil în formare»”.
Poate că mecanicul are dreptate. Însă, ironic, pentru a critica studiul teoriilor, el s-a
folosit de propria teorie implicită cu privire la inabilitarea academică. Indiferent dacă ne
recunoaștem sau nu ideile și presupunerile drept teorii, nu putem evita folosirea lor în viața
noastră de fiecare zi.
Creatorii teoriilor pe care le examinăm în această carte nu sunt de acord cu perspectiva
mecanicului, potrivit căreia teoriile ar fi banale și inutile. Precum Kurt Lewin, unul dintre părinții
fondatori ai psihologiei sociale moderne, ei cred că nu există ceva mai practic decât o teorie
bună. Poate că un exemplu legat de o teorie pe care o cunoașteți deja îmi va susține afirmația.
Teoriile ne fac viața mai bună. Gândiți-vă la următoarea situație. Jan se uită la știri
noaptea târziu pe un post local de televiziune și așteaptă cu nerăbdare previziunile
meteorologice. Urmează să se căsătorească în ziua următoare și a plănuit o petrecere în aer liber.
În caz de ploaie, a rezervat o sală de banchet. Însă trebuie să anunțe șeful restaurantului până la
miezul nopții dacă va folosi sau nu sala respectivă. Ce va alege? Înăuntru sau în aer liber?
Un meteorolog zâmbitor îi spune să se aștepte în ziua următoare la o zi însorită, cu o
maximă în jur de 29-30 grade Celsius, însă și cu o mică șansă de ploaie torențială. Jan prinde
curaj, însă de-a lungul anilor s-a învățat să fie mai degrabă sceptică în ce privește previziunile
meteorologilor. E de părere că aceștia ar trebui să petreacă mai puțin timp uitându-se la propriile
instrumente și mai mult timp privind pe fereastră. Totuși, în acest moment dorește mai multe
indicii în privința vremii de a doua zi, așa că schimbă pe canalul meteo pentru a asculta un raport
meteorologic mai detaliat.
Meteorologul de pe canalul meteo arată spre o hartă curentă a vremii. Elementul
dominant pe harta respectivă este o pată gri în formă de semilună cu dinți de fierăstrău, aflată la
300 de kilometri spre nord-vest. Meteorologul o descrie ca fiind „un front atmosferic rece, care
se deplasează cu viteză și e însoțit de un sistem de presiune ridicată”. Jan e tentată să ignore
jargonul tehnic, însă cu numai o oră înainte de a trebui să-i telefoneze șefului de restaurant
pentru a-i spune ce a hotărât, ascultă cu atenție explicațiile meteorologului în ce privește frontul
atmosferic rece.
Pe măsură ce meteorologul continuă să expună previziunile pentru seara zilei următoare,
Jan observă ca linia colțuroasă se mută în sud-est. Cum ascultase cu atenție cuvintele
meteorologului, răsuflă ușurată, anulează rezervarea sălii de banchet și îi spune logodnicului că
orice precipitații ar aduce ziua următoare, ele se vor termina până la prânz. S-ar putea să fie mai
răcoare la petrecere, căci temperatura va scădea spre 20 de grade Celsius, în tot cazul nimeni nu
se va uda.
Jan a luat decizia exclusiv pe baza unei teorii. În realitate, nici un fel de creastă de
fierăstrău nu gonea spre orașul ei. Harta reprezenta pur și simplu un model al vremii pe o
10
suprafață de mii de kilometri pătrați. Jan a avut încredere într-o teorie bine verificată în privința
mișcărilor aerului în atmosferă. Șansele ca ea sa fi luat decizia corectă sunt de 90 %.
Abia în secolul nostru cei preocupați de fenomenele meteorologice au început să
gândească în termeni de mase de aer cu linii de atac precis conturate. Înainte vreme, toată lumea
presupunea ca aerul rece și cel cald se amestecă unul cu altul precum se amestecă apa ce curge
din două robinete într-unul și același vas. În timpul primului război mondial, o persoană foarte
vigilentă pe nume Vilhelm Bjerknes a sugerat că în loc să se amestece, masele distincte de aer se
izbesc una de alta precum armatele pe front, urmând ca masa de aer mai slabă să se retragă în
fața celei cu forță mai mare. În acel moment, meteorologia a făcut un pas uriaș înainte pe drumul
transformării sale într-o știință.
Câteva cunoștințe de baza în privința fronturilor atmosferice reci sunt suficiente pentru a
garanta ca pe Jan și pe oaspeții ei nu îi va ploua la nuntă. Însă teoria meteorologică nu-i oferă
Janei prea multe sfaturi despre cum să dezvolte o relație solidă alături de soțul ei. În tot cazul, o
serie de teorii ale comunicării pe care această carte le prezintă i-ar putea fi Janei de folos de
îndată ce luna de miere se va fi sfârșit.
De exemplu, teoria interacțiunii simbolice descrie modul în care răspunsurile lui Jan la
acțiunile soțului ei vor funcționa ca tot atâtea profeții care se împlinesc pe ele însele, afectând
imaginea soțului despre sine. Atunci când sistemul lor familial se va dezechilibra din pricina
luptelor pentru putere, perspectiva interacțională oferă sfaturi în privința modului cum se poate
reveni la echilibru prin reconfigurarea situației. Teoria diminuării gradului de incertitudine
susține că pe măsură ce Jan își cunoaște soțul mai temeinic, ea se va simți din ce în ce mai
liniștită chiar dacă nu va ști exact tot ce gândește și face acesta în timpul zilei. Teoria dialecticii
relaționale subliniază tensiunea permanentă resimțită de cuplu în timp ce încearcă să-și
echilibreze dorințele înrudite de intimitate și independență. În sfârșit, teoria diferențelor de gen în
stilurile de comunicare a lui Deborah Tannen confirmă că modelele de comunicare în mariajul
celor doi vor fi normale, dacă nu chiar complet satisfăcătoare. (Jan speră că se mărită cu un „bun
ascultător” care o îi va da atenție empatică în perioadele dificile; totuși, e posibil ca soțul ei să
simtă mai degrabă nevoia de a o sfătui cum să rezolve singură o problemă.) Dacă teoria maselor
de aer o ajută pe Jan să aibă o nunta reușită, teoriile comunicării i-ar putea fi de folos în a realiza
o căsnicie fericită.
O călăuză prin peisajul comunicării. Teoriile sunt hărți ale realității. Adevărurile pe
care le descriu pot fi fapte obiective din afara noastră sau înțelesuri subiective dinăuntrul minților
noastre. În ambele cazuri, avem nevoie de teorii care să ne călăuzească pe teren necunoscut. În
acest sens, această carte de teorii seamănă cu un atlas pitoresc care adună laolaltă treizeci și trei
de obiective obligatoriu de vizitat. E genul de ghid de călătorie care prezintă o vedere de aproape
a fiecărui loc. După ce folosiți atlasul pentru a vizita scurt un număr de locuri, s-ar putea să vă
doriți să studiați mai aprofundat o anumită teorie. Dar primul pas este să observați și să apreciați
pur și simplu priveliștea.
Acest atlas de teorii schițează elementele cheie ale procesului comunicării. Capitolele din
partea I vă familiarizează cu natura și întinderea domeniului. Aceste capitole se aseamănă unei
fotografii a pământului realizate din satelit – vă oferă o perspectivă panoramică asupra
procesului comunicării.
În continuarea capitolelor introductive, examinăm domeniul ca atare. Fiecare capitol
prezintă câte o singură teorie pentru a vă ajuta să vă concentrați pe câte o singură teorie la un
moment dat.
11
Burgoon, Delia, Berger, Fisher și Burke vă va permite să intrați în orice dialog fără a resimți
vreun dezavantaj. Ignorarea numelor teoreticienilor, pe de alta parte, se dovedește un pariu prost
pe termen lung.
Nu neglijați importanța întrebărilor de la sfârșitul fiecărui capitol. Ele se află acolo pentru
a vă ajuta să vă concentrați mai bine asupra elementelor cheie ale teoriei respective. Puteți
răspunde întrebărilor extrăgând informații din text și, în unele cazuri, chiar din textul vieții
dumneavoastră. Cuvintele italizate subliniază termenii pe care va trebui să-i cunoașteți pentru a
înțelege teoria respectivă.
Unora dintre studenți le este teamă să încerce. Precum călătorii care-și dau ochii peste
cap la vederea unei hărți, aceștia au o adevărată fobie față de teoriile care caută să explice
intențiile și comportamentul uman. Mă înduioșează neliniștile și îndoielile lor, însă, mie
personal, teoriile din această carte nu mi-au făcut viața nici mai searbădă, nici mai confuză.
Dimpotrivă, ele o fac mai clară și îmi oferă un sentiment de competență atunci când comunic cu
ceilalți. Sper să reușească același lucru și pentru dumneavoastră.
13
Elefantul se simte ca acasă în apa oceanului, aproape că dansează pe muzică. Hotărât, își
face drum către ponton, depune patru arahide, apucă o sticla de Coca-Cola dietetic, apoi înoată
înapoi pe sunetele cântecului „Este aceasta dragoste?” În timp ce privim elefantul îndepărtându-
se, auzim un comentariu: „Gustul irezistibil al lui Coca-Cola dietetic”. Logo-ul Coca-Cola
dietetic apare apoi pe ecran cu sloganul: „Aceasta înseamnă răcorire”.
Însă e mai mult în această reclama decât ceea ce observam la o primă vedere. E important
faptul că, din cele nouăsprezece cadre separate care alcătuiesc reclama, elefantul apare în
paisprezece, mult mai multe decât frumoasa care face plajă sau sticla de Coca-Cola dietetic.
Aceasta este o cheie interpretativă crucială, pentru că indică importanța pe care autorii reclamei o
dau elefantului.
Cred că această reclamă este o alegorie despre ceea ce toți „elefanții” (i. e., persoanele
supraponderale) trebuie să facă dacă doresc să atragă atenția (sau chiar dragostea) unei femei
frumoase.
În primul rând, persoanele supraponderale trebuie să dorească în mod cât de poate de
serios ceea ce le lipsește. Acest lucru e simbolizat prin efortul elefantului de a înota pe o
suprafață întinsă de apa pentru a obține ceea ce își dorește. Apa stă între elefant și obiectul
dorinței sale. Pentru a ajunge la obiect trebuie sa înoate: o formă de exercițiu fizic fără de care
obiectul nu poate fi obținut.
În al doilea rând, când elefantul ajunge la ponton, el depune imediat arahidele sale – un
produs alimentar bogat în grăsimi – în schimbul sticlei de Coca-Cola dietetic. În mod clar, acest
lucru simbolizează o nevoie de schimbare a obiceiurilor alimentare ale celui care dorește să
obțină obiectul dorit. E de asemenea o aluzie nu prea subtilă la costul scăzut al unei sticlei de
Coca-Cola dietetic.
Cu toate că atât abordarea științifică a lui Glenn cât și cea umanistă a lui Marty se
concentrează asupra aceleiași imagini a elefantului care înoată în studiului comunicării ele sunt,
totuși, clar distincte în ce privește punctul de plecare, metoda și concluzia. Perspectivele separate
asupra lumii artelor și științelor reflectă premise opuse în privința modalităților de a obține
cunoașterea esenței naturii umane, a întrebărilor legate de valoare sau de a celor legate de scopul
teoriei și al metodelor de cercetare. Restul acestui capitol schițează aceste diferențe.
oglinzi ale naturii. Ei sunt încredințați că o dată ce se descoperă un principiu valid, acesta va
continua să fie recunoscut drept adevărat atâta timp cât condițiile rămân relativ aceleași.
Umaniștii caută și ei adevărul, însă ei sunt mult mai nesiguri în privința posibilității de a
revela realitatea obiectivă. De fapt, ei cred că adevărul este în mare parte subiectiv; înțelesul este
profund interpretabil. Umaniști, precum Marty, nu sunt relativiști care asociază semnificații în
mod arbitrar, la cheremul propriilor capricii. Totuși, ei susțin că nu putem vreodată separa pe cel
care cunoaște de ceea ce este cunoscut. Convinși că înțelesul se află în mintea umană, mai
degrabă decât în semnul verbal, umaniștii se simt în largul lor în contextul convingerii că un text
are înțelesuri multiple. Criticii retorici au succes atunci când îi conving pe alții să împărtășească
interpretările lor ale modului în care funcționează un text. În acest sens, „adevărul este o luptă,
nu un statut” [3].
ipoteză formulată economic, care îl angajează temporar față de o anumită predicție. Ca cercetător
empiric, el nu va putea vreodată „dovedi” complet că a făcut cel mai bun pariu; poate doar arăta,
prin verificări succesive, că pariul său e profitabil. Predicția și controlul sunt numele jocului.
Umanistul explorează rețeaua de înțelesuri care constituie existența umană. Când Marty
creează cercetare, el nu încearcă să dovedească o teorie. În tot cazul, ar putea folosi teoria
retorică pentru a interpreta textele scrise, vorbite și non-verbale ale vieților oamenilor. Robert
Ivie, fost editor la Quarterly Journal of Speech, sugerează că un critic ar trebui să folosească
teoria în acest mod.
Nu putem realiza criticism retoric al realității sociale fără a ne folosi de o teorie retorică care să
ne călăuzească, spunându-ne la modul general ce să căutăm în practicile sociale, ce să înțelegem
din ele și dacă să le considerăm sau nu importante [8].
1. Experimentele
Pornind de la premisa că, în general, comportamentul uman nu este accidental, un
experimentator încearcă să stabilească o secvență de cauze și efecte prin manipularea sistematică
a unei variabile (numită variabilă independentă) într-o situație strict supravegheată, pentru a
constata efectele acesteia asupra altei variabile (numită variabilă dependentă). De exemplu,
Glenn a sugerat să se arate reclama la Coca-Cola dietetic unui grup de consumatori de băuturi
răcoritoare, pentru a afla dacă atenția față de un stimul vizual atrăgător precum elefantul înotător
influențează răspunsul față de produsul publicitar. Pentru scopul realizării comparației, el ar
putea arăta o reclama mai puțin inovatoare unui grup similar. Pentru a se asigura că a manipulat
cu succes variabila independentă a atenției, s-ar putea folosi de un echipament de laborator
pentru a monitoriza clipirile din ochi, dilatarea pupilelor și direcția privirilor fiecărui subiect.
După ce a arătat reclamele, Glenn ar măsura apoi dorința exprimată față de Coca-Cola
dietetic a fiecărui grup – pe scări atitudinale, prin teste competitive de degustare a Pepsi-ului
dietetic, sau prin comportamentul efectiv al consumatorului în magazine. Dacă privitorii
captivați de imaginea elefantului înotător răspund mai favorabil produsului sponsorului decât
subiecții care au fost expuși unui apel mai puțin inovativ, atunci rolul major al captării atenției în
procesul de persuasiune ar fi verificat.
2. Sondajele de opinie
Folosind chestionarele sau interviurile, adepții sondajelor de opinie se bazează pe
informațiile auto-raportate pentru a descoperi ce gândesc, simt, sau intenționează oamenii să
facă. În 1985, compania Coca-Cola a comis o gafă comercială devenită clasică, modificând
formula de bază pentru a îndepărta gustul familiar înțepător și a-l face mai dulce. Compania a
făcut schimbarea după ce a efectuat o sută de mii de teste de degustare pe persoane care nu
consumau Coca-Cola, însă au neglijat să-și verifice consumatorii loiali. Vânzările au scăzut
19
brusc până când protestele publice au obligat compania să revină la gustul original.
Comercializată astăzi drept „Coca-Cola clasic”, numele ne amintește să nu presupunem automat
că știm cum vor reacționa oamenii. S-ar putea ca un elefant înotător să nu-i farmece. Dacă vrem
să știm, trebuie să întrebăm.
Metodologia sondajelor de opinie folosește, de asemenea, cercetătorilor în validarea
teoriilor. De exemplu, un cercetător ar putea chestiona o mostră reprezentativă de cumpărători
care au achiziționat cutii de câte șase Coca-Cola în săptămâna de după difuzarea reclamei de
bază pe posturile de televiziune. O corelație pozitivă între o amintire vie a reclamei și un raport
al unei alegeri de proporții neobișnuite a Coca-Cola-ului dietetic în locul altor băuturi răcoritoare
fără calorii vor da credibilitate teoriilor despre influența care se concentrează asupra atenției.
Desigur, nu există garanții că aceste cumpărături nu au fost influențate de alte cauze cum ar fi
prima expunere pe raft sau o reducere de preț. Este dificil să susții relații de tip cauza-efect cu
informații corelative. Totuși, spre deosebire de un experiment de laborator puternic controlat, un
sondaj de opinie bine planificat oferă cercetătorului în științele sociale ocazia de a intra în mințile
oamenilor într-o situație „reala” de viață. Există mai puțină rigoare aici decât într-un experiment,
însă mai multă vigoare.
3. Analiza textuală
Scopul analizei textuale este să descrie și să interpreteze caracteristicile unui mesaj. Poate
ca ați observat din analiza lui Marty a reclamei la Coca-Cola dietetic faptul că termenul text nu
se limitează la materialele scrise! Teoreticienii comunicării folosesc acest termen pentru a se
referi la orice expresie intenționat simbolică – verbală sau non-verbală. Critica lui Marty este un
un exemplu contemporan al celei mai vechi tradiții de cercetare din domeniul comunicării –
studiul intensiv al unui mesaj particular fundamentat într-o perspectiva umanistă. Criticismul
retoric este cea mai comună formă de analiză textuală.
Un număr din ce în ce mai mare de cercetători interpretativi nu se mai mulțumesc cu
simpla interpretare a înțelesului intenționat al unui text. Ei vor să expună și să reziste public
ideologiei care constituie infrastructura înțelepciunii acceptate într-o societate sau alta. Cunoscuți
alternativ și sub numele de postmoderni, post-structuraliști, deconstructiviști sau hermeneuți,
acești cercetători resping orice noțiune de adevăr sau sens permanent. Pentru gânditorii
tradiționali, activitatea acestor cercetători se aseamănă celei a unor copii de grădiniță furioși, care
se ocupă cu dărâmatul construcțiilor altora, însă acești cercetători folosesc teoria pentru a
configura un spațiu în care oamenii lipsiți de putere pot fi auziți.
Lana Rakow, o cercetătoare feministă de la Departamentul de Comunicare al
Universității din Wisconsin-Parkside ne-ar cere să avem în vedere condiția femeilor care
urmăresc aproape orice model feminin într-o reclamă de televiziune. Telespectatoarele nu pot
scăpa mecanismului care portretizează suplețea drept ideal erotic inaccesibil, căci sunt continuu
invitate să-și vadă corpul drept „obiect al privirii fetișizante masculine” [10].
Pentru Rakow și pentru alți teoreticieni critici vizavi de „industriile culturale”,
publicitatea reprezintă elementul de bază al opresiunii, căruia trebuie să i se opună rezistență de
către cei care înțeleg că televiziunea impune sensuri spectatorului. Forma lor de analiză textuală
nu este o întreprindere detașată și imparțială; este o unealtă puternică în serviciul unei agende
reformatoare.
Deși lectura lui Marty a reclamei la Coca-Cola dietetic nu pare prea radicală, ea include o
critică socială semnificativă, chiar dacă implicită. Subliniind obsesia culturii noastre pentru
suplețe, ea sugerează că reclama se joacă cu anxietatea spectatorilor față de kilogramele în exces,
20
prin asociație cu pachidermul cel rotund. De fapt, afirmația lui Marty, potrivit căreia reclama a
avut ca țintă spectatorii conștienți de greutatea lor, a fost suficient de subversivă încât să ducă la
dezaprobarea companiei Coca-Cola. Compania și-a manifestat nemulțumirea față de analiza
acestuia, refuzându-mi acordul de a introduce fotografii ale reclamei în această carte. Coca-Cola
dietetic poate fi fără zahăr, însă decizia de a interzice publicarea demonstrează afirmația
umanistă potrivit căreia cunoașterea se petrece mereu într-un context axiologic.
4. Etnografia
În filmul Dansând cu lupii, care a câștigat în 1990 premiul Academiei, Kevin Costner îl
interpretează pe John Dunbar, un locotenent în armată ce locuia singur, în secolul al XIX-lea, pe
câmpiile Dakotei [11]. Cu oarecare anxietate și cu mare nesiguranță, Dunbar își propune să
înțeleagă felul de a fi al tribului Sioux, care locuia la mică distanță. El privește și ascultă cu
atenție, apreciază în mod deosebit totul, și încet încet începe să participe la ritualurile tribului. De
asemenea, face însemnări semnificative. Acesta este demersul etnografic!
Antrolologul de la Princeton Clifford Geertz spune ca etnografia „nu este o știință
experimentală aflată în căutarea unor legi, ci o abordare interpretativă aflată în căutarea
înțelesurilor” [12]. Ca un observator sensibil al peisajului uman, Geertz nu este dispus să-și
impună propriul mod de a gândi în construcția realității așa cum o realizează societatea. El
dorește ca teoria sa a comunicării să se bazeze pe sensurile pe care oamenii dintr-o cultură le
împărtășesc. A-i înțelege corect înseamnă a vedea lucrurile din punctul lor de vedere.
Majoritatea oamenilor privesc de multă vreme publicitatea drept o lume de sine
stătătoare. Un specialist în comunicare ar putea privi reclama la Coca-Cola dietetic ca pe un
artefact al acestei subculturi particulare și ar căuta să înțeleagă rețeaua de semnificații din jurul
creării acestui spot publicitar particular și a altora. Un etnograf ar căuta riturile, ceremoniile,
ritualurile, miturile, legendele, poveștile și folclorul ce reflecta semnificațiile comune și valorile
industriei publicitare. Poate că agenția de publicitate a companiei Coca-Cola ar primi cu dragă
inimă un intern care să fie dispus să-și asume un rol de participant observator.
Iată douăzeci de întrebări care vă îndrumă în evaluarea a patru metode de cercetare (alese din
Frey, Botan, Friendman și Keeps, Interpreting Communication Research: A Case Study
Approach).
CERCETAREA EXPERIMENTALĂ
Cât de precise sunt ipotezele? Constituie fiecare dintre ele o predicție cauză-efect clar exprimată,
simplă și unică?
Sunt ipotezele interesante sau sunt mai degrabă evidente?
Au fost subiecții repartizați aleator în grupurile experimentale? A avut fiecare persoană studiată
în experiment șanse egale de a fi repartizată unor condiții experimentale diferite?
A fost manipularea variabilei dependente suficient de realistă încât să-i permită cercetătorului să
generalizeze rezultatele obținute dincolo de cadrele acelui experiment particular?
Au fost controlate variabilele externe importante care ar putea falsifica rezultatele? Pot fi
rezultatele cauzate de alte evenimente care au avut loc între momentul în care subiecții au avut
experiența variabilei independente și cel în care au fost măsurați conform variabilei dependente?
CERCETAREA ETNOGRAFICĂ
22
Ce a justificat alegerea observației sau a interviurilor drept metode adecvate? Au fost observațiile
realizate la fața locului, unde oamenii comunică natural?
Au înregistrat observatorii complet întregul comportament comunicațional relationat cu
întrebările studiului?
Sunt rezultatele descrise în detalii suficient de bogate și de vii („o descriere densă”) încât
cititorul să poată vizualiza comportamentul comunicațional observat și contextul în care a
apărut?
Ce garantează că inferențele sunt fundamentate pe informații, nu impuse sau influențate de
presupunerile a priori ale cercetătorului?
Reușesc rezultatele cercetării să vă „pună în pielea respondenților”, oferindu-vă o imagine mai
clară a modului cum persoanele din grupul studiat acționează, gândesc, vorbesc și/ sau
reacționează unii față de alții?
NOTE
[1] Ernest Bormann, Communication Theory, Sheffield Publishing, Salem, Wis., 1989, p. 25.
[2] Bob Garfield, "Diet Coca-Cola's refreshment packed in swimming trunks," Advertising Age,
July 11, 1994, p. 3.
[3] James Anderson, Communication Theory: Epistemological Foundations, Guilford, New
York, 1996, p. 120. Mulțumesc editorului William Meyer pentru ca mi-a pus la dispoziție
numărul paginilor înainte de publicare.
[4] Poetul William Henley, "Invictus", în The Home Book of Verse, ediția a 9-a, Burton E.
Stevenson (ed.), Holt, Rinehart and Winston, NY, p. 3501.
[5] Anderson, p. 133.
[6] C. S. Lewis, The Abolition of Man, MacMillan, NY, 1944, p. 309.
[7] George C. Homans, The Nature of Social Science, Harcourt, NY, 1967, p. 4.
[8] Robert Ivie, Quarterly Journal of Speech, Vol. 81, 1995, p. 138.
[9] Lawrence Frey, Carl Botan, Paul Friedman și Gary Kreps, Investigating Communication: An
Introduction to Research Methods, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, NJ, 1991.
[10] Lana F. Rakow, "Don't Hate Me Because I'm Beautiful: Feminist Resistance to
Advertising's Irresistible Meaning", Southern Communication Journal, Vol. 57, No. 2, 1992, p.
135.
[11] Dances with Wolves, TIG Productions, 1990.
[12] Clifford Geertz, "Thick Description: Toward an Interpretive Theory of History," The
Interpretation of Culture, Basic Books, NY, 1973, p. 5.
23
Comunicarea este un termen greu de definit. Cele mai multe definiții spun probabil mai
multe despre autorul lor decât despre natura comunicării ca atare.
Gândiți-vă, de pildă, la perspectivele diferite ale celor doi teoreticieni despre care veți citi
în secțiunea dedicată mesajelor verbale. Inginerul Claude Shannon ia o abordare științifică:
„Comunicarea este transmiterea și receptarea informațiilor” [1]. Filosoful I. A. Richards gândește
dintr-o perspectivă umanistă: „Comunicarea este crearea înțelesului” [2]. Cu toate că nu sunt
contradictorii, nici una dintre definiții nu vorbește despre ceea ce-l interesează pe celălalt
teoretician.
Cum domeniul comunicării cuprinde atât perspectivele științifice, cât și pe cele umaniste,
asupra lumii, am ales să adopt o definiție care nu privilegiază una dintre abordări în detrimentul
celeilalte. Îmi place definiția pe care Lawrence Frey, Carl Botan, Paul Friedman și Gary Kreps
au formulat-o în studiul lor referitor la metodele de cercetare. Acești scriitori definesc
comunicarea într-un fel care descrie esența procesului, fără să excludă vreun mod particular de a
examina subiectul: „Comunicarea este organizarea mesajelor cu scopul creării înțelesului” [3].
Această definiție cuprinzătoare privește comunicarea ca pe o activitate intenționată, în
timp ce nu exclude apariția efectelor accidentale. Ea dă importanță egală mesajelor și
înțelesurilor și oferă posibilitatea de a studia atât conținuturi, cât și relații. Limitele domeniului,
așa cum le stabilește această definiție, sunt suficient de cuprinzătoare încât să includă simbolurile
verbale și non-verbale. Cu alte cuvinte, definiția descrie ceea ce cercetătorii în domeniul
comunicării studiază de fapt.
Înțelepciunea populară sugerează că nu știm unde suntem dacă nu știm unde am fost.
Trebuie să avem o idee despre istoria domeniului nostru înainte de a înțelege ce încearcă să
realizeze teoreticienii din această carte. Restul acestui capitol oferă acest context istoric.
Primul vers al cântecului Timpul, interpretat de Alan Parsons Project, declară că „Timpul
continua să curgă precum un râu” [4]. Deoarece un singur râu poate conține mai mulți afluenți și
mai mulți curenți, această metaforă a lanțului de evenimente captează într-un mod reușit istoria
teoriilor și metodologiilor comunicării. În Capitolul 1, ne-am concentrat atenția asupra curentelor
gemene ale științelor și artelor. Aceste diverse puncte de vedere au ieșit la suprafață în studiul
comunicării la începutul anilor 1900; atât artele cât și științele au oscilat între flux și reflux de
atunci încoace.
Întreaga istorie este o interpretare a evenimentelor trecute. Am identificat șapte perioade
importante în istoria teoretică, metodologică și didactică a comunicării pe parcursul secolului XX
– un timp în care fluxul studiilor comunicării a crescut de la dimensiunea unui șiroi la cea a unui
șuvoi. Însă nu vă lăsați surprinși când veți observa că datele celor șapte intervale se suprapun
adeseori. Precum fazele cursului unui râu, aceste perioade sunt dificil de separat.
organizației s-a schimbat ulterior în Asociația Americană de Oratorie (AAO). Deși unii profesori
de oratorie continuau să ocupe poziții marginale în departamentele de engleză, până în 1935 mai
mult de 200 de oferte academice ale colegiilor și universităților americane consemnau un
departament separat de oratorie.
Primul număr al revistei aferente noului domeniu, Quarterly Journal of Public Speaking,
a solicitat membrilor ANPUDP să genereze „un cadru mental suficient de științific” [5], iar un
articol ulterior a afirmat că obiectivul principal al organizației este să îi ajute pe membri „să
realizeze cercetare științifică pentru a conveni asupra unor răspunsurilor reale la anumite
întrebări” [6]. Însă pentru cei mai mulți specialiști în oratorie, graba incipientă de a accede la
științificitate pare să fi fost mai degrabă o preocupare pentru respectabilitatea academică în
cadrul universităților decât o dorința de a descoperi legile eficienței oratorice. În afara studiului
specializat al dereglărilor de vorbire cum ar fi bâlbâiala și deformarea vocii, perspectiva
științifică nu a avut un impact major asupra domeniului până după cel de-al doilea război
mondial.
În timpul acestor ani de început, departamentele de oratorie listau cursuri care ofereau
sfaturi practice celor care încercau să influențeze un public prin intermediul discursului, al
interpretărilor orale ale literaturii, al anunțurilor radio, teatrului, al dezbaterilor și discuțiilor la
masa rotundă. Profesorii apelau la un corp de cunoștințe de pe vremea grecilor și a romanilor –
scrierile lui Platon, Aristotel, Cicero și Quintilian constituiau sursele autoritare pentru instrucția
în discurs public.
În ce privește cercetarea științifică, un eseu din 1925 al lui Herbert Wichelns de la
Universitatea Cornell a consacrat criticismul retoric drept unica activitate teoretică adecvată în
cadrul domeniului. El a declarat că, spre deosebire de studiul critic al literaturii, analiza
discursului public „nu se preocupă de permanență, nici de frumos. E preocupată de efecte.
Privește un discurs ca pe un tip de comunicare cu un public anume, iar sarcina sa o constituie
analiza și evaluarea metodei unui orator de a-și împărtăși ideile ascultătorilor săi” [7].
Lucrarea lui Wichelns a consacrat categoriile aristotelice ale apelurilor logice, emoționale
și etice drept modalitatea etalon de evaluare a discursului public. Această metodă neo-
aristoteliană de a realiza criticismul oratoriei a dominat domeniul pentru următoarele câteva
decenii. Retorica era o artă, iar pentru majoritatea profesorilor de oratorie, școliți în umanism,
studiul științific al discursului public cu ajutorul metodologiei cantitative părea un lucru prostesc
și banal. Cât despre analiza retorică a radioului, filmului, televiziunii, aceste mijloace de
comunicare în masă erau ignorate, fiind considerate forme de amuzament care nu aveau
importanța unui discurs politic oficial sau a dezbaterii publice a anumitor subiecte.
Specialiști de primă mână în științele sociale din toată țara s-au întâlnit la Washington
într-o încercare de a-și uni eforturile pentru a descoperi modul în care mesajele difuzate în masă
influențează ascultătorii. În cartea sa din 1963, The Science of Human Communication, Wilbur
Schramm, directorul Institutului de Cercetare a Comunicării de la Stanford, s-a referit la patru
dintre acești specialiști ca fiind „părinții fondatori” ai cercetării în domeniul comunicării [8].
Fiecare dintre ei a abordat dintr-o perspectivă a științei comportamentale efectele mesajelor
persuasive asupra maselor de public.
Harold Lasswell, specialist în științe politice, a analizat conținutul propagandei naziste
pentru a afla de ce a avut un atât de mare efect asupra multora dintre cei care i-au fost expuși. El
a împărțit procesul comunicării în cinci părți componente: cine spune, ce, prin ce canal, cui și cu
ce efect.
Kurt Lewin a fost un psiholog social care a scăpat din holocaustul lui Hitler. Aversiunea
sa puternică față de stilul de conducere autoritar l-a determinat să studieze prejudecățile și modul
în care grupul influențează deciziile membrilor săi particulari.
Sociologul Paul Lazarsfeld a înființat Biroul de Cercetare Socială Aplicată la
Universitatea Columbia, cu scopul de a atrage fonduri private și guvernamentale. El și-a testat
cele mai noi teorii pe orice problemă economică pe care i-o puneau clienții. Proiectul său Radio
Cercetarea a însemnat un adevărat pionierat în folosirea tehnicilor inedite ale sondajului de
opinie și focus-grupului în scopul măsurării impactului emoțional al difuzării informației în
masă.
Prin intermediul studiilor sale asupra schimbărilor atitudinale, desfășurate la Yale,
psihologul experimental Carl Hovland a testat efectele persuasive ale credibilității sursei
(credibilitatea oratorului), precum și ordinea argumentelor într-un mesaj. Lucrând pentru Armată
în timpul războiului, Hovland a analizat efectul filmelor de propagandă De ce luptăm asupra
moralului soldaților.
Într-un articol din 1959 intitulat „Starea cercetării în domeniul comunicării”, specialistul
în științe sociale Bernard Berelson de la Universitatea din Chicago a declarat că cercetarea în
domeniul comunicării „dispare treptat” [9]. El și-a bazat sumbra concluzie pe faptul că toți cei
patru părinți fondatori pe care îi identificase Schramm s-au pensionat, au murit sau au abandonat
cercetarea în domeniul comunicării. Aprecierea lui Berelson s-a dovedit prea pesimistă, în
principal datorită efortului neostenit al lui Schramm. Pe baza experienței sale în război, când a
ajutat la schițarea ciornelor faimoaselor conversații lângă șemineu ale președintelui Franklin
Roosevelt, Schramm și-a propus sa creeze un „domeniu interdisciplinar” al comunicării,
complementar celor cinci științe sociale consacrate ale psihologiei, sociologiei, științelor politice,
economiei și antropologiei.
Schramm își susținea întreprinderea cu mult talent și experiență. Instruit în limba engleză,
era un jurnalist de succes, scria cronici pentru Saturday Evening Post, cânta la flaut în orchestra
simfonică din Boston, pilota un avion și chiar i s-a oferit un contract pentru a juca baseball. Spre
sfârșitul anilor 1960, Schramm crease primul program doctoral în comunicarea de masă
(Universitatea din Iowa), înființase Institutul de Cercetare în Domeniul Comunicării, după
modelul lui Lazarsfeld (Universitatea din Illinois) și obținuse credibilitate pentru studiul
comunicării prin înființarea unui program similar la una dintre cele mai prestigioase universități
private – Stanford.
Mulți specialiști în comunicare îl consideră pe Schramm drept adevăratul părinte fondator
al domeniului, iar unii sugerează chiar că el ar fi creat în mod deliberat mitul „părinților
fondatori” pentru a împrumuta din credibilitatea respectaților specialiști în științele sociale [10].
26
Totuși, contrar așteptărilor cercetătorilor empirici aflați pe val, retorica nu a dispărut. După zeci
de ani de rutină neo-aristoteliana, au apărut noi metode de analiză retorică ce garantau nu numai
că retorica va supraviețui, ci chiar că urma să înflorească.
Întregul număr din primăvara lui 1977 al revistei Communication Quarterly a prezentat o
dezbatere între avocații a trei tipuri de teorii bazate pe: legi, reguli și sisteme. Din Capitolul 1
știți deja că legile explicative sunt scopul științei, în timp ce regulile interpretative sunt produsul
abordării umaniste. O abordare a sistemelor deschise nu coincide perfect nici uneia dintre
orientări.
Teoria sistemelor refuză să trateze orice conversație ca pe un eveniment izolat.
Teoreticienii care lucrează cu acest model văd un sistem de comunicare uman ca pe o mulțime de
persoane interdependente care lucrează împreună pentru a se adapta unui mediu înconjurător
aflat în schimbare. Teoreticienii sistemelor diferă de teoreticienii regulilor prin faptul că
diminuează rolul indivizilor, în timp ce se concentrează asupra unor modele de relații în cadrul
întregului sistem. Ei se diferențiază, de asemenea, de teoreticienii legilor prin faptul că privesc
un eveniment comunicațional ca fiind mai mult decât suma părților sale.
Dezbaterea, ca activitate co-curriculară, are o lungă și mândră tradiție a excelenței în
domeniul comunicării. Numeroase figuri publice indică instrucția în dezbateri amicale ca fiind
cea mai bună pregătire pentru analiza critică și pentru gândirea independentă. Însă cei care
participă la dezbateri rareori creditează argumentele opozanților lor, în timp ce spectatorii sunt
rareori mișcați de ceea ce aud. Așa s-a întâmplat și cu dezbaterile teoretice din anii 1970.
Campionii sistemelor, regulilor și legilor au aruncat cu roșii unii în alții, în timp ce băgătorii de
seamă prinși în focul luptelor au hotărât că niciun punct de vedere particular cu privire la
comunicare nu este atât de convingător încât să-i devină adepți fideli și să se alăture taberei
respective. Poate că o paradigmă unică nu era, până la urmă, necesară. În timp, căutarea unui
model universal al comunicării a pierdut marea parte din susținerea entuziastă.
lansate după apariția numărului de revistă despre fermentare. Luat în întregul său, conținutul
acestor publicații sugerează cinci tendințe recente în studiul comunicării:
1. Un interes crescut în cercetarea interpretativă – în special studiile culturale și criticile
feministe care caută să demaște și să echilibreze inegalitățile de putere.
2. Sunt tot mai multe studii care folosesc metode etnografice. De pildă, analiza
mijloacelor de comunicare în masă dau acum mai puțină importanță conținutului mesajelor
televizate și se concentrează mai mult asupra modului în care mesajele sunt interpretate de
telespectatori particulari.
3. Au apărut tentative de a penetra „cutia neagra” a minții umane prin modelarea
structurilor mentale și a proceselor cognitive care îndruma comportamentul comunicațional.
4. Cercetarea în zona comunicării interpersonale converge în studiul relațiilor personale.
Persuasiunea și comportamentul de grup au setat agenda în anii 1960 și 1970. Astăzi punctele de
interes sunt relațiile romantice, prietenia și familia.
5. Există o varietate imensă de interese și agende de cercetare în cadrul domeniului
comunicării. Pe vremuri privit drept avantaj, pentru că garanta succesul la ghișeul ofițerului de
stare civilă, acest pluralism le pare multora o dovadă că nu există disciplină în cadrul
domeniului. Fragmentarea a înlocuit fermentarea ca etichetă pe studiile comunicării în anii
1990.
Lipsa de coeziune în cadrul domeniului face dificil ca cei din afara să înțeleagă natura
studiilor comunicării. Într-o perioadă când banii pentru educație sunt limitați, locul nostru în
mediul academic este riscant, dacă decanii colegiilor caută o teorie unificatoare sau metode de
cercetare agreate de toată lumea. Legitimitatea poate fi și mai mult amenințată atunci când
departamentele adoptă o abordare de cafenea a educației, care nu pretinde studenților să
stăpânească un corp comun de cunoștințe [21]. „Nimeni nu știe cine suntem”, e o lamentație care
se aude uneori când se aduna mai mulți profesori de comunicare. Însă ne ferim de întrebarea
sâcâitoare „Oare noi știm cine suntem?” Studiul dumneavoastră actual al teoriilor comunicării vă
oferă momentul propice de a construi un răspuns mulțumitor la acea întrebare referitoare la auto-
identificarea scolastică.
judecarea teoriilor fundamentate empiric după criterii artistice. În Capitolul 3, vom explora
modalitățile de bază prin care putem identifica o teorie bună în cadrul fiecărei categorii. În mod
surprinzător, ați putea descoperi câteva puncte de legătură, care dau speranță că e posibil ca
afluentul artistic și cel științific în fluviul comunicării să curgă la vale cu aceeași viteza și să
fuzioneze din ce în ce mai mult.
NOTE
[1] John Waite Bowers și James J. Bradac, "Contemporary Patterns in Human Communication
Theory," in Handbook of Rhetorical and Communication Theory, Carroll Arnold și John Waite
Bowers (editori), Allyn & Bacon, Boston, 1984, p. 872.
[2] Ibid.
[3] Lawrence Frey, Carl Botan, Paul Friedman, și Gary Kreps, Investigating Communication: An
Introduction to Research Methods, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, N.J., 1991, p. 28.
[4] E. Woolfson și A. Parsons, "Time," Alan Parsons Project, Arista Records, 1980.
[5] J. A. Winans, "The Need for Research," Quarterly Journal of Public Speaking, Vol. 1, 1915,
p. 22.
[6] James O'Neill, "The National Association," Quarterly Journal of Public Speaking, Vol. 1,
1915, pp. 56-57.
[7] Herbert Wichelns, "The Literary Criticism of Oratory," in Methods of Rhetorical Criticism,
B. L. Brock și R. L. Scott (editori), Wayne State University Press, Detroit, 1980, pp. 40-73.
[8] Wilbur Schramm, "Communication Research in the United States" in The Science of Human
Communication, Wilbur Schramm (editor), Basic Books, New York, 1963, pp. 1-16.
[9] Bernard Berelson, "The State of Communication Research," Public Opinion Quarterly, Vol.
23, Nr. 1, 1959, pp. 1-6.
[10] Everett Rogers, A History of Communication Study, Free Press, New York, 1994, capitolele
1 și 12.
[11] Quintilian, Institutio Oratoria [Arta oratorică, 3 vol., Editura Minerva, București, 1974],
Vol. 4, H. E. Butler (traducator), Harvard University, Cambridge, Mass., 1958, p. 356.
[12] James McCroskey, "Scales for the Measurement of Ethos," Speech Monographs, Vol. 33,
1968, pp. 67-72.
[13] David Berlo, The Process of Communication, Holt, Rinehart și Winston, New York, 1960.
[14] J. Donald Ragsdale, "Invention in English 'Stylistic' Rhetorics: 1600-1800," Quarterly
Journal of Speech, Vol. 51, 1965, pp. 164-167.
[15] Edwin Black, Rhetorical Criticism: A Study in Method, Macmillan, New York, 1965.
33
[16] Douglas Ehninger, "Rhetoric and the Critics," Western Journal of Speech, Vol. 29, 1965, p.
230.
[17] Parke Burgess, "The Rhetoric of Black Power: A Moral Demand," Quarterly Journal of
Speech, Vol. 54, 1968, pp. 122-133; Robert Scott și Donald Smith, "The Rhetoric of
Confrontation," Quarterly Journal of Speech, Vol. 55, 1969, pp. 1-8.
[18] Lane Cooper, The Rhetoric of Aristotle, Appleton-Century-Crofts, New York, 1932, p. 6.
[19] Thomas Kuhn, The Structure of Scientific Revolutions [Structura revoluțiilor știintifice,
Editura Humanitas, București, 2008], ediția a 2ia, University of Chicago Press, Chicago, 1970.
[20] "Ferment in the Field," Journal of Communication, Vol. 33, Nr. 3, 1983, și "The Feature of
the Field I and II," Journal of Communication, Vol. 43, Nr. 3 și 4, 1993.
[21] Everett Rogers și Steven Chaffee, "The Past and the Future of Communication Study:
Convergence or Divergence," Journal of Communication, Vol. 43, Nr. 4, 1993, p. 125.
[22] Carroll Arnold și Kenneth Frandsen, "Conceptions of Rhetoric and Communication," in
Handbook of Rhetorical and Communication Theory, Carroll Arnold și John Waite Bowers
(editori), 1984, p. 9.
34
În Capitolul 1 ne-am uitat la două abordări diferite ale teoriilor comunicării: cea umanistă
și cea științifică. În Capitolul 2, am urmărit istoria tensiunii dintre retoricieni și cercetătorii
empirici, cu repercusiuni asupra domeniului comunicării. Ambele grupuri întâmpină încă
dificultăți în a înțelege și aprecia valoarea eforturilor celorlalți. Această luptă strânsă la locul de
muncă se aseamănă celei dintre fermierii și crescătorii de vite din filmul muzical al lui Rodgers
și Hammerstein, Oklahoma! Unul dintre cântece îndeamnă la înțelegere și cooperare:
Fermierul și văcarul trebuie sa fie prieteni,
O, fermierul și văcarul trebuie sa fie prieteni,
Unuia îi place să împingă plugul,
Celuilalt îi place să mâne o vacă,
Însă acesta nu e un motiv să nu fie prieteni. [1]
Problema, desigur, e că fermierul și crescătorul de vite vor să împingă un plug sau să
mâne o vită pe aceeași bucată de pământ. Certurile zilnice pe tema gardurilor, apei și a
subvențiilor de la guvern fac dificilă prietenia. Același lucru poate fi spus despre războaiele
pentru teritoriu dintre oamenii de știință și umaniști. Diferențele între modalitățile cunoașterii,
perspectivele asupra naturii umane, valorile, scopurile construcției teoretice și metodele de
cercetare par să garanteze tensiunea și neînțelegerile dintre cele două tabere.
O atitudine prietenoasă între reprezentanții artelor și ai științelor sunt în mod special greu
de obținut atunci când fiecare grup insistă să-și aplice propriile criterii de evaluare rezultatelor
cercetării celor din tabăra adversă. Ca cititori pentru întâia oară ai teoriilor comunicării, puteți cu
ușurință ceda tentației de a greși în același mod. Dacă aveți pregătire în metodele științifice și
judecați valoarea oricărei teorii a comunicării în funcție de capacitatea sa de a prevedea
comportamentul uman, veți respinge automat jumătate din teoriile prezentate în această carte. Pe
de altă parte, dacă v-ați lăsat pătruns de spiritul umanismului și va așteptați ca fiecare teorie să
scoată la lumina înțelesul unui text, veți ignora cu ușurință cealaltă jumătate.
Indiferent ce abordare veți privilegia, nu toate teoriile comunicării, umaniste sau
științifice, sunt la fel de bune. În fiecare caz, unele sunt mai bune decât altele. Precum spectatorii
western-urilor timpurii care-l aveau pe Clint Eastwood în rolul principal, vă veți dori o
modalitate de a le distinge teoriile bune de cele rele și de cele urâte. Cum am inclus în carte teorii
care își au originea atât în arte, cât și în științe, trebuie să aveți două lentile distincte prin care să
priviți tezele lor respective. Acest capitol oferă acea pereche de bifocale. Sper că până la finalul
lecturii vă veți împrieteni cu criteriile diferite pe care le utilizează cercetătorii comportamentali și
retoricienii pentru a cântări realizările și cuvintele colegilor lor.
apoi a încropit o ipoteza de tip cauza-efect, despre care el crede, până în prezent, că rămâne în
picioare pentru orice grup, indiferent unde se întâlnesc membrii săi, cine sunt aceștia sau de ce
petrec timp împreună. Mai simplu spus, teoria convergenței simbolice a lui Bormann susține că
„actul de a împărtăși într-un grup teme imaginare creează convergență simbolică” [2].
Unii oameni restricționează sensul termenului imaginar la literatura pentru copii, dorința
sexuală sau la lucrurile „neadevărate”. Bormann, însă, folosește cuvântul pentru a se referi la
„interpretarea creativă și imaginativă a evenimentelor, care împlinește o nevoie psihologică sau
retorică” [3]. În contextul unui grup restrâns, această definiție include orice referință la
evenimente din trecutul grupului respectiv, speculații cu privire la ce s-ar putea întâmpla în
viitor, dar și orice fel de discurs despre lumea din afara grupului. Termenul nu include
comentarii despre acțiuni care au loc „aici și acum” în grupul respectiv. Imaginarul este exprimat
în forma poveștilor, a glumelor, metaforelor și a altor forme imaginative de limbaj care
interpretează sau reinterpretează evenimente familiare. Imaginarul exprimat devine mijlocul de a
împărtăși experiențe comune și de a le investi cu un ton emoțional.
Imaginați-vă un grup de văcari luându-și micul dejun obișnuit într-o sâmbătă dimineață
într-o cafenea din Great Falls, Montana. Unul dintre ei spune o poveste despre un om care ducea
o valiză și care i-a bătut la ușă. „Bună ziua, domnule Clayton Rogers”, a spus străinul. „Sunt de
la guvernul federal și sunt aici să vă ajut”.
Dacă sau nu s-a întâmplat exact așa nu e important. Teoria convergenței simbolice este
interesată de răspunsul unui grup la o astfel de interpelare. A rămas oare replica fără ecou sau a
fost salutată cu un hohot de râs batjocoritor? Oare ceilalți s-ar putea lăsați duși de val,
întrecându-se în a-și spune propriile povești despre amestecul birocratic în viețile oamenilor?
Bormann spune că putem da de urma unei reacții în lanț a fanteziilor atunci când apare o
creștere a energiei într-un grup, un tempo nebătut încă în conversație și în special printr-un
răspuns comun oferit de grup imaginarului respectiv.
Majoritatea fanteziilor nu se înlănțuie. Ele mor din pricina urechilor surde. Însă atunci
când una se aprinde într-un grup, una și aceeași tema imaginară traversează narațiuni multiple.
Poate la acel mic dejun de sâmbătă, eroul ce gestioneaza contul bancar al fiecărui om este un
fermier îndemânatic, în timp ce ticălosul fiecărei povesti este un agent federal zumzăitor. Sau
poate că fiecare imagine reflectă o suspiciune colectivă cu privire la o conspirație a Washington-
ului de a pune mâna pe drepturile lezate ale oamenilor. Oricare ar fi tema imaginată, Bormann
crede ca prin împărtășirea fanteziilor comune, o mulțime oarecare de indivizi se transformă într-
un grup coeziv. El numește acest proces convergența simbolică.
Cu ajutorul convergenței simbolice, indivizii construiesc un sens al comunicării sau o
conștiința de grup. Referința la eu, pe mine, al meu, creează posibilitatea apariției unor pronume
care își asumă aventura colectivă – noi, pe noi, al nostru. Grupurile devin și mai închegate atunci
când împărtășesc un mănunchi de teme imaginare. Alături de neîncrederea în Washington,
grupul adunat la micul dejun în acea sâmbătă ar putea exprima dispreț pentru „lobby-iștii pentru
cauza controlului armelor, care se amestecă în toate” sau pentru „iubitorii mediului înconjurător
care îmbrățișează copaci”. Ar putea, de asemenea, vorbi cu nostalgie despre „bătrânul vest”,
unde indivizi neciopliți își rezolvau singuri problemele. Când aceleiași mulțimi de teme
imaginare reunite i se dă voce în mod repetat în sânul mai multor grupuri, Bormann descrie
perspectiva oamenilor asupra realității sociale în termeni de viziune retorică.
Conceptul de viziune retorică mișcă teoria convergenței simbolice dincolo de contextul
său original legat de grupul restrâns. O viziune retorică coerentă poate fi răspândită și reiterată cu
ajutorul mesajelor difuzate în maniera recurentă prin intermediul mijloacelor de comunicare în
36
masă. Adeseori, un întreg scenariu principal este declanșat de un singur cuvânt-cod, slogan sau
simbol non-verbal. De pildă, simpla mențiune a lui „Waco”, „Ruby Ridge” sau a „actului
referitor la speciile aflate în pericol de dispariție” poate evoca ostilitatea colectivă a fermierilor
față de guvernul federal în orice sâmbătă dimineață. Bormann e convins că teoria convergenței
simbolice explică întâlnirea dintre mințile oamenilor, dar și sensul de comunitate care apare între
bărbații care luau micul dejun la acea masă din cafeneaua din Montana.
Acum că aveți o schiță în miniatură a temelor imaginare și a convergenței simbolice,
haideți să aruncăm o privire înspre criteriile diferite pe care oamenii de știință și umaniștii le
folosesc pentru a aprecia calitatea teoriei lui Bormann. O să începem cu înțelepciunea oamenilor
de știință.
poate fi frustrat de propria incapacitate de a găsi o soluție bună unei probleme sau poate indivizii
își aduc propria marcă de stres de cum intră pe ușa. Oricare ar fi motivul, o gluma, o poveste sau
o analogie vie oferă o binevenită detensionare. Majorității membrilor unui grup nu îi pasă cum
funcționează lanțurile de fantezii; ea se mulțumește să aibă experiența unei plăcute diversiuni. În
aceeași manieră, puteți fi un orator public priceput fără să înțelegeți de ce publicului îi place ceea
ce spuneți. Însă când parcurgeți un curs de teorii ale comunicării, v-ați pierdut statutul de amator.
Motivul pentru care ceva se întâmplă devine la fel de important ca faptul că se întâmplă.
parcimoniei spune că date fiind două explicații plauzibile ale unuia și aceluiași eveniment,
trebuie să acceptăm versiunea mai simplă.
Profesorii de liceu îi critică adesea pe alții pentru că oferă soluții simple unor întrebări
complexe. Lumea e o junglă și ne grăbim să ne năpustim asupra celor care reduc complexitatea
lumii la un simplu „eu (sunt) Tarzan, tu (ești) Jane”. Însă, din când în când, unii exploratori vor
tăia pisica în două, croind o cale dreaptă spre un adevăr pe care-l vor anunța în termeni simpli,
direcți, conciși. Gândiți-vă la afirmația rezumativă a lui Bormann, pe care am citat-o adineauri:
„Împărtășirea fanteziilor în cadrul grupului creează convergența simbolică” [10]. Simplitatea este
virtutea teoriei sale.
de grup deja existente. Într-adevăr, susținătorii cei mai de seamă ai teoriei par să încurce cele
două variabile, tratând adeseori prezența unui lanț de fantezii drept dovada a coeziunii grupului
respectiv. Observați, de pildă, cum cele două concepte se confundă în pasajul următor: „Pentru
ca o tema imaginară să se înlănțuie, pentru ca o sagă să existe, pentru ca un indiciu simbolic să
exprime un înțeles sau o viziune retorică să evolueze, trebuie să existe o conștiință de grup într-o
comunitate retorică” [11]. Puteți înțelege acum de ce mulți observatori externi privesc teoria
convergenței simbolice ca pe o lovitură la coș care nu ratează niciodată.
Aceasta nu este declarația unui observator detașat. În tot cazul, în măsura în care
imperativul auto-referential cere recunoașterea explicită a faptului că cercetătorii influențează și
sunt influențați de comunicarea pe care o studiază, analiza temelor imaginare rămâne o distracție
de spectator.
Marii cărți a alcoolicilor anonimi. Un analist al literaturii asociației scoate la iveală o viziune
retorică pe care o putem cel mai bine caracteriza prin „a scoate binele din rău”, o expresie fericită
pe care Bormann a introdus-o [22]. E nevoie doar de câteva astfel de întorsături potrivite de frază
pentru a spori capacitatea unei teorii de a deveni atractivă din punct de vedere estetic.
Ipoteze testabile
Utilitate practică
Teoria umanistă
Înțelegerea oamenilor
Clarificarea valorilor
Atractivitate estetică
Comunitate de consens
Reformă a societății
Note:
[1] Richard Rodgers și Oscar Hammerstein II, "The Farmer and the Cowman," din Oklahoma!,
Rodgers & Hammerstein Library, New York, 1943, pp. 140-142.
[2] Ernest Bormann, Small Group Communication: Theory and Practice, ediția a 3-a, Harper &
Row, New York, 1990, p. 122.
[3] Ernest Bormann, The Force of Fantasy: Restoring the American Dream, Southern Illinois
University, Carbondale, Ill., p. 5.
[4] Karl R. Popper, The Logic of Scientific Discovery [Logica cercetării, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1981], Hutchinson, London, 1959, p. 59.
[5] Abraham Kaplan, The Conduct of Inquiry, Chandler, San Francisco, 1964, p. 295.
[6] Ernest Bormann, "Fantasy and Rhetorical Vision: The Rhetorical Criticism of Social
Reality," Quarterly Journal of Speech, Vol. 58, 1972, p. 399.
[7] Bormann îi atribuie această viziune psihologului de la Harvard Robert Bales. Prezint
categoriile interactive pentru analiza discuțiilor de grup ale lui Bales în introducerea la capitolul
despre decizia de grup. Bales își schimbă conceptul inițial, „indica eliberarea de tensiune” în
„dramatizează”, atunci când descoperă că membrii unui grup folosesc de regulă figuri de stil
verbale pentru a risipi neînțelegerile.
[9] Adrew Macdonald (William Pierce), The Turner Diaries, ediția a 2-a, National Vanguard,
Washington, D.C., 1980.
[10] Ernest Bormann, Small Group Communication, p. 122.
[11] John Cragan și Donald Shields, Symbolic Theories in Applied Communication Research,
Hampton, Cresskil, N.J., p. 42.
[12] Ibid., pp. 40-47.
[13] Ernest Bormann, Communication Theory, Sheffield Publishing Co., Salem, Wis., 1989, p.
214.
[14] Klaus Krippendorff, "The Ethics of Constructing Communication," in Rethinking
Communication, Vol. 1: Paradigm Issues, Brenda Dervin, Lawrence Grossberg, Barbara
O'Keefe, și Ellen Wartella (Editori), Sage, Newbury Park, Calif., 1989, p. 83.
45
PARTEA A DOUA
MESAJELE
__________________________________________________________________
MESAJELE VERBALE
CAPITOLUL 4. TEORIA INFORMAȚIEI (Shannon și Weaver)
CAPITOLUL 5. ÎNȚELESUL ÎNȚELESULUI (Richards)
CAPITOLUL 6. GESTIONAREA COORDONATĂ A ÎNȚELESURILOR (Pearce și
Cronen)
CAPITOLUL 7. INTERACȚIONISMUL SIMBOLIC (Mead)
MESAJELE NON-VERBALE
CAPITOLUL 8. TEORIA ÎNCĂLCĂRII AȘTEPTĂRILOR (Burgoon)
CAPITOLUL 9. SEMIOTICA (Barthes)
REFLECȚII ETICE
IMPERATIVUL CATEGORIC AL LUI KANT
PRINCIPIUL VERIDICITĂȚII AL LUI BOK
VOINȚA DIVINĂ A LUI AUGUSTIN
47
MESAJELE VERBALE
Cele mai multe cuvinte nu au nicio legătură logică cu ideile pe care le reprezintă.
Legătura dintre urmele negre de pe o pagină unde scrie s-o-a-r-e și globul aprins de pe cer este
pur și simplu o convenție între vorbitorii de limba română.
Termenul soare poate fi arbitrar, însă existența ca atare a unui cuvânt care să desemneze
cuptorul solar influențează modul în care privim universul. A ignora corpul divin care domină în
mod atât de evident bolta cerească pare un lucru imposibil, însă lingvistul de la Universitatea din
Chicago, Edward Sapir și studentul său, Benjamin Lee Whorf credeau că, dacă nu am avea un
cuvânt care să descrie soarele, probabil că nu l-am vedea. Ipoteza Sapir-Whorf a relativității
lingvistice afirmă că structura limbii unei culturi dă formă gândurilor și acțiunilor umane [1].
„Lumea reală este în mare măsură construită inconștient pe fundamentul obiceiurilor lingvistice
ale unui grup” [2]. Teoria lor a relativității lingvistice se opune presupunerilor potrivit cărora
toate limbile sunt asemănătoare, iar cuvintele sunt simple mijloace neutre prin care se transmit
înțelesuri.
Gândiți-vă la pronumele personal, persoana a doua singular pe care vorbitorii de limba
engleză îl folosesc pentru a se adresa unei alte persoane. Oricare ar fi relația, americanii folosesc
cuvântul you. Vorbitorii de limba germană sunt obligați să eticheteze relația drept fie formală
(Sie), fie familiară (du). Ei au chiar o ceremonie (Bruderschaft) pentru a sărbători o schimbare în
relație de la Sie la du. Vocabularul japonez obligă un vorbitor să recunoască și mai multe
diferențe relaționale. Limba respectivă oferă zece alternative – toate traduse „tu” în limba
engleză – totuși numai una este adecvată în orice relație dată, în funcție de gen, vârstă și statutul
vorbitorului.
Dacă cei mai mulți observatori ar trage concluzia că vocabularele limbilor engleză,
germană și japoneză reflectă diferențe culturale în modelele relaționale, ipoteza Sapir-Whorf
sugerează că lucrurile se întâmplă exact pe dos. Limba dă structura percepției noastre a realității.
Pe măsură ce copiii învață să vorbească, ei învață de asemenea ce să vadă. Marea parte a lumii
trece neobservată pentru ca este literal neremarcabilă.
Studiul mesajelor verbale este de regulă împărțit în trei discipline separate: sintaxa,
semantica și pragmatica. Așa cum se aplică mesajelor verbale, sintaxa cercetează relația dintre
cuvinte. Cea mai elaborată teorie sintactică îi aparține lingvistului de la MIT Noam Chomsky [3].
Contrar ipotezei lui Sapir și Whorf, gramatica generativă a lui Chomsky susține că abilitatea
oamenilor de a folosi limba este înnăscută, mai degrabă decât învățată. El enumeră o serie de
reguli care transformă structura profundă a propoziției pe care o avem în interior la naștere în
frazele noi pe care le emitem în prezent. Din pricina complexității tehnice a teoriei și influenței
sale scăzute asupra domeniului mai larg al comunicării, nu o să dedic un capitol gramaticii
generative. Modelul transmiterii mesajelor al inginerului Claude Shannon este la fel de tehnic,
însă explicația non-matematică a lui Warren Weaver a făcut-o prietenoasă cu studenții la
comunicare. Capitolul 4 prezintă teoria informației a lui Shannon și Weaver, o cunoscută, deși
controversată descriere a procesului comunicării.
Semantica se preocupă de relația dintre un cuvânt și referința sa. Studiul semanticii pune
întrebarea: „Care este înțelesul acestui cuvânt?” Două tipuri de înțelesuri se află în persoana care
folosește un cuvânt. Denotația este direcția în care arată un cuvânt. Conotația este tonul
emoțional care îl însoțește.
48
NOTE
[1] Paul Kay și Willet Kempton, "What is the Sapir-Whorf Hypothesis?" American
Anthropologist, Vol. 86, 1986, pp. 65-79.
[2] Edward Sapir, "The Status of Linguistics as a Science," in Selected Writings, David
Mandelbaum (editor), University of California, Berkeley, 1951 (1929), p. 160.
49
[3] Noam Chomsky, Syntactic Structures, Mouton, The Hague, 1957; Noam Chomsky, Aspects
of the Theory of Syntax, Massachusetts Institute of Technology, Cambridge, 1965.
[4] Alfred Korzybski, Science and Sanity, ediția a 3-a, International Non-Aristotelian Library,
Lakeville, Conn., 1948.
[5] Antoine de Saint-Exupery, The Little Prince [Micul prinț, Editura Humanitas, București,
2017], Harcourt Brace Jovanovich, San Diego, 1943, p. 67.
50
vă trezește dorința puternică de a „face un efort și a ajunge la el”. Banii, programul de lucru și o
coadă de oameni care doresc să folosească unicul telefon disponibil vă limitează la un apel de
numai trei minute la distanță.
Modelul comunicării al lui Shannon și Weaver (adaptare după Shannon & Weaver,
Teoria matematica a comunicării):
(împrumut din unitatea binară) de informație. Este comunicarea care înjumătățește entropia.
Haideți să continuăm povestea preț de câteva alte unități.
vocalizări inoportune de tipul aaa sau mișcări vizuale care distrag atenția ascultătorului. Exista o
sală de seminar la parterul liceului unde lucrez cu vedere spre o colină inverzită. Prima zi caldă
din luna mai scoate afară la soare o mulțime de oameni. Niciun profesor nu se poate pune cu
priveliștea respectivă; sala este plină de zgomot.
Zgomotul poate fi intenționat. Timp îndelungat, guvernul fostei Uniuni Sovietice a bruiat
vocea difuzărilor americane pentru ca cetățenii săi să nu audă știri din vest. Persoanele care
șicanează încearcă să saboteze cuvintele unui vorbitor pentru a împiedica publicul să ia în
considerare un punct de vedere diferit. Pot chiar produce zgomot pentru a masca sunetele cele
mai deranjante. Acesta este obiectivul lui Muzak. Însă, accidental sau planificat, zgomotul taie
capacitatea de transport a informației, a canalului dintre transmițător și receptor. Shannon descrie
relația printr-o ecuație simplă:
Capacitate canal = Informație + Zgomot [6]
Fiecare canal are o limită superioară fixă în privința informației pe care o transportă.
Chiar atunci când recurgeți la un monolog rapid într-un context lipsit de zgomot, apelul
dumneavoastră de trei minute vă restricționează la folosirea a maximum șase sute de cuvinte.
Însă condițiile sunt departe de a fi ideale. Zgomotul de pe fir și paraziții din mintea ascultătorului
dumneavoastră gelos garantează că multe dintre cuvintele dumneavoastră nu vor fi auzite. Va
trebui să dedicați o porțiune din capacitatea canalului pentru a repeta ideile cheie care, altfel, s-ar
putea pierde.
Modalitatea de a compensa zgomotul este prin creșterea redundanței. Shannon și Weaver
privesc comunicarea ca pe o știință aplicată a menținerii unui echilibru optim între
predictibilitate și incertitudine. Fără o cantitate mare de repetiție, reiterare și reafirmare, un canal
zgomotos va deveni rapid supraîncărcat. Însă prea multă redundanță este ineficientă. Duplicarea
nenecesară ne diminuează șansele de a face afirmații noi, iar publicul nostru, inițial avid, ar putea
deveni plictisit și neatent.
folosite de cei care dețin puterea pentru a controla oameni mai degrabă decât lucruri. Scurta sa
carte, Folosirea omului de către om, prezintă conceptele esențiale ale teoriei informației, în timp
ce adaugă gânduri despre feedback și etică.
Wiener a observat că sistemele de feedback trebuie ușor banalizate, ca să nu devină prea
sensibile. O interpretare a stării critice a unui psihotic este aceea a unei persoane super-vigilente
care încearcă permanent să se adapteze așteptărilor conflictuale ale tuturor celorlalți. Implicația,
în cazul feedback-ului verbal, este că trebuie să monitorizam efectele cuvintelor noastre, dar să
nu fim terorizați dacă răspunsul pe care îl primim nu corespunde așteptărilor.
NOTE
[1] Claude Shannon și Warren Weaver, The Mathematical Theory of Communication,
Universitatea din Illinois, Urbana, 1949, p. 114.
[2] Atribuită lui Schramm de către un fost student, Donald Roberts. Roberts e profesor la
Institutul de Cercetare în Domeniul Comunicării de la Universitatea Stanford, un centru de
cercetare a mijloacelor de comunicare în masă întemeiat de Schramm (vezi Capitolul 2).
[3] Shannon și Weaver, pp. 3, 99.
[4] Ibid., p. 100.
[5] Donald Darnell, "Information Theory: An Approach to Human Communication," in
Approaches to Human Communication, Richard Budd si Brent Ruben (editori), Spartan Books,
New York, 1972, p. 157. Folosită cu permisiunea autorilor.
[6] Shannon și Weaver, p. 66.
[7] Norbert Wiener, The Human Use of Human Beings, Avon, New York, 1967, p. 51.
[8] Bob Goldsborough, The Silver Spire, Bantam Books, New York, 1992, pp. 40-41.
[9] Walter Ong, Orality and Literacy: The Technologizing of the Word, Methuen, Londra, 1982,
p. 176.
[10] Jay Haley, "The Family of the Schizofrenic: A Model System," Journal of Nervous and
Mental Diseases, Vol. 129, 1959, p. 359.
[11] Janet Beavin Bavelas, Alex Black, Nicole Chovil și Jennifer Mullett, Equivocal
Communication, Sage, Newbury Park, Calif., 1990, p. 260.
[12] Vezi Gregory L. White și Paul E. Mullen, Jealousy: Theory, Research, and Clinical
Strategies, Guilford, New York, 1989.
57
Când îmi țin seminarul despre comunicarea intimă, întotdeauna îmi rezerv ultimele
treizeci de minute ale orei pentru discutarea unor idei pe care materialele de lecturat pentru ziua
respectivă nu le acoperă. Pe la mijlocul semestrului, o studenta pe nume Brenda a pus o întrebare
personală care a stârnit interesul tuturor: „Când un tip îmi spune «te iubesc», însă vrea ca eu să-i
«dovedesc» la rândul meu afecțiunea fizic, e oare adevărat că mă iubește?”
Eram pe cale să-i sugerez Brendei că o declarație de dragoste însoțită de cererea ca ea să
„dea tot ce poate” din punct de vedere fizic sună mai mult ca o expresie a dorinței sexuale, decât
a declarație de dragoste. Însă mi-am dat seama și am evitat capcana semantică pe care profesorul
I. A. Richards de la Universitatea Cambridge a numit-o „superstiția înțelesului potrivit”: credința
greșită potrivit căreia cuvintele au o definiție precisă. În schimb, i-am răspuns la întrebare
punându-i la rândul meu o întrebare: „Ce vreți să spuneți când folosiți cuvântul dragoste?”
Dacă ar mai trăi, Richards ar zâmbi aprobator la auzul răspunsului meu. Pentru că, deși
era poet, alpinist montan de clasă mondială, critic literar și autorul a patruzeci și nouă de cărți,
Ivor Armstrong Richards a fost în primul și cel mai important rând profesor. Iar lecția pe care a
dorit, mai mult decât orice, ca studenții lui să o învețe a fost că înțelesurile nu rezidă în cuvinte,
ele rezidă în oameni.
Cuvintele sunt și ele semne, însă de un tip special. Ele sunt simboluri. Spre deosebire de
exemplele citate deasupra, majoritatea simbolurilor nu au nicio legătură naturală cu lucrurile pe
care le descriu. Nu există nimic în sunetul cuvântului sărut și nimic vizual în literele î-m-b-r-ă-ț-
i-ș-a-r-e care să semnifice o întâlnire romantică. Am putea foarte bine să inventăm cuvântul
snarf sau clag pentru a simboliza o întâlnire romantică.
Deoarece cuvintele sunt simboluri arbitrare, ele nu au un înțeles inerent. Cuvintele
precum cameleonii care preiau culoarea mediului înconjurător, potrivit lui Richards, preiau
înțelesul contextului în care cineva le întâlnește. Acest lucru sugerează că „majoritatea
cuvintelor, atunci când trec de la un context la altul, își schimbă înțelesul” [5]. Contextul e cheia
înțelesului.
Cu toții am avut profesori răi de gramatică, care ne predicau cât de important este să ne
uităm la context pentru a înțelege un termen nefamiliar. Ei ne-au convins că, de regulă, putem
prinde înțelesul unui cuvânt dacă ne uităm la cuvintele din propoziție care îl înconjoară. Însă
Richards a folosit cuvântul context pentru a se referi la mult mai mult decât expresiile adiacente.
El a definit contextul ca „lanț de evenimente care au loc împreună”. Astfel, aceasta nu este doar
o propoziție sau doar situația în care apare un cuvânt. Contextul este întregul câmp al experienței
ce poate fi legată de un eveniment – inclusiv gândurile referitoare la evenimente similare. Să
examinăm procesul gândirii Brendei în timp ce folosește cuvântul dragoste, pentru a înțelege
cum funcționează el.
Împreună cu colegul său C. K. Ogden, Richards a creat triunghiul său semantic, pentru a
arăta relația indirectă dintre simboluri și presupușii lor referenți. Triunghiul semantic ilustrează
legătura ipotetică dintre cuvântul câine și copoiul propriu-zis care poate consuma aproape orice
cumpărați.
Gând (Referință) (prieten cald, drăgălaș) - Cuvântul „câine” (Simbol) - Obiect (Referent)
Referința este însoțită de câteva gânduri pe care le-ați putea avea când priviți cățelușul
drăgălaș desenat în colțul din dreapta jos. De îndată ce percepeți animalul propriu-zis, gânduri
legate de căldură și prietenie credincioasă vă umplu mintea. Există o legătură directă sau cauzală
între referent și referință.
Gândurile dumneavoastră sunt de asemenea legate direct de simbolul câine. Dat fiind
modul în care vă sortați percepțiile, folosirea cuvântului câine pentru a vă simboliza gândurile
este aproape o concluzie prestabilită.
Însă legătură dintre cuvântul câine și animalul propriu-zis este în cel mai bun caz una
slabă. Două persoane pot folosi acel unic cuvânt care să stea pentru animale complet diferite.
Când dumneavoastră spuneți câine, ați putea înțelege un animal de companie molcom și finuț
care iubește copiii. Când îl folosesc eu, pot înțelege un canin carnivor care mușcă pe toată lumea
– și care iubește copiii. (Observați uzul lunecos al termenului iubește în acest exemplu.) Dacă nu
înțelegem și eu și dumneavoastră că acea ambiguitate este o condiție inevitabilă a limbii,
amândoi suntem pasibili de a purta o conversație despre câini fără măcar să realizăm că nu
vorbim despre același lucru.
Dacă credeți că a identifica un cuvânt cu referentul său este o problema obișnuită,
gândiți-vă la referințele sindromului imuno-deficitar dobândit. Din nefericire, până și cuvântul
SIDA are un efect paralizant asupra multora care îl aud. Cântăriți situația grea a producătorului
unei bomboane dietetice numita „Ayds” (SIDA în limba engleza are ca acronim AIDS - nota
trad.). Deoarece numele bomboanei sună precum condiția medicală, vânzările au scăzut cu 50 %,
iar producătorul a fost silit să schimbe numele produsului.
Richards credea că triunghiul său semantic se aplică tuturor cuvintelor – termenilor
descriptivi ai științelor, termenilor emoționali ai poeziei, precum și vastei majorități de cuvinte
care cad undeva la mijloc. În același timp, credea că nu toate cuvintele au șanse egale în
generarea confuziilor. A văzut limbajul emoțional ca pe o sursă principală a confuziei lingvistice.
Cum a descoperit Brenda, alături de noi, ceilalți, la seminarul despre intimitate, cuvinte precum
dragoste pot produce mari neînțelegeri. Cu cât sunt mai mari discrepanțele în ceea ce privește
experiența de viață a doi oameni, cu atât mai mare este probabilitatea să creeze un haos semantic
prin intermediul cuvintelor menite să descrie sentimente și atitudini.
în ce mai mult pe măsură ce gemenii înaintează în vârstă. Însă comunicarea e perfectă atunci
când ambele părți prezintă „cunoaștere reciprocă de lungă durată și în circumstanțe variate,
familiaritate profundă, vieți ale căror împrejurări adesea corespund, pe scurt un fond excepțional
de experiență comună” [8].
Deoarece interconectivitatea pe termen lung este rară și nu este ușor de obținut, Richards
a sugerat o varietate de modalități lingvistice prin care oamenii pot crea o mai mare cantitate de
experiențe împărtășite, evitând astfel să vorbească cu adevărat cu ceilalți și nu doar cu ei înșiși.
Acestea includ folosirea definiției, metaforei, a feedforward-ului și a limbii engleze de bază.
Restul capitolului va examina aceste patru remedii ale neînțelegerilor.
1. Definiția
Richards înțelegea prin definiție o substituire de simboluri. Sunt cuvinte folosite în locul
altui cuvânt pentru a explica gândul din mintea unei persoane. Consecvent legăturilor dintre
cuvinte (simboluri), gânduri (referințe) și lucruri (referenți) diagramate în triunghiul său
semantic, Richards a subliniat că definițiile descriu întotdeauna ideile din mintea noastră și nu
realitatea statică a ceva „din afară”. De aceea, ar trebui să începem mereu o definiție spunând,
„Când folosesc acest cuvânt, înțeleg...” sau ceva similar.
Definițiile sunt precum hărțile. Ele ne pot îndruma acolo unde dorim să ajungem numai
dacă știm unde suntem. Avem nevoie de un punct de plecare – un loc de pe hartă pe care îl
putem indica și spune cu convingere: „Mă aflu aici”. Richards a sugerat o serie de puncte de
plecare pasibile de a se afla în câmpurile comparative ale ascultătorilor noștri. Am să folosesc
din nou cuvântul dragoste într-un context romantic pentru a ilustra câteva dintre aceste rute
definiționale. Am auzit diferite persoane dând voce fiecăreia dintre următoarele afirmații:
Simbolizare: „Asta înțeleg prin dragoste.” (Afirmație făcută în timp ce persoana arăta un
cuplu care tocmai își făcea jurămintele la cununie.)
Similaritate: „Așa cum înțeleg cuvântul, dragostea este un angajament pe viață.”
Relații spațiale: „Cred că dragostea înseamnă sex, nici mai mult, nici mai puțin.”
Relații temporale: „Așa cum înțeleg eu lucrurile, oamenii pot iubi alți oameni numai
după ce se plac pe ei înșiși.”
Cauzalitate: „Cred că dragostea duce inevitabil la sacrificiu de sine.”
Obiect al unei stări mentale: „Dragostea înseamnă, după părerea mea, a dori ce e mai
bun pentru un altul.”
Relații legale: „Apreciez că un cuplu se află în starea de dragoste când a intrat într-o
înțelegere referitoare la o proprietate comună.”
Niciuna dintre aceste rute către înțelegere nu poate furniza Brendei o modalitate adecvată
de a defini ce înțelege ea atunci când folosește cuvântul dragoste. Richards a recunoscut că unele
utilizări ar putea necesita mai mult decât un punct de plecare pentru a exprima adecvat modul în
care o persoană interpretează un cuvânt. Însă chiar cu opțiunea respectivă la îndemână, nu
trebuie să fim surprinși dacă Brenda și prietenul ei ajung în locuri diferite atunci când vorbesc
despre dragoste. Cum a conchis Richards:
Trebuie să privim comunicarea ca pe o chestiune dificilă, iar corespondența apropiată a
referințelor pentru gânditori diferiți ca pe un eveniment relativ rar. Niciodată nu trebuie să
presupunem că e un lucru cert până când atât punctele de plecare, cât și rutele definițiilor... sunt
cunoscute. [9]
2. Metafora
61
Richard și-a prezentat concepția despre metaforă combătând ideea potrivit căreia
folosirea acesteia este un dar special care aparține numai poeților [10]. El privea limba ca fiind în
mod natural metaforică și credea că este imposibil să spui mai mult de câteva propoziții fără să
folosești o figură de stil. Metaforele nu sunt doar „un truc fericit în plus facilitat de cuvinte”. Ele
sunt însăși esența limbii. Aceasta pentru că noi oamenii gândim în metafore.
Richards s-a referit la minte ca la un „organ de legătură” care combină continuu idei
diferite, creând gânduri noi în timpul procesului.
Când folosim o metaforă, avem două gânduri active despre lucruri diferite în același timp, pe care
le susține un singur cuvânt sau expresie, al cărei înțeles este rezultanta interacțiunii lor. [11]
Astfel, pentru Richards, funcția crucială a metaforei nu este aceea de a înfrumuseța, ci
aceea de a clarifica. Putem folosi întrebarea Brendei despre înțelesul dragostei pentru a
demonstra cum pot reduce metaforele neînțelegerea.
Așa cum a descoperit Brenda, conceptul de dragoste este atât de fluid încât oamenii îl
folosesc pentru a se referi la aproape orice. („Dragostea este un sentiment pe care simți că îl simți
atunci când simți că simți un sentiment.”) Când o combinăm cu noțiunea orbire, însă, ideea de
dragoste devine mai precisă. Metafora „dragostei celei oarbe” leagă relația romantică de
incapacitatea de a vedea. Produsul acestei uniri este un gând nou – dragostea nebună sau
irațională –, gând care nu este inerent niciunuia dintre concepte luat separat.
Chiar dacă nu am idealizat niciodată trăsăturile unui partener romantic, metafora
dragostea-este-oarba funcționează, deoarece cu toții am avut experiența întunericului deplin.
Astfel, Richards a văzut în folosirea intenționată a metaforei un mod de a crea experiență
comună.
Acel ceva de care este nevoie pentru întregirea experienței nu este mereu prezent în mod natural,
iar metafora furnizează un pretext de a strecura înăuntru acel ceva de care este nevoie. [12]
Richard ar atenționa că dragostea nu împrumută toate caracteristicile orbirii. Metafora nu
se apropie de niciuna dintre mișcările studiate sau de răspunsurile deliberate pe care le asociem
adesea oamenilor nevăzători. Acele calități sunt preluate de metafora „justiția este oarbă”,
întrupată în statuia oarbă a zeiței grecești Themis, ce ține în mână balanța dreptății [13]. Justiția
oarbă nu părtinește pe nimeni; dragostea oarbă da. Ambele metafore exprimă o precizie care
lipsește în simpla referință la dragoste sau justiție. Potrivit lui Richards, ar trebui să căutăm
dinadins modalități de angajare a unor astfel de metafore clarificatoare precum cele de mai sus.
Richards nu oferă instrucțiuni pas cu pas în privința modului în care putem crea metafore
puternice. Folosind o metaforă proprie, însă, el observa că discrepanța dintre ideile alăturate într-
o metaforă este precum tensiunea dintr-un arc întins. Cu cât este mai evidentă contradicția lor, cu
atât mai rapid va zbura săgeata metaforei atunci când va fi eliberată. Însă dacă metafora nu este
potrivită și ratează ținta, întreaga ei putere explicativă se irosește. Ascultătorul trebuie să fie
capabil să înțeleagă punctul de contact între cele două idei.
3. Feedforward-ul
Când Richards avea 75 de ani, ziarul Saturday Review l-a rugat să scrie un articol pentru
seria lor „Ce am învățat în viața mea”. În loc să scrie despre falsa presupunere potrivit căreia
cuvintele au înțelesuri intrinseci, despre importanta experienței similare sau despre funcția
metaforelor, Richards a ales conceptul de „feedforward” pentru a desemna cea mai importantă
intuiție a sa.
Am văzut în capitolul precedent, cel despre teoria informației, că feedback-ul este efectul
destinatarului asupra sursei. Feedforward-ul funcționează în direcția opusă. Este procesul
62
anticipativ prin care acționăm ca primul nostru destinatar pentru a pre-testa impactul cuvintelor
noastre asupra unui public. Dacă nu ne place ceea ce auzim, putem mereu reformula mesajul
pentru a obține un efect mai bun.
În timp ce scriu acest capitol, îmi imaginez că îmi citesc propriile cuvinte stând la un
birou, întins pe o canapea sau în timp ce călătoresc cu autobuzul. Îmi imaginez cum casc atunci
când încerc să soluționez diferența dintre simbol, referință și referent; cum privesc în gol
amintindu-mi o conversație despre înțelesul dragostei cu o fată pe nume Ann; cum schițez un
zâmbet când mă uit la un desen al unui câine. Îmi imaginez cum iau în mână un marker galben
pentru a sublinia teza rezumat, „Cuvintele nu au înțelesuri; oameni le au”. De asemenea, citesc
cuvintele pe care le-am scris cu voce tare ca să aud cum sună. Au sens sau sunt doar paragrafe de
sunete nearticulate?
Procesul jocului de rol pe care tocmai l-am descris ilustrează conceptul lui Richards de
feedforward. Este o experiență a supunerii. Nu-mi place mereu răspunsul pe care mi-l imaginez,
așa ca rămân la computer, încercând să găsesc soluțiile cele mai bune. Feedback-ul studenților și
asistenților mă va anunța în curând dacă am reușit. Dar precum în cazul definițiilor și al
metaforelor – celelalte remedii ale lui Richards pentru neînțelegere – feedforward-ul mă obligă
să am în vedere experiența altei persoane.
Potrivit lui Richards, comunicatorii care evită feedforward-ul tind să fie dogmatici. („Nu
mă induce în eroare cu faptele; hotărârea mea a fost deja luată.”) Prin contrast, cei care încearcă
să anticipeze efectul propriilor cuvinte sunt adesea oameni cu vederi mai largi. Ei au îndoieli
dacă au fost sau nu clari și chiar interoghează corectitudinea propriilor idei. Richards a sprijinit
această abordare-prin-încercări a adevărului. Dedicația față de feedforward e reflectată în cartea
sa Instrumente speculative. Titlul sugerează o disponibilitate permanentă a unei persoane de a
schimba ceea ce spune.
pic dificil, iar selecția cuvintelor limitată, însă apare totuși un înțeles clar? Poate că, în ultimă
instanță, ideea lui Richards nu este atât de ciudată.
2. Cum diferă noua retorică a lui Richards de retorica neo-aristoteliană despre care ați citit în
Capitolul 2?
3. Va puteți gândi la o metaforă care să comunice cu succes conceptul dumneavoastră de
dragoste unei persoane de sex opus?
4. Care este legătura dintre conceptul lui Richards al câmpurilor comparative și speranța lui
referitoare la limba engleză de bază?
NOTE
[1] I. A. Richards, The Philosophy of Rhetoric, Oxford University Press, London, 1936, p. 3.
[2] I. A. Richards, Speculative Instruments, University of Chicago Press, Chicago, 1955, p. 166.
[3] Sonja Foss, Karen Foss, and Robert Trapp, Contemporary Perspectives on Rhetoric, ediția a
2-a, Waveland Press, Prospect Heights, Ill., 1991, p. 28.
[4] Richards, The Philosophy of Rhetoric, p. 3.
[5] Ibid., pp. 3, 5, 7, 23.
[6] Vincent Jeffries, "Virtue and Attraction: Validation of a Measure of Love," Journal of Social
and Personal Relationships, Vol. 10, 1993, pp. 99-117.
[7] Richards, The Philosophy of Rhetoric, p. 30.
[8] I. A. Richards, Principles of Literary Criticism [Principii ale criticii literare, Editura
Univers, București, 1974], Keagan Paul, Trench, Trubner, New York, 1924, p. 178.
[9] C. K. Ogden și I. A. Richards, The Meaning of Meaning, Harcourt, Brace & World, New
York, 1946, p. 123.
[10] Aristotle, The Poetics [Poetica, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2015],
Secțiunea XXII, Leon Golden (Trad.), Prentice-Hall, Englewood Cliffs, N. J., p. 41.
[11] Richards, The Philosophy of Rhetoric, p. 93.
[12] Richards, Principles of Literary Criticism, p. 240.
[13] Vezi Thomas Bulfinch, Mythology: The Age of Fable, Grosset & Dunlap, New York, 1918,
p. 15n.
[14] Pentru o sinteză asupra semanticii generale, vezi Richard Budd, "General Semantics: An
Approach to Human Communication," in Approaches to Human Communication, Richard Budd
si Brent Ruben (editori), Spartan Books, New York, 1972, pp. 97-119.
[15] John Stewart, "A Postmodern Look at Traditional Communication Postulates," Western
Journal of Speech Communication, Vol. 55, 1991, pp. 354-379.
65
Barnett Pearce (Universitatea Loyola din Chicago) și Vernon Cronen (Universitatea din
Massachusetts) sunt convinși că persoanele angajate într-o conversație își construiesc împreună
propriile realități sociale. La sfârșitul anilor 1970, când cei doi autori au sugerat pentru întâia
oară că discursul creează mediul social în care trăim, ideea lor se îndepărta radical de viziunea
dominantă în domeniul comunicării. Pearce și Cronen, frustrați de limbajul de tip cauza-efect al
științelor sociale, pe atunci la modă, și-au luat libertatea de a împrumuta concepte și termeni din
filosofie, lingvistică și psihologie interpretativă. În zilele noastre, mulți teoreticieni susțin că
folosirea comună a limbii creează, dă formă și limitează variatele lumi sociale în care locuim,
însă teoria gestionarii coordonate a înțelesului (GCÎ) este încă cea mai comprehensivă teză a
construcției sociale creată de specialiștii în comunicare.
mediator voluntar la un centru urban de soluționare a conflictelor, în ultimii cinci ani am fost
interesat în mod deosebit de analiza din punctul de vedere al teoriei GCÎ a metodelor alternative
de a concilia disputele. De fiecare dată când mă întorc acolo, mă întreb oare peste ce fel de
conflict o să dau de data aceasta: o ceartă între îndrăgostiți, o tensiune între proprietar și chiriaș,
o dispută cu privire la custodia copilului, atac la persoană, vandalism graffitic sau vreo ceartă
între vecini. Mă simt precum participantul curios al lui Pearce la ceea ce se întâmplă într-o lume
extrem de pluralistă. Restul capitolului elaborează pe marginea experienței mele de mediator
pentru a ilustra principiile centrale ale teoriei gestiunii coordonate a înțelesurilor.
apropiere, studenții de la cursul meu de teorii ale comunicării și prietenii mei care joacă baschet
mă mențin onest. (Și nu sunt singur. Chiar și Mike întâmpină dificultăți în a fi Mike.)
Pearce consideră că e o greșeală să încercăm să ne reducem viețile fie la povești pe care
le spunem, fie la cele pe care le trăim. Poveștile spuse se referă la modul în care persoanele-
aflate-în-conversație încearcă să ajungă la înțeles sau coerență în viață. Poveștile trăite sunt
despre cum încercăm să ne coordonăm viețile cu ale celorlalți. Aceste două tipuri de efort uman
constituie nucleul titlului teoriei, gestionarea coordonată a înțelesului. Pearce și Cronen doresc,
de asemenea, să rezerve spațiu în conversație experienței misterului – un concept pe care îl
numesc „poveste neexprimată”. Atingerea coerenței, coordonarea acțiunilor și experiența
misterului sunt sarcina persoanelor-aflate-în-conversație. Cu toții avem câte o sarcină pe viață
dat fiind faptul că fiecare om se angajează în conversații multiple.
corect [14]. Pearce, însă, a făcut orice ca să nu se abandoneze discutarea regulilor în favoarea
termenului echivalent al lui Wittgenstein, cel de gramatici [15].
Cu toate că persoanele aflate în conflict sunt adesea prinse în capcana gramaticilor
jocurilor de limbaj în care trăiesc, totuși, ei pot hotărî să își coordoneze acțiunile viitoare fără să
împărtășească o interpretare comună a evenimentelor ce împresoară disputa lor. Alături de
Pearce și Shailor, teoreticianul comunicării Stephen Littlejohn de la Universitatea de Stat din
Humboldt a analizat structura profundă a realității ce iese la suprafață în mediere [16]. Împreună,
ei au tras concluzia că atâta timp cât un curs de acțiune le pare ambelor părți potrivit, înțelesurile
diferite pe care cei doi le dau planului nu vor împiedica un acord eficient.
în limba noastră, cu ajutorul gramaticii noastre. Dacă dorim sa fim comunicatori etici, nu o să-i
„tratam pe ceilalți ca băștinași”, făcându-i responsabili pentru criteriile noastre [25].
Competența. Un mediator poate fi o persoană de încredere și, în același timp, să nu fie
un mediator competent. Putem fi perfect capabili să nu le facem nici un rău altora, dar în același
timp nu le facem nici prea mult bine. Pentru a fi competent în modelul ludic al interacțiunii
sociale, un jucător trebuie să învețe regulile jocului și apoi să le respecte. Codurile de etichetă,
ofițerii de protocoale, dar și frații și surorile cu vechime ne pot învăța aceste reguli. A le respecta
este o chestiune de-a pune înțelepciunea practică în acțiune. Nu e nevoie să fi deosebit de
inteligent pentru a fi un mediator competent sau pentru a fi bun la orice alt joc social bine
scenarizat. Însă eficiența solicită într-adevăr atenție constantă și răspuns atent.
Talentul. Pentru a servi ca mediator, un voluntar trebuie să fie apreciat ca sigur și
competent [26]. Talentul e considerat un premiu binevenit. Pearce folosește cuvântul măiestrie
pentru a descrie această capacitate de a improviza cu talent atunci când întâlnești o situație
inedită. El pune în contrast a juca un joc (a juca după reguli) cu măiestria jocului (a obține
coordonarea prin alte mijloace decât regulile). Maestrul de joc talentat apreciază ironia, spiritul,
paradoxul și creativitatea. El sau ea dispune de sensibilitatea retorică de a ști când regulile nu vor
funcționa și schimbă jocul.
Momentul meu de măiestrie a venit cu ocazia unei medieri în care un adolescent s-a
confruntat cu o acuzație de vătămare corporală din partea unui coleg pe care îl rănise într-o
încăierare. Ambii băieți erau elevi la liceul unde am predat cu câteva decenii înainte. Cum
primeam doar răspunsuri monosilabice la întrebările pe care le pusesem, am căutat un mod de-a
ieși din acest joc al muțeniei. Zâmbind către fețele lor încruntate, i-am informat că și eu am fost
implicat într-o încăierare în aceeași sală de sport. Apoi am început să cânt ceea ce îmi aminteam
ca prin ceață din „cântecul de luptă” al echipei școlii. Râsul lor comun a fost începutul
coordonării.
vorbesc despre teorie, ea va fi mereu recreată. Să nu vă surprindă dacă termenii din italice vor fi
diferiți în ediția următoare a acestui text.
Vă veți aminti din ce ați citit în subcapitolul „Coerența: un context unificat al poveștilor
spuse” că înțelesul unui episod poate fi accesat cu ajutorul întrebării: Oare ce se gândesc că fac?
Construirea unei teorii este un proces episodic. Răspunsul lui Pearce și Cronen la întrebare este
că ei construiesc o teorie practică ce vă poate ajuta să acționați în mod etic, competent și cu
măiestrie în lumile sociale pe care le creați alături de alții. Dacă teoria GCÎ vă ajută într-adevăr
să realizați acest lucru, atunci nu vă vor deranja câțiva termeni fluctuanți.
NOTE
[1] Giles Gunn, Thinking Across the American Grain: Ideology, Intellect and the New
Pragmatism. University of Chicago Press, Chicago, 1992, p. 16.
[2] Barnett Pearce, Interpersonal Communication: Making Social Worlds, HarperCollins, New
York, 1994, p. 366.
[3] Rom Harre, Personal Being, Harvard University Press, Cambridge, Mass., 1984.
[4] Pearce, Interpersonal Communication, p. 19.
[5] Jonathan Shailor, Empowerment in Dispute Mediation: A Critical Analysis of
Communication, Praeger, Westpoint, Conn., 1994, p. 127.
[6] Pearce, Interpersonal Communication, p. 71.
[7] Lucrarea clasică pe strategiile negocierii îi aparține lui Roger Fisher și William Ury, Getting
to Yes, Penguin, New York, 1983.
[8] Ludwig Wittgenstein, Philosophical Investigations [Cercetări filosofice, Editura Humanitas,
București, 2013], G. E. M. Anscombe, trand., Basil Blackwell, Oxford, 1953, (para. 155), p. 61.
[9] John Dewey, Experience and Nature, Dover, New York, 1925/ 1958, p. 179.
[10] Pearce, Interpersonal Communication, p. 75.
[11] Wittgenstein le numește „forme de viață”. Vezi Philosophical Investigations, (para. 9, 23,
241), pp. 5-6, 11, 88.
[12] Shailor, p. 2.
[13] W. Barnett Pearce, Communication and the Human Condition, Southern Illinois University,
Carbondale, Ill., 1989, pp. 32-33.
[14] Vernon Cronen, "Coordinated Management of Meaning: The Consequentiality of
Communication and the Recapturing of Experience," in The Consequentiality of Communication,
Stuart Sigman (editor), Lawrence Erlbaum Associates, Hillsdale, N. J., 1995, p. 22.
74
În 1994, Jodie Foster a fost nominalizată la premiile Oscar la categoria rol principal
feminin pentru interpretarea sa a unei femei din pădurile seculare ale munților Appalași din
America, o ființă crescută în izolare aproape totală. Filmul, intitulat Nell, descrie un interval de
trei luni din viața tinerei femei, imediat după moartea mamei sale [1]. Pe Nell o descoperă Jerry
Lovell, un doctor dintr-un mic orășel, căruia i se alătura curând Paula Olsen, psiholog la un
centru medical universitar dintr-o metropolă. Amândoi sunt îngroziți și fascinați de acest „copil
sălbatic” adult, care se chircește terorizată și scoate sunete neinteligibile.
Filmul Nell se bazează pe piesa de teatru Idioglossia, un termen grecesc al cărui înțeles
este acela de limbă personală sau privată. Discursul lui Nell nu este pur și simplu o trăncăneală
după cum Jerry și Paula ajung să înțeleagă. Limba ei se bazează pe versiunea lui King James a
Bibliei, pe care mama ei i-o citise cu voce tare preț de mai bine de douăzeci de ani. Însă, cum
mama ei suferise un atac cerebral care a lăsat-o cu jumătate din față paralizată, cuvintele pe care
le învățase Nell erau de neînțeles pentru oricine altcineva.
La începutul filmului, Paula o numește pe Nell „autistă” și încearcă să o interneze într-o
secție de psihiatrie pentru a o ține sub observație. Jerry, pe de altă parte, o tratează pe Nell ca pe
o ființă speriată și se străduiește să o cunoască învățându-i dialectul. Cu toate că e pură ficțiune,
filmul este o poveste fascinantă despre influența civilizatoare a limbii. Ca atare, putea fi foarte
bine scenarizat de un teoretician al interacționismului simbolic. Am să folosesc scene din film
pentru a ilustra ideile centrale ale lui George Herbert Mead, ale studentului său, Herbert Blumer
și ale altora care adoptă o abordare interacțională.
Mead a fost profesor de filosofie la Universitatea din Chicago în primele trei decenii ale
secolului XX. Ca prieten apropiat al renumitului pragmatician John Dewey, Mead împărtășea
abordarea aplicată a lui Dewey a cunoașterii. Mead socotea că adevăratul test al oricărei teorii stă
în utilitatea ei, în soluționarea complexelor probleme sociale. El era un activist social care marșa
pentru dreptul de vot al femeilor, apăra sindicatele muncitorești într-o epocă a baronilor
capitaliști și contribuia la mișcarea colonizării urbane împreună cu Jane Addams, pionier în
asistența socială.
Deși Mead a predat într-un departament de filosofie, sociologii îl recunosc în primul rând
ca fiind profesorul care a instruit o generație a celor mai buni specialiști în domeniile lor
respective de interes. În mod straniu, el nu și-a expus ideile extrem de variate într-o carte sau
într-un tratat sistematic. După moartea sa în 1934, studenții săi au strâns laolaltă notițe de curs și
conversații cu mentorul lor și au publicat Mintea, Sinele și Societatea în numele lui. Abia atunci,
discipolul său principal, Herbert Blumer de la Universitatea din California-Berkeley a inventat
termenul de interacționism simbolic. Cuvintele surprind ceea ce Mead a susținut că reprezintă
cea mai umană și umanizantă activitate în care se pot implica oamenii: a vorbi unii cu alții.
Blumer a enunțat trei principii centrale ale interacționismului simbolic care se referă la
înțeles, limbă și gândire [2]. Aceste premise conduc la concluzii despre modul în care se creează
sinele unei persoane, dar și socializarea într-o comunitate mai largă. Restul acestui capitol
discută aceste subiecte, unul câte unul. Cum veți observa, toate aceste teme ies în evidență în
povestea lui Nell.
76
zorii civilizației. Interacționiștii pretind că măsura cunoașterii depinde de măsura numirii. Deși
limba poate fi o închisoare care ne limitează, avem potențialul de a împinge zidurile și zăbrelele
pe măsură ce stăpânim mai multe cuvinte. Știți din experiența testelor SAT sau ACT de admitere
la colegiu că jumătate dintre întrebări se concentrează pe aptitudinile lingvistice. Modul cum sunt
construite testele respective reflectă, evident, acordul cu teza interacțională potrivit căreia
inteligența este capacitatea de-a identifica simbolic cea mai mare parte a ceea ce ne iese în cale.
Când Paula își dă seama de întinderea vocabularului personal al lui Nell, nu o mai poate trata ca
pe cineva incompetent sau ignorant.
Însă interacționismul simbolic nu e doar un mijloc prin care ne putem exprima inteligent;
este de asemenea modul în care învățăm să interpretăm lumea. Un simbol este „un stimul care
deține un înțeles însușit și o valoare pentru oameni” [4]. Gândiți-vă la enigma din următoarea
poveste:
Un tată și fiul său mergeau cu mașina la un meci de fotbal, când mașina lor s-a oprit pe linia de
cale ferată. În depărtare, un tren a fluierat în semn de avertisment. Ieșit din minți, tatăl a încercat
să pornească motorul, însă, panicat, nu a reușit să învârtă cheia, iar mașina a fost izbită de trenul
care năvalea. O ambulanță s-a grăbit la locul accidentului și i-a ridicat pe cei doi.
În drum spre spital, tatăl a murit. Fiul mai trăia, însă starea lui era extrem de gravă și-a avut
nevoie de operații urgente. În momentul când au ajuns la spital, a fost transportat de urgență într-o
sală de operații, iar chirurgul a intrat, așteptându-se la un caz de rutina. Însă, când l-a văzut pe
băiat, chirurgul a albit și a murmurat: „Nu pot să-l operez pe acest băiat – este fiul meu”. [7]
Cum e posibil așa ceva? Cum vă explicați dilema chirurgului? Dacă răspunsul nu este
imediat evident, vă încurajez să închideți cartea și să vă gândiți. Problema, așa cum a fost
prezentată, introduce un articol care apare într-o carte fascinantă de lecturi, bibliografia pe care o
recomand în cazul interacționismului simbolic. Douglas Hofstadter, cel care pune problema, cere
neînduplecat ca cititorii să se gândească la problemă până găsesc răspunsul. Fără îndoială, ne
asigura el, vom ști când l-am găsit.
Prima oară am auzit această enigmă într-o versiune ușor diferită, acum vreo zece ani. Mi-
e rușine să recunosc că mi-a luat câteva minute până când am dibuit răspunsul. Mâhnirea mea e
sporită de faptul că doctorul meu este soția unui coleg de departament, iar nora mea este și ea
medic. Cum de m-am putut înșela?
Răspunsul lui Hofstadter la întrebarea mea este că simbolurile pe care le întrebuințăm au
presupoziții implicite. Cum povestea nu conține nicio referire la genul doctorului, iar cei mai
mulți medici americani sunt bărbați, cel mai probabil vom presupune că chirurgul din poveste
este bărbat. Cu toate că o astfel de presupunere poate avea oarecare fundament real, tirania
subtilă a simbolurilor constă în faptul că de regulă nu ne gândim în mod conștient la salturile
mentale pe care le facem. Dacă nu suntem opriți brusc de vreo scăpare evidentă în logica noastră
de la sine înțeleasă, cel mai probabil vom evoca o imagine masculină de fiecare dată când vom
citi sau auzi cuvântul chirurg. Mai mult, probabil vom presupune că modul în care gândim noi
lucrurile este modul în care ele trebuie sa fie. Așa au procedat cei mai mulți dintre oamenii
„normali” din filmul Nell. Au numit-o pe Nell bizară, ciudată sau dezaxată – înțelegând automat
că a fi diferit înseamnă de asemenea a fi nebun.
O observație finală despre limbă. În primul paragraf al acestui capitol am prezentat
personajele principale din filmul Nell. În afara pronunției tipic masculine a numelui de botez al
lui Jerry Lovell, nu am făcut nicio precizare dacă medicul este bărbat sau femeie. Dacă ați fi
auzit numele, în loc să-l fi citit, ați fi lăsat în mod conștient deschisă posibilitatea ca Jerry (sau
Geri) să fie o femeie? Dacă da, vă felicit!
78
Dacă Nell ar fi interacționat numai cu Jerry, sinele oglindă pe care l-ar fi construit din
răspunsul lui ar fi dat forma conceptului ei despre sine, adică „pe mine” ai ei. Însă cum ea
întâlnește și interacționează cu mai mulți oameni, primește reflecții multiple. Potrivit lui Mead,
ea va combina ulterior toate aceste sine oglinzi și va sfârși prin a avea o imagine compusă pe
care Mead a numit-o celălalt generalizat. Termenul este un sinonim pentru „pe mine” al
fiecăruia dintre noi.
Celălalt generalizat al fiecăruia dintre noi este suma totală a răspunsurilor și așteptărilor
pe care le culegem de la oamenii din jurul nostru. În mod natural, punem mai mare greutate pe
vederile celorlalți semnificativi, însă și un comentariu ocazional sau o privire urâtă din partea
unui străin pot avea un puternic impact asupra imaginii noastre despre sine.
Nu există „pe mine” la naștere. „Pe mine” se formează numai prin interacțiune simbolică
permanentă – mai întâi cu familia, apoi cu partenerii de joacă, apoi în instituții cum ar fi școlile.
Pe măsură ce se dezvoltă celălalt generalizat, această persoană compozită imaginară devine
partenerul conversațional într-un dialog mental în curs de desfășurare. În acest fel participă copiii
la propria socializare. Copilul achiziționează treptat rolurile celor prezenți în comunitatea care îl
înconjoară. Mead ne-ar cere să ne gândim la „pe mine” ca la o comunitate organizată în
interiorul individului.
În ciuda portretizării consecvente, de către filmul Nell, a conceptelor interacționiste ale
lui Mead, există o notă discordantă la sfârșitul filmului. Scena finală o arată pe Nell cinci ani mai
târziu împreună cu oamenii pe care i-a cunoscut inițial. Nell le-a schimbat în mod evident viețile.
De pildă, Jerry și Paula sunt acum căsătoriți și au o fată care le amintește spectatorilor de Nell pe
când era o copilă. Nevasta șerifului nu mai e depresivă și îi atribuie transformarea lui Nell.
Totuși, deși Nell a fost împinsă în lumea largă a avocaților, reporterilor și agenților de vânzări
care îi etichetează comportamentul drept deviant și insistă ca ea să se conformeze rolurilor
sociale, ea pare, în chip straniu, să nu fie afectată de judecățile sau așteptările acestora.
Personajul interpretat de Jodie Foster radiază pace interioară și mulțumire. Comunitatea, în
forma celuilalt generalizat al lui Nell, nu a reușit s-o țină sub stăpânire. Desigur, interacționiștii
simbolici ne-ar reaminti că povestea lui Nell este o ficțiune.
Cei mai mulți cititori ai cărții Mintea, sinele și societatea sunt șocați de tabloul
indescriptibil de concepte pe care Mead încearcă să-l acopere. Granițele fluctuante ale teoriei,
conceptele vagi și abordarea nedisciplinată nu se pretează la o rezumare ușoară. Poate că Mead a
fost precis când și-a prezentat ideile la cursuri, însă înțelesul lor exact s-a estompat în anii
dinaintea compilării manuscrisului de către studenții săi. Oricare ar fi explicația, teoria suferă de
lipsă de claritate.
Poate că interacționismul simbolic suferă, de asemenea, de exagerare. Mead a declarat în
repetate rânduri că abilitatea noastră de a mânui limba – capacitatea de a folosi și interpreta
simboluri abstracte – este cea care distinge oamenii de alte animale. Asistentul meu în cercetare
este mama unui băiețel de trei ani care are o disfuncție a sistemului nervos periferic. Ochii,
urechile și alți receptori sensibili ai băiatului funcționează bine, însă în mod tragic mesajele pe
care le trimit se învălmășesc în drumul lor spre creier. Medicii spun că este și va fi întotdeauna
incapabil să vorbească sau să interacționeze cu ceilalți la nivel simbolic. După ce a citit o ciornă
timpurie a acestui capitol, ea m-a întrebat: „Deci, Caleb este mai puțin uman?”. Întrebarea ei
obsedantă servește ca precauție oricărui teoretician care pretinde că a capturat esența umanității.
Lăsând la o parte chestiuni legate de claritate și de natura umană, interacționismul
simbolic este o întreprindere remarcabilă. Sociologul Randall Collins de la Universitatea din
California-Riverside l-a numit pe Mead „cel mai mare sociolog al Americii” [24]. Mead a
inventat o rețea de idei interconectate care are mai multă amploare decât orice altă teorie
discutată în această carte. Aș fi putut cu ușurință să-i prezint ideile în secțiunile despre
procesarea cognitivă, dezvoltarea relațională sau comunicarea interculturală.
Deși studenții la sociologie cunosc cel mai bine ideile lui Mead, interacționismul
simbolic oferă o înțelegere semnificativă în ce privește crearea mesajelor simbolice și a
impactului acestora asupra celui care vorbește, precum și a celui care aude. Majoritatea teoriilor
comunicării orientate umanist pe care le prezint în această carte au o datorie intelectuală față de
gândirea lui Mead. Căutați idei ale interacționismului simbolic în teoria convergenței simbolice a
lui Bormann, în teoria gestiunii coordonate a înțelesurilor a lui Pearce și Cronen, în abordarea
culturală a organizațiilor a lui Geertz și Paconowsky, în dramatismul lui Burke, în paradigma
narativă a lui Fisher, în teoria codurilor de vorbire a lui Philipsen și în teoria grupului amuțit a lui
Kramarae. Această lista impresionantă de alții semnificativi ar da un impuls sinelui oglindă al
oricărui teoretician.
NOTE
[1] Nell, 1994, Egg Pictures, Twentieth-Century Fox.
83
[2] Cele trei premise se găsesc în Herbert Blumer, Symbolic Interactionism, Prentice-Hall,
Eaglewood Cliffs, N. J., 1969, p. 2. Am parafrazat principiile pentru consecvență stilistică și
pentru a evita limbajul particularizat după gen.
[3] Vezi W. I. Thomas și Dorothy Thomas, The Child in America, Knopf, New York, 1928.
[4] Jane Wagner, The Search for Signs of Intelligent Life in the Universe, Harper Perennial, New
York, 1990, pp. 15, 18.
[5] Pentru o relatare fascinantă despre o gorilă care a generat aceste asociații simbolice cu
cuvântul pisoi, vezi Francine Patterson, Koko's Kitten, Scholastic, New York, 1985. Mead nu s-
ar fi îngrijorat în legătură cu existența unui animal care poate să comunice sute de simboluri în
Limbajul American de Simboluri (LAS). El a privit diferențele în ce privește folosirea
simbolurilor dintre oameni și alte primate ca pe una de mare importanță – o distincție cantitativă
mai degrabă decât calitativă.
[6] Peter M. Hall, "Structuring Symbolic Interaction: Communication and Power" in
Communication Yearbook 4, Dan Nimmo (editor), Transaction, New Brunswick, N. J., 1980, p.
50.
[7] Douglas Hofstadter, "Changes in Default Words and Images Engendered by Rising
Consciousness" in The Production of Reality, Peter Kollock și Jodi O'Brien (editori), Pine Forge,
Thousand Oaks, Calif., 1994, p. 112.
[8] George Herbert Mead, Mind, Self, and Society, University of Chicago, Chicago, 1934, p. 43.
[9] Kollock și O'Brien, p. 63.
[10] Kingley Davis, "Final Note on a Case of Extreme Isolation," in Kollock și O'Brien, pp. 78-
84.
[11] Harper Lee, To Kill a Mockingbird [... Să ucizi o pasăre cântătoare, Editura Polirom, Iași,
2013], Warner, New York, 1982, p. 282.
[12] Ralph Waldo Emerson, "Astraea," The Works of Ralph Waldo Emerson, Vol. III, The
Nottingham Society, Philadelphia, (fără dată), p. 121.
[13] Mead, Mind, Self, and Society, p. 162.
[14] George Herbert Mead, "The Social Self," Journal of Philosophy, Psychology and Scientific
Methods, Vol. 10, 1913, p. 375.
[15] Mead, Mind, Self, and Society, p. 174.
[16] Interpretarea lor este deschisă întrebărilor. După cum aflăm mai târziu în film, pronunția lui
Nell a lui „mai” este și modul în care ea se referă la sora ei decedată. Când Nell a întins mâna
către oglindă, s-ar putea să-și fi văzut propria reflecție ca pe o imagine a surorii sale gemene mai
degrabă decât a sa înseși. În acest caz, interpretarea psihologilor constituie o dovada în plus în
sprijinul primei premise a lui Blumer. Ei au răspuns comunicării lui Nell pe baza înțelesului pe
care îl avea pentru ei.
[17] William Shakespeare, As You Like It [Cum vă place. Visul unei nopți de vară. Nevestele
vesele din Windsor, Editura Adevărul Holding, București, 2009], actul II, scena VII, rândul 139
în The Riverside Shakespeare, C. Blakemore Evans (editor), Houghton Mifflin Co., Boston,
1974, p. 381.
[18] Erving Goffman, The Presentation of Self in Everyday Life [Viața cotidiană ca spectacol,
Editura Comunicare.ro, București, 2009], Doubleday Anchor Garden City, N. J., 1939.
[19] Ibid., p. 56.
[20] Joan P. Emerson, "Behavior in Private Places: Sustaining Definitions of Reality in
Gynecological Examinations," in Kollock și O'Brien, pp. 189-202.
[21] Jean Mizer, "Cipher in the Snow," Today's Education, Vol. 53, Nov. 1964, pp. 8-10.
84
[22] George Bernard Show, "Pygmalion," Selected Plays [Pygmalion, Editura Albatros,
București, 1990], Dodd, Mead, New York, 1948, p. 270.
[23] Saul Alinsky, Reveille for Radicals, Vintage, New York, 1969 (1946), pp. 77-78.
[24] Randall Collins, "Toward a Neo-Meadian Sociology of Mind," Symbolic Interaction, Vol.
12, 1989, p. 1.
85
MESAJE NON-VERBALE
NOTE
[1] Paul Ekman și Wallace Friesen, "The Repertoire of Nonverbal Behavior: Categories, Origins,
Usage and Coding," Semiotica, Vol. 1, 1969, pp. 49-98.
[2] Paul Ekman și Wallace Friesen, Unmasking the Face, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, N. J.,
1975, pp. 21-33.
[3] Albert Mehrabian, Silent Messages, ediția a 2-a, Wadsworth, Belmont, Calif., 1981, pp. 1-20.
[4] Ray I. Birdwhistell, Introduction to Kinesics, University of Louisville, Louisville, Ky., 1952.
87
Într-o dimineață, cu mulți ani în urmă, mergeam spre biroul meu frământându-mi creierii
în legătură cu niște conversații pe care le avusesem în clasă cu patru studenți. Toți patru îmi
înaintaseră niște solicitări. De ce, m-am întrebat, am fost imediat de acord cu două dintre ele, dar
la fel de repede le-am refuzat pe celelalte două? Fiecare dintre studenți a vorbit cu mine în
particular în timpul pauzei. Andre dorea aprobarea mea pentru o bursă de studii post-
universitare, iar Dawn m-a invitat cu ea la prânz a doua zi. Le-am răspuns da amândurora.
Belinda m-a rugat să o ajut la o lucrare de semestru pentru un curs ținut de un alt profesor, iar
Charlie m-a invitat să joc polo cu colegii lui de apartament în seara respectivă. Am răspuns
negativ acestor solicitări.
Stând la biroul meu, răsfoiam leneș paginile revistei Human Communication Research
(HCR). Eram în 1978, iar această relativ nouă revistă de științe comportamentale ajunsese în
poștă de dimineață. Încă meditam la răspunsul meu inegal dat studenților când mi-au căzut ochii
pe un articol intitulat „Un model comunicațional al invaziei spațiului personal”. „Asta este”, i-am
divulgat secretarei noastre surprinse. Deodată, am înțeles că, în fiecare caz, răspunsul pe care îl
dădusem studentului putea fi influențat de distanța conversațională dintre noi.
Mi-am imaginat mental cei patru studenți înaintandu-mi solicitările cu pricina – fiecare
de la o distanță care m-a izbit ca fiind inadecvată într-un fel sau altul. Andre stătea literal de fața
mea, la mai puțin de 30 de centimetri distanță. Intervalul de 60 de centimetri al Belindei a
invadat și el spațiul meu personal, însă nu atât de mult. Charlie a stat la vreo doi metri distanță,
însă în afara intervalului la care mă așteptam de la o conversație de tipul, hai să ne întâlnim și să
ne distram într-un fel care nu are nimic de-a face cu școala. Dawn și-a lansat invitația la masa de
prânz din partea opusă a sălii de clasă. La momentul respectiv, fiecare dintre aceste mișcări mi s-
a părut întrucâtva ciudată. Acum înțeleg că toți cei patru studenți încălcaseră așteptările mele în
privința distanței personale adecvate.
Consecvent propriilor mele practici de pe parcursul acestei cărți, am schimbat numele
acestor foști studenți pentru a le proteja viața privată.
Judee Burgoon, o tânără specialistă în domeniul comunicării care predă la Universitatea
din Florida a scris un articol într-o revistă care mi-a stimulat gândirea. Articolul era o urmare a
modelului încălcării așteptărilor non-verbale pe care îl prezentase inițial în HCR cu doi ani mai
devreme. Cum propria-mi cercetare din teza de doctorat se concentra pe distanța interpersonală,
am știut imediat cât de puțină teorie social-științifică există pentru a studia comunicarea non-
verbală. De aceea am fost entuziasmat s-o văd pe Burgoon oferind o teorie sofisticată despre
spațiul personal. Faptul că preda într-un departament de comunicare și că și-a publicat lucrarea
într-o revistă de comunicare îi aducea un plus de valoare. Am citit nerăbdător descrierea
modelului ei al încălcării așteptărilor non-verbale, pentru a înțelege dacă acesta poate explica
răspunsurile mele amestecate rezultate în urma alegerii distanțelor conversaționale diferite de
către cei patru studenți ai mei.
preferințele individuale, iar acesta reprezintă mereu un compromis între nevoi conflictuale de
apropiere-depărtare cărora noi, ca ființe umane, le dăm curs pentru a obține asocierea sau
intimitatea.
Ideea spațiului privat nu îi aparține lui Burgoon. În anii 1960, antropologul Edward Hall
de la Institutul tehnologic din Illinois a inventat termenul de proxemică pentru a se referi la
studiul modalităților în care oamenii folosesc spațiul ca trăsătură particulară a culturii [2]. El și-a
intitulat cartea Dimensiunea ascunsă deoarece era convins că marea parte a interpretărilor
noastre spațiale trece dincolo de nivelul conștiinței umane. Hall susținea că americanii dețin
patru zone proxemice (care corespund celor patru distanțe interpersonale alese de studenții mei):
1. Distanța intimă: de la 0 la 45 centimetri (Andre)
2. Distanța personală: între 45 și 120 centimetri (Belinda)
3. Distanța socială: între 1,20 și 3 metri (Charlie)
4. Distanța publică: de la 3 metri la infinit (Dawn)
Cartea lui Hall e plină de exemple de „americani urâți”, lipsiți de sensibilitate față de
obiceiurile spațiale ale altor culturi. Pentru a fi eficienți Hall a recomandat cu tărie să învățăm să
ne adaptăm comportamentul non-verbal astfel încât acesta să se conformeze regulilor
comunicaționale ale partenerului nostru. Să nu transcendem granița distanței neinvitați.
În poemul său Prolog: nașterea arhitecturii, poetul W. H. Auden dă ecou analizei lui
Hall și ne avertizează că îi invadăm spațiul personal pe propria răspundere:
La aproximativ 45 de centimetri de nasul meu
Stă granița Persoanei mele,
Și tot aerul neprelucrat dintre ele
Este teritoriu sau proprietate privată.
Străine, dacă nu-ți fac semn cu ochii adormiți
Să fraternizezi,
Ferește-te să-l încalci cu violență,
Nu am armă, dar pot să scuip. [3]
Modelul lui Burgoon al încălcării așteptărilor non-verbale a oferit un contrapunct
sfaturilor lui Hall și ale lui Auden. Ea nu a chestionat ideea că oamenii au așteptări diferite în
privința a cât de mult se pot apropia unii de alții. De fapt, ea ar explica regula celor 45 de
centimetri ai lui Auden ca fiind bazată pe normele consolidate ale americanilor, la care se adaugă
idiosincraziile poetului. Însă, în opoziție cu înțelepciunea populară de tip adaptează-te ca să te
înțelegi cu celălalt, Burgoon a sugerat că există momente când este bine să încalci regulile. Ea
credea că în anumite circumstanțe, încălcarea normelor sociale și a așteptărilor personale este „o
strategie superioară conformismului” [4].
n-ar trebui să-i fie de prea mare ajutor în susținerea unei cauze sau a alteia. Cum însă am scris
acea scrisoare de recomandare mai târziu în cursul zilei respective, modelul a eșuat în ce privește
acea predicție particulară.
Belinda. În articolul din 1978, Burgoon a sugerat că devierile notabile față de scenariile
la care ne așteptăm ne fac să avem experiența unei stări ridicate de alertă. Ea nu se referea cu
necesitate la o reacția de tip bătăi rapide ale inimii și palme transpirate, care conduce la ceartă
sau ne pune pe fugă. În schimb, și-a imaginat că invaziile respective ne stimulează să revizuim
natura relației pe care o avem cu persoana care a acționat într-un mod ciudat. Ar fi vești bune
pentru Belinda dacă aș crede despre ea că este o persoană care îmi aduce mari satisfacții. Însă din
contră, fiecare comentariu pe care l-a făcut în timpul orei a părut o provocare directă plină de
sarcasm. Așa cum a prevăzut Burgoon, golul de vreun metru ales de Belinda mi-a concentrat
atenția asupra relației noastre șubrede și i-am refuzat rugămintea de-a o ajuta la un alt curs. Unu
la zero pentru modelul încălcării așteptărilor non-verbale.
Charlie. Charlie era un băiat bun căruia îi păsa mai mult de distracție decât de studii. Știa
că ador jocul de polo, însă poate că-i scăpa faptul că atitudinea lui relaxată față de cursul meu îmi
amintea permanent că nu sunt un profesor atât de bun pe cât îmi doresc să fiu. În articolul ei din
1978, publicat în revista Human Communication Research, Burgoon a scris că o persoană fără
„putere de a pedepsi” (precum Charlie) ar face tot posibilul să respecte convențiile proxemice
sau, mai mult, ar sta ușor mai departe decât ne-am aștepta. Fără să fi auzit măcar de sfatul lui
Burgoon, Charlie a procedat corect. S-a îndepărtat la o distanță de mai bine de doi metri – cât să
fie în afara distanței la care mă așteptam să aibă loc interacțiunea. Chiar și așa, am refuzat
invitația lui de a merge să înot împreună cu prietenii lui.
Dawn. Potrivit modelului timpuriu al încălcării așteptărilor non-verbale, Dawn a ratat.
Cum era un comunicator atractiv, o abordare caldă și apropiată ar fi fost o surpriză plăcută. Însă
decizia ei de-a emite o invitație din capătul opus al încăperii părea să garanteze un răspuns
nefericit. Cu cât s-ar îndepărta mai mult, cu atât ar fi mai rău efectul. Există o singură problemă
în această analiză: Dawn și cu mine am mâncat împreună prânzul în campus a doua zi.
Evident, încercarea mea de-a aplica modelul original al lui Burgoon distanței
conversaționale între un profesor și patru studenți ai săi nu i-a adus acestuia prea mari succese.
Scorul teoretic arată astfel:
Modelul încălcării așteptărilor de natură non-verbală: 1
Comportament aleator neprevăzut: 3
Primele experimente controlate ale lui Burgoon nu au avut mai mult succes. Însă unde
eram gata să-i destitui întregul model ca defectuos, iat-o refractară ideii de-a abandona
încălcarea așteptărilor drept concept cheie în interacțiunea umană. La sfârșitul articolului din
revista din 1978 a sugerat că unele dintre presupunerile sale fundamentale ar trebui testate și
reevaluate.
Desigur, asta era atunci; iar alta e acum. Pe parcursul ultimelor două decade, Judee
Burgoon și studenții ei au creat o serie de studii de laborator și de teren pentru a descoperi și
explica efectele încălcării așteptărilor. Unul din motivele pentru care am ales să scriu despre
teoria ei este că versiunea curentă este un excelent exemplu de idei continuu revizuite ca rezultat
al lipsei de confirmare experimentală. Cum a demonstrat Burgoon, în știință, eșecul poate duce la
succes.
Aplicat teoriilor, termenul eleganță înseamnă „concisă și simplă într-un mod grațios,
admirabil de succintă” [3]. Astfel a devenit teoria încălcării așteptărilor. Burgoon a abandonat
concepte centrale ale versiunilor mai timpurii, însă acest lucru nu a dat rezultate favorabile. De
pildă, mai devreme a abandonat idea „pragului de amenințare”. Deși intuitiv, respectiva graniță
ipotetică avea sens, totuși experimentarea repetată nu i-a confirmat existența.
Retragerea lui Burgoon dinspre „alertă” ca mecanism explicativ a fost treptată. La
început, ea afirmase că oamenii se simt în alertă din punct de vedere psihologic atunci când
așteptările lor de natură proxemică sunt încălcate. Mai târziu, a relaxat conceptul, echivalându-l
unui „răspuns orientat” sau unei „stări de alertă mentală” care dă atenție celui care încalcă
așteptările respective. Acum, ea vede alerta ca pe un efect secundar al devierii unui partener și
nu-l mai consideră o conexiune necesară între încălcarea așteptărilor și consecințele comunicării,
între care amintim atracția, credibilitatea, persuasiunea și implicarea.
Burgoon și-a restructurat modelul prin înlăturarea trăsăturilor exterioare. Prin extinderea
domeniului de aplicare a modelului, ea a produs o teorie matură. Modelul ei original al încălcării
așteptărilor non-verbale era preocupat exclusiv de elementele spațiale – un aspect mai degrabă
îngust. Însă până la mijlocul anilor 1980, Burgoon a înțeles comunicarea proxemică ca fiind
parte dintr-un sistem interconectat de indicii non-lingvistice. Nu mai avea sens să studiezi
distanța interpersonală în izolare. Ea a început să-și aplice modelul unei mulțimi de alte variabile
non-verbale: expresii faciale, contact vizual, atingere și postura corpului. În anii 1990, Burgoon
continuă să extindă teoria încălcării așteptărilor. Fără să-și piardă interesul în comunicarea non-
verbală, ea aplică acum teoria și comunicării emoționale, conjugale sau interculturale.
Consecventă acestei „curățenii generale”, ea abandonează calificativul non-verbal și se referă la
teoria sa în termeni de „teorie a încălcării așteptărilor”, pe care o abreviază TÎA. Din acest
moment, și eu am să fac același lucru.
Ce predicții face TÎA? Burgoon își rezumă concluziile confirmate empiric într-un singur
paragraf. Sper ca expunerea mea narativă a dezvoltării teoriei vă ajută să apreciați cele două
decade de muncă ce se află în spatele acestor simple rânduri:
Așteptările exercită o influență importantă asupra modelelor de interacțiune umană, asupra
impresiilor pe care oamenii și le fac unii despre alții și asupra consecințelor interacțiunilor lor.
Încălcarea așteptărilor, la rândul ei, poate alerta și tulbura recipienții, deturnând atenția acestora
înspre cel care le încalcă și înspre înțelesul încălcării ca atare. Persoanele care pot presupune că
sunt bine priviți de către publicul lor sunt mai siguri când se implică în astfel de încălcări ale
așteptărilor și mai pasibili de a profita de ceea ce fac decât cei care nu sunt bine priviți. Când
actul încălcării este unul care pare să aibă un înțeles ambiguu sau se pretează unor multiple
interpretări care nu sunt la modul uniform pozitive sau negative, atunci valența de recompensă a
comunicatorului poate fi deosebit de semnificativă în moderarea interpretărilor, evaluărilor și a
consecințelor ulterioare... În alte cazuri, încălcările au înțelesuri relativ consensuale și valențe
asociate cu acestea, astfel că actul implicării produce efecte similare atât pentru comunicatori cu
valența pozitivă, cât și pentru cei cu valența negativă. [4]
Burgoon și studenții săi le explorează. Pentru a putea aprecia legătura, trebuie să înțelegem trei
concepte centrale ale TÎA: așteptare, valență a încălcării și valență de recompensă a
comunicatorului. O să ilustrez aceste trei variabile referindu-mă iarăși la comportamentul
proxemic al studenților mei, dar și la o altă formă de comunicare non-verbală... atingerea.
Așteptarea
Când eram copil, mama îmi sublinia frecvent că se așteaptă să mă comport cât pot eu de
frumos. Luam cuvintele ei ca pe un avertisment sau o dorință, mai degrabă decât o previziune
sigură a acțiunilor mele viitoare. Acesta nu este modul în care Burgoon folosește cuvântul. Ea și
colegii săi „preferă să rezerve termenul de așteptare pentru ceea ce se prevede că se va întâmpla,
mai degrabă decât pentru ceea ce se dorește” [7]. Mă așteptam ca majoritatea conversațiilor mele
cu studenții să aibă loc la o distanță de 75-180 centimetri. Cum a apărut această așteptare?
Burgoon sugerează că am procesat mental contextul, tipul relației și caracteristicile celorlalți
pentru a estima ce vor face aceștia din urmă.
Contextul începe cu normele culturale. Un metru este prea aproape în Anglia sau
Germania, însă prea departe în Arabia Saudită, unde nu poți avea încredere în oamenii care nu te
lasă să le mirosi respirația. Contextul include de asemenea cadrul în care are loc conversația.
Cadrul unei săli de curs dictează o distanță mai mare (de) la care se vorbește decât cea adecvată
unei întâlniri private în biroul meu.
Factorii legați de relație includ similaritatea, familiaritatea, preferința și statutul relativ.
Într-un studiu, Burgoon a descoperit că oameni de toate vârstele, aflați în toate etapele vieților lor
anticipează că persoanele cu un statut inferior vor păstra distanța. Din cauza diferenței de vârstă
dintre noi, dar și a relației profesor-student, am fost mai surprins de faptul că Andre și Belinda
mi-au invadat spațiul personal decât de postura distantă a lui Charlie și a lui Dawn.
Caracteristicile comunicatorului includ toate datele demografice legate de vârstă/ sex/
locul nașterii, care se cer pe formularele specifice diverselor aplicații, însă și trăsăturile personale
ce pot afecta așteptările și mai mult: înfățișarea fizică, personalitatea și stilul de comunicare.
Zâmbetul cald al lui Dawn era un contrapunct la comentariile caustice ale Belindei. Dată fiind
diferența respectivă, presupuneam că Dawn va fi aceea care se apropie și Belinda cea care
păstrează distanța. De aceea am fost intrigat când „transgresiunea” spațială a fiecăreia dintre ele
a fost opusul a ceea ce aș fi preconizat.
Putem face o analiză similară a așteptărilor mele în ce privește atingerea în acea situație
particulară contextualizată de sala de curs. Edward Hall susținea că Statele Unite este „o cultură
lipsită de contact”, prin urmare nu mă aștept la atingeri în cursul unei conversații normale [8].
Înseamnă aceasta că în „culturile în care există contact”, cum ar fi America Latină sau sudul
Europei, nu există așteptări cu privire la interacțiunea non-verbală? Câtuși de puțin. Burgoon e
convinsă că toate culturile au o structură similară a comportamentului comunicațional la care
trebuie să ne așteptăm, însă conținutul acestor așteptări poate fi remarcabil de diferit de la o
cultură la alta. Atingerea este plină de înțeles în orice societate, însă cine, când, unde și cum
atinge este o chestiune legată de criteriile și obiceiurile specifice fiecărei culturi.
Studiile explicative ale lui Burgoon arată ca americanii se așteaptă la puține sau zero
contacte în relațiile lor profesionale – o strângere de mână cel mult. Atingerile pe picioare, brațe
sau față sunt considerate neobișnuite și, cu excepția cazului în care cealaltă persoană este foarte
atrăgătoare, un braț în jurul umerilor sau al taliei este foarte puțin probabil. Femeile se așteaptă la
atingeri mai mult decât bărbații.
92
Ca bărbat într-o relație ce presupune roluri, nu m-am gândit niciodată că studenții m-ar
putea atinge fizic în timp ce își exprimă solicitările. Dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, Dawn ar fi
fost cel mai plauzibil candidat. Însă la distanța pe care și-a ales-o, de 7-8 metri, ar fi trebuit să fie
o femeie bionică pentru a ajunge la mine. Așa cum s-au petrecut lucrurile, însă, aș fi fost șocat
dacă mi-ar fi încălcat așteptarea și ar fi străbătut sala de curs pentru a mă îmbrățișa. (Ca o
racordare la secțiunea următoare, observați că nu am spus deranjat, supărat sau dezgustat.)
Valența încălcării
De obicei le oferim celorlalți un pic de spațiu de manevră în care aceștia pot devia de la
ceea ce considerăm a fi procedura de operare standard. Însă de îndată ce dăm peste cineva care
împinge limitele comportamentului la care ne așteptăm, intrăm într-o stare a evaluării. Potrivit
lui Burgoon, încercăm mai întâi să interpretăm înțelesul încălcării respective, apoi înțelegem
dacă ne-a plăcut sau nu.
Înțelesul anumitor încălcări este ușor de depistat. De pildă, nimeni nu s-ar da de ceasul
morții încercând să înțeleagă cum să interpreteze o împunsătură în ochi cu un băț ascuțit. Este un
act ostil, iar dacă ni s-ar întâmpla, am fi livizi. Multe comportamente non-verbale sunt atât de
directe. De pildă, contactul vizual moderat până la prelungit în culturile vestice comunică
conștiența, interesul, afecțiunea și încrederea. O privire directă este binevenită, una care se
ferește nu. Cum scria Emerson: „Ochii oamenilor conversează la fel de mult ca limbile lor, cu
avantajul că dialectul ocular nu necesită dicționare...” [9].
Când un comportament are un înțeles recunoscut social, comunicatorii pot înțelege ușor
dacă e cazul să încalce așteptările celorlalți. Dacă valența dumneavoastră este negativă, faceți
mai puțin decât se așteaptă celălalt. Dacă valența e pozitivă, faceți maximum. Burgoon a validat
acest sfat când a studiat efectul așteptărilor asupra satisfacției conjugale [10]. Ea a întrebat
oamenii la câtă comunicare intimă se așteaptă de la partener și câtă conversație de calitate obțin
efectiv. Desigur intimitatea a fost apreciată ca pozitivă. Partenerii care au primit cam câtă
intimitate așteptau erau moderat de mulțumiți cu propriile căsnicii. Însă oamenii erau cel mai
mulțumiți cu căsniciile lor atunci când aveau mai multe conversații de calitate cu partenerii decât
se gândiseră inițial că vor avea.
Pe de altă parte, unele încălcări ale așteptărilor sunt ambigue și deschise unor multiple
interpretări. De exemplu, înțelesul atingerilor neașteptate poate fi derutant. Este un semn al
implicării totale în conversație, un semn de căldură și afecțiune, o exprimare a dominarii sau o
mișcare sexuală? Încălcările distanței pot fi de asemenea derutante. Andre nu e din Orientul
Mijlociu, așa că de ce a stat atât de aproape? Nu latru și nu mușc, așa că de ce și-a lansat Dawn
invitația din capătul celălalt al încăperii? Potrivit TÎA, în momente ca acestea ne gândim atât la
valența de recompensă a comunicatorului, cât și la valența încălcării.
Înainte de a privi spre modul în care valența de recompensă a comunicatorului se
potrivește cu restul teoriei, trebuie să știți că Burgoon a găsit puține comportamente non-verbale
care sunt ambigue atunci când sunt văzute într-un context mai cuprinzător. O atingere pe braț
poate fi enigmatică în izolare, însă atunci când cineva are experiența respectivă alături de
proximitate strânsă, aplecare a corpului înainte, o privire directă, animație facială și fluență
verbală, aproape oricine interpretează contactul fizic ca semn al unei implicări puternice în
conversație [11]. Sau gândiți-vă la cuvintele și conduita non-verbală a actorului Eric Idle în
serialul de comedie Monty Python. El își punctează întrebarea despre soția lui Terry Gilliam cu o
clipire din ochi burlescă, un ton al vocii scârbit și gesturi care să-i însoțească cuvintele: „Ghiont
ghiont. Înțelegi ce spun? Nu mai zi nimic... înțelegi ce spun?” [12]. Luat în sine, o clipire
93
exagerată sau un ghiont cu cotul poate avea multe înțelesuri, însă ca parte dintr-o rutină
coordonata, ambele gesturi transformă clar o remarcă chestionabilă într-un comentariu obscen.
Există totuși momente când încălcările așteptărilor non-verbale sunt cu adevărat
echivoce. Devierile de la spațiul personal ale studenților mei sunt astfel de cazuri. Poate că pur și
simplu nu am fost suficient de sensibil încât să prind indiciile care m-ar ajuta să înțeleg
încălcările lor proxemice. Însă când înțelesul unei acțiuni este neclar, TÎA ne spune să
interpretăm încălcarea unei așteptări în lumina modului în care cel care o încalcă ne influențează
viața.
De ce crede Burgoon că puterea celui care încalcă așteptări de a recompensa sau pedepsi
este atât de importantă? Pentru că încălcările derutante obligă victimele să caute în contextul
social indicii cu privire la înțelesurile acestora [13]. Astfel, o încalcare ambiguă încorporată într-
un cadru de semnale favorabile ia o turnură pozitivă. Semnalele amestecate ale unui comunicator
care pedepsește ne întăresc rezistența.
Acum că am conturat conceptele centrale ale TÎA de așteptare, valență a încălcării și
valență de recompensă a comunicatorului, puteți înțelege mai bine sfaturile fundamentale pe care
teoria lui Burgoon le oferă. Oare e recomandabil să comunicați într-o maniera total neașteptată?
Dacă sunteți sigur că noutatea va fi o surpriză plăcută, răspunsul este da. Dacă însă știți că prin
comportamentul dumneavoastră exotic veți ofensa, abțineți-vă. În final, când ceilalți nu știu cum
să interpreteze comportamentul dumneavoastră ieșit din comun, atitudinea lor generală față de
dumneavoastră se va contura drept una foarte largă. Deci, dacă precum Belinda și Charlie, aveți
motive să bănuiți o relație încordată, iar înțelesul încălcării ar fi neclar, înăbușiți-vă înclinațiile
deviante și faceți tot ce puteți pentru a vă conforma așteptărilor. Însă atunci când știți că ați creat
deja o impresie personală pozitivă (precum Andre și Dawn), o mișcare surprinzătoare va fi nu
numai sigură, ci chiar va spori efectul pozitiv al mesajului dumneavoastră.
NOTE
[1] Judee K. Burgoon, "A Communication Model of Personal Space Violations: Explication and
an Initial Test," Human Communication Research, Vol. 4, 1978, p. 130.
[2] Edward T. Hall, The Hidden Dimension, Doubleday, Garden City, N. Y., 1966, p. 1.
[3] W. H. Auden, "Prologue: The Birth of Architecture," in About th House, Random House,
New York, 1966, p. 14.
[4] Judee K. Burgoon și Jerold Hale, "Nonverbal Expectancy Violations: Model Elaboration and
Application to Immediacy Behaviors," Communication Monographs, Vol. 55, 1988, p. 58.
[5] Random House Webster's Electronic Dictionary and Thesaurus, College Edition,
WordPerfect, Orem, Utah, 1994.
[6] Judee K. Burgoon, "Cross-Cultural and Intercultural Application of Expectancy Violations
Theory," in Intercultural Communication Theory, Richard Wiseman (editor), Sage, Thousand
Oaks, Calif., 1995, pp. 194-214.
[7] Judee K. Burgoon și Joseph Walther, "Nonverbal Expectancies and the Evaluative
Consequences of Violations," Human Communication Research, Vol. 17, 1990, p. 236.
[8] Edward Hall, "A System of Notation of Proxemic Behavior," American Anthropologist, Vol.
41, 1963, pp. 1003-1026.
96
[9] Citat în Judee K. Burgoon, Valerie Manusov, Paul Mineo și Jerold Hale, "Effects of Gaze on
Hiring, Credibility, Attraction, and Relational Message Interpretation," Journal of Nonverbal
Behavior, Vol. 9, 1985, p. 133.
[10] Douglas Kelley și Judee K. Burgoon, "Understanding Marital Satisfaction and Couple Type
as Functions of Relational Expectations," Human Communication Research, Vol. 18, 1991, pp.
40-69.
[11] Beth A. LePoire și Judee K. Burgoon, "Two Contrasting Explanations of Involvement
Violations: Expectancy Violations Theory Versus Discrepancy Arousal Theory," Human
Communication Research, Vol. 20, 1994, pp. 560-591.
[12] Graham Chapman, John Cleese, Terry Gilliam, Eric Idle, Terry Jones, și Michael Palin, The
Complete Monty Python's Flying Circus: All the Words, Volume One, Pantheon, New York,
1989, p. 40.
[13] Judee K. Burgoon, "Nonverbal Violations of Expectations," in Nonverbal Interaction, John
Wiemann și Randall P. Harrison (editori), Sage, Beverly Hills, Calif., 1983, p. 101.
[14] Judee K. Burgoon, Joseph Walther, și E. James Baesler, "Interpretations, Evaluations, and
Consequences of Interpersonal Touch," Human Communication Research, Vol. 19, 1992, pp.
237-263.
[15] Burgoon, "Cross-Cultural and Intercultural Applications," p. 209,
[16] Burgoon se gândește la o astfel de înlocuire. Încă republicată, teoria ei a adaptării
interacțiunii încorporează câteva dintre principiile TVA, însă este categoric o teorie nouă. Judee
K. Burgoon, Lesa Stern, și Leesa Dillman, "Interaction Adaptation Theory: An Initial
Explication," lucrare prezentată la întrunirea anuală a Asociației Internaționale a Comunicării,
Sydney, Australia, 11-15 iulie 1994.
97
CAPITOLUL 9. SEMIOTICA
lui Roland Barthes
vede nimic”. „Din contră, Watson”, susține Holmes, „poți vedea totul. Totuși nu reușești să
raționezi pornind de la ceea ce vezi. Ești prea timid când vine vorba să faci propriile inferențe”
[6].
Așa cum veți vedea în restul capitolului, Barthes nu se sfia să facă inferențe pornind de la
semne obișnuite. Se referea la locul de muncă al semiologului ca la „o bucătărie a înțelesurilor”
și intra acolo zilnic precum un entuziast bucătar al semnelor:
Semiologia nu este pentru mine o Cauză; nu e o știință, o disciplină, o școală, o mișcare cu care
să-mi identific propria persoană... Atunci ce este Semiologia pentru mine? Este o aventură. [7]
LUPTA CU SEMNELE
Barthes a descris inițial teoria sa semiotică ca fiind o explicație a „mitului”. Mai târziu a
substituit termenul de conotație pentru a eticheta bagajul ideologic pe care îl pot purta semnele
oriunde s-ar afla ele, iar cei mai mulți studenți care studiază lucrările lui Barthes privesc
conotația ca pe o alegere a cuvântului mai bună când vine vorba de-a exprima adevărata sa
preocupare.
Însă, teoria lui Barthes a înțelesului conotativ nu va avea sens pentru noi dacă nu
înțelegem, în primul rând, modul în care el privește structura semnelor. Gândirea sa a fost
puternic influențată de ideile pe care le-a descoperit în Cursul de lingvistică generală al lui
Saussure. Am să folosesc porțiuni din eseul lui Barthes despre luptele profesioniste a la Hulk
Hogan pentru a ilustra două principii semiotice centrale pe care Barthes le-a reformulat iarăși și
iarăși în scrierile lui.
Într-un articol din 1989 ce apărea în American Journal of Semiotics, Donald și Virginia
Fry de la Colegiul Emerson au examinat practica americană larg răspândită a expunerii de funde
galbene în timpul crizei ostaticilor din Orientul Mijlociu [11]. Ei au urmărit transformarea
acestui simbol galben lipsit de ambiguitate într-un semn ideologic. Expunerea din abundență a
fundelor galbene de către americani în timpul operațiunii Furtună în deșert o decadă mai târziu
adaugă o nouă întorsătură analizei soților Frey. Voi actualiza exemplul lor al fundei galbene
pentru a ilustra teoria semiotică a lui Barthes.
„Leagă o fundă galbenă în jurul bătrânului stejar” a fost cel mai bine vândut cântec în
Statele Unite în anul 1972 [12]. Interpretat de Tony Orlando și Dawn, versurile exprimă
gândurile unui condamnat din închisoare care îi scrie femeii pe care o iubește. După trei ani de
pușcărie, omul e pe cale a fi eliberat și va călători spre casă cu autobuzul. Temându-se de
posibila ei respingere, bărbatul născocește un plan care să-i ofere femeii o modalitate de a-și
semnala intențiile fără potențiala jenă a unei confruntări față în față.
Cum va putea vedea stejarul uriaș plantat în față casei când autobuzul trece prin oraș,
bărbatul o roagă pe femeie să folosească acel copac ca pe o tablă de scris. Dacă îl iubește, îl vrea
înapoi și poate trece cu vederea trecutul, să lege o fundă galbenă în jurul trunchiului de stejar. El
va ști că toate i s-au iertat și i se va alătura în reconstrucția unei noi vieți. Însă dacă semnul
luminos al împăcării nu e acolo, el va rămâne în autobuz, va accepta vina pentru eșecul relației și
va încerca să-și vadă de viață fără ea.
Funda galbenă este evident un semn de acceptare, însă unul nu întâmplător oferit. Există
o pată pe relația lor, răni care trebuie vindecate. Donald și Victoria Fry numesc înțelesul original
al fundei galbene din cântec „iertarea unui stigmat”.
Fundele galbene din 1991 au continuat să poarte mesajul „vă vrem înapoi” atunci când
forțele armate ale Statelor Unite luptau în misiunea Furtună în deșert. Indiferent dacă erau legate
de copaci, purtate în păr sau prinse de rever, fundele galbene încă proclamau: „Bine ați venit
acasă”. Însă nu mai exista sensul prealabil al actului rușinos care trebuie iertat sau al rușinii care
trebuie depășită. Vietnam era istorie antică, iar America era conducătoarea „noii ordini
mondiale”. Salut eroilor învingători!
Starea de spirit dimprejurul fundei galbene a devenit cea de triumf, mândrie și chiar
aroganță. În cele din urmă, n-am interceptat noi rachete militare dirijate în aer, n-am călăuzit
„bombe inteligente” înspre coloanele de aer condiționat și nu i-am „dat șuturi în fund lui Saddam
Hussein prin tot deșertul”? Mai mult de 90% dintre cetățenii americani au aprobat acțiunile
Americii în Irak. Simpla fundă galbenă a reconcilierii personale servea acum drept semn
zgomotos al naționalismului. Ceea ce la început semnifica iertarea unui stigmat, acum simboliza
mândria victoriei.
Semnificantul sistemului semnului denotativ este imaginea unei funde galbene care se
formează în mintea persoanei care aude cântecul din 1972. Conținutul semnificației include
stigmatul care vine de pe urma condamnării unei crime și-a ispășirii ei în închisoare,
disponibilitatea prizonierului de a-și asuma responsabilitatea pentru despărțirea de trei ani, dar și
eliberarea explozivă a tensiunii atunci când pasagerii autobuzului Greyhound aplaudă la vederea
stejarului împodobit cu funde galbene. Semnul denotativ corespunzător este „iertarea unui
stigmat”. Pentru cei care ascultaseră cântecul la radio, funda galbenă vorbea de la sine. Era un
semn bogat în regrete și ușurare.
Uzul curent preia sistemul denotativ al semnului și face din el semnificantul unui sistem
(conotativ) secundar. Funda galbenă „bine ați venit acasă” face pereche cu conținutul mitic al
unei semnificații care strigă lumii: „Tehnologia noastră învinge tehnologia voastră”. Însă cum
simbolul fundei galbene este deposedat pentru a susține mitul naționalismului american, semnul
își pierde fundamentul istoric.
Ca simplu semnificant al sistemului conotativ, funda galbenă nu mai este înrădăcinată în
detaliile cântecului. Încetează să stea pentru cei trei ani grei de încarcerare, pocăință, delicte sau
iertare (care prinde înțeles, bunăoară, pentru că e atât de mult de iertat). Acum aflată în serviciul
sistemului semiotic mitic, funda galbenă devine goală, veșnică, o forma fără substanță. Potrivit
lui Barthes, aceasta nu înseamnă că înțelesul semnului denotativ original s-a pierdut:
Esențialul în toate acestea este că forma nu suprimă înțelesul, ci doar îl sărăcește, îl pune la
distanță, îl ține la dispoziția cuiva. Credem că înțelesul urmează să moară, însă este o moarte cu
suspendare, înțelesul își pierde valoarea, însă își păstrează viața, din care... mitul își va extrage
hrana. [13]
În sistemul conotativ, imaginea generalizată a unei funde galbene este acum combinată
cu conținutul semnificat al victoriei din războiul purtat în Golful Persic, așa cum poate fi văzută
pe canalul CNN. Însă cum semnificantul nu-și poate aminti un trecut istoric sau cultural, semnul
mitic din care face parte poartă „crusta falsității” [14]. De pildă, nu există un simț al culpabilității
americane în furnizarea de arme lui Saddam Hussein până în momentul în care acesta a invadat
Kuweitul. Și cum comunicarea mitică nu-și poate imagina ceva străin, neobișnuit sau diferit,
semnul mătură îndoielile cu privire la moartea civililor în Bagdad. Funda galbenă transformată
este acum un semn semeț care nu lasă loc suspiciunii sâcâitoare că s-ar putea ca dragostea și
petrolul să fi fost motivația principală a țării noastre în susținerea Națiunilor Unite în intervenția
lor „umanitară”.
Cum se angajează semnele ideologice în sprijinul status quo-ului? Potrivit lui Barthes,
fac acest lucru prin transformarea istoriei în natură, adică prezentând în mod artificial condițiile
curente ca fiind ordinea naturală a lucrurilor. Ca în cazul fundei galbene, tot ce este personal,
condiționat, cultural și temporal dispare. Rămânem cu un semn care face ca lumea să pară
inevitabilă și eternă. Analiza lui Barthes ne aduce în minte cuvintele finale ale cântecului „Gloria
Patria”, un răspuns coral pe care îl intonează mulți creștini în cultul lor:
Precum era la început,
Este acum și va fi mereu,
O lume fără sfârșit. Amin. Amin.
Pentru credincioși, intonarea acestor cuvinte în legătură cu orice sau oricine altcineva
decât Dumnezeu ar însemna o erezie. Fără să garanteze excepția, Barthes ar fi de acord. Întreg
efortul său semiotic s-a îndreptat spre demascarea a ceea ce el considera a fi erezia acelora care
controlează imaginile societății – naturalizarea istoriei.
NOTE
[1] Roland Barthes, "Romans in Films," în Mythologies [Mitologii, Editura Vellant, București,
2015], Annette Lavers (trad.), Hill & Wang, New York, 1972, pp. 27-28.
[2] James R. Beniger, "Who Are the Most Important Theorists of Communication?"
Communication Education, Vol. 17, 1990, pp. 698-715.
[3] Ferdinand de Saussure, Course in General Linguistics [Curs de lingvistică generală, Editura
Polirom, Iași, 1998], Wade Baskin (trad.), McGraw-Hill, New York, 1966, p. 16.
[4] Leo Pap, "Natural Signs and Nonintentive Communication," Proceedings of the Semiotic
Society of America, Vol. 1, 1977, p. 100.
105
[5] Umberto Eco, A Theory of Semiotics [O teorie a semioticii, Editura Trei, București, 2008],
Indiana University Press, Bloomington, 1976, p. 7.
[6] A. Conan Doyle, "The Blue Carbuncle," in The Adventures of Sherlock Holmes, A & W
Visual Library, New York, 1975, p. 160. (Ideea semioticianului ca detectiv a fost sugerată de
Arthur Asa Berger în încântătoarea sa carte Signs in Contemporary Culture, Sheffield, Salem,
Wis., 1989, pp. 16-18).
[7] Roland Barthes, The Semiotic Challenge, Richard Howard (trad.), Hill & Wang, New York,
1988, p. 4.
[8] Barthes, "The World of Wrestling," in Mythologies, p. 17.
[9] Ibid., pp. 19, 24.
[10] Vezi cum folosește Barthes această expresie în The Semiotic Challenge, p. 85. Barthes a
folosit aceste cuvinte pentru a descrie eforturile retoricienilor de-a clasifica figurile de stil –
aliterația, hiperbola, ironia etc. Expresia este și mai potrivită pentru a caracteriza Elements of
Semiology.
[11] Donald Fry și Virginia Fry, "Continuing the Conversation Regarding Myth and Culture: An
Alternative Reading of Barthes," The American Journal of Semiotics, Vol. 6, No. 2/3, 1989, pp.
183-197.
[12] Irwin Levine și L. Russell Brown, "Tie a Yellow Ribbon Round the Ole Oak Tree," Levine
și Brown Music, Inc., copyright 1973.
[13] Barthes, "Myth Today," in Mythologies, p. 118.
[14] W. Thomas Duncanson, "Issues of Transcendence and Value in a Semiotic Frame," lucrare
prezentată la o sesiune reunită a Asociației de comunicare religioasă și a convenției Asociației de
științe ale comunicării, San Francisco, Nov. 19, 1999, p. 29.
[15] Walker Percy, Lost in the Cosmos, Farrar, Strauss & Giroux, New York, 1983, p. 85.
[16] Terry Eagleton, "Roland Barthes," International Encyclopedia of Communication, Vol. 1,
Erik Barnouw (editor), Oxford University Press, New York, 1989, p. 180.
[17] "Eugen Simion of Roland Barthes: A Ghibeline Among Guelphs," Papers on Language and
Literature, Vol. 26, p. 554.
[18] Roland Barthes, Empire of Signs [Imperiul Semnelor, Editura Cartier, Chișinău, 2007],
Richard Howard (trad.), Hill & Wang, New York, 1982, pp. 47, 68, 72, 89.
[19] Roland Barthes, S/ Z, Richard Miller (trad.), Hill & Wang, New York, 1974, p. 9.
106
REFLECȚII ETICE
Cei mai mulți dintre noi ne-am aflat în situații de comunicare în care nici nu doream să
reducem incertitudinea, nici să clarificăm neînțelegerile și nici să creăm înțelesuri pe care să le
împărtășim cu o altă persoană. Mark, unul din studenții înscriși la cursul meu de teorii ale
comunicării, a propus următoarea dilemă etică, bazată pe un fapt real:
Serveam la mesele dintr-un restaurant când l-am observat pe prietenul meu Phil luând ceva din
casa de încasat banii. A doua zi, managerul ne-a anunțat că lipsesc cincizeci de dolari. M-a tras
deoparte și m-a întrebat dacă am văzut pe cineva băgându-și mâinile în sertar. Ce-ar trebui să
spun? Dacă spun adevărul, Phil și-ar putea pierde slujba, iar eu prietenul. Dacă mint, înșel
încrederea șefei mele și mă simt rupt în bucăți pe dinăuntru. Ce credeți că ar fi trebuit să spun?
Studenții din sală au căutat modalități în care Mark ar putea evita întrebarea sau i-ar da un
răspuns evaziv. Managerul, însă, insista să primească un răspuns direct. Mark nu ne-a relatat ce
răspunsese în fapt, însă dorea să discutam despre decizia corectă în situația respectivă, îl interesa
ce anume ar funcționa ideal în cazul său și cui ar trebui să rămână loial în această situație
inconfortabilă. Acestea sunt elementele centrale ale eticii. Teoriile etice schițate mai jos
abordează dilema lui Mark din aceste trei unghiuri diferite.
Chiar în cazul clasic al ascunderii evreilor din fața holocaustului nazist, imperativul
categoric cere să fie respectat adevărul. Dacă Gestapo-ul interoghează un proprietar – dacă
adăpostește sau nu dușmani ai statului –, el sau ea trebuie să răspundă cu sinceritate. Atât
ocrotitorul cât și protejatul pot fi trimiși într-un lagăr al morții, însă a se lepăda de demnitatea de
ființe umane este o soarta mai rea decât moartea. În cuvintele unui coleg de-al meu preocupat de
sport, care predă etică: „Kant joacă un baseball etic fără mănușă”.
În căutarea comunicării etice, cei trei teoreticieni călătoresc pe poteci diferite. Kant
folosește logica pentru a desluși natura datoriei umane. Bok cântărește consecințe pentru a
descoperi care sunt acțiunile morale. Augustin cere omului să-și îndrepte inima spre Dumnezeu.
Însă în ciuda abordărilor diferite, toți trei ajung în același loc, în care adevărul este prețuit, iar
falsitatea este evitată. Concluziile lor oferă puțin sprijin oricui caută un mod corect din punct de
vedere etic de-a justifica o minciună. Oare ați vrea într-adevăr ca lucrurile să stea altfel?
NOTE
[1] Immanuel Kant, "On a Supposed Right to Lie from Altruistic Motives," in Critique of
Practical Reason and Other Writings in Moral Philosophy, Lewis White Beck (trad. și editor),
University of Chicago, Chicago, 1964, p. 346.
[2] Immanuel Kant, "Introduction to the Metaphysic of Morals," The Doctrine of Virtue: Part II
of The Metaphysic of Morals [Întemeierea metafizicii moravurilor, Editura All, București, 2014],
Mary Gregor (trad.), Harper & Row, New York, 1964, p. 23.
[3] Immanuel Kant, Groundwork of the Metaphysic of Morals [Critica rațiunii practice, Editura
Univers Enciclopedic Gold, București, 2010], H. J. Paton (trad.), Harper Torchbooks, New York,
1964, p. 88.
109
[4] Sissela Bok, Lying: Moral Choice in Public and Private Life, Vintage, New York, 1979.
[5] Ibid., p. 32.
[6] Ibid., p. 263.
[7] Ibid., pp. 95-108.
[8] "Enarrationes in Psalmos LXIV.2," citat în An Augustine Synthesis, Erik Przywara (editor),
Shed & Ward, London, 1936, p. 267.
[9] Richard of Chichester (c. 1200), în The Hymnbook, The United Presbyterian Church in the U.
S. A., New York, 1955, p. 445.
[10] Augustine, Enchiridion, on Faith, Hope and Love, Henry Paolucci (trad.), Henry Regnery,
Chicago, 1961.
[11] Augustine, "On Lying," in Treatise on Various Subjects, Vol 14, R. J. Deferrari (editor),
Catholic University, New York, 1952, capitolul 14.
110
PARTEA A TREIA
COMUNICAREA INTERPERSONALĂ
__________________________________________________________________
PROCESAREA COGNITIVĂ
CAPITOLUL 10. CONSTRUCTIVISMUL (Delia)
DEZVOLTAREA RELAȚIILOR
CAPITOLUL 11. TEORIA PENETRATIEI SOCIALE (Altman & Taylor)
CAPITOLUL 12. TEORIA REDUCERII INCERTITUDINII (Berger)
MENȚINEREA RELAȚIILOR
CAPITOLUL 13. PERSPECTIVA INTERACȚIONALĂ (Watzlawick)
CAPITOLUL 14. DIALECTICA RELAȚIONALĂ (Baxter & Montgomery)
INFLUENȚA
CAPITOLUL 15. TEORIA JUDECĂȚII SOCIALE (Sherif)
CAPITOLUL 16. TEORIA DISONANTEI COGNITIVE (Festinger)
CAPITOLUL 17. MODELUL PROBABILITĂȚII DE ELABORARE (Petty & Cacioppo)
REFLECTII ETICE
ETICA DIALOGICA A LUI BUBER
ALEGEREA SEMNIFICATIVĂ A LUI NILSEN
______________________________________________________________________________
111
PROCESAREA COGNITIVĂ
Modul în care gândim are un efect profund asupra felului în care îi percepem pe ceilalți,
în care vorbim cu ei și în care ei răspund comunicărilor noastre. Povestea a trei arbitri vorbind
într-un magazin înaintea unui meci ilustrează trei abordări diferite ale procesării cognitive.
Primul arbitru a declarant: „Unele e (sic) mingi, altele e (sic) în teren, altele e (sic) în afară – le
spui (sic) așa cum e (sic)”. El a negat că gândurile lui ar avea vreo influență asupra percepției
sale despre joc. Al doilea arbitru a spus: „Unele e (sic) mingi, altele e (sic) lovituri – le spui (sic)
așa cum le văz (sic)”. El a recunoscut că ceea ce a văzut s-ar putea să nu se potrivească acțiunii
de pe teren. Al treilea arbitru a susținut: „Unele e (sic) mingi, altele e (sic) lovituri – dar ele nu-s
nimica (sic) pân’le spui (sic)!” El a înțeles că, pentru scopuri practice, singurul joc care contează
cu adevărat e cel care se joacă în spatele ochilor săi.
Teoreticienii cognitivi – cercetători care se gândesc la gândire – se aliniază celui de-al
treilea arbitru. Ei sunt încredințați că realitatea nu este atât de mult o chestiune legată de ceea ce
se întâmplă undeva în afară, cât este despre ce se întâmplă aici înăuntru – în mintea noastră.
Desigur, trucul e să găsești o modalitate de-a ajunge în ea.
Presupuneți că veniți la școală într-o zi, iar instructorul dumneavoastră pune o cutie
neagră pe masă și vă invită să vă uitați la ea mai îndeaproape. Observați că există un orificiu la
un capăt notat „intrare” și altul identic la celălalt capăt numit „ieșire”. Fiecare student are șansa
să introducă obiecte în primul orificiu și să urmărească ce iese prin partea cealaltă. Observați că
ceea ce iese seamănă vag cu ceea ce-a intrat. La sfârșitul orei, instructorul vă cere să scrieți un
eseu despre ceea ce se întâmplă în interiorul cutiei.
Sarcina auto-desemnată a teoreticienilor cognitivi este similară cu sarcina de la cursul
respectiv. Ei compară și pun în contrast ceea ce intră și iese din mintea umană. Bazându-se pe
similarități sistematice și pe diferențe între ieșiri și intrări, ei construiesc un model al structurilor
și al proceselor mentale. Se referă adesea la domeniul lor de cercetare în termeni de prelucrare a
informației.
Aluzia la lumea computerelor nu este accidentală. Ceea ce știți despre procesarea
cuvintelor pe un IBM PC sau Apple Mac vă poate ajuta să înțelegeți rolurile diferite ale structurii
și procesului în mintea umană. Componentele calculatorului reprezintă structura. Ceea ce face
programul atunci când atingem o tastă funcțională reprezintă procesul. La un loc de joacă, un
băiețel de patru ani mi-a explicat diferența dintre structura mentală și procesul mental fără să
folosească termenii propriu-ziși. „Mintea mea e o sală de gimnastică ca o junglă”, mi-a spus el.
„Gândirea înseamnă să mă cațăr peste tot în jungla aceea”.
Cei mai mulți teoreticieni cognitivi susțin că prelucrarea informației se poate împărți în
cinci etape. Nu vă gândiți la aceste faze într-un mod rigid, ca la o secvență în pași; progresia
celor cinci este similară celor cinci inele interconectate care simbolizează Jocurile Olimpice.
Există atât suprapunere parțială, cât și absență a suprapunerilor a funcțiilor.
Funcțiile sunt prezentate mai jos, începând cu capătul intrării în cutia neagră a minții
umane:
1. Intrarea senzorială. Mintea nu primește întreaga informație brută fără deosebire. O
parte este filtrată în afară, o altă parte este absorbită complet, iar mare parte este modificată ca să
se potrivească prejudecăților și așteptărilor prealabile.
2. Prelucrarea centrală. Aceasta are loc în punctul operativ al minții, unde înțelesul se
atașează informației. Cele mai multe studii despre percepția interpersonală sunt mai puțin
preocupate de stimulii senzoriali decât de înțelesurile pe care oamenii le atribuie acestora.
112
3. Depozitarea informației. Noi nu creăm dosare mentale separate pentru fiecare unitate
de informație care ne vine în minte. Memoria pe termen lung grupează datele pe categorii alese
în prealabil. O conversație telefonică poate fi clasificată în funcție de persoana cu care vorbim,
de subiectul discuției, de lungimea apelului telefonic sau de modul în care ne simțim după ce am
încheiat-o. Aceeași informație va fi reținută diferit în funcție de materialul cu care este asociată.
4. Recuperarea informației. Ceea ce iese din memoria pe termen lung nu este cu
necesitate ceea ce-a intrat. Când ne reamintim fapte sau imagini, suntem perfect capabili să
umplem golurile sau să colorăm pozele astfel încât materialul să aibă la fel de mult sens în
prezent pe cât a avut atunci când l-am pus deoparte.
5. Utilizarea. Cum influențează informația recuperată și transformată vorbirea și
comportamentul nostru non-verbal? Nu am explicat complet procesul cognitiv până când nu
evaluăm acțiunile pe care gândurile noastre le produc.
Chiar dacă acest curs vă oferă prima dumneavoastră perspectivă asupra teoriilor
comunicării, constructiviștii sunt încredințați că aveți deja o teorie implicită a comunicării care
vă ajută să interpretați și să dați contur contextului dumneavoastră social. Proiectul constructivist
e condus de către Jesse Delia, fost șef de catedră al departamentului de Comunicare al
Universității din Illinois, acum decan al Facultății de Arte liberale și științe al aceleiași
universități. Constructiviștii își imaginează oamenii ca pe niște dulgheri care încearcă să
construiască sau să restaureze lumea relațională în care trăim. Cu ajutorul imaginii respective, vă
puteți gândi la propria teorie implicită ca la o unealtă pe care o folosiți pentru a alinia cultura,
cunoașterea și comunicarea care vă definesc.
Cum în mod obișnuit nu suntem conștienți de schema interpretativă pe care o folosim
pentru a înțelege lumea noastră socială, Delia împreună cu o rețea de cercetători constructiviști
folosesc chestionarul deschis al categoriilor de roluri (CCR) al lui Walter Crockett pentru a ne
ajuta să „intrăm în propria noastră minte” [1]. Pentru a înțelege complet teoria și ceea ce spune
ea despre comunicare, dați-vă zece minute pentru a răspunde la întrebările din CCR înainte de-a
afla ce anume măsoară chestionarul respectiv.
categoriilor personalității și-a acțiunilor la care ne referim pentru a defini caracterul altei
persoane.
Arena politică oferă un exemplu familiar al modului în care folosim astfel de constructe
în descrierea altei persoane. Cu toții deținem propriile dimensiuni polare ale judecății, pe care le
aplicăm politicienilor. Câteva dimensiuni tipice sunt liberal-conservator, cinstit-escroc,
competent-nepregătit. Observatorul isteț al politicii poate recurge la zeci de astfel de orientări
interpretative pentru a descrie nuanțe de diferențe. Există conservatori și există conservatori
sociali. Apoi mai există și conservatori sociali expliciți. Unii dintre aceștia sunt beligeranți, și
așa mai departe. Pe de altă parte, cei nesofisticați din punct de vedere politic pot folosi un singur
construct valorizant atunci când urmăresc știrile de la ora șase. Acești oameni văd în politică
numai sfinți sau ticăloși.
Cercetătorii care folosesc CCR încearcă să determine gradul de complexitate cognitivă a
respondenților în timp ce aceștia își formează impresiile interpersonale. Pe acești cercetători îi
preocupă mai mult structura constructelor unui respondent decât aprecierile propriu-zise pe care
le face. În acest sens, cineva a spus că există două feluri de oameni pe lume: cei care cred că
există două feluri de oameni pe lume și cei care nu cred așa ceva. Constructivistul crede că prima
categorie conține persoane imature din punct de vedere cognitiv, pentru că îi poate vedea pe
ceilalți numai în termeni de alb sau negru. Însă a doua categorie e alcătuită din persoane care s-
au maturizat, devenind observatori sofisticați ai scenei umane, capabili să portretizeze oamenii
cu ajutorul unei game largi de culori și nuanțe. Când e vorba de persoane, chestionarul
categoriilor de roluri a fost conceput pentru a distinge copiii de adulți.
anume le pare întrucâtva suspectă. Acești oameni nu au încredere în avocați, politicieni, agenți
de vânzări, predicatori sau în oricine altcineva care „se pricepe să vorbească”. Precum Horton,
elefantul lui Dr. Seuss care susținea că gândește exact ceea ce spune și spune exact ce gândește,
oamenii care folosesc o logică a conceperii de mesaje expresivă sunt încredințați că simbolurile
își poartă propriile înțelesuri [10]. Nu au nevoie de interpretare.
Când este întrebat: „De ce ai spus acest lucru acum?”, vorbitorul expresiv se referă la
ceva spus sau făcut de cineva astfel încât să declanșeze comentariul respectiv. Precum în cazul
conceptului de forță logică în teoria gestionarii coordonate a înțelesurilor (vezi Capitolul 6),
persoana simte că nu a avut de ales decât să răspundă în modul în care a făcut-o. De pildă, dacă
Laura ține de o teorie implicită a expresivității, ea ar putea reacționa la propunerile șefului fără să
se gândească prea mult la consecințe:
Sunteți cel mai grosolan și dezgustător bărbat pe care l-am întâlnit. Nu sunteți altceva decât un
bătrân murdar. De unde ați scos gândul că m-ați putea obliga să am o relație cu dumneavoastră?
Mi se face rău. [11]
Dacă e întrebat: „De ce ai spus acest lucru acum”, vorbitorul retoric răspunde în termeni
de scopuri urmărite – de regulă multiple. Observați cum o Laura sensibilă din punct de vedere
retoric ar putea folosi contextul ca resursă atunci când încearcă să pareze avansurile sexuale ale
șefului, să-și salveze slujba și reputația, atât pe a ei cât și pe a lui:
Avem o relație profesională excelentă acum și mi-ar plăcea să lucrăm bine împreună și pe viitor.
Deci cred că e important să discutam complet situația. Sunteți un tip deștept cu o gândire clară și
vă consider atât prieten, cât și superior. De aceea nu am de ales decât să mă gândesc că sunteți
mai stresat decât de obicei în această perioadă, din moment ce ați putut spune așa ceva. Știu ce
înseamnă să fii presat. Prea mult stres te poate scoate din minți. Probabil că aveți nevoie doar de o
pauză. [15]
Cum puteți bănui, mesajele sofisticate constituie de obicei experiențe mai consolatoare
decât încercările neîndemânatice de-a oferi sprijin social. Unii speră că această recompensă a
prietenului care oferă cuvinte bine alese când e nevoie de ele înseamnă consolare suficientă. Însă
Burleson observă cum sporesc consecințele pozitive ale consolarii atunci când persoana care
consolează face acest lucru cu sensibilitate:
În comparație cu persoanele care folosesc strategii de consolare mai puțin sofisticate, utilizatorii
strategiilor sofisticate sunt mai simpatizați și mai bine evaluați atât de către recipienții mesajelor
respective, cât și de cei care observă situația. Mai mult, utilizatorii strategiilor de consolare
sofisticate declară că au o părere mai bună atât despre ei înșiși, cât și despre aceia pe care
încearcă să îi ajute. [17]
Menținerea relațiilor este un proces diferit de cel al dezvoltării unei relații. Așa cum voi
discuta în următoarea secțiune a acestei cărți, relațiile voluntare încep de regula prin atracție
reciprocă, dezvăluire de sine și reducere a incertitudinii (vezi Capitolele 11 și 12). Însă, odată
stabilită relația sănătatea sa permanentă necesită confirmare periodică, rezolvarea conflictelor,
precum și genul de comunicare de susținere descris mai sus. Precum în cazul oricărei abilități
interpersonale, unii oameni sunt mai pricepuți în a menține o relație decât alții. Burleson și
Wendy Samter de la Universitatea din Delaware au estimat că persoanele cu competențe
comunicaționale sofisticate ar fi extrem de pricepuți în susținerea prieteniilor apropiate. S-a
dovedit că aveau numai parțial dreptate [18].
Pentru a-și testa ipoteza, Burleson și Samter și-au revăzut atât propriile studii prealabile
despre prietenie, cât și lucrările altor cercetători. Ei au descoperit un model coerent, pe care l-au
numit „modelul competențelor similare”. Spre marea lor surpriză, capacitatea persoanelor de-a
oferi sprijin individual, de-a soluționa conflicte și de-a oferi sprijin în cazul situațiilor stresante
n-a reușit să garanteze că relația lor personală apropiată va supraviețui și va prospera. Însă gradul
de similaritate cu partenerul lor a reușit să fie un avantaj. Prieteniile tind să dureze atunci când
partenerii au competențe verbale care se potrivesc, fie ele ridicate sau scăzute. Evident,
competențele comunicaționale foarte sofisticate constituie un beneficiu numai atunci când un
prieten e suficient de sofisticat încât să le aprecieze. Iar o persoană cu puține astfel de
competențe s-ar putea simți mai confortabil petrecându-și timpul cu cineva căruia îi plac aceleași
activități, poate spune o poveste bună și nu „vorbește despre sentimente” mereu și nici nu
„exagerează cu toate prostiile sentimentale” [19].
Eficiența organizațională nu este determinată de un singur mesaj sofisticat. Potrivit
teoriei constructiviste, performanțele remarcabile și promovarea reflectă întrebuințarea continuă
a comunicării centrate pe persoană, care caută să atingă obiective multiple cu clienții și colegii de
muncă. Angajații care se descurcă mai bine ar trebui să urce în ierarhia corporată mai rapid.
Beverly Sypher (Universitatea din Kansas) și Theodore Zorn (Universitatea din Carolina
de Nord) au realizat un studiu longitudinal asupra a nouăzeci de „gulere albe”, angajați ai unei
mari companii de asigurări din est. La începutul studiului, ei le-au măsurat complexitatea
cognitivă cu ajutorul CCR, au făcut teste pentru a depista capacitatea angajaților de a vedea
perspectiva altora și le-au măsurat competența comunicațională rugându-i să scrie o cerere de
strângere de fonduri în scopuri caritabile. Așa cum se așteptau, angajații cu constructe sociale
foarte bine dezvoltate au scris eseuri mai convingătoare. Patru ani mai târziu, Sypher și Zorn au
verificat progresele fiecărui angajat la locul de muncă. Angajații multifuncționali din punct de
vedere cognitiv aveau slujbe mai bine plătite și se ridicau în ierarhia companiei mai repede decât
colegii lor unifuncționali. Oricând avem de-a face cu oamenii, complexitatea cognitivă pare să
joace un rol important.
120
că răspunsurile cu final deschis ar obliga cercetătorii să devină riguroși din punct de vedere
teoretic.
Logicile conceperii de mesaje evidențiate de O’Keefe îndeplinesc criteriile lui Delia. La
fel ca și celelalte ierarhii ale obiectivelor multiple și mesajelor centrate pe persoană descrise mai
devreme în cadrul acestui capitol. Însă încrederea totală a constructiviștilor în CCR pentru a
măsura complexitatea cognitivă este altă poveste. Orice ar măsura testul respectiv, e dificil să
accepți că un singur număr reflectă în mod adecvat complicatele structuri și procese mentale care
au loc în spatele ochilor. Pare curios să întrebi respondenții în legătură cu percepția lor a altor
două persoane și apoi să reduci narațiunile lor bogate la o simplă numărare de constructe.
Numărul total poate preconiza diferențe comunicaționale interesante, însă profunzimea
explicativă lipsește.
O voce profetică de natura etică pare să lipsească și ea. Dacă complexitatea cognitivă este
cheia eficienței interpersonale și dacă diferențierea constructelor crește grație dezvoltării într-un
mediu privilegiat, susținătorii teoriei ar trebui să dedice efort creării unor cadre reflexive pentru
copii care să-i ajute pe dezavantajații care gândesc în termeni de negru și alb să dezvolte
capacitatea de a vedea nuanțe de gri. Există precedente pentru o astfel de agendă reformatoare.
Odată ce cercetătorii din domeniul medicinei au descoperit efectele mortale ale otrăvirii
cu plumb, s-au grăbit să inițieze o campanie publică pentru a opri utilizarea vopselei cu plumb.
În același mod, profesorii au făcut lobby pentru „Proiectul Început Promițător” atunci când au
înțeles că a-hrăni-stomacul reprezintă o condiție necesară pentru a-hrăni-creierul. Evident,
sărăcia, vopseaua cojită și proasta nutriție sunt legate între ele, iar cercetarea constructivistă
sugerează că o copilărie lipsită de comunicare care să genereze reflecție e parte din același cerc
vicios. Cercetarea constructivistă e deschisă unei acuzații de elitism atât timp cât teoreticienii nu
emit o solicitare clară de a depune efort curativ care să ajute la îngustarea prăpastiei dintre „cele
pe care le avem” și „cele pe care nu le avem”.
Mai mult decât majoritatea teoreticienilor, Delia este capabil să inițieze o mișcare
reformistă formatoare de politici publice. Mai devreme, el a cerut cu tărie o „analiză reflexivă a
presupozițiilor implicite și a principiilor ordonatoare ce stau la baza întrebărilor și metodelor de
cercetare” [22]. El a lansat un program de cercetare care modelează angajamentul respectiv, iar
alții s-au alăturat cauzei. Ca una dintre puținele teorii bine-cunoscute ale comunicării care au
apărut în cadrul domeniului, constructivismul este în mod special demn de atenție.
Cum ar explica constructiviștii succesul lui Calvin în a-l determina pe tatăl său să-l ducă la
călărie?
3. Amintiți-vă o situație care, retrospectiv, solicită un mesaj centrat pe persoană care să vizeze
obiective multiple. Ce ați spus? Ce logică a conceperii de mesaje au reflectat cuvintele
dumneavoastră?
4. Uneori, în timpul unui conflict, un copil îl va ocari pe un altul cu expresia: „O, maturizează-
te!” Potrivit constructiviștilor, expresia oferă un sfat bun într-un mod ineficient. De ce?
NOTE
[1] Walter H. Crockett, "Cognitive Complexity and Impression Formation," in Progress in
Experimental Personality Research, Vol. 2, B. A. Maher (editor), Academic Press, New York,
1965, pp. 47-90.
[2] Ann Mayden Nicotera, "The Constructivist Theory of Delia, Clark, and Associates," in
Watershed Research Traditions in Human Communication Theory, Donald Cushman and
Branislav Kovacic (editori), State University of New York, Albany, 1995, p. 52.
[3] Brant R. Burleson și Michael S. Waltman, "Cognitive Complexity: Using the Role Category
Questionnaire Measure," in A Handbook for the Study of Human Communication, Charles Tardy
(editor), Ablex, Norwood, N. J., 1988, p. 15.
[4] Ruth Ann Clark și Jesse Delia, "Cognitive Complexity, Social Perspective-Taking, and
Functional Persuasive Skills in Second-to-Ninth-Grade Students," Human Communication
Research, Vol. 3, 1977, pp. 128-134.
[5] Roderick Hart și Don Burks, "Rhetorical Sensitivity and Social Interaction," Speech
Monographs, Vol. 39, 1972, pp. 75-91.
[6] Jesse Delia, Barbara O’Keefe și Daniel O’Keefe, "The Constructivist Approach to
Communication," in Human Communication Theory, Frank E. X. Dance (editor), Harper & Row,
New York, 1982, p. 163.
[7] Vezi Shereen Bingham și Brant Burleson, "Multiple Effects of Messages with Multiple
Goals: Some Perceived Outcomes of Responses to Sexual Harassment," Human Communication
Research, Vol. 16, 1989, p. 192.
[8] Barbara O’Keefe, "The Logic of Message Design: Individual Differences in Reasoning about
Communication," Communication Monographs, Vol 55, 1988, pp. 80-103.
[9] Ibid., p. 84.
[10] Dr. Seuss, Horton Hatches the Egg, Random House, New York, 1940, p. 165.
[11] Un mesaj „cu expresivitate minimă” care reflectă starea interioară a vorbitorului însă nu are
un scop anume. Vezi Bingham și Burleson, p. 192.
[12] O’Keefe, p. 86.
[13] Un „mesaj unifuncțional convențional” al cărui scop era să oprească hărțuirea sexuală o dată
pentru totdeauna. Vezi Bingham și Burleson, p. 192.
[14] O’Keefe, p. 87. Pentru o comparație între logica conceperii retorice a mesajelor și conceptul
de sensibilitate retorică, vezi Glen McClish, "Humanist and Empiricist Rhetorics: Some
Reflections on Rhetorical Sensitivity, Message Design Logics, and Multiple Goal Structures,"
Rhetoric Society Quarterly, Vol. 23, 1994, Vara/Toamna, pp. 27-45.
[15] Un mesaj „retoric multifuncțional” conceput pentru a atinge obiective multiple într-o
situație de hărțuire sexuală. Vezi Bingham și Burleson, p. 193.
123
[16] Aceste trei exemple de comunicare de susținere sunt din Brant Burleson, "Comforting
Messages: Significance, Approaches, and Effects," in Communication of Social Support, Brant
Burleson, Terrance Albrecht, și Irwin Sarason (editori), Sage,Thousand Oaks, Calif., 1994, p. 12.
[17] Ibid., p. 22.
[18] Brant Burleson și Wendy Samter, "A Social Skills Approach to Relationship Maintenance,"
in Communication and Relationship Maintenance, Daniel Canary și Laura Stafford (editori),
Academic Press, San Diego, 1994, pp. 61-90.
[19] Comentarii exprimate în jurnalul unui student.
[20] Beverly Davenport Sypher și Theodore Zorn, "Communication-related Abilities and
Upward Mobility: A Longitudinal Investigation," Human Communication Research, Vol. 12,
1986, pp. 420-431.
[21] Brant Burleson, Jesse Delia și James Applegate, "The Socialization of Person-Centered
Communication: Parental Contributions to the Social-Cognitive and Communication Skills of
Their Children," in Perspectives in Family Communication, Mary Anne Fitzpatrick și Anita
Vagelisti (editori), Sage, Thousand Oaks, Calif., 1995, pp. 34-76.
[22] Delia, O’Keefe și O’Keefe, "The Constructivist Approach to Communication," p. 167.
124
DEZVOLTAREA RELAȚIILOR
Gândiți-vă la cea mai apropiată relație personală pe care o aveți. Este ea una de
„interdependență puternică, frecvență și diversitate ce se întinde pe o perioadă de timp
considerabilă” [1]? Așa definesc Harold Kelley, psiholog la UCLA și alți opt co-autori conceptul
de relație apropiată. Deși definiția lor se poate aplica unor părți ce nici măcar nu se
simpatizează, cei mai mulți teoreticieni rezervă termenul de apropiat relațiilor care includ o
legătură pozitivă. În acest sens voi folosi și eu termenul în secțiunea de mai jos.
În ciuda diferențelor evidente între prietenie, relație romantică și legături familiale,
calitatea intimității în fiecare dintre aceste relații este remarcabil de similară. Toate cele trei
tipuri de apropiere pot oferi mulțumire, încredere, împărtășirea confidențelor, respect, ajutor
reciproc și spontaneitate. Relațiile romantice oferă, de asemenea, exclusivitate și pasiune [2].
Desigur, întrebarea este cum făurim o relație intimă?
Două abordări diferite au dominat teoria și practica dezvoltării relaționale. Una dintre
tradiții este psihologia umanistă, dezvoltată în lucrările lui Carl Rogers. După cea de-a doua
tradiție comportamentul nostru relațional este determinat de recompensele și costurile
interacțiunii. Am să schițez ambele poziții.
Terapia centrată pe client a lui Carl Rogers. În baza unor ani de experiență în
consiliere, psihologul Carl Rogers a creat o teorie a dezvoltării personale și relaționale. El
considera că starea clienților săi se ameliorează atunci când comunicarea creează un climat de
încredere în care aceștia pot vorbi. El a recomandat trei condiții necesare și suficiente pentru
schimbarea personalității și a relațiilor. Dacă clienții observau la un consilier (1) congruența, (2)
aprecierea necondiționat pozitivă și (3) înțelegerea empatică, starea lor putea și se ameliora.
Congruența este potrivirea sau adecvarea dintre sentimentele interioare ale unei persoane
și modul în care le exprimă în exterior. Consilierul congruent este autentic, real, integrat,
integral, transparent. Persoana non-congruentă încearcă să impresioneze, joacă un rol, își
compune o față, se ascunde după o mască. „În relațiile mele cu diverse persoane”, scria Rogers,
„am descoperit că nu folosește la nimic, pe termen lung, să acționez ca și cum aș fi ceva ce nu
sunt” [3].
Aprecierea necondiționat pozitivă reprezintă o atitudine de acceptare a celuilalt care nu
depinde de prestația sa. Rogers s-a întrebat: „Îmi pot oare permite experiența atitudinii pozitive
față de această persoană – o atitudine de căldură, grijă, simpatie, interes și respect?” [4] Când
răspunsul a fost „Da”, atât el, cât și clienții săi s-au maturizat ca ființe umane. De asemenea, s-au
plăcut reciproc.
Înțelegerea empatică este capacitatea de a-ți lăsa, temporar, la o parte propriile vederi și
valori și de-a intra în lumea altuia fără prejudecăți. Este un proces activ ce are ca scop ascultarea
gândurilor, sentimentelor, tonalităților și înțelesurilor altuia ca și cum ar fi ale noastre. Rogers
credea că e o pierdere de vreme să fii suspicios sau să te întrebi „Oare ce vrea să spună această
persoană?” El considera că cel mai mult îi ajutăm pe ceilalți atunci când acceptăm pur și simplu
ceea ce spun. Trebuie să presupunem că aceștia își descriu lumea așa cum le apare cu adevărat.
Deși condițiile necesare și suficiente ale lui Rogers au apărut într-un cadru terapeutic, el
avea certitudinea că sunt la fel de importante în toate relațiile interpersonale. Ideile lui au pătruns
în manualele și în pedagogia comunicării interpersonale [5]. În esență, cursul introductiv al
disciplinei se sprijină pe teme precum dezvăluirea de sine, căldura non-verbală, ascultarea
empatică și încrederea.
125
Chiar din aceste scurte rezumate puteți deduce că un model umanist al comunicării
terapeutice este foarte diferit de un model economic al schimbului social. Însă ambele tradiții
influențează cele două teorii prezentate în Capitolele 11 și 12.
Teoria penetrației sociale a lui Altman și Taylor sugerează că oamenii se apropie unii de
alții cu ajutorul tipului de dezvăluire de sine onestă care are loc în consilierea lui Rogers. Ei
folosesc o analiza a schimbului social pentru a prevedea dacă părțile își vor asuma sau nu riscul
respectiv.
Teoria reducerii incertitudinii a lui Berger susține că avem o dorință profundă să știm la
ce ne putem aștepta de la o altă persoană înainte de-a investi într-o relație cu aceasta – o
prognoză reprezentativă a pieței, cum ar veni. Însă variabilele relaționale pe care el le consideră
cruciale sună ca o listă de valori umaniste: căldură non-verbală, dezvăluire intimă de sine,
vulnerabilitate reciprocă, simpatie și altele.
Cele două teorii din această secțiune privesc comunicarea ca pe un instrument cu ajutorul
căruia oamenii se pot apropia unii de alții. Amândouă văd în intimitatea instantanee un mit;
relațiile au nevoie de timp ca să se dezvolte și nu întotdeauna înaintează pe o traiectorie în linie
dreaptă spre acel obiectiv. De fapt, majoritatea relațiilor nici nu devin apropiate. Totuși, unii
oameni devin prieteni, iubiți sau rude apropiate pe viață. Atât consilierea centrată pe client, cât și
modelele schimbului comercial sugerează că trebuie să ne preocupe atât nevoile altor persoane,
cât și ale noastre. Pesemne longevitatea relațională are mai puțin de-a face cu ce obține fiecare
parte din relația respectivă, cât cu ceea ce pune fiecare în ea.
126
NOTE
[1] Harold H. Kelley, Ellen Berscheid, Andrew Christensen, John Harvey, Ted Huston, George
Levinger, Evie McClintock, Letitia Peplau și Donald Peterson, Close Relationships, W. H.
Freeman, New York, 1983, p. 38.
[2] Keith Davis și Michael Todd, "Friendship and Love Relationships," in Advances in
Descriptive Psychology, Vol. 2, Keith Davis (editor), JAI, Greenwich, Conn., 1982, pp. 79-122.
[3] Carl Rogers, "This Is Me," in On Becoming a Person [A deveni o persoană, Editura Trei,
București, 2014], Houghton Mifflin, Boston, 1961, p. 16.
[4] Rogers, "The Characteristics of a Helping Relationship," in On Becoming a Person, p. 52.
[5] Vezi Ron Adler și Neal Towne, Looking Out/ Looking In, ediția a 8-a, Hartcourt Brace
Jovanovitch, Forth Worth, 1995, și John Stewart, Bridges Not Walls, ediția a 6-a, McGraw-Hill,
New York, 1995.
[6] Erich Fromm, The Art of Loving [Arta de a iubi, Editura Trei, București, 2016], Harper &
Row, New Yoerk, 1974, p. 3.
127
despre procesul care îi va fi adus pe Pete și pe Jon la stadiul de apropiere pe care ar obține-o dacă
devin prieteni până la sfârșitul anului:
1. Elementele periferice sunt împărtășite mai frecvent și mai devreme decât informația
privată. Deși tăișul cuțitului abia a atins zona intimă, muchiile au realizat o deschidere largă în
inelele dinspre exterior. Relația se află încă la un nivel relativ impersonal („băieții mari nu
plâng”). În cadrul departamentului de Comunicare de la Universitatea din Wisconsin la
Milwaukee, cercetătorul Arthur VanLear (care se află acum la Universitatea din Connecticut) a
analizat conținutul conversației în relațiile aflate în curs de dezvoltare. Studiul său a arătat că 14
% din conversație nu dezvăluie nimic despre vorbitor, 65 % rămâne în zona chestiunilor de
interes public, 19 % dezvăluie detalii semi-private și numai 2 % relevă confidențe intime.
Penetrația prelungită îl va aduce pe Pete în punctul în care să poată împărtăși sentimente mai
profunde („nefericirii îi place compania”).
2. Dezvăluirea de sine este reciprocă, mai ales în stadiile timpurii ale dezvoltării relației.
Teoria prezice că noi cunoștințe cum sunt Pete și Jon vor atinge niveluri de deschidere
aproximativ egale, însă nu explică de ce. Vulnerabilitatea lui Pete l-ar putea face să pară mai
puțin vrednic de încredere sau poate deschiderea sa inițială face transparența să pară mai
atractivă. E de asemenea posibil ca tinerii să simtă nevoia echității emoționale, așa încât o
dezvăluire a lui Pete să-l facă pe Jon să se simtă inconfortabil până când nu echilibrează balanța,
plătind la rândul său – un schimb în care se oferă și se primește, iar fiecare parte împărtășește cu
cealaltă niveluri mai profunde ale sentimentelor. Oricare ar fi motivul, teoria penetrației sociale
afirmă o lege a reciprocității.
3. Penetrația este rapidă la început, însă viteza încetinește pe măsură ce sunt atinse
straturile interioare strâns înfășurate. Intimitatea instantanee este un mit. Nu numai că există
rezistență internă la forjarea rapidă în suflete, dar există și norme sociale care se opun dezvăluirii
prea multor lucruri prea curând. Cele mai multe relații bat pasul pe loc înainte ca schimbul intim
stabil să se instituie. Din acest motiv, aceste relații se ofilesc sau mor cu ușurință după separare
sau după o încercare minoră. Împărtășirea confortabilă a reacțiilor pozitive și negative este rară.
Când se ajunge acolo, relațiile devin mai importante pentru ambele părți, mai pline de înțeles și
mai rezistente.
4. Reversul penetrației este un proces treptat de retragere strat cu strat. O prietenie caldă
între Pete și Jon se va deteriora dacă cei doi încep să închidă porțiuni din viețile lor care fuseseră
în prealabil deschise. Retragerea relațională este un soi de luare înapoi a ceea ce înainte s-a
împărtășit în construirea relației respective. Altman și Taylor compară procesul cu un film văzut
în revers. Discuțiile de suprafață încă continuă după ce dezvăluirea profundă de sine este amuțită.
Relațiile se pot termina nu neapărat într-o izbucnire explozivă de furie, ci și printr-o scădere
treptată a plăcerii și grijii reciproce.
Deși profunzimea este esențială în procesul penetrației sociale, amploarea este la fel de
importantă. Ne putem imagina ceapa ca pe o portocală pentru a reprezenta cu acuratețe faptul că
viața lui Pete este împărțită în diverse sectoare: întâlniri romantice, studii și așa mai departe. Este
foarte posibil ca Pete să fie sincer în privința fiecărui detaliu intim al relației sale romantice și
totuși să rămână discret în privința alcoolismului tatălui său sau a propriei dislexii. Deoarece un
singur sector este accesat, relația imaginată de ceapa respectivă este tipică pentru o idilă de o
vară – profunzime fără amploare. Desigur, amploarea fără profunzime descrie tipica „Salut, ce
mai faci?” relație ocazională. Un model al intimității adevărate ar arăta cuțite inserate adânc în
fiecare sector.
130
interacțiunii pe care prietenii o vor găsi recompensatoare. Prieteniile mai profunde se clădesc pe
valori comune și apreciere exprimată, iar oamenii se pot chiar bucura de diversitatea de suprafață
(„opușii se atrag”).
Deoarece Pete vede mult mai multe beneficii decât costuri într-o relație cu Jon, el va
începe să dezvăluie mai mult din identitatea sa. El va încerca să evite contactul cu Jon cât de
mult poate dacă elementele negative cântăresc mai greu decât cele pozitive. Cum abia au fost
repartizați ca și colegi de cameră, Pete nu are opțiunea de a se retrage fizic de lângă Jon. Însă o
apreciere negativă l-ar putea determina să se retragă din punct de vedere emoțional pentru tot
restul anului.
Satisfacția – Nivelul comparativ (NC)
Evaluarea consecințelor este o afacere înșelătoare. Chiar dacă transformăm beneficiile și
costurile intangibile în cifre cuantificabile, impactul lor psihologic poate varia. Un rezultat al
relației de +8 are înțeles numai atunci când este pus în contrast cu ale niveluri de rezultate.
Teoria schimbului social oferă două criterii de comparație pe care Pete și alții le pot întrebuința
pentru a-și evalua rezultatele. Primul reper se referă la satisfacția relativă: cât de fericit sau trist îl
face un rezultat interpersonal pe un participant. Thibaut și Kelley îl numesc nivelul comparativ.
Nivelul comparativ al unei persoane (NC) este pragul deasupra căruia un rezultat pare
atractiv. Dacă nivelul dumneavoastră comparativ pentru angajarea ca funcționar este un salariu
de 8 dolari pe oră, veți fi fericit să lucrați pentru 10, dar vă veți simți exploatat dacă veți primi
numai 6 dolari pe oră pentru munca prestată. Satisfacția depinde de așteptări.
Nivelul nostru comparativ pentru prietenie, relații romantice sau legături familiale e
stabilit de istoria noastră relațională. Judecăm valoarea unei relații prin comparație cu linia de
referință a experienței trecute. Dacă Pete deține o istorie redusă a prieteniilor apropiate în liceu
(+2), o relație de +8 cu Jon va părea ceva foarte atractiv. Pe de altă parte, dacă este obișnuit cu a
face parte dintr-un grup bine închegat de prieteni apropiați (+16), opțiunea de a se împrieteni cu
Jon poate păli prin comparație.
Succesiunea evenimentelor joacă un rol important în evaluarea unei relații. Rezultatul
fiecărei interacțiuni este depozitat în memoria individului. Experiențele care au loc la începutul
relației pot avea o influență enormă, pentru că ele reprezintă o proporție însemnată din totalul
istoriei relației. O experiență neplăcută din zece este doar supărătoare; una din două poate
încheia o relație înainte de a fi început cu adevărat. Direcțiile sunt de asemenea importante. Dacă
Pete simte la început răceală din partea lui Jon, dar mai apoi simte căldură și aprobare,
schimbarea va ridica atractivitatea lui Jon la un nivel mai înalt decât dacă Pete ar fi simțit
sentimente pozitive încă de la început.
Stabilitatea – Nivelul de comparație a alternativelor (NCAlt)
Thibaut și Kelly sugerează că există un al doilea criteriu potrivit căruia putem evalua
rezultatele pe care le primim. Ei îl numesc nivelul de comparație al alternativelor (NCAlt), iar
acesta este determinat de cele mai bune recompense disponibile în afara relației curente. Spus
altfel, NCAlt este cel mai rău rezultat pe care o persoană îl poate accepta, rămânând, în același
timp, în relația respectivă. Pe măsură ce posibilități exterioare mai atractive devin disponibile,
sau pe măsură ce rezultatele existente coboară sub NCAlt stabilit, instabilitatea relației crește.
Aici, din nou, o explicație ce ține de schimbul social sună ca o analiză a bursei de valori. De
aceea, unii susținători numesc abordarea schimbului social o „teorie a comportamentului
economic”.
Conceptul NCAlt nu vorbește despre chestiunea atracției sau a satisfacției, însă explică de
ce uneori oamenii rămân în relații abuzive. De pildă, asistenții sociali descriu situația dificilă a
132
soției bătute ca fiind una a „costurilor scăzute și a recompenselor reduse”. În ciuda suferinței,
femeia se simte prinsă în situația dureroasă, pentru că opțiunea de a rămâne singură îi apare ca
fiind una și mai rea (rezultatul > NCAlt). Ea va pleca numai când percepe o alternativă exterioară
care îi promite o viață mai bună (NCAlt > rezultatul).
Valorile relative ale rezultatului, ale lui CN și ale lui CNAlt sunt suficiente pentru a
determina dacă o persoană este dispusă să devină vulnerabilă pentru a avea o relație mai
profundă. Situația optimă este atunci când ambele părți găsesc...
Rezultatul > NCAlt > NC
Folosind exemplul lui Pete, notația arată că el preconizează o prietenie cu Jon care să fie
mai mult decât satisfăcătoare. Legătura cu Jon va fi stabilă deoarece nu există altă relație mai
atractivă în campus. Totuși Pete nu se va simți prins în capcană pentru că are alte opțiuni
mulțumitoare la îndemână, dacă relația se deteriorează. Prin urmare, vedem că teoria schimbului
social explică de ce Pete este amorsat pentru penetrația socială. Dacă calculele lui Jon sunt
similare, cei doi colegi de cameră vor începe procesul de vulnerabilizare reciprocă pe care îl
descriu Altman și Taylor, iar dezvăluirea reciprocă de sine îi va aduce mai aproape.
NOTE
[1] Dalmas Taylor și Irwin Altman, "Communication in Interpersonal Relationships: Social
Penetration Processes," in Interpersonal Processes: New Directions in Communication
Research, Michael Roloff și Gerald Miller (editori), Sage, Newbury Park, Calif., 1987, p. 259.
[2] Harold H. Kelley și John W. Thibaut, Interpersonal Relationships, John Wiley & Sons, New
York, 1978.
134
[3] John Stuart Mill, A System of Logic, J. W. Parker, London, 1843, cartea a VI-a, capitolul XII.
[4] C. Arthur VanLear, "The Formation of Social Relationships: A Longitudinal Study of Social
Penetration," Human Communication Research, Vol. 13, 1987, pp. 299-322.
[5] John Berg, "Development of Friendship between Roommates," Journal of Personality and
Social Psychology, Vol. 46, 1984, pp. 346-356.
[6] Betsy Tolstedt și Joseph Stokes, "Self-Disclosure, Intimacy, and the Depenetration Process,"
Journal of Personality and Social Psychology, Vol. 46, pp. 84-90.
[7] Irwin Altman, Anne Vinsel, și Barbara Brown, "Dialectic Conceptions in Social Psychology:
An Application to Social Penetration and Privacy Regulation," in Advances in Experimental
Social Psychology, Vol. 14, Leonard Berkowitz (editor), Academic Press, New York, 1981, p.
139.
[8] VanLear, "The Formation of Social Relationships," și C. Arthur VanLeur, "Testing a Cyclical
Model of Communication Openness in Relationship Development: Two Longitudinal Studies,"
Communication Monographs, Vol. 58, 1991, pp. 337-361.
[9] Paul H. Wright, "Self-Referrent Motivation and the Intrinsic Quality of Friendship," Journal
of Social and Personal Relationships, Vol. 1, 1984, pp. 115-130.
[10] Richard Conville, Relational Transitions: The Evolution of Personal Relationships, Praeger,
New York, 1991, pp. 19-40.
[11] Din Ioan, 15:13, The American Bible, J. P. Kennedy & Sons, New York, 1970.
135
Oricât de mult ar ajunge să se apropie unul de altul doi oameni, ei încep întotdeauna prin
a fi străini. Să presupunem că tocmai v-ați angajat ca șofer care face comisioane în timpul
sărbătorilor de Crăciun. După ce ați discutat cu ceilalți șoferi, trageți concluzia că venitul
dumneavoastră și liniștea sufletească depind de reușita relației pe care o veți avea cu Heather,
operatorul stației de comunicare. Tot ce știți sigur despre Heather este că e foarte atașată de
Hannah, un câine labrador de 45 de kilograme care n-o scapă niciodată pe stăpâna sa din ochi.
Șoferii veterani glumesc spunând că e greu să distingi vocile lui Heather și a lui Hannah prin
stație. Cu oarecare neliniște sufletească, aranjați o întâlnire cu Heather (și Hannah) la cafea și
gogoși înaintea primei dumneavoastră zile de muncă. Habar nu aveți la ce să vă așteptați.
Charles Berger consideră că e normal să avem îndoieli în privința capacității noastre de a
prevedea rezultatele unor prime întâlniri. Berger, profesor de comunicare, în prezent la
Universitatea din California la Davis, observă că „începuturile relațiilor personale sunt pline de
incertitudini” [1]. Spre deosebire de teoria penetrației sociale, care încearcă să prevadă viitorul
unei relații în funcție de recompensele și costurile proiectate (vezi Capitolul 11), teoria reducerii
incertitudinii a lui Berger se concentrează pe modul în care este folosită comunicarea pentru a
obține cunoașterea și a crea înțelegerea:
Esența prezentei teorii este presupunerea că, atunci când străinii se întâlnesc, preocuparea lor
principală este aceea de reducere a incertitudinii sau de mărire a predictibilitații în ceea ce
privește atât propriul comportament, cât și al celorlalți implicați în interacțiunea respectivă. [2]
Berger consideră că scopul nostru principal atunci când vorbim cu alții este „să înțelegem
ceva” din lumea noastră interpersonală. Acesta este motivul pentru care vă întâlniți cu o străină și
cu câinele acesteia la micul dejun. Dacă v-ați adus propriul câine la întâlnire, probabil cei doi
câini se vor învârti și adulmeca unul pe altul, fiecare încercând să-și facă o idee despre
omologului său. Oamenii nu sunt diferiți; sunt doar puțin mai subtili, căci folosesc simboluri în
loc de mirosuri pentru a-și trage concluziile.
muncii sale? Ce o încântă? Întristează? Înfurie? Are și alți prieteni sau își concentrează toată
atenția asupra câinelui? Când întâlniți o persoană pentru prima dată, mintea dumneavoastră poate
evoca un amestec remarcabil de trăsături și caracteristici ale persoanei respective. Reducerea
incertitudinii cognitive înseamnă obținerea de informații care vă permit să înlăturați multe dintre
aceste posibilități. Acesta este tipul de reducere a incertitudinii la care se referă teoria lui Berger.
îndrăzneață care ridică nivelul intimității conversației într-un plan inedit. Oamenii exprimă
atitudini, valori și sentimente atunci când au o idee clară despre care va fi răspunsul celui care
ascultă.
Axioma 5: Nivelurile ridicate ale incertitudinii produc valori ridicate ale reciprocității. Nivelurile
scăzute ale incertitudinii produc niveluri scăzute ale reciprocității.
Cercetarea în chestiunea dezvăluirii de sine confirmă concepția potrivit căreia oamenii
tind să împărtășească detalii ale vieților lor personale într-un ritm adecvat disponibilității
partenerului de a împărtăși informații intime [6]. Vulnerabilitatea reciprocă este deosebit de
importantă în stadiile timpurii ale unei relații. Chestiunea pare să fie una legată de putere. Atunci
când cunoașterea reciprocă este minimă, suntem atenți să nu lăsăm cealaltă persoană să aibă un
avantaj asupra noastră prin faptul că este deținătorul exclusiv al informațiilor potențial jenante.
Dar atunci când cunoaștem deja suișurile și coborâșurile poveștii cuiva, un flux egal de
informație pare mai puțin esențial. Berger nu ar anticipa monologuri lungi la prima
dumneavoastră întâlnire cu Heather, dar întâlnirile ulterioare pot fi altă poveste.
Axioma 6: Similaritățile dintre persoane reduc incertitudinea, în timp ce neasemănările produc
creșteri ale incertitudinii.
Cu cât sunt mai numeroase punctele de contact pe care le stabiliți cu Heather, cu atât mai
mult veți simți că o înțelegeți pe dinăuntru și pe dinafară. Dacă iubiți câinii, veți rezona unul cu
celălalt. Dacă însă aveți o slăbiciune pentru pisoii care torc, devotamentul lui Heather pentru
acest animal servil vă va determina să vă întrebați dacă veți fi vreodată capabil să înțelegeți ce o
impresionează.
Axioma 7: Creșterile nivelului incertitudinii produc descreșteri ale simpatiei; descreșterile
incertitudinii produc creșteri ale simpatiei.
Această axiomă sugerează că, pe măsură ce aflați mai multe despre Heather, o veți
aprecia din ce în ce mai mult. Acest lucru contrazice direct opinia cinică potrivit căreia
„familiaritatea dă naștere disprețului”, afirmând, în schimb, că „dacă o cunoști, trebuie s-o
iubești”.
Berger a propus pentru întâia oară sistemul său de axiome și teoreme al reducerii
incertitudinii într-o lucrare din 1975, publicată împreună cu colegul său Richard Calabrese de la
Universitatea Northwestern. El a continuat să adauge noi vederi procesului pe parcursul
următoarei decade. Trei adăugiri au extins semnificativ teoria.
1. Motivarea de a căuta informații
Axioma 3 afirmă clar că incapacitatea de a prevedea și explica acțiunile oamenilor la
prima întâlnire cu aceștia este motivul pentru care doriți să aflați mai multe despre ei. Ignoranța
interpersonală nu e o fericire; e frustrantă! Însă Berger a pretins ulterior că dorința noastră de a
reduce incertitudinea în privința unor noi cunoștințe primește un impuls suplimentar în oricare
din următoarele trei condiții prealabile [8]:
a. Anticiparea interacțiunii viitoare: știm că vom revedea persoanele respective.
b. Valoarea de stimulare: persoanele respective se află în posesia a ceva ce ne dorim.
c. Deviere: persoanele respective se comportă ciudat.
Heather îndeplinește toate cele trei condiții. Știți că va trebui să aveți de-a face cu ea preț
de câteva săptămâni în viitorul apropiat, vă poate ajuta sau compromite din punct de vedere
financiar prin rutele pe care vi le repartizează și, în plus, manifestă acest straniu atașament față
de Hannah. Potrivit lui Berger, dacă adăugați acești trei factori curiozității dumneavoastră
naturale, veți dori cu adevărat să rezolvați dilema identității lui Heather.
2. Strategii de eliminare a îndoielilor
Berger a inițiat un program extensiv de cercetare pentru a cataloga cu acuratețe
modalitățile în care oamenii „află lucruri despre alții pentru a-și reduce propria incertitudine
vizavi de aceștia”. El raportează trei abordări diferite [9], iar persoana care bâjbâie după
răspunsuri le va folosi probabil pe toate trei.
a. Strategie pasivă. Noi îi observăm supărător de mult pe ceilalți trăindu-și viața. Această
tactica a muștei de pe perete funcționează cel mai bine atunci când subiectul investigației noastre
e studiat în timp ce răspunde altor persoane într-un context informal sau „în culise”. În acest fel,
el sau ea va rămâne neavizat de interesul și verificarea noastră și deci nu se va pune în gardă.
(Această strategie sună ca un comportament normal de „spionaj” din orice campus universitar.)
b. Strategie activă. Cerem informații unui terț. Desigur, înțelegem că respectiva
cunoștință comună va face, cel mai probabil, o dare de seama întrucâtva denaturată, însă cei mai
mulți dintre noi avem încredere în propria capacitate de a filtra prejudecățile și a distinge
adevăratul personaj fundamental din povestea cuiva. De asemenea, putem modifica mediul
înconjurător (rearanja mobila, plănui o intrigă într-un grup) pentru a observa cum reacționează
persoana care ne interesează. Ca și în cazul abordării pasive, nu există comunicare față în față cu
persoana respectivă.
c. Strategie interactivă. Îi putem ruga pe alții să vorbească despre ei înșiși. Aceasta este
cea mai rapidă cale de reducere a incertitudinii, însă cel care întreabă nu poate merge mai
departe. Sondajul continuu conform normelor sociale începe să ia turnura interogarii sub tortură
sau a „Inchiziției”. Propria noastră dezvăluire de sine oferă un mod alternativ de a scoate
informații de la ceilalți fără a părea că ne amestecăm în viețile lor. Prin propria transparență,
creăm o atmosferă sigură pentru ca ceilalți să răspundă cu aceeași monedă – ceea ce aceștia se
pot simți obligați să facă. Berger ne avertizează că orice răspuns interactiv primim poate fi
selectiv sau înșelător.
3. O noua axiomă
Mulți specialiști în domeniul comunicării au mutat teoria reducerii incertitudinii dincolo
de limitele situației în care doi străini se întâlnesc pentru prima dată. Berger aplaudă această
139
informații în întâlnirile inițiale cu alții” [15]. Concluzia lor este ilustrată de povestea unui
profesor care a întrebat un băiat: „Care este diferența dintre ignoranță și indiferență?” Studentul
a replicat: „Nu știu și nu-mi pasă.” (Avea dreptate!) Kellermann și Reynolds n-au reușit nici să
descopere că interacțiunea viitoare anticipată, valoarea stimulativă sau abaterea de la „normal”
dau vreun impuls căutării de informații, cum pretindea Berger că se întâmplă. Așadar, se pare că
ideea lui Berger potrivit căreia există o dorință universală de a reduce incertitudinea în timpul
interacțiunilor inițiale este chestionabilă în cel mai bun caz; ea însă rămâne parte din teorie.
Un alt atac asupra teoriei vine de la Michael Sunnafrank de la Universitatea din
Minnesota la Duluth. El provoacă teza lui Berger potrivit căreia reducerea incertitudinii este
cheia înțelegerii primelor întâlniri ale oamenilor. Consecvent modelului lui Altman și Taylor al
penetrației sociale, Sunnafrank insistă că începutul unei relații este determinat de „valoarea
rezultatelor preconizate” [16]. El este încredințat că maximizarea recompenselor este mai
importantă decât înțelegerea personalității. Dacă acest lucru este adevărat, veți fi mai preocupat
de stabilirea unei relații profesionale plăcute cu Heather la prima întâlnire decât de a descoperi ce
o impresionează.
Cine are dreptate, Berger sau Sunnafrank? Ce este mai important pentru oameni atunci
când se întâlnesc pentru prima dată: reducerea incertitudinii sau valoarea rezultatelor
preconizate? Testele inițiale favorizează recompensele proiectate drept chestiunea cea mai
importantă. De pildă, Theodore Grove și Doris Werkman le-au cerut studenților lor de la
Universitatea de stat din Portland să vorbească atât cu un străin capabil, cât și cu unul handicapat
din punct de vedere fizic. Atunci când discutau cu cineva în scaun cu rotile, temerile studenților
(valoarea preconizată a rezultatelor) a câștigat în fața curiozității (dorința de a reduce
incertitudinea) [17].
Berger nu crede că o competiție reală între reducerea incertitudinii și valoarea preconizată
a rezultatelor este posibilă. El spune că orice predicții faceți în privința beneficiilor muncii alături
de Heather nu sunt mai presus decât calitatea cunoașterii dumneavoastră curente. În măsura în
care nu sunteți sigur de modul în care o acțiune vă va afecta relația, valoarea preconizată a
rezultatelor nu are sens.
Deși validitatea teoriei lui Berger se află sub semnul întrebării, analiza sa a interacțiunilor
inițiale reprezintă o contribuție majoră la cercetarea în domeniul comunicării. El a observat
recent că „domeniul comunicării a suferit și continuă să sufere de un deficit în ce privește
schimbul intelectual, relativ la alte domenii relaționate; domeniul importă mult mai mult decât
exportă” [18]. Teoria reducerii incertitudinii a fost o încercare timpurie a unui cercetător instruit
în domeniu de-a da un curs diferit tendinței respective. Succesul său în stimularea gândirii critice
printre colegii săi de breaslă se vede în faptul că fiecare autor citat în acest capitol este membru
al unui departament de comunicare.
Cu toate că e posibil ca unele dintre axiomele lui Berger să nu reflecte perfect procesul
realizării de noi cunoștințe, interesul său pentru reducerea incertitudinii se află în inima cercetării
în domeniul comunicării. Pledând pentru continuarea dialogului și pentru schimbare în locul
respingerii în bloc a teoriei, Berger întreabă:
Ce poate fi mai important în studiul comunicării decât următoarele propuneri: (1) adaptarea este
esențială supraviețuirii, (2) adaptarea este posibilă numai prin reducerea incertitudinii și (3)
incertitudinea poate fi atât redusă cât și produsă de către activitatea comunicațională? [19]
O întrebare retorica grozavă.
1. O axiomă este un adevăr de la sine înțeles. Care dintre axiomele lui Berger vi se pare cea mai
neevidentă?
2. Se potrivește predicția lui Berger în privința relației dintre dezvăluirea de sine și reciprocitate
cu prognoza teoriei penetrației sociale?
3. În ce condiții consideră Berger că este curiozitatea noastră față de o altă persoană aproape
irezistibilă?
4. Relația dintre căutarea de informații și simpatie din teorema 17 este numai una dintre cele
douăzeci și una de predicții inițiale. De ce se îndoiesc criticii în privința validității acesteia cu
atâta seriozitate?
NOTE
[1] Charles Berger, "Uncertainty and Information Exchange in Developing Relationships," in
Handbook of Personal Relationships, Steve Duck (editor), Wiley, New York, 1988, p. 244.
[2] Charles Berger și Richard Calabrese, "Some Explorations in Initial Interactions and Beyond:
Toward a Developmental Theory of Interpersonal Communication," Human Communication
Research, Vol. 1, 1975, p. 100.
[3] Charles Berger și William Gudykunst, "Uncertainty and Communication," in Progress in
Communication Sciences, Vol. X, Brenda Dervin și Melvin Voigt (editori), Ablex, Norwood, N.
J., 1991, p. 23.
[4] Pentru o excelentă prezentare a teoriei atribuției, vezi Kelly Shaver, An Introduction to
Attribution Processes, Lawrence Erlbaum Associates, Hillsdale, N. J., 1983. Teoria lui Heider
este de asemenea descrisă în primele două ediții ale acestui text (1991, 1994).
[5] Berger și Calabrese, pp. 99-112.
[6] Joseph Cappella, "Mutual Influence in Expressive Behavior: Adult-Adult and Infant-Adult
Dyadic Interaction," Psychological Bulletin, Vol. 89, 1981, pp. 101-132.
[7] Ellen Bercheid și Elaine Walster, Interpersonal Attraction, ediția a 2-a, Addison-Wesley,
Reading, Mass., 1978, pp. 61-89.
[8] Charles Berger, "Beyond Initial Interaction: Uncertainty, Understanding, and the
Development of Interpersonal Relationships," in Language and Social Psychology, H. Giles și R.
St. Clair (editori), Basil Blackwell, Oxford, Eng., 1979, pp. 122-144.
[9] Ibid.
[10] Berger și Gudykunst, p. 25.
[11] Malcolm Parks și Mara Adelman, "Communication Networks and the Development of
Romantic Relationships: An Extension of Uncertainty Reduction Theory," Human
Communication Research, Vol. 10, 1983, pp. 55-79.
[12] William Gudykunst, "Uncertainty and Anxiety," in Theories in Intercultural
Communication, Young Yun Kim și William Gudykunst (editori), Sage, Newbury Park, Calif.,
1988, pp. 123-156.
[13] Charles Berger, "Communication Under Uncertainty," in Interpersonal Processes: New
Directions in Communication Research, Michael Roloff și Gerald Miller (editori), Sage,
Newbury Park, Calif., 1987, p. 40.
[14] Kathy Kellermann și Rodney Reynolds, "When Ignorance Is Bliss: The Role of Motivation
to Reduce Uncertainty in Uncertainty Reduction Theory," Human Communication Research,
Vol. 17, 1990, p. 7.
[15] Ibid., p. 71.
142
[16] Michael Sunnafrank, "Predicted Outcome Value During Initial Interaction: A Reformulation
of Uncertainty Reduction Theory," Human Communication Research, Vol. 13, 1986, pp. 3-33.
[17] Theodore Grove si Doris Werkman, "Conversations with Able-Bodied and Visually
Disabled Strangers: An Adversarial Test of Predicted Outcome Value and Uncertainty Reduction
Theories," Human Communication Research, Vol. 17, 1991, pp. 507-534.
[18] Charles Berger, "Communication Theories and Other Curios," Communication
Monographs, Vol. 58, 1991, p. 102.
[19] Berger, "Communicating Under Uncertainty," p. 58.
143
MENȚINEREA RELAȚIILOR
19. Afirmarea verbală că relația nu are viitor: „Îi spun partenerului meu că mariajul nostru nu are
viitor”.
20. Întreruperea contactului: „Plec de acasă fără să-i spun partenerului meu când mă întorc”.
21. Acționez cu răceală: „Îmi tratez partenerul cu răceală”.
22. Refuzul dezvăluirii de sine: „Nu îi ofer partenerului măsura obișnuită de declarații despre
mine”.
23. Refuzul favorurilor: „Refuz să-i ofer partenerului meu favorurile obișnuite sau refuz să
accept favorurile de care pur și simplu am nevoie de la el”.
24. Amenințarea exclusivității/ a locului comun/ a viitorului comun: „Am o aventură, mă prefac
că am o aventură sau flirtez cu un terț”.
F. Strategii pro-sociale
25. A fi amabil: „Sunt curtenitoare și politicoasă cu partenerul meu, îi arăt respect”.
26. A fi vesel: „Sunt veselă, bună și plăcută cu partenerul meu”.
27. Abținerea de la criticism: „Mă abțin de la a-mi critica partenerul”.
28. A ceda: „Cedez în fața partenerului meu sau fac compromisuri pentru acesta”.
29. A sugera verbal că relația are viitor: „Aduc vorba de subiecte precum achiziționarea unei
locuințe sau nașterea de copii, care indică faptul că relația va fi acolo și în viitor”.
30. Cordialitatea: „Sunt prietenoasă, amabilă, simpatetică, înțelegătoare și îl sprijin pe partenerul
meu”.
31. A asculta mai mult: „Încerc să-l ascult pe partenerul meu mai mult”.
32. A ajuta: „Îl ajut pe partenerul meu”.
33. Asigurarea exclusivității/ locului comun/ viitorului comun: „Îmi asigur partenerul de
fidelitate”.
G. Ceremonii
34. Celebrarea originilor: „Țin minte ziua de naștere a partenerului meu, ziua aniversării nunții
noastre, ziua sfântului Valentin”.
35. Amintirile: „Îmi amintesc cu partenerul meu experiențele plăcute din trecut pe care le-am
avut împreună”.
36. Discuții despre sfârșitul relației: „Vorbesc cu partenerul meu despre cum ar fi dacă relația
noastră s-ar sfârși prin divorț sau prin deces”.
37. Ceremonii de împăcare: „Îl sărut și mă împac cu partenerul meu”.
38. Celebrarea comuniunii: „Aranjez să luăm cina la cel mai scump restaurant, preferatul
nostru”.
39. Exprimarea verbală a afecțiunii: „Îi spun partenerului meu că îl iubesc”.
40. Exprimarea non-verbală a afecțiunii: „Îl îmbrățișez și sărut pe partenerul meu”.
41. Complimentele: „Îi fac complimente partenerului meu”.
42. Darurile: „Îi dăruiesc ceva partenerului meu”.
H. Anti-ritualuri/ spontaneitatea
43. „Îi fac partenerului meu o surpriză”.
I. Comuniunea
44. Timpul petrecut împreună: „Petrec mai mult timp cu partenerul meu”.
45. Activitățile comune: „Fac mai multe în compania partenerului meu”.
46. Petrecerea timpului într-o rețea: „Petrec timp cu partenerul meu în compania copiilor noștri, a
familiei sau a prietenilor”.
J. Căutarea/ Garantarea autonomiei
146
47. „Îi las partenerului meu timp pentru sine sau pentru alte persoane și îmi fac timp pentru mine
sau pentru alții”.
K. Căutarea ajutorului în exterior
48. Căutarea ajutorului în exterior: „Caut ajutor în afara căsniciei noastre; de exemplu, aranjez să
frecventam un consilier marital”.
49. Practica în comun a rugăciunii/ religiei: „Mă rog împreună cu partenerul meu sau merg la
biserica împreună cu partenerul meu”.
50. Practica individuală a rugăciunii/ religiei: „Mă rog singură pentru îndrumare în căsnicia
noastră”.
NOTE
[1] John Stewart, "Interpersonal Communication: Contact Between Persons," Bridges Not Walls,
ediția a 5-a, John Stewart (editor), McGraw-Hill, New York, 1990, pp. 13-30.
147
FAMILIA CA SISTEM
Imaginați-vă familia ca pe ceva mobil care atârnă din tavan. Fiecare figură este legată de
restul structurii printr-o sfoară puternică legată exact la locul potrivit pentru a păstra sistemul în
echilibru. Trageți de orice sfoară, iar forța va trimite un șoc prin întreaga rețea. Separați un fir și
întreaga construcție se va înclina sau dezechilibra.
Sforile din analogia obiectului mobil reprezintă regulile comunicării care țin familia
unită. Watzlawick este încredințat că, pentru a înțelege mișcarea oricărei figuri din sistemul
familial, trebuie examinate modelele comunicaționale dintre toți membrii săi. El consideră ca
deosebit de importantă comunicarea pe care membrii familiei o au unii cu alții despre relațiile
dintre ei.
Watzlawick este cercetător senior la Institutul de Sănătate Mentală din Palo Alto,
California și membru al departamentului de psihologie la Universitatea Stanford. El este unul
dintre cei aproximativ douăzeci de specialiști și terapeuți care au fost inspirați de și au lucrat cu
Gregory Bateson. Numitorul comun care continuă să țină grupul Palo Alto unit este dedicația
148
pentru studiul interacțiunii interpersonale ca parte dintr-un întreg sistem. Ei resping ideea că
motivele și trăsăturile de personalitate ale individului determină natura comunicării în cadrul
unei familii. De fapt, cercetătorilor de la Palo Alto nu le pasă prea mult de ce o persoană
acționează într-un anume fel, însă sunt foarte interesați de modul în care comportamentul
respectiv influențează tot restul grupului.
O abordare sistemică a relațiilor familiale sfidează explicațiile simpliste ale cauzelor
care-i determină pe oameni să acționeze în felul în care o fac. De exemplu, câteva cărți populare
de psihologie despre limbajul corpului susțin ca un interlocutor stând cu mâinile pe șolduri este
sceptic în privința celor spuse de cel care vorbește. Watzlawick este în mod sigur interesat de
reacția altora la postura respectivă, însă el nu crede că un anume fel de a sta în picioare trebuie
privit ca parte a unui lanț de evenimente de tipul cauză-efect:
a→b→c→d
Relațiile nu sunt simple, nici nu sunt „obiecte”, cum sugerează teza: „Avem o relație
bună”. Relațiile sunt funcții complexe în același sens în care funcțiile matematice leagă variabile
multiple:
x = b^2 + 2c/a − 5d
Tot așa cum x va fi afectat de valorile lui a, b, c sau d, postura „cu mâinile în șold” se
poate datora unei varietăți de atitudini, emoții sau condiții fizice. Poate că poziția ilustrează
scepticism. Însă tot așa de bine ea poate reflecta plictiseală, neîndemânare, durere în mușchii
umerilor sau lucididate în privința lărgimii șoldurilor.
Watzlawick folosește metafora matematică pe parcursul cărții sale Pragmatica
comunicării umane. Vă veți aminti din introducerea la secțiunea despre mesajele verbale că
termenul de pragmatică se referă la relația dintre semne și comportament și nu la eficacitatea
cuvintelor. Împreună cu co-autorii Janet Beavin și Don Jackson, Watzlawicz prezintă cinci
axiome care descriu „analiza ipotetică a comunicării umane”. Acestea alcătuiesc „gramatica
conversațională” sau, pentru a folosi o altă analogie care se repetă pe parcursul cărții, „regula
jocului”.
Nu există nimic deosebit de ludic în jocul pe care îl joacă familia Franklin. Psihologul
Alan Watts spune că „viața este un joc în care regula nr. 1 este: acesta nu este un joc, este ceva
serios” [1]. Watzlawicz definește jocul ca pe o „secvență de comportamente guvernate de
reguli”. Cu toate că Sonia și Stan sunt implicați într-un nociv „joc fără sfârșit” de ceartă-
retragere-ceartă-retragere, ei continuă să îl joace pentru că servește o funcție în cazul fiecăruia
dintre ei. (Sonia se simte superioară, Stan evită ciondănelile cu fiul său.) S-ar putea ca niciuna
dintre părți să nu recunoască ce se petrece, însă regulile lor sunt un târg de tipul îmi dai ceva și îți
dau ceva. Consumul de alcool al lui Mike și supărarea familiei lui s-ar putea să se potrivească în
aceeași categorie. (Faptul că se îmbată nu numai că-l eliberează temporar de stres, ci este un
pretext grozav de-a se eschiva față de presiunea excelenței, care constituie numele jocului în
familia Franklin.)
Rețeaua regulilor de comunicare ce guvernează interacțiunea familiei Franklin face
extrem de dificil pentru fiecare dintre ei să-și schimbe comportamentul. Watzlawicz, Beavin și
Jackson folosesc eticheta de homeostază familială pentru a descrie ceea ce mulți consilieri
familiali cad de acord că reprezintă complotul tacit al membrilor unei familii de a menține status
quo-ul. Teoreticienii interacționali sunt încredințați că nu vom reuși să recunoaștem această
rezistență distructivă la schimbare dacă nu înțelegem cinci axiome sau reguli fundamentale ale
comunicării.
149
Titlul de mai sus este versiunea prescurtată a axiomei formale: „Orice (act de)
comunicare are un aspect legat de conținut și unul legat de relație, astfel încât al doilea îl
încadrează pe primul într-o clasă și deci este meta-comunicare” [2]. Watzlawick a ales să
redenumească cele două aspecte ale comunicării pe care Gregory Bateson le numise inițial
„raport” și „comandă”. Raportul sau conținutul este ceea ce se spune. Comanda sau relația este
felul cum se spune. Între conținut și relație există o diferență esențială pentru modelul
interacțional. Conținutul sau raportul se referă la ceea ce se spune, e ceva numeric, cognitiv, care
presupune un canal verbal, ce se referă la informația introdusă într-un computer și include
cuvintele, purtând numele de comunicare. Pe când relația sau comanda se referă la felul cum se
spune ceva, e analogică, afectivă, presupune un canal non-verbal, se referă la programul care
prelucrează informația dintr-un computer și include punctuația având numele de meta-
comunicare.
Nici ecuația de mai sus, nici termenii aflați în contrast nu surprind chiar exact modul în
care relația înconjoară conținutul și oferă un context sau o ambianță interpretării. Este vorba
despre diferența dintre informația introdusă într-un computer și programul care reglează modul
în care informația trebuie sa fie procesată. În comunicarea scrisă, punctuația indica modul în care
trebuie înțelese cuvintele. Schimbarea unui semn de întrebare cu un semn de exclamație modifică
înțelesul unui mesaj. Așa este? Așa este! În comunicarea orală, însă, tonul vocii, sublinierea
anumitor cuvinte, indiciile faciale și așa mai departe sunt cele care indică modul în care s-a
intenționat să fie interpretat mesajul respectiv.
Watzlawick se referă la aspectul relațional al interacțiunii ca fiind „meta-comunicare”.
Este comunicare despre comunicare. Meta-comunicarea spune: „Așa mă văd eu pe mine însumi,
așa te văd pe tine, așa te văd pe tine privindu-mă pe mine...” Potrivit lui Watzlawick, meta-
comunicarea pălește în fundal atunci când relațiile sunt sănătoase. Însă când o familie are
probleme, meta-comunicarea domină conversația. Izbucnirea lui Mike Franklin la cină este un
exemplu de meta-comunicare patologică ce clatină întregul sistem familial. Grupul de la Palo
Alto este convins că ar fi o greșeală de partea familiei Franklin să ignore atacul lui Mike în
speranța că tensiunea va dispărea. Relațiile familiale bolnave se însănătoșesc numai când
membrii familiei sunt dispuși să vorbească unii cu alții despre modelele lor de comunicare.
Axioma 4: Natura relației depinde de modul în care ambele părți punctează
secvența comunicării
Gândiți-vă la triunghiul relațional descris într-una din „Buclele” compuse de
psihoterapeutul britanic R. D. Laing pentru a descrie sistemele familiale bolnave [3].
El nu poate fi fericit
când există atâta suferință în lume
Ea nu poate fi fericită
dacă el este nefericit
Ea vrea să fie fericită
El simte ca nu are dreptul să fie fericit
Ea vrea ca el să fie fericit
iar el vrea ca ea să fie fericită
El se simte vinovat dacă e fericit
și vinovat dacă ea nu este fericită
Ea vrea ca amândoi să fie fericiți
El vrea ca ea să fie fericită
Așa că amândoi sunt nefericiți.
151
gard alb într-o după-amiază de vară. El transformă obositoarea sarcină într-o ocazie de a-și face o
plăcere, dar și de a obține profit, „îngăduind” prietenilor să-i plătească pentru șansa de a le veni
rândul la găleată și la pensulă.
Pentru familia Franklin, re-condiționarea înseamnă că trebuie să-și schimbe radical
perspectiva. În primul și cel mai important rând, ei trebuie să accepte că dependența lui Mike
este o boală asupra căreia aceasta nu are niciun control. Alcoolismul lui nu este semnul
slăbiciunii morale sau o ripostă voluntară față de valorile familiei. El bea pentru că este alcoolic.
În al doilea rând, familia Franklin trebuie să abandoneze căutarea inutilă a cuiva pe care să dea
vina. În ciuda acuzei lui Mike „uitați-vă în oglindă”, membrii familiei sale nu sunt responsabili
pentru dependența lui. Alcoolicii Anonimi (AA) îi asigură că nu au cauzat-o, nu o pot vindeca și
nu o pot controla. Este o boală.
Referința la control sugerează o a treia sarcina ce ține de re-condiționare pentru familia
Franklin. Ei trebuie să admită că așa-zisele lor soluții sunt în aceeași măsură probleme ca și
alcoolismul fiului lor. Mike nu va căuta niciodată tratament pentru boala sa atâta timp cât familia
continuă să-l apere de consecințele comportamentului său. Re-condiționarea o va ajuta pe Sonia
să vadă că a scrie motivări și a angaja avocați poate demonstra mai puțină grijă decât să-și lase
fiul să fie dat afară din școală sau să i se suspende permisul de conducere.
Adoptarea unei perspective mai dure asupra dragostei se poate realiza de regulă numai cu
ajutor din afară. Pentru Watzlawicz, aceasta înseamnă un terapeut. Grupurile care își oferă
propriul ajutor, numite Familiile Anonime (FA) oferă un mod alternativ de a re-condiționa
rețeaua familiei. Tot așa cum AA oferă sprijin alcoolicilor aflați în recuperare, FA oferă susținere
celor care se confruntă cu dependența de substanțe chimice în cadrul propriilor familii. La fiecare
întâlnire, participanții citesc cu voce tare o selecție scurtă intitulată „Ajutorul”, prin care se
angajează să evite manipularea, controlul, supra-protecționismul și orice încercări de a face
membrul familiei dependent să se potrivească unui etalon sau imagini. Citirea se încheie cu
cuvinte radicale pentru părinții îngrijorați: „Pot să mă schimb pe mine însumi. Pe ceilalți îi pot
doar iubi” [7]. Aceasta înseamnă a schimba regulile și a juca un joc nou.
canale separate dedicate utilizărilor diferite este greșită. Ea sugerează un „model al întregului
mesaj”, care tratează actele verbale și pe cele non-verbale drept complet reunite și adesea
interschimbabile. Aceasta este o schimbare de paradigmă în gândirea autoarei.
Distincția conținut/ relație propusă de Axioma 3 este încă viabilă pentru Bavelas. La fel
ca Watzlawick, ea continuă să creadă că mesajul comunicării este mereu încorporat în cadrul
relației. Privind înapoi, însă, ea consideră că acestea au produs confuzii în mintea cititorilor, prin
faptul că uneori s-a echivalat termenul de meta-comunicare cu întreaga comunicare despre o
relație. În prezent, ea dorește să rezerve cuvântul „comunicare” explicit procesului comunicării.
Exemplele de meta-comunicare definite restrâns ar fi atunci când Laurie Franklin i-ar spune
fratelui ei: „Nu vorbi cu mine ca și cu un copil” și răspunsul lui Mike: „Ce vrei să spui?”
Sprânceana ridicată a lui Laurie și tonul furios al vocii lui Mike ar constitui parte din pachetul lor
de înțelesuri strâns încorporate.
Una peste alta, teoriile sistemice sunt dificil de evaluat deoarece susțin că un anumit
comportament poate fi cauzat de către unul din mulțimea factorilor interconectați. E greu să știi
când sistemul e stricat. Precum Roland Barthes și-a tăgăduit propria teorie semiotică (vezi
Capitolul 9), găsesc în deziluzionarea lui Bavelas vizavi de un sistem teoretic la a cărui
construcție a contribuit un motiv de a chestiona validitatea acestuia.
În ciuda acestor îndoieli, sunt impresionat de influența pe care Watzlawicz și asociații săi
au avut-o asupra domeniului comunicării interpersonale. Publicarea Pragmaticii comunicării
umane a marcat începutul studierii pe larg a modului în care modelele comunicaționale susțin sau
distrug relațiile. De asemenea, perspectiva lor interacțională a încurajat specialiștii în comunicare
să depășească explicațiile limitate de tip cauză-efect. Problemele pe care le descrie Watzlawicz
reflectă complexitatea relațiilor din viața reală, pe care cei mai mulți dintre noi le cunoaștem. De
fapt, teoria este precursoarea perspectivei dialectice, pe care o prezint în următorul capitol.
NOTE
[1] Alan Watts, The Book [Cartea despre acel tabu care te împiedică să afli cine ești, Editura
Herald, București, 2015], Pantheon, New York, 1966, p. 65. Pentru alte exemple ale modului în
care Watts folosește metafora vieții-ca-joc, vezi Alan Watts, "The Game of Black-and-White,"
The Book, Pantheon, New York, 1966, pp. 22-46; și Alan Watts, "The Counter Game,"
Psychology East & West, Ballantine, New York, 1969, pp. 144-185.
[2] Paul Watzlawicz, Janet Beavin, și Don Jackson, Pragmatics of Human Communication
[Comunicarea umană. Pragmatică, paradox și patologie, Editura Trei, București, 2014], W. W.
Norton, New York, 1967, p. 54.
155
Leslie Baxter și Barbara Montgomery sunt figurile centrale ale unui grup numeros al
specialiștilor în comunicare preocupați de comunicarea intimă, cea care are loc în cadrul
relațiilor apropiate. Baxter coordonează un program extins de cercetare la Universitatea din Iowa
[1]. Montgomery este vice-președinte asociat pentru probleme academice la Universitatea din
New Hampshire.
Prima dată când a organizat o serie de interviuri aprofundate cu mai multe persoane pe
tema relațiilor personale ale acestora, Baxter a renunțat repede la orice speranța că va descoperi
legi științifice care să ordoneze într-un mod elegant experiențele prietenilor și ale partenerilor
romantici:
Am fost șocată de contradicțiile, evenimentele neprevăzute, de cele iraționale, dar și de realitățile
multiple cărora oamenii le dădeau voce în încercarea lor de a da sens în formă narativă vieților lor
relaționale. [2]
N-a găsit nicio lege a gravitației care să prezică atracția interpersonală, niciun coeficient
de frecare care să explice conflictul uman. În schimb, a găsit oameni zbătându-se să răspundă
forțelor conflictuale pe care le percepeau în relațiile lor. Lucrând independent de Baxter,
Montgomery a avut parte de o experiență în mare parte identică.
Baxter și Montgomery au analizat individual tensiunile inerente relațiilor romantice și au
început să clasifice contradicțiile cu care se confruntă cuplurile. Curând, ele au recunoscut
similitudinea muncii lor și au scris împreună o carte despre relaționare bazată pe premisa că
„relațiile se organizează în jurul interacțiunii dinamice a tendințelor opuse, așa cum acestea sunt
activate în interacțiune” [3].
Ambii cercetători clarifică faptul că forțele care acționează asupra relațiilor relațiile
romantice sunt de asemenea active în cazul prieteniilor strânse, dar și între membrii familiilor.
Ele arată considerație față de lucrările lui William Rawlins de la Universitatea Purdue, care se
concentrează asupra „dificultăților comunicaționale ale prieteniei”, dar și analiza narativă a lui
Art Bochner de la Universitatea South Florida, care se concentrează asupra contradicțiilor
complexe din cadrul sistemelor familiale. Oricare ar fi forma de intimitate, teza fundamentală a
lui Baxter și Montgomery este că „relațiile personale sunt procese nedeterminate aflate în
fluctuație continuă” [4].
Dialectica relațională subliniază tensiunea, efortul și dezordinea generală a legăturilor
personale apropiate. Cel mai bun mod de a înțelege perspectiva lui Baxter și Montgomery este să
examinăm o narațiune romantică similară celor pe care Baxter le-a găsit atât de captivante în
studiile sale timpurii.
Una dintre cele mai irezistibile imagini ale comunicării intime din ultima decadă este
filmul Copiii unui Dumnezeu mai mic. Filmul portretizează relația șubredă dintre un profesor de
deficiențe ale auzului și o tânără femeie surdă din naștere. Relația lor romantică oferă un
exemplu excelent de tensiune de tipul celor identificate de Baxter și Montgomery pe parcursul
cercetării lor a relațiilor romantice.
Expresia copii ai unui Dumnezeu mai mic este o auto-referință dureroasă adesea
întreprinsă de cei născuți într-o lume a tăcerii. Cuvintele reflectă experiența mută a Sarei, o
femeie frumoasă de 25 de ani interpretată de actrița Marlee Matlin, care la rândul ei nu aude.
Viața Sarei este „suspendată”: ea spală podelele unei școli private pentru copii cu deficiențe de
auz, unde ea însăși fusese o elevă eminentă. Cu toate că Sarah este capabilă să vorbească prin
157
semne pe cât de repede pot alții să vorbească, ea refuză să citească pe buze sau să vorbească cu
voce tare. Oricine dorește să se apropie de Sarah trebuie să intre în lumea ei tăcută.
Actorul William Hurt îl interpretează pe James, un cumsecade și talentat profesor de
oratorie, nou venit la școala respectivă. El se apropie de Sarah, văzând-o la început ca pe un
„proiect” provocator, iar mai târziu ca pe o parteneră încântătoare. Ei creează o legătură intimă,
însă relația lor nu este niciodată lipsită de o tensiune profundă și de un stres vizibil. Prima oară
când cuplul comunică prin cântec, James stă așezat pe un scaun în fața Sarei. Ea răspunde prin a
se ridica în picioare. Când el se ridică la rândul lui, ea se așează. Jocul lor este o mostră a
conflictului care va urma.
vreodată termenul ca atare. Ea vorbește despre experiențele interioare ale oamenilor care se simt
„trași” sau „împinși” în direcții diferite. Cuvintele ei ne amintesc de imaginea de „du-te vino” a
doctorului Doolittle [8]. Unicornul rezumă încordarea inerentă tensiunii dialectice: un singur
corp, dar cu două capete privind în direcții opuse. Animalele de tip „du-te vino” din lumea
doctorului Doolittle erau rare. Potrivit lui Leslie Baxter și Barbara Montgomery, contradicțiile
„du-te vino” ale lumii noastre relaționale nu sunt așa.
Conectarea și separarea
Baxter și Montgomery privesc contradicția dintre conectare și separare ca pe o forță
fundamentală inerentă tuturor relațiilor. Dacă una dintre fațete câștigă această luptă strânsă eu-
noi, relația este cea care pierde:
Nicio relație nu poate exista, prin definiție, dacă părțile nu sacrifică o parte din autonomia
individuală. Totuși, paradoxal, prea multă conectare distruge relația, pentru că identitățile
personale se pierd. [9]
Pe parcursul filmului Copiii unui Dumnezeu mai mic, Sarah dovedește o ambivalență de
tipul „stai departe de aproape” care ilustrează dilema conectare-separare. De exemplu, din
momentul în care se îndrăgostește de James în timp ce dansează, ea manifestă o puternică dorință
pentru o legătură apropiată și durabilă. Chiar și după o despărțire dureroasă, ea îi mărturisește
mamei sale că se simte singură fără el. Iar la sfârșitul filmului, îi spune lui James: „Nu vreau să
fiu fără tine”.
159
Însă Sarah are de asemenea experiența unei nevoi de separare cel puțin la fel de puternice
precum dorința sa de conectare. Când James încearcă să intre în vorbă, întreband-o de ce îi place
să curețe podele, ea comunică prin semne apăsat că slujba respectivă îi dă șansa de a lucra
singură – în tăcere! (Sfârșitul conversației.) Independența ei aspră e alimentată de teama de a nu
fi rănită. După ce James îi spune că odată o fată i-a frânt inima, Sarah susține că nimeni n-ar
putea s-o rănească. Dacă ar fi vreodată obligată să admită că o altă persoană i-a cauzat suferință,
ea „s-ar face mică și ar muri”.
Bakhtin scria că momentele dialectice reprezintă oportunități pentru dialogul onest. Ieșită
din agonia dorințelor sale conflictuale de intimitate și independență, Sarah comunică un adevăr
relațional care ar fi putut fi scris de Bakhtin sau de Baxter. Ea își apropie încet degetul mare
deschis și arătătorul de la fiecare mână unele de altele cu explicația: „Acest semn – a lega – e
simplu, dar înseamnă mult mai mult când fac asta”. Apoi Sarah închide degetul mare și arătătorul
de la fiecare mână pentru a forma inelele interconectate ale unui lanț și continuă:
Aceasta înseamnă să fii unit într-o relație – separat, dar un singur întreg. Asta doresc. Însă tu te
gândești la mine – te gândești la Sarah – ca și cum nu ar exista „eu”. „Ea va fi cu mine, va renunța
la munca ei, va învăța să joace poker, va pleca de la petrecerea lui Orin, va învăța să vorbească.”
Acestea toate sunt despre tine, nu despre mine. Până nu mă lași să fiu o „eu” în același fel în care
ești tu, nu vei putea intra în tăcerea mea și nu mă vei cunoaște. Iar eu nu o să-mi îngădui să te
cunosc. Până atunci, nu putem fi așa – uniți.
Certitudinea și incertitudinea
Teoria reducerii incertitudinii a lui Berger pledează cu putere pentru ideea că oamenii
doresc predictibilitate în relațiile lor (vezi Capitolul 12). Baxter și Montgomery nu pun la
îndoială căutarea umană a certitudinii interpersonale, însă ele sunt convinse că Berger face o
greșeală ignorând dorința noastră la fel de puternică de noutate. Vrem unitatea de mister,
atingerea spontaneității, ocazionala surpriză necesare pentru a ne simți bine. Fără a condimenta
cu puțină varietate timpul petrecut împreună cu alții, relația devine formală, plictisitoare și, în
ultimă instanță, moartă din punct de vedere emoțional.
Dialectica certitudine-incertitudine se țese prin întreaga relație a Sarei cu James. Așa cum
admite aceasta la sfârșitul filmului, Sarah se folosește constant de furia sa pentru a-l îndepărta pe
James. Când nu reușește, se retrage din conversație. Distanța emoțională este sigură și
previzibilă. Vedem acestă tactică recurentă a lui lovește-și-fugi atunci când James, în haine de
stradă, se ghemuiește la marginea unui bazin de înot și începe să-i declare Sarei, care se află în
apă, dragostea lui. Ea se îndepărtează repede înot de marginea bazinului. Însă interacțiunea
exemplară ia o întorsătură inedită când James își pierde echilibrul în timp ce spune implorator:
„Sarah, cred că mă îndrăgos... prăbușesc în bazin lângă tine”. Intrarea sa neașteptată în apă
sparge apărarea ei și ea înoată până la el pentru primul lor sărut.
Nu toate surprizele sunt binevenite. Cum relația romantică dintre James și Sarah se
adâncește, el îi promite că nu îi va cere niciodată să vorbească. Totuși într-un moment pasional,
el o imploră să-i spună numele numai o dată. În ciuda protestului său ulterior – ca pledoaria „i-a
venit pur și simplu” –, această rugăminte subită distruge încrederea și zdruncină o rutină
convenabilă. În acest caz, Sarah dorește certitudinea, în timp ce James dorește noutatea. Pe
parcursul celei mai mari părți din film, dorințele lor sunt exact pe dos, însă dialectica este mereu
prezentă.
Deschiderea și închiderea
Pe la jumătatea filmului Copiii unui Dumnezeu mai mic, James o întreabă pe Sarah: „Ce
auzi? Este doar tăcere, vreau să spun?” Răspunsul Sarei indică profunzimea izolării sale:
160
„Nimeni n-a ajuns vreodată acolo ca să afle”. Apoi James întreabă dacă îl va lăsa vreodată
înăuntru, însă întrebarea sa întâlnește doar liniște – tăcerea Sarei. Din această scenă putem trage
concluzia că Sarah este pur și simplu o persoană extrem de secretoasă, însă mai devreme în film
ea a dezvăluit deschis detaliile umilitoare ale întâlnirilor sexuale din adolescență. Cele două
scene par contradictorii.
Poate va amintiți că Irwin Altman, unul din fondatorii teoriei penetrației sociale, a ajuns
în ultimă instanță la concluzia că dezvăluirea de sine și intimitatea funcționează în manieră
ciclică sau ca valurile mării în timp [10]. Baxter și Montgomery preiau de la Altman
recunoașterea faptului că relațiile nu se află pe o cale dreaptă care duce la intimitate. Ei văd
presiunea pentru deschidere și închidere sporind și pălind ca fazele lunii. Existența unei dialectici
a deschiderii și închiderii înseamnă că nevoii unei persoane de „a spune totul” i se opune dorința
naturală de secret. Dacă modul cum Sarah comunică pare întrucâtva schizofrenic, este pentru că
forțele dialectice ale transparenței și discreției sunt dificil de manipulat.
Includerea și izolarea
Potrivit lui Baxter și Montgomery, un cuplu necesită intimitate din plin până când cele
două părți găsesc un cod de înțelesuri unic și relația se cristalizează. În cultura americană,
excluderea deliberată a străinilor reprezintă un act care cristalizează perechea ca unitate socială.
Cu cât aceștia își afirmă mai plenar autonomia față de societate, cu atât mai mult stabilesc o
subcultură unică. Totuși, până și pentru cei mai devotați parteneri, toleranța față de izolare se
subțiază după un timp. Alți oameni pot fi o sursă de stimulare pentru a depăși previzibilitatea
imitării celuilalt care se instalează într-un cuplu izolat. Părți terțe pot de asemenea oferi sprijinul
social care legitimează relația prietenilor sau a îndrăgostiților.
În Copiii unui Dumnezeu mai mic, Sarah și James își petrec aproape tot timpul liber unul
cu altul. Încercările de a integra subcultura lor diadică în rețele sociale mai largi se dovedesc
eșecuri triste. Sarah este tratată de sus de către profesori la ședința de poker a directorului de
școală. Ea se simte de asemenea înstrăinată față de elevii lui James care învață să vorbească.
James se simte la fel de lăsat pe dinafară în tăcerea nebunească a limbajului prin semne la o
recepție unde toți oaspeții sunt surzi. Irascibil, el suflă deasupra unei sticle de Coca-cola numai
ca să audă un sunet. Relația fictivă a lui James cu Sarah e încă proaspătă când filmul se termină,
însă incapacitatea cuplului de a găsi un echilibru între incluziune și izolare față de străini nu
prevestește nimic bun pentru viitorul relației lor.
Conformismul și unicitatea
161
cuplu este competent din punct de vedere interactiv în măsura în care partenerii pot susține un
dialog onest despre tensiunea inerentă.
1. Negarea este strategia prin care se răspunde continuu unui pol dialectic în timp ce se
ignoră celălalt. De exemplu, pe parcursul celei mai mari părți a filmului, Sarah optează pentru
separare în locul conectării, închidere în locul expresiei deschise și surpriză în locul
previzibilității. Sarah nu este neapărat mulțumită cu alegerile pe care le-a făcut, și nu este
singura. Baxter a descoperit că partenerii romantici care foloseau strategii de negare erau
adeseori nemulțumiți de modul în care gestionau tensiunea dintre autonomie și conectare [12].
2. Dezorientarea este un răspuns non-funcțional care apare dintr-un sentiment cumplit al
neajutorării. În loc să nege contradicțiile cu care se confruntă, partenerii relaționali sunt copleșiți
de acestea. Oricare ar fi rezultatul – ceartă, păstrarea la distanță sau fugă – dialogul despre
dilema respectivă se oprește. Când Sarah și James se blochează între lumea cuvintelor și cea a
tăcerii, James, explodează dezorientat. Sarah, fuge speriată.
3. Inversiunea spiralată între polii aflați în contrast este procesul prin care se separă
forțele dialectice în timp, prin gestul de a răspunde unui factor influent acum și celuilalt mai
târziu. Potrivit lui Baxter și Montgomery, fluxul și refluxul unei strategii de tipul „mai întâi unul
apoi celălalt” este cel mai comun răspuns pe care partenerii îl oferă paradoxului autonomie-
conectare. O astfel de rotire spiralată neregulată descrie efortul lui James de a se conecta cu
Sarah. Mișcările lui pentru a se apropia emoțional și fizic sunt presărate cu certuri violente sau
retrageri solitare în muzică, pe care doar el o poate auzi. Aceste momente de autonomie se
încheie prin cererea de iertare, apoi un nou ciclu de conectare și separare începe – însă niciodată
din chiar același loc ca înainte.
4. Segmentarea reprezintă o tactică de separare prin care partenerii compartimentalizează
diferite aspecte ale relației lor. Unele chestiuni și activități rezonează cu factorul influent opus.
Sarah, de pildă, este transparentă cu James în privința istoriei ei amoroase și a sentimentelor de
furie. Pe de alta parte, motivul pentru care ea evită să vorbească este un subiect tabu în relația lor
[13]. Baxter și Montgomery susțin că, alături de negare și de inversiunea spiralată, segmentarea
este modul tipic în care oamenii tratează dialectica.
5. Echilibrul este o abordare a compromisului care promovează dialogul permanent
pentru că partenerii văd ambii poli dialectici la fel de legitimi. Totuși, încercările de acomodare
reciprocă sunt șovăielnice pentru că ele estompează sau amuțesc forța completă a solicitărilor
conflictuale. Sarah încearcă să se bucure de pasiunea lui James pentru o sonată de Bach, însă
rugămintea pe care i-o adresează „arată-mi muzica” nu face decât să-i sporească lui James
tristețea. El oprește muzica și îi spune prin semne: „Nu mă pot bucura de ea... pentru că tu nu
poți”. Încercarea de a echilibra forțele opuse se bazează pe o perspectivă asupra intimității de
„joc cu suma nulă”. Când una dintre părți câștigă, cealaltă pierde, iar rezerva de beneficii nu este
niciodată suficientă pentru a satisface cererea.
6. Recalibrarea este procesul prin care se reconfigurează temporar o situație astfel încât
factorii care îi influențează pe parteneri să nu mai pară opuși ca direcție. În diferite momente ale
filmului, James numește distanțarea Sarei „încăpățânare”, o interpretare care-i permite să
presupună că, în timp, ea va căuta doar intimitatea. Însă recalibrarea este o gimnastică mentală
care nu oferă o soluție permanentă unei dileme foarte reale. În final, James trebuie să se
mulțumească cu dorințele duale ale Sarei de intimitate și autonomie – o tensiune care mereu va fi
în funcțiune.
7. Integrarea oferă o modalitate ca părțile să răspundă simultan forțelor opozante fără
pierderi sau iluzii. Montgomery ilustrează procesul citând cuvintele unui cuplu care și-a
163
În scena finală a filmului Copiii unui Dumnezeu mai mic, Sarah își reafirmă dorința
intensă de conectare și separare închizând împreună degetele mari și arătătoarele de la cele două
mâini și formând inelele interconectate ale unui lanț. Ea îl întreabă pe James: „Crezi că am putea
găsi un loc unde să ne întâlnim – nu în tăcere și nu în sunet?” Din perspectiva dialectică a lui
Baxter și Montgomery, răspunsul pozitiv trebuie privit cu scepticism. Chiar dacă s-ar întâmpla ca
perechea să găsească un astfel de loc, alte contradicții i-ar deranja. Relațiile apropiate sunt în
permanentă mișcare. Hollywood poate da impresia că James și Sarah „au trăit fericiți până la
adânci bătrâneți”, însă o replică realistă pentru povestea lor ar suna astfel: „iar lupta continuă”. O
astfel de apreciere realistă poate părea descurajantă. Însă dacă apreciem faptul că relațiile
sănătoase au nevoie atât de conectare, cât și de separare, atât de certitudine cât și de
incertitudine, atât de închidere cât și de deschidere, perspectiva lucrării dialectice viitoare pare
mai mult o promisiune decât o amenințare.
celeilalte, de a contracara o tragere cu o mișcare opusă și de a adapta roata de sub tine astfel încât
să rămâi în mișcare menținând și controlând căderea. Dacă reușește, o persoană va fi propulsată
înainte într-o stare de dezechilibru susținut care câteodată este ciudat, alteori elegant. Din
perspectiva dialectică, susținerea unei relații pare să fie un proces foarte similar. [15]
NOTE
[1] Departamentul de științe ale comunicării din Iowa este un centru de cercetare a relațiilor
personale. Colegul lui Baxter, Steve Duck a înființat Rețeaua Internațională pentru Relații
Personale și a scris sau editat vreo douăzeci și cinci de cărți pe acest subiect. Duck a înființat de
asemenea Journal of Social and Personal Relationships, pe care l-a coordonat timp de un
deceniu.
[2] Leslie Baxter, "Interpersonal Communication as Dialogue: A Response to the 'Social
Approaches' Forum," Communication Theory, Vol. 2, 1992, p. 330.
[3] Leslie Baxter și Barbara Montgomery, Relating: Dialogues and Dialectics, Guilford, New
York, 1996, p. 6. Mulțumiri editorului William Meyer pentru faptul că mi-a pus la îndemână
numărul paginilor înaintea publicării acestui text.
[4] Leslie A. Baxter, "Interpersonal Communication as Dialogue: A Response to the 'Social
Approaches' Forum," Communication Theory, Vol. 2, 1992, p. 330.
[5] Baxter & Montgomery, p. 8.
[6] Leslie A. Baxter, "A Dialectic Perspective on Communication Strategies in Relationship
Development," in A Handbook of Personal Relationships, Steve Duck (editor), John Willey &
Sons, New York, 1988, p. 258.
[7] Baxter & Montgomery, p. 43.
[8] Hugh Lofting, The Story of Dr. Doolittle, J. B. Lippincott, Philadelphia, 1920, pp. 81-89.
[9] Baxter, "Dialectical Perspective," p. 259.
[10] Irwin Altman, Anne Vinsel, și Barbara Brown, "Dialectic Conceptions in Social
Psychology: An Application to Social Penetration and Privacy Regulation," in Advances in
Experimental Social Psychology, Vol. 14, Leonard Berkowitz (editor), Academic Press, New
York, 1981, pp. 107-160.
[11] Baxter & Montgomery, pp. 185-206.
[12] Toate tezele din secțiunea despre strategii ale satisfacției relaționale se bazează pe Leslie A.
Baxter, "Dialectical Contradictions in Relationship Development," Journal of Social and
Personal Relationships, Vol. 7, 1990, pp. 69-88. În prezent, Baxter folosește termenul „negare”
pentru a descrie tactica pe care obișnuia s-o numească „selecție”.
165
[13] Pentru mai multe informații despre această abordare, vezi Leslie Baxter și William Wilmot,
"Taboo Topicsin Romantic Relationships," Journal of Social and Personal Relationships, Vol. 2,
1985, pp. 253-269.
[14] Barbara Montgomery, "Relationship Maintenance Versus Relationship Change: A
Dialectical Dilemma," Journal of Social and Personal Relationships, Vol. 10, 1993, p. 211.
[15] Ibid., p. 221.
166
INFLUENȚA
17 prezintă modelul lui Petty și Cacioppo, care explorează probabilitatea ca oamenii să utilizeze
calea centrală și să cerceteze atent mesajul.
NOTE
[1] Kathy Kellerman și Tim Cole, "Classificating Compliance Gaining Messages: Taxonomic
Disorder and Strategic Confusion," Communication Theory, Vol. 4, 1994, pp. 3-60.
[2] John Cacioppo, "Attitudes and Evaluative Space: Beyond Bipolar Conceptualizations and
Measures," Presidential Address, Society for Personality and Social Psychology, New York,
Aug. 11-15, 1995.
[3] Richard Petty și John Cacioppo, Attitudes and Persuasion: Classic and Contemporary
Approaches, Wm. C. Brown, Dubuque, Iowa, 1981.
169
Fiul meu Jim este pilot de avion. Umblând prin aeroport, el aude tot felul de comentarii
despre siguranța zborurilor. Enumăr mai jos unsprezece afirmații care reflectă o varietate de
atitudini pe care fiul meu le aude exprimate. Citiți aceste opinii și savurați diversitatea punctelor
de vedere pe care acestea le reprezintă.
1. Controlorii de trafic sunt suprasolicitați.
2. Viața este un risc. A zbura este la fel ca orice altceva.
3. Avioanele cu propulsie prin reacție sunt dezastre care așteaptă să se întâmple.
4. Cerurile aglomerate sunt un mit.
5. Zborul e mai sigur decât mersul cu trenul.
6. Mulți piloți zboară în timp ce se află sunt influența alcoolului.
7. Partea cea mai periculoasă a unui zbor e drumul cu mașina până la aeroport.
8. Cele mai multe greșeli sunt fatale la 9.000 de kilometri înălțime.
9. Există piloți bătrâni. Există piloți îndrăzneți. Nu există piloți bătrâni și îndrăzneți.
10. Piloții americani sunt cei mai bine antrenați din lume.
11. Regulamentele guvernului Statelor Unite asigură avioane bine menținute.
Acordați-vă câteva minute să vă însemnați reacțiile la aceste declarații. Dacă urmăriți
fiecare instrucțiune dată mai jos fără să săriți înainte la următoarea, aveți șansa să aveți
experiența a ceea ce teoria judecății sociale prezice.
1. Pentru început, citiți din nou afirmațiile de mai sus și subliniați-o pe aceea care vă
reprezintă cel mai bine punctul de vedere.
2. Acum priviți înapoi și vedeți dacă alte afirmații par rezonabile. Încercuiți numerele din
fața acestor afirmații acceptabile.
3. Recitiți opiniile și aflați-o pe cea care vi se pare cea mai criticabilă. Subliniați întreaga
propoziție.
4. În final, tăiați de pe listă numerele din fața oricărei alte afirmații care vi se pare
criticabilă. Ștergând de pe listă aceste idei nerezonabile, e posibil ca toate afirmațiile să
sfârșească prin a fi marcate într-un fel sau altul. E de asemenea posibil să vă fi rămas unele
afirmații nemarcate.
conforma [1]; studiul său despre „peștera tâlharului” a explorat modalitățile de a reduce
conflictele dintre grupuri [2]. Ambele studii au descoperit că percepțiile oamenilor sunt
modificate dramatic de apartenența la grup. Teoria judecății sociale a extins preocuparea lui
Sherif pentru percepție în zona persuasiunii.
Sherif credea că fiecare dintre cei patru pași enumerați mai sus este necesar pentru a
determina atitudinea cuiva despre siguranța zborurilor sau orice altă structură atitudinală. El a
scris că „poziția unui individ nu este reprezentată adecvat ca un punct de-a lungul unui continuu.
Persoane diferite care împărtășesc aceeași poziție pot fi considerabil de diferite în ce privește
toleranța lor față de acest subiect” [3].
El a privit atitudinea ca pe un amalgam a trei zone. Prima se numește „latitudine a
acceptării”. Este alcătuită din afirmația pe care ați subliniat-o și din toate celelalte pe care le-ați
încercuit ca acceptabile. O a doua zona este „latitudinea respingerii”. Aceasta constă din opiniile
pe care le-ați tăiat de pe listă ca fiind criticabile. Afirmațiile rămase, dacă există, definesc
„latitudinea non-implicării”. Acestea sunt afirmațiile pe care le-ați considerat nici criticabile, nici
acceptabile. Ele sunt înrudite cu însemnul de „indecis” sau „n-am nicio părere” într-un chestionar
atitudinal tradițional. Sherif a spus că trebuie să știm locul și lărgimea fiecăreia dintre aceste
latitudini inter-relaționate pentru a descrie structura atitudinală a unei persoane.
Să presupunem că Jim întâlnește un bărbat pe nume Ned care bombăne în aeroport pe
tema pericolelor zborului. Jim dorește să-l convingă pe Ned că zborul cu avionul este mai sigur
decât somnul în propriu-i pat. Teoria judecății sociale îi recomandă lui Jim să descopere
amploarea și amplasarea celor trei latitudini ale lui Ned înainte de a-și prezenta cazul. Înarmat cu
informații despre amplasarea și amploarea celor trei latitudini, fiul meu ar înțelege că implicarea
profundă a lui Ned în subiectul siguranței zborurilor îl va determina să deturneze orice cuvinte
liniștitoare i-ar adresa.
Trei trăsături ale structurii atitudinale a lui Ned sunt tipice implicării personale ridicate.
Prima indicație este că latitudinea non-implicării sale este aproape inexistentă. Oamenii cărora
nu le pasă de un subiect au de obicei o latitudine largă a non-implicării, însă Ned are o singură
afirmație în categoria respectivă. Poate că nu e sigur în ce privește piloții bătrâni și îndrăzneți,
însă are opinii clare în privința tuturor celorlalte afirmații.
În al doilea rând, Ned respinge toate cele șase afirmații care oferă, în măsuri variate,
asigurări de siguranță a zborurilor. Potrivit teoriei judecății sociale, o latitudine largă a
respingerii este semnul implicării personale profunde. Ned are sentimente intense cu privire la
pericolele potențiale ale zborului; el privește siguranța în termeni de alb si negru. Oamenii cu
implicare personală mai scăzută vor vedea probabil mai multe nuanțe de gri. Observați că
efectele implicării personale ridicate asupra percepției pot fi similare cu acelea ale complexității
cognitive scăzute (vezi Capitolul 10). În ambele cazuri, putem sfârși prin a estompa diferențe
care ar putea face o diferență.
În sfârșit, afirmația „avioanele cu propulsie prin reacție sunt dezastre care așteaptă să se
întâmple”, care reprezintă cel mai bine punctul de vedere a lui Ned este relativ extremă. Sherif a
spus că acest aspect face poziția noastră preferată: ancorează toate celelalte gânduri pe care le
avem despre tema respectivă. Dacă siguranța zborului ar fi doar o preocupare accidentală pentru
Ned, ar fi potrivit să-i reprezentăm poziția printr-o ancoră mică ce poate fi trasă ușor într-o
poziție nouă. Însă cum teama lui de a zbura este profund instalată, o ancoră mai viguroasă este
mai adecvată.
Persoanelor care susțin opinii extreme pe oricare din laturile unei chestiuni aproape
mereu le pasă profund de chestiunea respectivă. Cu toate că este posibil să susții cu pasiune
poziții intermediare, teoria judecății sociale afirmă că ancorele atitudinale majore se găsesc de
obicei către capetele scării. Pozițiile extreme și implicarea personală profundă merg mână în
mână. De aceea religia, sexul și politica sunt subiecte tabu în cabinele navelor americane aflate
pe mare. Când pasiunile sunt profunde, opiniile radicale sunt comune și există puțină toleranță
față de diversitate.
Tot ce am prezentat până acum este concepția lui Sherif despre structura cognitivă a
atitudinilor. Trebuie să înțelegem relația dintre implicarea personală și latitudinile acceptării,
respingerii și a non-implicării pentru a aprecia procesele mentale despre care teoria judecății
sociale spune că au loc atunci când o persoană intră în contact un mesaj.
Potrivit lui Sherif, persuasiunea este un proces în doi pași. Prima etapă are loc atunci
când oamenii aud (sau citesc) un mesaj și automat evaluează unde se află respectivul în raport cu
propria poziție. Aceasta este partea de judecată perceptivă a judecății sociale. În etapa a doua,
oamenii își ajustează atitudinea în sens contrar sau potrivit mesajului pe care l-au auzit.
Următoarele două secțiuni conturează aceste două procese.
Atunci l-am rugat să-și introducă ambele mâini în găleata de la mijloc și să aprecieze
temperatura apei. Desigur, aceasta era o solicitare înșelătoare, pentru că mâna stângă îi „spusese”
că apa e fierbinte, în timp ce mâna dreaptă i-a transmis mesajul că e rece.
Sherif a lansat ipoteza unui efect de contrast similar atunci când persoanele care se
„aprind” pentru o idee aud un mesaj despre tema respectivă care nu este la fel de „încins”.
Apreciat după criteriile lor, chiar mesajele calde li se par reci. Eticheta lui Sherif de judecata-
implicare socială surprinde remarcabil ideea unei legături între implicarea personală și percepție.
Oamenii profund implicați au latitudini mari ale respingerii. Orice mesaj care cade în intervalul
respectiv va fi perceput de către aceștia ca fiind mai discordant în raport cu ancora lor decât este
în realitate. Mesajul este împins mental într-o poziție mai îndepărtată, iar cel sau cea care îl aude
nu trebuie să-i facă față ca opțiune viabilă demnă de luat în calcul.
Toate acestea sunt vești proaste pentru Jim. Să presupunem că el se duce la Ned și, calm,
îi explică faptul că cerurile aglomerate sunt un mit. În timpul ultimelor sale cinci curse nu a văzut
niciodată un alt avion, cu atât mai puțin a trebuit să evite unul. Dacă Ned aude acest lucru așa
cum l-a intenționat Jim, mesajul respectiv înseamnă 9 pe scara lui mentală. Totuși, teoria
judecății sociale spune că probabil nu-l va auzi în felul respectiv. În ciuda efortului bine
intenționat al lui Jim, cuvintele lui îi vor apărea lui Ned cel speriat ca propagandă a unui pilot în
favoarea propriei poziții. Dacă un mesaj nu este cât se poate de limpede, efectul de contrast
telescopează toate pozițiile inacceptabile și le împinge cât mai departe. Cuvintele, chipurile,
liniștitoare ale lui Jim despre separarea dintre avioane vor înregistra 10 sau 11 mai degrabă decât
9 puncte.
Contrastul este o deformare perceptuală care duce la polarizarea ideilor. Însă se întâmplă
numai atunci când un mesaj cade în interiorul latitudinii respingerii. Asimilarea este eroarea de
judecată opusă. Este efectul de gumelastic care trage o idee înspre ancora celui sau celei care o
aude astfel încât pare că această persoană și vorbitorul împărtășesc aceeași opinie. Asimilarea are
loc atunci când un mesaj cade în interiorul latitudinii acceptării. De pildă, să presupunem că Jim
îi spune lui Ned că e adevărat, controlorii de trafic sunt suprasolicitați. Deși mesajul respectiv se
află la punctul 4 pe harta cognitivă a lui Ned, acesta îl va auzi ca apropiat atitudinii sale ancoră
decât este de fapt, poate la 3.
Lui Sherif nu-i era clar cum judecă oamenii un mesaj care cade în interiorul latitudinii lor
a non-implicării. Cei mai mulți interpreți presupun că niciuneia dintre deformări nu i s-ar da curs
și că mesajul ar fi auzit în linii mari precum s-a intenționat.
susține. Cum persoanele profund implicate într-un subiect au intervale mari ale respingerii, cele
mai multe mesaje menite să-i convingă riscă să îi îndepărteze și mai mult. Acest predictibil
„efect de bumerang” sugerează că oamenii sunt mai adesea conduși decât atrași de pozițiile
atitudinale pe care le ocupă.
Cu toate că Sherif a inventat o teorie cognitivă, procesele mentale pe care le descrie sunt
destul de mecanice sau superficiale. El a redus influența interpersonală la chestiunea distanței
dintre un mesaj și poziția celui sau celei care îl ascultă:
Esențializată la maximum, problema schimbării atitudinale este problema gradului de discrepanță
a comunicării și necesitatea resimțită de a face față discrepanței respective. [4]
Singurul loc pentru libertate în teoria judecății sociale este alegerea mesajelor alternative
aflate la îndemâna celui sau celei care vorbește sau scrie.
Teoria lui Sherif sugerează ideea conform căreia cu cât orele recomandate erau mai
puține, cu atât mai mult erau influențați studenții, până când au început să creadă că mesajul este
evident ridicol. Rezultatele au confirmat predicția. Persuasiunea a crescut pe măsură ce orele
susținute s-au redus la trei, un mesaj care a determinat studenții să-și revizuiască estimarea dozei
optime de somn la 6.3 ore. Orice a fost mai jos de trei s-a aflat prea în afara latitudinii lor a
acceptării și a încetat să fie eficient.
Trei lucruri au devenit clare pe măsură ce teoria a fost testată:
1. Un vorbitor extrem de credibil poate întinde latitudinea acceptării unui ascultător.
Când „expertul” din studiul despre somn a fost un fiziolog câștigător al premiului Nobel și nu un
director YMCA, persuasiunea a crescut.
2. Ambiguitatea poate adesea servi mai bine decât claritatea. Când George Bush a spus în
spotul său de campanie că dorește „o națiune mai bună, mai blândă”, nimeni n-a știut exact ce
înțelegea el prin acest lucru, însă suna bine, așa că afirmația a căzut în interiorul latitudinii
acceptării electoratului. Tanya Donnelly, solista principală de la „Belly” are aceeași abordare. Ea
spune că scrie versuri care sunt intenționat vagi, ca să apeleze la un public cât mai larg [9].
3. Există oameni care au o atitudine dogmatică față de orice subiect. „Nu mă confunda cu
faptele” sau „Hotărârea mea e luată”, spun aceștia. Genul acesta de suflete arțăgoase au
cronicizat o amplă latitudine a respingerii.
O poveste frapantă a teoriei judecății sociale pusă în practică vine de la un director de
dezvoltare universitară pe care îl cunosc și care l-a sunat pe un fost absolvent cu stare. A
anticipat că donatorul potențial va oferi nu mai puțin de 10.000 de dolari. Și-a făcut propunerea
și l-a întrebat pe influentul om de afaceri ce poate face. Omul a protestat spunând că a fost un an
slab și că vremurile sunt grele – i-ar fi imposibil să contribuie cu mai mult de 20.000 de dolari.
Cel care se angajase în strângerea de fonduri și-a dat seama că a subapreciat serios latitudinea
acceptării donatorului și că 20.000 de dolari era la limita inferioară a intervalului respectiv. Fără
să clipească a replicat: „Trevor, crezi cu adevărat că e destul?” Fostul absolvent a scris un cec de
25.000.
Ca unul căruia îi place să aibă o influență pozitivă, apreciez avertismentul lui Sherif în
privința potențialei reacții negative pe care aș putea-o crea dacă fac o propunere ce cade adânc în
interiorul latitudinii de respingere a unei persoane. Acest lucru se poate întâmpla cu ușurință
dacă mă preocupa mai mult prezentarea propriului mesaj decât să înțeleg punctul de vedere al
celuilalt. Însă, trebuie să știți că cele mai multe studii, inclusiv cel despre somn, nu reușesc să
descopere efectul de bumerang prevăzut. Teza radicală potrivit căreia studenții nu au nevoie de
somn a continuat să aibă o influență pozitivă, chiar dacă mai scăzută.
În pofida întrebărilor care înconjoară teoria judecății sociale, ea reprezintă o concepție
elegantă despre procesul persuasiunii. Există o atracție intuitivă către ideea de a inventa un mesaj
care se poziționează exact la marginea latitudinii acceptării unui ascultător pentru a fi pe cât de
eficient-discordant este posibil. Aceasta ar fi recomandarea mea pentru Jim atunci când se
confruntă cu o varietate de pasageri ai zborurilor. Mă întreb în interiorul căreia dintre latitudinile
lui Jim ar cădea sfatul meu.
NOTE
[1] Muzafer Sherif și Carolyn Sherif, Social Psychology, Harper, New York, 1969.
[2] Muzafer Sherif, "Experiments in Group Conflict," Scientific American, Vol. 195, 1956, pp.
54-58.
[3] Carolyn Sherif, Muzafer Sherif, și Roger Nebergall, Attitude and Attitude Change: The Social
Judgment-Involvement Approach, W. B. Saunders, Philadelphia, 1965, p. 222.
[4] Ibid., p. 225.
[5] Ibid., p. 214.
[6] Gian Sarup, Robert Suchner și Gitanjali Gaylord, "Contract Effects and Attitude Change: A
Test of the Two-Stage Hypothesis of Social Judgment Theory," Social Psychology Quarterly,
Vol. 54, 1991, pp. 364-372.
[7] Kathryn Greene, Roxanne Parrott, și Jullianne M. Serovich, "Privacy, HIV Testing, and
AIDS: College Students' Versus Parents' Perspectives," Health Communication, Vol. 5, 1993,
pp. 59-74.
[8] S. Bochner si C. Insko, "Communicator Discrepancy, Source Credibility and Opinion
Change," Journal of Personality and Social Psychology, Vol. 4, 1966, pp. 614-621.
[9] Interviu în Morning Edition, National Public Radio, 31 mai, 1995.
176
Esop spune povestea unei vulpi care a încercat în van să ajungă la un ciorchine de
struguri care atârna într-o vie deasupra capului său. Vulpea a sărit în sus să apuce strugurele, însă
fructul care arăta delicios a rămas inaccesibil fălcilor sale tăioase. După câteva încercări ratate,
vulpea a renunțat și-a spus: „Strugurii aceștia sunt acri; chiar dacă aș avea câțiva, nu i-aș mânca”
[1].
Kari: Nu mă pun în situații în care nu cunosc oamenii lângă care stau. Nu aș face parte nici măcar
dintr-un grup de elită și ales cu atenție fără să fiu prietenă dinainte cu cel puțin un membru al
său.
Psihologul german Dieter Frey a trecut în revistă întreaga cercetare pertinentă despre
expunerea selectivă și a tras concluzia că mecanismul de evitare nu se declanșează dacă nu
privim informația disonantă ca pe o amenințare [5]. Relațiile personale calde sunt probabil cea
mai bună garanție că vom lua în calcul punctele de vedere discordante:
Jake: La început am crezut că oamenii de pe insulă sunt o mulțime de tocilari. Mă priveau ca pe
cineva neserios, nesincer și distant. Eu mă percepeam ca o persoană foarte atentă și în mijlocul
căreia e plăcut să-ți petreci timpul. Pe măsură ce barierele au căzut, am înțeles că ei erau cei
atenți. Le păsa suficient încât să fie sinceri. Am învățat să fiu mai sincer cu colegii și prietenii.
Conspirația tocilarilor mi-a arătat că nu există înlocuitor pentru sinceritate într-o relație. Dacă nu
poți fi cine ești, atunci cine ești?
Unora dintre bărbați li s-a promis 1 dolar ca să-și exprime entuziasmul față de sarcină;
altora li s-au oferit 20 de dolari. Mă consolează să știu că șase bărbați au refuzat să ia parte la
această înșelăciune, însă majoritatea studenților au încercat să recruteze tânăra femeie.
Conversația tipică a fost similară în ambele condiții de plată:
EA: „Am auzit că e plictisitor.”
EL: „O nu, e chiar foarte interesant.”
Ce a fost diferit au fost atitudinile exprimate în privat la sfârșitul studiului. Studenții care
au mințit pentru 20 de dolari au mărturisit că părerea lor e că sarcina de a sorta bobine a fost
plictisitoare. Cei care au mințit pentru un dolar au susținut că a fost mult mai plăcută. (Festinger
și Carlsmith au practicat propria formă de înșelăciune în studiul respectiv – subiecții n-au primit
niciodată banii promiși.)
Ajunși aici, ar trebui să aveți o idee destul de clară despre modul în care teoreticienii
disonanței analizează rezultatele. Ei observă că 20 de dolari este o sumă mare de bani (valorau
mai mult decât 50 de dolari în economia actuală). Dacă un student avea scrupule în privința
exprimării unei „minciuni gogonate”, banii erau o justificare promptă. Astfel, el resimțea puțină
tensiune sau deloc între acțiunea și atitudinea sa. Însă bărbații care au mințit pentru un dolar au
avut mult de lucru la nivel cognitiv. Inconsecvența logică de a spune că o sarcină plictisitoare
este interesantă a trebuit să fie tranșată printr-un dialog interior:
Sunt student la Stanford. Sunt oare genul de om care ar minți pentru un dolar? Nici gând. De fapt,
ce i-am spus fetei este adevărat. Experimentul a fost foarte distractiv.
Festinger spune că un dolar abia ajungea cât să determine conformarea față de solicitarea
experimentatorului, așa că studenții au fost nevoiți să-și creeze o altă justificare. Ei și-au
schimbat atitudinea față de sarcină pentru a o alinia propriului comportament.
Vă puteți gândi, probabil, la modalități alternative de a explica descoperirile lui Festinger
și Carlsmith. Studiul a fost replicat și modificat de multe ori, în încercarea de a acoperi goluri
care ar admite alte explicații. Rezultatele au făcut să fie necesară modificarea ipotezei justificării
minimale a lui Festinger. Astăzi, cei mai mulți teoreticieni ai persuasiunii acceptă o versiune
revizuită a teoriei disonanței cognitive.
Salvarea aparențelor: Animalul care raționalizează
Elliot Aronson, psiholog social la Universitatea din California era atras de teoria
disonanței cognitive datorită surprinzătoarei predicții a justificării minimale a lui Leon Festinger.
El a hotărât rapid că teoria în forma sa originală exprima oarecare „confuzie conceptuală”. Nu
reușea să precizeze condițiile în care o persoană ar avea cu certitudine experiența disonanței.
Când primii discipoli ai lui Festinger nu erau siguri care erau predicțiile teoriei, sfatul lor era:
„Dacă vrei să fii sigur, întreabă-l pe Leon”.
Aronson a tras concluzia că problema nu este inconsecvența logică, ci cea psihologică.
Nu suntem animale raționale, suntem animale raționalizatoare care doresc să pară rezonabile în
propriii ochi. El interpretează experimentul 1$/ 20$ ca pe un studiu despre menținerea stimei de
sine: „Dacă există disonanță, acest lucru există deoarece comportamentul individului nu se
potrivește cu ideea sa despre sine” [7]. Bărbații de la Stanford erau constrânși pentru că ei se
percepeau pe ei înșiși drept ființe umane decente, cinstite. Dacă s-ar fi privit ca mincinoși, trișori
sau idioți, nu ar fi simțit nicio tensiune.
Potrivit lui Aronson, cantitatea de disonanță a cărei experiență o poate avea o persoană
este direct proporțională cu efortul pe care aceasta l-a investit în comportamentul respectiv. Cum
pregătirea în marina americană este mai grea decât antrenamentul de bază în armata obișnuită,
Aronson s-ar aștepta ca un recrut să simtă mai multă tensiune în cazul încălcării normelor
181
corpului de armată al marinei americane. Cu cât este mai dificil accesul într-un grup, cu atât mai
mult inițiatul își va aprecia apartenența. Rareori se laudă un jucător de fotbal că antrenorul său a
programat antrenamente prea ușoare.
Chiar și reacțiile vulpii lui Esop au sens în lumina investiției scăzute de energie a
animalului. Aronson subliniază că vulpea nu s-ar gândi că strugurii sunt acri dacă și-ar fi petrecut
întreaga dimineață sărind să-i ajungă. Atitudinile urmează comportamentul din pricina efortului
angajat.
Pentru mulți din cei care s-au înscris la seminarul de pe insulă, aspectul cursului care le
solicita cel mai mare efort era un exercițiu de dezvăluire de sine numit „Acesta/ aceasta sunt eu”
[8]. În fiecare seară după cină, câte o persoană avea la dispoziție un interval fără întreruperi de
treizeci de minute pentru a-și spune povestea vieții. Formatul cu final deschis le permitea
studenților să aleagă un nivel de transparență aflat în interiorul zonei lor de confort. Însă, pentru
câțiva studenți teribil de timizi, precum Jason, disonanța anticipativă era acută. Așa cum prezice
teoria disonanței cognitive, la fel era și transformarea sa.
Jason: Înaintea momentului autobiografic „Acesta sunt eu” eram extrem de emoționat. Nu
puteam să mă imaginez vorbind atât de mult. Apoi am izbucnit. Cuvinte, momente, detalii,
evenimente, locuri, țâșnind în ceea ce unul din membrii grupului a numit „energie stranie”. Avea
dreptate. A fost prima mea dezvăluire importantă de sine în fața unui grup. Nu-mi amintesc ce am
spus pe cât îmi amintesc că mi-a ieșit cu ușurință, insistent și au urmat atât de multe întrebări. M-
am simțit iubit, acceptat și, mai ales, o persoană interesantă. A fost momentul de geneză a sinelui
meu social.
Responsabilitatea personală pentru consecințe nefaste
Ca prezicător al disonanței, teama lui Aronson de a nu părea ridicol s-a dovedit a fi mai
bună decât inconsecvența logică a lui Festinger. Însă i-a revenit lui Robert Wicklund, cercetător
la Universitatea din Texas și colegului său Jack Brehm de la Universitatea din Kansas să
stabilească condițiile definitive în care pledoaria contra-atitudinală conduce la schimbarea
convingerilor. Ei au precizat că responsabilitatea personală pentru consecințele nedorite este
cauza fundamentală a disonanței. Wicklund și Brehm au arătat, de asemenea că acest simț al
responsabilității apare numai atunci când întrezărim problemele ivindu-se la orizont, însă alegem
să mergem în aceeași direcție. Două exemple din cursul de pe insulă ilustrează legătura dintre
disonanță și alegere.
I-am rugat pe foștii absolvenți ai cursului de pe insulă să scrie despre un singur incident
de primă importanță pentru ei. Cineva a scris despre rezistența unanimă a grupului față de
solicitarea sa de a bea 4-5 litri de lapte pe zi:
Larry: Am pledat pentru achiziționarea unei cantități mai mari de lapte care să ne ajungă pentru
timpul rămas. Când grupul s-a opus propunerii mele, am insistat să mergem cu următorul zbor să
cumpărăm alimente. În acest fel am făcut rost de lapte, totuși nu atât de mult pe cât îmi dorisem.
M-am supărat că am fost privit drept cel care se abate de la orientarea generală a grupului și m-
am certat cu „cretinul-care-le-știa-pe-toate”. Știam că o să intru în conflict cu el și că nu pot face
nimic pentru a evita acest lucru.
Larry nu și-a asumat responsabilitatea personală pentru conflictul care se învârtea în jurul
său. Pentru că a simțit că nu are de ales, nu a avut experiența disonanței cognitive și atitudinea lui
nu s-a schimbat deloc. Puneți în contrast răspunsul lui Larry cu disonanța descrisă de Natalie.
Natalie: Am făcut descoperirea care mi-a schimbat viața în timpul exercițiului despre influență.
Partenerul meu și cu mine am „câștigat” exercițiul, însă m-am simțit îngrozitor ulterior pentru că
i-am manipulat pe ceilalți. Am rămas blocată pe experiența asta de atunci pentru că am văzut în
cel mai grăitor chip cât de capabilă sunt să încalc demnitatea unei alte persoane atunci când devin
182
avidă de putere sau competitivă. Acest lucru se aplică relației cu soțul meu în care încerc să fac
totul în felul meu. A fost o experiență de cumpănă.
În compatibilitate cu predicția lui Wicklund și Brehm, ideea de a-i răni pe alții era
disonantă cu sinele ideal al lui Natalie, așa că și-a schimbat atitudinea competitivă. Disonanța
cognitivă poate avea un efect puternic.
NOTE
[1] Aesop, "The Fox and the Grapes," in Aesop, Five Centuries of Illustrated Fables [Fabule,
Editura Junimea, Iași, 2016], Metropolitan Museum of Art, New York, 1964, p. 12.
[2] Leon Festinger, A Theory of Cognitive Dissonance, Stanford University, Stanford, Calif.,
1957, p. 4.
[3] Cursul a început în 1973 și a fost oferit în fiecare an după aceea. În 1993, echipa
răspunzătoare de gestionarea riscului a școlii a tras concluzia că răspunderea pentru riscurile
zborului într-un avion mic nu merită asumată constant. De atunci cursul a devenit o catastrofă în
societatea noastră din ce în ce mai litigioasă.
[4] Em Griffin, "Trout Island Revisited: The Lasting Effects of 20 Years of Intensive 'Off-
Campus Experiential Group Seminars," lucrare prezentată la Întrunirea Anuală a Asociației
Speech Communication, Atlanta, octombrie 31-noiembrie 3, 1991.
[5] Dieter Frey, "Recent Research on Selective Exposure to Information," in Advances in
Experimental Social Psychology, Vol. 19, Leonard Berkowitz (editor), Academic Press, Orlando,
Fla., 1986, pp. 41-80.
[6] Festinger, p. 95.
[7] Elliot Aronson, "The Theory of Cognitive Dissonance: A Current Perspective," in Advances
in Experimental Social Psychology, Vol. 4, Leonard Berkowitz (editor), Academic Press, New
York, 1969, p. 27.
[8] Conceptul și titlul au fost extrase din Carl Rogers, "This is me," in On Becoming a Person,
Houghton Mifflin, Boston, 1961, pp. 3-27.
184
Ca multe femei ai căror copii nu mai locuiesc cu ele, Rita Francisco s-a întors la studii
universitare. Programul ei de cursuri de e un exemplu de activitate lipsită de scop care să-i umple
orele goale. Ea s-a înscris la fiecare curs care o va ajuta să devină un avocat mai convingător.
Rita este o femeie cu misiune.
Fiica adolescentă a Ritei a fost ucisă când mașina în care călătorea s-a izbit de un zid de
piatră. Prietenul de optsprezece ani al fetei a pierdut controlul volanului într-o curbă în timp ce
mergea cu 130 km/h. Fiul Ritei șchioapătă permanent, consecință a rănilor cu care s-a ales când o
liceeană a brăzdat parcarea unui magazin 7-Eleven într-o seară de vineri. Când poliția a obținut o
condamnare pe motivul șofatului sub influența substanțelor interzise, acest lucru a alimentat și
mai mult hotărârea Ritei de a scoate șoferii tineri de pe drumurile publice. Ea a devenit membră
activă a organizației Mame Împotriva Șofatului Sub Influența Alcoolului și se străduiește să
convingă pe oricine e dispus să asculte că vârsta minimă pentru permisul de conducere ar trebui
să fie ridicată la douăzeci și unu de ani.
Aceasta este o pledoarie greu de vândut în orice campus universitar. Deși colegii ei pot
aprecia motivele tragice care stau la baza fervorii sale, puțini sunt cei care subscriu soluției sale
drastice. Rita înțelege că studenții pot minimaliza cu ușurință campania ei, privind-o ca pe delirul
unui părinte isteric, însă e hotărâtă să conceapă cea mai eficientă și convingătoare strategie
posibilă. Ea se întreabă dacă ar avea mai mult succes în caul în care ar prezenta argumente bine
gândite pentru mărirea vârstei legale pentru șofat sau dacă ar identifica o serie de persoane cu un
înalt nivel de credibilitate care să-i sprijine propunerea.
indicii care declanșează un răspuns programat [3]. Aceste indicii ne permit să zburăm pe calea
periferică pe pilot automat:
1. Reciprocitatea: „Îmi ești dator”.
2. Coerența: „Întotdeauna ai procedat la fel”.
3. Dovada socială: „Toată lumea face asta”.
4. Simpatia: „Dacă îți place de mine, îți plac ideile mele”.
5. Autoritatea: „Pentru că așa spun eu”.
6. Raritatea: „Repede, înainte să se epuizeze resursele”.
Petty și Cacioppo discută cele două căi de schimbare atitudinală ca și cum ar fi reciproc
exclusive. Ei se referă în mod repetat la schimburile care au loc între elaborarea mesajelor și
indiciile persuasive. Deși autorii recunosc că alegerea nu este un proces de tipul totul sau nimic,
modelul lor tratează cele două căi fundamentale ca rute diferite. Vom discuta un model simplu al
teoriei probabilității de elaborare, așa cum se aplică acesta în situația Ritei. Astfel vom înțelege
predicțiile lui Petty și Cacioppo în privința probabilității ca mesajul Ritei să fie luat în seamă și
testat (elaborat mental) de către colegii ei de facultate.
O dată ce oamenii își arată înclinația de a se gândi la conținutul unui mesaj (motivarea),
următoarea problemă este dacă pot sau nu pot să facă acest lucru. Cum publicul imediat al Ritei
constă în bărbați și femei care au impresionat un ofițer administrativ al colegiului când a fost
cazul, ne-am gândi că întrebarea despre capacitate nu se pune. Însă gândirea relevantă cu privire
la anumite lucruri (elaborarea) necesită mai mult decât inteligență. Ea necesită de asemenea
oportunitatea de concentrare.
Distragerea atenției perturbă elaborarea. Colegii Ritei se vor simți forțați insistent să se
gândească la punctul ei de vedere dacă este exprimat în gălăgia din cafeneaua din campus, unde
nu-ți poți auzi propriile gânduri. Sau poate că ea își prezintă soluția pentru siguranța pe autostrăzi
când studenții încearcă să se concentreze asupra altui lucru: un examen ce bate la ușă, o scrisoare
de acasă sau o reluare mentală instantanee a loviturii câștigătoare într-un joc de baschet care a
avut loc recent în incinta universității.
Rita poate întâmpina aceeași provocare ca și producătorii de reclame televizate care
dispun doar de atenția vremelnică a telespectatorilor. Ca și aceștia, Rita se poate folosi de
repetiție pentru a se asigura că esența tezei sale ajunge la destinație, însă o prea mare tulburare va
scurt-circuita considerarea rațională a mesajului indiferent de cât de multă repetiție se
întrebuințează. În cazul respectiv, studenții vor folosi calea periferică și vor judeca mesajul cu
ajutorul indiciilor care le arată dacă Rita este o persoană competentă și de încredere.
Dacă Rita reușește să obțină ascultarea nepărtinitoare a studenților din universitate, Petty
și Cacioppo spun că teza ei va sta în picioare sau se va clătina în funcție de tăria percepută a
argumentelor sale. Cei doi teoreticieni nu au niciun criteriu absolut pentru ceea ce distinge un
argument convingător de unul înșelător. Ei pur și simplu definesc un mesaj tare ca unul care
generează gânduri favorabile când este auzit și cercetat cu atenție.
Petty și Cacioppo prezic că evaluarea atentă a argumentelor tari va produce modificări
majore în schimbarea atitudinală în direcția dorită de cel sau cea care încearcă să convingă. Să
presupunem că Rita spune următoarele:
Datele statistice oferite de Consiliul Național pentru Siguranță arată că șoferii din grupul de vârstă
cuprins între șaisprezece și douăzeci și unu de ani sunt răspunzători de 15% din kilometrii parcurși în
Statele Unite, însă sunt și cei responsabili pentru 40% din decesele survenite pe autostrăzi.
Aceste dovezi ar putea da șansa unora să se oprească și să se gândească cu atenție.
Colegilor Ritei s-ar putea să nu le convină faptele, însă unii dintre ei ar putea găsi statisticile
convingătoare. Potrivit modelului probabilității de elaborare, sporul de gândire al celor care
răspund favorabil va face ca schimbarea acestora de poziție să persiste în timp, să reziste la
contra-argumente și să ofere predicții cu privire la comportamentul viitor – „tripla coroană” a
influenței interpersonale.
Totuși, încercările persuasive procesate pe calea centrală pot avea de asemenea
consecințe extrem de negative. În ciuda convingerilor sale ferme, s-ar putea ca Rita să nu poată
construi mai mult decât un argument slab în sprijinul schimbării legii actuale:
Creșterea vârstei legale pentru șofat ar permite biroului Secretarului de Stat să-și reducă din
rezerva de muncă. Acest lucru va da oficialilor guvernamentali timp să verifice dosarele șoferilor astfel
încât să-i țină pe automobiliștii periculoși departe de șosea.
Acest argument slab ofensează în mod garantat sensibilitățile oricui se gândește la el. Mai
degrabă decât să îi susțină cauza, Rita le oferă astfel ascultătorilor pasionați doar un motiv să se
opună punctului ei de vedere cu mai multă forță. Ideea elaborată va cauza un efect de bumerang
durabil în timp, va împiedica alte eforturi de a o schimba și va transpare la nivel comportamental.
Acestea sunt aceleași efecte importante pe care le produce argumentul elaborat tare, însă în
direcția opusă.
Ideile Ritei ar putea produce o reacție ambivalentă. Ascultătorii care îi examinează cu
atenție ideile ar putea sfârși în neutralitate: nici pro nici contra dovezilor. Răspunsul lor neutru
sau confuz înseamnă evident că aceștia nu își vor schimba atitudinea ca urmare a prelucrării pe
calea centrală. Însă la fel ca în cazul celor nemotivați sau incapabili să elaboreze idei, acești
ascultători se întorc spre calea periferică, unde ajung sub influența indiciilor independente de
mesaj.
banii sunt îndemnurile tradiționale către schimbare. Odată am auzit concluzia unui schimb social
dintre un student în anul terminal și o femeie care încerca să îl convingă să doneze sânge, pentru
a îndeplini o sarcină de la unul dintre cursurile pe care le urma: „În regulă, ne-am înțeles”, a spus
ea, „Donezi sânge pentru mine astăzi, iar mâine seară vii la mine la cina”. Deși acest tip de
tranzacție are loc de secole, Petty și Cacioppo ar descrie-o totuși ca periferică. Conformarea
publică față de solicitarea de a dona sânge – da. Acceptarea privată a importanței sale – puțin
probabil.
Pentru mulți studenți ai cursurilor despre influență, credibilitatea vorbitorului sau a sursei
este cel mai interesant indiciu pe calea periferică. Patru decenii de cercetare confirmă faptul că
oamenii atrăgători care dețin expertiza pe subiectul în chestiune pot avea o influență persuasivă
indiferent de argumentele pe care le prezintă. Înfățișarea, felul de a vorbi și acreditările Ritei vor
vorbi atât de tare încât unii studenți nici nu vor auzi ce spune. Care studenți? Potrivit lui Petty și
Cacioppo, cei nemotivați, cei incapabili sau cei indeciși care s-au întors spre calea periferică.
Ascultătorii care cred că tragedia dublă a Ritei i-a oferit o înțelepciune care o transcende
pe a lor se vor întoarce spre o poziție ușor mai înțelegătoare față de punctul ei de vedere. Același
lucru este adevărat pentru cei care o văd ca pe o persoană plăcută și caldă. Însă există studenți
care vor privi greșelile ei gramaticale ca pe un semn al ignoranței sau se vor închide din pricina
stilului ei matern care le amintește de o predică a propriei mame. Acești critici aflați pe calea
periferică vor deveni o idee mai sceptici cu privire la poziția Ritei. Observați că schimbarea
atitudinală poate fi pe această cale exterioară fie pozitivă, fie negativă, însă oricare ar fi cazul nu
are perseverența, invulnerabilitatea și legătura puternică cu comportamentul precum cele pe care
le constatăm în cazul schimbării care decurge din elaborarea centală a mesajului.
Unele dintre cele mai eficiente indicii periferice sunt aprobările venite din partea unor
figuri publice foarte populare sau respectate. Rita trece în revista paginile din Rolling Stone să
vadă dacă Billy Corgan sau Smashing Pumpkins au spus vreodată ceva semnificativ despre
șoferii adolescenți. El e un băiat de cartier care a reușit grozav în viață, iar muzica grupului este
aclamată la modul general de către studenții din universitate. Asociindu-și cumva mesajul cu
persoane credibile, ea poate obține o ușoară schimbare în atitudinea studenților. Totuși, se pare
ca aceasta nu va dura mult, nu va rezista atacurilor și nu va afecta comportamentul colegilor săi.
Petty și Cacioppo spun că o schimbare minoră, fragilă e tot ce se poate aștepta mergând pe calea
periferică.
Magic Johnson [4]. S-au întrebat dacă tragedia care i s-a întâmplat acestei vedete populare și
promisiunea sa de a deveni susținătorul celor bolnavi va determina studenții să reacționeze mai
înguduitor în privința oamenilor cu SIDA.
Pentru un timp, s-a întâmplat într-adevăr așa. În săptămâna de după anunțul lui Johnson,
80% din bărbați și-au oferit ajutorul. Numărul respectiv a scăzut la 30%, însă, în câteva luni.
Procentul femeilor care au ajutat a coborât sub 40% în aceeași perioada. Penner și Fritzsche au
observat că oamenii nu și-au bătut capul cu substanța mesajului lui Magic Johnson; în schimb, ei
erau atenți la bărbatul care îl prezenta. Au tras concluzia că „schimbările care au loc datorită
«indiciilor periferice» precum... a fi o celebritate îndeobște agreată sunt mai puțin durabile decât
acelea care se întâmplă din pricina conținutului substanțial al încercării persuasive” [5]. (Ar fi
putut adăuga, de asemenea, că efectele aprobării unei vedete sunt supuse oscilațiilor abrupte ale
statutului său. De când a fost scrisă această secțiune, la începutul lui 1996, scurta întoarcere a lui
Magic Johnson în NBA a fost vestită de relatări din Time și Newsweek; iar unul din muzicienii
din trupa Smashing Pumpkins a murit în urma unei supradoze de heroină pe care a luat-o
împreună cu basistul trupei, Jimmy Chamberlin. Ca întotdeauna, credibilitatea se află în ochii
privitorului – și poate trece repede.)
ALEGEREA UNEI CĂI: SFATURI PRACTICE PENTRU CEL SAU CEA CARE
ÎNCEARCĂ SĂ CONVINGĂ
Sfatul lui Petty și Cacioppo pentru Rita (și pentru noi toți) este clar. Ea trebuie să
determine probabilitatea ca ascultătorii ei să acorde atenție deplină evaluării propunerii sale.
Dacă i se pare că aceștia dețin motivația și capacitatea de a elabora mesajul, ar fi bine ca ea să
vină înarmată cu fapte și cifre care să-i sprijine cazul. Un zâmbet cald, apeluri emoționale și o
reputație de expert în siguranță nu vor face nicio diferență.
Cum numai prin cântărire atentă pot ascultătorii ei avea experiența durabilă a schimbării
atitudinale, Rita speră probabil ca aceștia să urmeze calea centrală. Însă este dificil să construiești
un caz persuasiv convingător. Dacă nu reușește să-și facă temele și prezintă argumente slabe,
oamenii care sunt gata să gândească își vor schimba atitudinea spre o poziție diferită.
190
Dacă Rita descoperă că ascultătorii săi sunt incapabili sau refractari la ideea de a se gândi
până la capăt la detaliile planului ei, ea ar avea mai mult succes alegând o strategie de acțiune
care subliniază ambalajul în locul conținutului. Aceasta ar putea include o relatare sfâșietoare a
morții fiicei sale, o prezentare lină a cazului și un efort continuu de a se împrieteni cu colegii.
Poate dacă aduce la cursuri prăjituri făcute acasă și se oferă să-i ducă până la mall va deveni o
sursă atractivă. Însă așa cum am văzut, efectele vor fi minimale.
E puțin probabil ca Rita să determine multe persoane să elaboreze mesajul ei într-un mod
care să se termine favorabil pentru cauza ei. Cei mai mulți care încearcă să convingă evită calea
centrală deoarece consideră că publicul nu îi va urma sau pentru că li se pare că este prea dificil
să creeze argumente convingătoare. Însă Rita chiar nu are de ales.
Permisul auto este atât de important pentru majoritatea acestor studenți încât aceștia vor
fi gata să disece fiecare parte a planului său argumentativ. Nu vor fi câștigați de partea cauzei de
un zâmbet prietenos. Rita va trebui să dezvolte argumente atente și bine construite dacă dorește
să îi facă să se răzgândească. Dată fiind profunzimea convingerii sale, ea consideră că merită să
încerce.
motivului pentru care dovezile bune și raționarea pot avea uneori o influență care schimbă viața,
dar de regulă nu face nicio diferență.
Cercetarea cu privire la schimbarea atitudinală produce adesea rezultate care par confuze
sau contradictorii. Modelul probabilității de elaborare al lui Petty și Cacioppo ia multe
descoperiri separate și le strânge împreună într-un întreg unitar. Această funcție integratoare a
modelului probabilității de elaborare face din el o teorie valoroasă a influenței.
NOTE
[1] Richard E. Petty și John T. Cacioppo, Communication and Persuasion: Central and
Peripheral Routes to Attitude Change, Springer-Verlag, New York, 1986, p. 7.
[2] Richard E. Petty și John T. Cacioppo, Attitudes and Persuasion: Classic and Contemporary
Approaches, Wm. C. Brown, Dubuque, Iowa, 1981, p. 256.
[3] Robert B. Cialdini, Influence: Science and Practice [Psihologia persuasiunii, BusinesTech,
București, 2008], ediția a 2-a, Scott, Foresman, Glenview, Ill., 1988.
[4] Louis Penner și Barbara Fritzsche, "Magic Johnson and Reactions to People with AIDS: A
Natural Experiment," Journal of Applied Social Psychology, Vol. 23, 1993, pp. 1035-1050.
[5] Ibid., p. 1048.
[6] John T. Cacioppo, Richard E. Petty, Jeffrey Feinstein, și Blair Jarvis, "Dispositional
Differences in Cognitive Motivation: The Life and Times of Individuals Varying in Need for
Cognition," Psychological Bulletin, in tipar.
[7] James B. Stiff, "Cognitive Processing of Persuasive Message Cues: A Meta-Analytic Review
of the Effects of Supporting Information on Attitudes," Communication Monographs, Vol. 53,
1986, pp. 75-89.
[8] Petty & Cacioppo, Communication and Persuasion, p. 32.
192
REFLECȚII ETICE
ETICA DIALOGICĂ A LUI MARTIN BUBER
Martin Buber a fost un filosof și teolog evreu din fosta Uniune Sovietică ce a emigrat în
Palestina înaintea celui de-al doilea război mondial și a murit în 1965. Abordarea sa etică se
concentrează asupra relațiilor dintre oameni în locul codurilor de conduită morală: „La început a
fost relația”, scria Buber, „Relația este leagănul vieții reale” [1].
Buber a pus în contrast două tipuri de relații: Eu-Ace(a)sta versus Eu-Tu. În relațiile de
tipul Eu-Ace(a)sta, tratăm cealaltă persoană ca pe un lucru de folosit, un obiect de manipulat.
Creată prin monolog, relației de tipul Eu-Ace(a)sta îi lipsește reciprocitatea. Părțile care se
reunesc ca indivizi intenționează ca să creeze o simplă impresie. Înșelăciunea este o modalitate
de a susține aparențele.
Într-o relație de tipul Eu-Tu, ne privim partenerul la fel ca pe noi înșine. Îl vedem pe
celălalt creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și hotărâm să îl tratăm sau să o tratăm ca
pe un scop în sine valoros, mai degrabă decât ca pe un mijloc în vederea realizării propriului
nostru scop. Aceasta presupune că vom căuta să avem experiența relației așa cum îi apare
celeilalte persoane. Buber spune că putem face acest lucru numai prin intermediul dialogului.
Pentru Buber, dialogul este sinonimul comunicării etice. Dialogul este reciprocitate în
conversație care creează acel „între”, „interumanul”, „tranzacția” prin intermediul căreia ne
ajutăm unii pe alții să devenim mai umani. Dialogul nu este numai un act adecvat din punct de
vedere moral, ci și o modalitate de a descoperi ce este etic în relația noastră. Astfel, el necesită
dezvăluire de sine, confirmare și vulnerabilitate în fața celeilalte persoane.
Buber a folosit imaginea „căii înguste” pentru a imagina tensiunea viețuirii dialogice. Pe
o parte a potecii morale se află prăpastia subiectivismului, unde nu există etalon. De cealaltă
parte se află platoul absolutismului, unde regulile sunt gravate în piatră:
Dincolo de subiectiv, dincoace de obiectiv, pe creasta îngustă unde Eu și Tu ne întâlnim, acolo se
afla tărâmul Dintre. [2]
Ron Arnett, profesor de etică a comunicării la Universitatea Duquesne observă că „a trăi
filosofia crestei înguste necesită o viață de preocupări personale și interpersonale care probabil
va crea o existență mai complicată decât a celui egoist sau a martirului altruist” [3]. În ciuda
tensiunii respective, mulți teoreticieni ai comunicării interpersonale și-au croit poziții etice
similare filosofiei lui Buber. Compatibil cu aserțiunea fundamentală a teoriei gestionării
coordonate a înțelesurilor, potrivit căreia persoanele aflate în conversație construiesc împreună
propriile realități sociale (vezi Capitolul 6), Barnett Pearce este atras de poziția lui Buber
conform căreia dialogul este locul unde se stabilesc valorile. Bakhtin, desigur, împărtășește
perspectiva polară asupra personalității prin care toți oamenii simt impulsuri duale față de
contrarii – dialog și manipulare, de exemplu (vezi Capitolul 14).
În timpul vieții sale, etica dialogică a lui Buber a fost adesea comparată cu abordarea
existențială a lui Carl Rogers. Cei doi s-au întâlnit o singură dată pentru un dialog public la
Universitatea din Michigan. Au discutat similaritatea dintre conceptul psihologic al lui Rogers de
„acceptare” și idealul etic al lui Buber de „confirmare” [4]. Eram în anul al doilea de facultate pe
atunci și locuiam la o distanță de un colț de stradă de clădirea unde aceștia au vorbit. Mi-ar fi
plăcut să fi avut atunci sensibilitatea etică de a fi fost de față. Eu sunt cel care am pierdut.
Compatibil cu valorile democratice ale unei societăți libere, profesorul emerit Thomas
Nielsen de la Universitatea din Washington consideră că discursul persuasiv este etic în măsura
în care maximizează capacitatea oamenilor de a practica alegerea liberă. Cum numeroase mesaje
de natura politică, religioasă și comercială sunt concepute în mod curent să treacă pe lângă, în loc
să apeleze la facultățile raționale ale ascultătorului, Nilsen susține valoarea alegerii semnificative
în termeni neechivoci:
Atunci când comunicăm pentru a influența atitudinile, convingerile și acțiunile altora, piatra de
încercare de natură etică rezidă în gradul de alegere liberă, informată, rațională și critică – alegere
semnificativă – pe care discursul nostru o facilitează. [5]
Pentru Nielsen, alegerea liberă reprezintă testul influenței etice deoarece „numai o ființă
autonomă poate fi o ființă morală; fără alegere semnificativă, nu există moralitate” [6]. În
sprijinul tezei sale, el citează două eseuri clasice despre libertatea de exprimare. Aeropagitica [7]
lui John Milton a argumentat împotriva reprimării anticipate a oricărei idei, indiferent cât de
eretică ar fi aceasta. Despre libertate a lui John Stuart Mill susține o piață liberă a ideilor, pentru
că singurul mod de a verifica un raționament este să-l auzi prezentat de către cineva care crede în
el și care îl apără cu seriozitate.
De-a lungul istoriei, filosofii, retoricienii și practicienii influenței au comparat
persuasiunea cu un îndrăgostit care face apel în mod frecvent la iubitul său – de pildă, actul
curtării. Etica lui Nielsen a alegerii semnificative este bine reprezentată de analogia curtării,
pentru că dragostea adevărată nu poate fi constrânsă; trebuie să fie oferită în libertate. Inspirat de
descrierea filosofului danez Søren Kierkegaard a celui care încearcă să convingă la nivel etico-
religios ca „îndrăgostit”, într-un alt context am prezentat o tipologie a îndrăgostiților falși (ne-
etici) [10]:
Îndrăgostiții care sufocă nu acceptă un refuz; insistența lor este neplăcută.
Îndrăgostiții tradiționaliști au o imagine prestabilită despre cine ar trebui să fie celălalt.
Cocheta sau craiul sunt îndrăgostiți de dragoste; ei pun valoare pe răspuns, nu pe celălalt.
Seducătorii încearcă înșelăciunea și lingușirea pentru a-l momi pe celălalt să se supună.
Violatorii uzează de forță pentru a-și impune punctul de vedere; vina și presiunea sunt
instrumente ale violului mental.
În variate măsuri, toate cele cinci tipuri de îndrăgostit încalcă demnitatea umană a
persoanelor de care sunt interesați, luându-le acestora șansa alegerii informate și libere.
Evident, Nielsen ar aproba apelurile persuasive care încurajează elaborarea mesajelor pe
calea centrală a modelului probabilității de elaborare, tot așa cum ar condamna trucul înșelător al
celui care strânge fonduri pe care l-am pomenit într-un capitol anterior. Dar disonanța cognitivă?
Oare justificarea minimă pe care un profesor o oferă pentru lectură încalcă dreptul studentului de
a critica materialul? Alegerea semnificativă, precum frumusețea și credibilitatea se află în ochii
privitorului.
NOTE
[1] Martin Buber, I and Thou [Eu și Tu, Editura Humanitas, București, 1992], ediția a 2-a, R. S.
Smith (trad.), Scribner's, New York, 1958, pp. 69, 60.
[2] Martin Buber, Between Man and Man, MacMillan, New York, 1965, p. 204.
[3] Ronald Arnett, Communication and Community, Southern Illinois University, Carbondale,
1986, p. 37.
[4] Kenneth Cissna și Rob Anderson, "The 1957 Martin Buber - Carl Rogers Dialogue, as
Dialogue," Journal of Humanistic Psychology, Vol. 34, 1995, pp. 11-45.
194
PARTEA A PATRA
COMUNICAREA ÎN GRUP ȘI COMUNICAREA PUBLICĂ
__________________________________________________________________
DECIZIILE LUATE ÎN GRUP
CAPITOLUL 18. GÂNDIREA GREGARĂ (Janis)
CAPITOLUL 19. PERSPECTIVA FUNCȚIONALĂ ASUPRA LUĂRII DECIZIILOR ÎN
GRUP (Hirokawa & Gouran)
COMUNICAREA ORGANIZAȚIONALĂ
CAPITOLUL 20. ABORDAREA ORGANIZAȚIILOR DIN PERSPECTIVA
SISTEMELOR INFORMAȚIONALE (Weick)
CAPITOLUL 21. ABORDAREA ORGANIZAȚIILOR DIN PERSPECTIVA
CULTURALĂ (Geertz și Pacanowsky)
CAPITOLUL 22. ABORDAREA ORGANIZAȚIILOR DIN PERSPECTIVA TEORIILOR
CRITICE ALE COMUNICĂRII
RETORICA PUBLICĂ
CAPITOLUL 23. RETORICA (Aristotel)
CAPITOLUL 24. DRAMATISMUL (Burke)
CAPITOLUL 25. PARADIGMA NARATIVĂ (Fisher)
REFLECȚII ETICE
REGULA DE AUR A LUI ARISTOTEL
PRAGMATISMUL PROFETIC A LUI WEST
______________________________________________________________________________
196
Un cinic a spus odată că o cămilă este un cal conceput de o comisie. Deși mulți
împărtășesc această vedere pesimistă, rezultatele cercetării în științe economice, educație și
afaceri guvernamentale arată că grupurile care rezolvă probleme găsesc adesea soluții superioare
oricărei idei individuale a membrilor săi. Numită „sinergie”, descoperirea recurentă potrivit
căreia produsul grupului este mai mare decât suma părților sale a stimulat efortul de-a explica
procesul tipic al luării deciziilor în grup.
Cu aproape cincizeci de ani în urmă, Robert Bales de la Universitatea Harvard a creat o
metodă de analiză a discuțiilor care distinge doisprezece tipuri de comportament verbal [1]. O
întrunire a unei comisii tipice necesită clasificarea a zece până la doisprezece comentarii pe
minut. Lista de categorii a lui Bales conține patru secțiuni: A. Acțiunile pozitive (și amestecate)
(1. Aerul prietenos; 2. Dramatizarea; 3. Acordul); B. Încercările de a răspunde (4. Oferirea
sugestiilor; 5. Formularea părerilor; 6. Formularea informațiilor); C. Întrebările (7. Solicitarea de
informații; 8. Solicitarea părerilor; 9. Solicitarea sugestiilor) și D. Acțiunile negative (sau
amestecate) (10. Dezacordul; 11. Manifestarea tensiunilor; 12. Aerul neprietenos). Bales prezintă
și câteva dintre legăturile implicate în sistemul său de observație.
Zona de mijloc a sistemului lui Bales (secțiunile B și C) este rezervată afirmațiilor care se
concentrează asupra realizării sarcinilor în cadrul grupului. Zonele exterioare (secțiunile A și D)
sunt rezervate comentariilor care reflectă relații în interiorul grupului. Prin codificarea a orice
spune o persoană, un observator care folosește categoriile lui Bales este capabil să genereze un
profil al stilului preferat de interacțiune pentru fiecare membru în parte. Rezultatele confirmă
faptul că unii oameni se concentrează asupra realizării sarcinii, în timp ce alții sunt mai
preocupați de chestiuni social-emoționale. Indivizii orientați spre sarcini sunt pistoanele care
conduc mașina grupului. Membrii orientați spre relații sunt lubrifianții care împiedica fricțiunea
excesivă să distrugă grupul. Grupurile reușite au nevoie de tot felul de oameni.
Bales a împărțit cele doisprezece categorii în șase perechi opuse reciproc corespondente.
Solicitarea de informații este echilibrată de formularea de informații. Aerul prietenos se
juxtapune aerului neprietenos. Singura pereche care nu prezintă o imagine evidentă în oglindă
este dramatizarea – manifestarea tensiunilor. Așa cum poate vă amintiți din discuția despre
teoria interacțiunii simbolice a lui Bormann în Capitolul 3, Bales a numit inițial categoria 2
descărcarea tensiunilor. Însă, el a descoperit că majoritatea comentariilor capabile să reducă
tensiunile au o calitate narativă sau dramatică ce servește la impulsionarea grupului când s-a
blocat, astfel că s-a hotărât că termenul dramatizare e o etichetă mai exactă.
Bales a descoperit că grupurile reușite mențin un echilibru dificil între fiecare din cele
șase perechi. De pildă, discuția inițială a unui grup este mai productivă atunci când oamenii aud
răspunsurile (categoria 6) la întrebările lor despre natura sarcinii (categoria 7). Însă procesul
grupului stagnează dacă membrii săi caută fapte pe care nu le deține nimeni sau dacă toți oferă
informații pe care nu le dorește nimeni.
Accentul pus de Bales pe echilibrul grupului reflectă abordarea sa sistemică a luării de
decizii în grup. Ați fost deja expuși oarecum gândirii sistemice cu ajutorul teoriei informației a
lui Shannon și Weaver și al perspectivei interacționale a lui Watzlawick, care privește familia ca
pe un sistem (vezi Capitolul 4 și 14). Versiunea lui Bales sugerează că grupurile care se
confruntă cu luarea de decizii întâmpină probleme puse de solicitările sarcinii, de nevoile socio-
emoționale și de factorii mediului înconjurător. El a privit procesul comunicării ca metoda
principală prin care grupurile satisfac aceste solicitări.
197
NOTE
[1] Robert Bales, Interaction Process Analysis, Addison-Wesley, Reading, Mass., 1950.
[2] Randy Hirokawa ssi Abran J. Salazar, "An Integrated Approach to Communication and
Group Decision Making," in Managing Group Life: Communicating in Decision-Making
Groups, Lawrence Frey și J. Kevin Barge (editori), Houghton Mifflin, Boston, 1996, pp. 156-
181.
198
În dimineața zilei de 28 ianuarie 1986, naveta spațială Challenger s-a lansat în spațiu din
Centrul spațial Kennedy, Florida. Șaptezeci și trei de secunde mai târziu, milioane de adulți și
copii de școală au urmărit la televizor cum racheta s-a dezintegrat într-o explozie mistuitoare, iar
capsula a plonjat în oceanul Atlantic. Moartea tuturor celor șapte membri ai echipajului, în
special a profesoarei Christa McAuliffe a șocat o întreagă națiune. Pentru mulți americani,
dezastrul Challenger a marcat sfârșitul poveștii de dragoste cu spațiul. Cum au aflat în lunile care
au urmat, tragedia ar fi putut fi – ar fi trebuit să fie – evitată.
Președintele Reagan a numit imediat o comisie specială care să determine cauza sau
cauzele probabile ale accidentului. Juriul a ascultat timp de patru luni declarațiile oficialilor de la
NASA, ale inginerilor spațiali, ale astronauților și ale oricui ar fi putut deține cunoștințe despre
misiunea eșuată. Într-un raport publicat în cinci volume, comisia prezidențială a identificat cauza
principală a accidentului într-un defect al articulației dintre două niveluri ale rachetei, care a
permis gazelor fierbinți să scape în timpul „arderii”. Combustibilul volatil al rachetei s-a vărsat
pentru că o garnitură de cauciuc nu a reușit să etanșeizeze îmbinarea respectivă.
Cetățeanul obișnuit poate înțelege mecanica descoperirii comisiei. În fond, toată lumea
știe ce se întâmplă când torni benzină peste o flacără deschisă. Ceea ce oamenilor li s-a părut
dificil să își explice a fost de ce NASA a lansat Challanger când exista un motiv temeinic să
creadă că nu toate condițiile erau sigure. În plus față de garnitura defectă, comisia a tras
concluzia că un proces decizional profund defectuos a contribuit semnificativ la cauza
dezastrului. Comunicarea, la fel ca și combustia, a fost responsabilă pentru tragedia respectivă.
Kennedy, Johnson și Marshall au confirmat că Challenger este pregătit pentru zbor, aceștia nu au
menționat deloc vreo îngrijorare cu privire la garnituri. În poziția superioară în care se afla drept
director de zbor Jesse Moore avea toate motivele să creadă că naveta era „OK” cu privire la
pregătirea pentru zbor.
Irving Janis, psiholog social la Universitatea Yale era fascinat de întrebarea: Cum e
posibil ca un grup recunoscut de experți să ia o asemenea decizie proastă? El era încredințat că
trista lor eroare nu a fost un caz izolat, limitat la deciziile din cadrul NASA, săli de conferințe ale
corporațiilor sau chestiuni de natură tehnică. El credea că poate depista aceeași dinamică de grup
în alte decizii tragice. Îl interesau în mod special fiasco-urile de la Casa Albă – complacerea lui
Roosevelt înainte de Pearl Harbor, invazia lui Truman a Coreei de Nord, fiasco-ul lui Kennedy în
Golful porcilor, escaladarea lui Johnson a războiului din Vietnam, întreruperea de la Watergate a
lui Nixon și relatările scandalului contra Iranului ale lui Reagan. Dacă Janis ar fi astăzi în viață,
probabil ar examina și aprobarea dată de Clinton raidului din Branch Davidian în Waco, Texas.
Janis nu credea că înalții oficiali sau consilierii lor sunt proști, leneși sau rău-voitori. Mai
degrabă îi considera victime ale „gândirii gregare”.
orice preț conduce la rătăcirea grupului. Primele două provin din încrederea excesivă în curajul
grupului. Următoarea pereche reflectă imaginea de tunel de care se servesc membrii pentru a
privi problema. Ultimele patru sunt semne ale unei puternice presiuni de a se conforma, venită
din interiorul grupului. Am să ilustrez multe dintre simptome cu citate din Raportul comisiei
prezidențiale cu privire la dezastrul navetei spațiale Challenger [10].
1. Iluzia invulnerabilității. În ciuda focului de pe rampa de lansare care a ucis trei
astronauți în 1967 și a iminenței dezastrului în cazul lui Apollo 13, programul spațial american
nu a avut niciodată experiența fatalității în timpul zborurilor. Când inginerii au ridicat problema
posibilității unei nenorociri catastrofice legate de garnituri, managerul NASA George Hardy a
subliniat nonșalant că riscul respectiv era „valabil în cazul fiecăruia dintre zborurile precedente”.
Janis i-a rezumat atitudinea după cum urmează: „totul va merge bine pentru că noi suntem un
grup special” [13].
2. Credința în moralitatea inerentă grupului. Sub stăpânirea gândirii gregare, membrii
presupun în mod automat corectitudinea cauzei lor. La audieri, inginerul Brian Russell a observat
că managerii NASA au schimbat regulile morale sub egida cărora acționau: „Am avut
sentimentul clar că ne aflăm în poziția în care trebuia să demonstrăm că zborul este sigur, în loc
să procedăm exact pe dos”.
3. Raționalizarea colectivă. În ciuda consemnării faptului că garnitura circulară
reprezenta un punct vulnerabil esențial fără înlocuitor, managerul NASA George Hardy a
declarat: „Noi contăm, în cel mai rău caz, pe o garnitură secundară care să etanșeze”. Evident,
aceasta era o concepție comună greșită. Directorul NASA Lawrence Mulloy a confirmat că „la
întrunire, nimeni nu a chestionat faptul dacă garnitura secundară va etanșa în timpul fazei inițiale
a aprinderii tranzitorii”. Această raționalizare colectivă susținea o configurație mentală de tipul
„nu aud nimic rău, nu văd nimic rău, nu spun nimic rău” [12].
4. Stereotipurile în privința celor din afara grupului. Deși nu există dovezi directe că
funcționarii NASA îi priveau cu superioritate pe inginerii Thiokol, Mulloy a fost caustic în
privința recomandării acestora de-a amâna lansarea până la creșterea temperaturii la 53 de grade.
Conform relatărilor, el întrebase dacă se așteaptă ca NASA să aibă răbdare până în aprilie pentru
a lansa naveta.
5. Auto-cenzura. Știm acum că inginerul de la Thiokol George McDonald dorise să
amâne zborul. Dar în loc să declare clar: „Recomand să nu lansăm naveta la o temperature de sub
53 de grade” a înaintat o părere echivocă. A sugerat că „temperaturile scăzute sunt o amenințare
pentru ambele garnituri...” Ce credea că ar fi trebuit făcut? Din cuvintele sale temperate, e greu
de spus.
6. Iluzia unanimității. Managerii NASA au perpetuat iluzia că toată lumea este total de
acord cu recomandarea lansării. Ei au admis în fața comisiei prezidențiale că nu au raportat
ezitarea inginerilor de la Thiokol superiorilor lor. Așa cum se întâmplă adesea în astfel de cazuri,
echipa responsabilă de evaluarea pregătirii pentru zbor a navetelor spațiale a interpretat tăcerea
ca pe un acord.
7. Presiunea directă asupra neconformiștilor. Inginerii de la Thiokol au resimțit
presiunea de a-și revizui recomandarea „nu plecă” din două direcții. Directorii NASA amânaseră
deja lansarea de trei ori și se temeau că publicul american va considera instituția incapabilă. Fără
îndoială, tensiunea respectivă a declanșat riposta lui Hardy, potrivit căreia recomandarea celor de
la Thiokol l-a „înspăimântat”. Similar, conducerea companiei se temea de pierderea viitoarelor
contracte NASA. Când s-au întâlnit pentru acea politică de măsluire, vicepreședintele senior al
201
companiei Thiokol l-a îndemnat pe Roger Lund, vice-președintele inginerilor, să „își scoată
pălăria de inginer și să și-o pună pe cea de manager”.
8. Paznicii minții de producție proprie. „Paznicii minții” protejează de asaltul ideilor
supărătoare. Directorii NASA l-au izolat pe Jesse Moore de dezbaterea cu privire la integritatea
garniturilor de susținere a rachetei. Deși Roger Boisjoly era expertul Thiokol în garnituri, ulterior
el a deplâns faptul că „nici măcar nu a fost invitat să participe la luarea deciziei finale”.
NU SE ÎNTÂMPLĂ ÎNTOTDEAUNA
Janis a prezentat conceptul de gândire gregară în presa populară din 1971 [13]. Ideea a
atins coarda sensibilă a celor care planificau politicile publice, astfel că aceștia au aprobat fără
întârziere câteva moduri de acțiune care la fel de rapid s-au dovedit a fi gafe majore. Termenul
de gândire gregară corespundea expresiei rău prevestitoare de gândire dublă din romanul 1984
al lui George Orwell și a avut succes imediat printre oamenii de afaceri și conducătorii
guvernamentali ca termen umbrelă care se referă la orice plan prost conceput al unui grup. În
variantele extinse de mai târziu ale teoriei sale, Janis a subliniat că nu toate deciziile proaste sunt
rezultatul gândirii gregare și că nu toate cazurile de gândire gregară sfârșesc prin eșec.
Versiunea extinsă a teoriei gândirii gregare a lui Janis include condițiile de posibilitate
pentru apariția tendinței de căutare a consensului, dar și calea pe care o urmează grupul atunci
când gândirea gregară este prezentă. Coeziunea contribuie major la apariția gândirii gregare.
Totuși, cu toate că Janis considera că grupurile extrem de atractive în ochii membrilor sunt în
mod special înclinate să ia decizii proaste, el nu credea că toate grupurile coezive sfârșesc prin a
ceda gândirii gregare. Solidaritatea este o condiție necesară, dar nu și suficientă a căutării
excesive a consensului.
Probabilitatea gândirii gregare crește atunci când există erori structurale în interiorul
organizației, iar decizia în privința tacticii de implementat trebuie realizată fie într-o perioadă de
mare tensiune din pricina amenințărilor exterioare, însoțită de speranța scăzută în soluții mai
bune decât ale conducătorului, fie în situația unui nivel scăzut al stimei de sine. Aceasta poate fi
temporar determinată de eșecuri recente care fac evidentă inadecvarea membrilor, de
întâmpinarea unor dificultăți excesive în cazuri uzuale de luări de decizii, care pot diminua
simțul eficienței al oricărui membru, dar și de dileme morale cum ar fi absența vădită a
alternativelor fezabile, cu excepția celor care încalcă anumite norme etice. Secretul scurt-
circuitării procesului stă în modificarea factorilor care acționează precum niște catalizatori în
grupurile coezive. Elementele pe care un conducător înțelept le poate schimba sunt izolarea
grupului, absența conducerii imparțiale și lipsa de norme procedurale.
Deoarece un grup bine legat aflat la vârful ierarhiei organizaționale este izolat de opiniile
exterioare, Janis a sugerat divizarea în subgrupuri care lucrează simultan la rezolvarea aceleiași
probleme. Fiecare subgrup poate recurge la expertiza subordonaților de încredere, care sunt
încurajați să-și ofere sfaturile în mod liber.
Conducătorii ajung în vârf prin „asumarea responsabilității”. Din păcate, chiar forța
personalității care i-a adus în poziția autoritară poate avea un efect de răcire asupra sincerității
grupului. Unii conducători sunt capabili să conducă o discuție imparțială fără să-și impună
părerile, însă rețeta lui Janis pentru cercetarea atentă stă în îndepărtarea periodică a
conducătorului pentru ca membrii să se simtă liberi să își exprime părerile personale.
Cum numeroase grupuri nu dețin proceduri stabilite pentru asigurarea cercetării atente a
soluțiilor favorite, Janis a recomandat desemnarea rolului de evaluator critic fiecărui membru al
grupului. În loc de a-și reprezenta propria alegere sau de a-și îngusta aria de expertiză, fiecare
202
participant își va asuma responsabilitatea pentru întregul plan. Desigur, solicitarea de către
conducător a comentariilor critice este un exercițiu găunos dacă acesta arată iritare sau încheie
scurt dezbaterea când un grup începe să-și modeleze ideea favorită.
Dacă aceste măsuri eșuează, putem depista prezența gândirii gregare în efectele sale
observabile. Janis susținea că cele opt simptome ale gândirii de grup conduc în mod inevitabil
spre proceduri eronate: cercetarea incompletă a alternativelor și a obiectivelor, eșecul în
examinarea riscurilor alegerii preferate ori în reevaluarea alternativelor inițial respinse, căutarea
limitată de informații, părtinirea în procesarea informațiilor aflate la îndemână și eșecul de a
descoperi planuri de rezervă. Oare toate acestea produc automat consecințe devastatoare precum
dezastrul lui Challanger? Nu neapărat. Grupurile care fac totul greșit pot avea noroc din timp în
timp. De asemenea, există multe ocazii de rutină când un mod de gândire gregară este chiar util,
pentru că realizează un consens rapid și amiabil în chestiuni de importanță minoră. Însă potrivit
lui Janis, atunci când un grup se confruntă cu o mare amenințare sau o mare oportunitate,
căutarea consensului produce aproape întotdeauna o soluție inferioară.
de cercetare, aveam conversații telefonice lungi de câte trei ore cu prieteni din Philadelphia care
îl cunoșteau pe Jack Bennett, fondator și director executiv al fundației Noua Eră.
Ce am descoperit? Vestea bună a fost că oameni pe care îi cunoșteam foarte bine aveau
implicit încredere în Jack Bennett. Banii trimiși la Noua Eră erau mereu primiți dolar cu dolar
șase luni mai târziu. Niciun act de caritate nu a pierdut vreun bănuț; dimpotrivă, pentru fiecare
bănuț pe care l-au investit, aveau acum douăzeci.
Vestea proasta a fost ca n-am putut afla nimic despre donatorii anonimi ai milionului de
dolari pentru Noua Eră. Numai Bennett le știa numele și ne-a avertizat că orice grup care ar face
presiune asupra lui în ce privește identitatea donatorilor va înceta să fie eligibil pentru dublarea
donației. Membrii cu stare ai comisiei care donau liberi nu aveau nicio problemă în a crede că
există astfel de donatori extrem de înstăriți. Spuneau că dacă ar avea resurse la fel de vaste, ar
proceda la fel. Diferența era doar o chestiune de grad. În timpul unei pauze în deliberarea
noastră, unul dintre acești membri m-a tras deoparte și mi-a mărturisit: „Em, afacerea e atât de
mare încât există doar șase sau șapte oameni în toată țara care să fie dispuși și capabili să ofere o
astfel de sumă. Cred că știu cine sunt patru dintre donatorii misterioși”.
După zece ore de discuții aprinse care s-au întins pe o perioadă de trei săptămâni, am
hotărât să facem pasul. Mi-ar plăcea să spun că eu am fost vocea profetică ce a denunțat nebunia
colegilor mei, însă nu e cazul. (Un alt membru și cu mine am insistat că putem folosi numai banii
de la donatorii care ne-au dat acordul lor scris să le plasăm fondurile în afacerea riscantă.) În
mijlocul multor frământări interioare, am votat să trimit banii la Noua Eră pentru dublarea
donației. Am considerat că merită riscul.
Realitatea. Noua Eră a constituit povestea de pe prima pagină a ziarului Wall Street pe
parcursul întregii săptămâni 15-19 mai 1995. Zile la rând publicația scria că Noua Eră are
probleme financiare, că Jack Bennett admisese că nu există niciun donator anonim și că Noua
Eră era falimentară, cu obligații de peste o jumătate de milion de dolari către cei trei sute de
contributori non-profit și individuali. Eu personal am fost șocat, simțindu-mă rușinat și incredibil
de prost. Spre sfârșitul săptămânii, ziarul scria:
Oare de ce atât de mulți oameni inteligenți i-au încredințat (lui Bennett) atât de mulți bani cu atât
de puține dovezi în ce privește trecutul său și cu atâtea steaguri roșii fluturând deasupra
programului său de dublare a banilor? [16].
Excelentă întrebare. În ce măsură gândirea gregară constituie răspunsul?
Evaluarea. Comisia voluntară a organizației noastre este un prim exemplu de grup
coeziv cu atmosferă caldă de club pe care l-a descris Janis. Majoritatea membrilor sunt bărbați
albi cu funcții de directori economici. Suntem încurajați să ne aducem partenerii la întruniri și, în
cupluri, ne bucurăm de timpul neprogramat petrecut împreună. N-am întâlnit vreun fost director
care să nu dorească să fie invitat din nou.
Mica lume a donațiilor în scopuri caritabile îți dă mereu același sentiment confortabil.
Cum știu toți colecționarii de fonduri, darurile de o sută de mii de dolari se fac pe baza unor
relații personale de lungă durată. Din pricina conducerii interconectate, când membrii
organizației au efectuat „sârguința cuvenită” vizavi de Noua Eră, de fapt vorbeau cu ei înșiși și
cu ceilalți membri ai grupului. A fost nevoie de cineva din exterior – un instructor de
contabilitate din Africa de Sud de la un mic colegiu de arte liberale – să tragă alarma în privința
întregii escrocherii [17].
În termenii lui Janis, ai simptomelor luării de decizii defectuoase, două lucruri ies în
evidență. Comisia noastră a arătat o prejudecată în prelucrarea informațiilor pe care le-am adunat
interpretând istoria fără cusur a plăților efectuate de Noua Eră ca dovadă că planul era legitim. În
204
schimb, era semnul clasic al unei escrocherii piramidale bine concepute. De asemenea, n-am
reușit să concepem planuri de intervenție. Deși apelasem la umorul negru pe seama Noii Ere,
comparând-o cu o schemă Ponzi, nu cred că am discutat vreodată ce am face dacă era într-adevăr
cazul.
Pe de altă parte, decizia însemnă fără grabă în evaluare. În cartea sa Decizii cruciale,
Janis caracterizează luarea de decizii defectuoasă ca „încheiere premature” [18], o etichetă care
în mod cert nu descrie procesul nostru în comisie. După două luni de căutare a oricărui fragment
de informație pe care l-am putut obține, am discutat energic meritele relative ale fiecărei opțiuni
și am lucrat la crearea unor opțiuni noi. În niciun moment nu am simțit că cei din conducerea
noastră ar fi încercat să impună o soluție sau să încheie dezbaterea. În schimb, am simțit dorința
unor intervenții mai creative și ezitare în a acționa în baza propunerii de acceptă-sau-pleacă
oferite de Noua Eră.
Fără îndoială, am făcut o greșeală teribilă cu consecințe tragice. Însă întrebarea rămâne:
A fost vorba de gândirea gregară? Când hotărâți, gândiți-vă că 115 indivizi presupus inteligenți,
inclusiv secretarul trezoreriei, William Simon și filantropul Lawrence Rockefeller au luat aceeași
hotărâre fără a avea avantajul sau blestemul implicării în grup. De asemenea, amintiți-vă că Jack
Bennett a racordat 185 de alte unități non-profit la trimiterea banilor în vederea presupusei
dublări a sumelor depuse. Janis nu a sugerat niciodată că gândirea gregară ar fi un fenomen de
masă. Este probabil ca o tendință de căutare a consensului să explice de ce toate cele trei grupuri
au fost înșelate? Iluzionarea, încrederea excesivă sau „lăcomia de a se îmbogăți” par să fie
explicații la fel de puternice și mult mai simple.
legat consecințele pozitive de procedurile de luare de decizii de înaltă calitate în timpul crizelor
internaționale, ei nu au apreciat deloc coeziunea grupului responsabil [21].
S-ar putea sa nu fiți vreodată un puternic agent de bursă pe scena internațională, însă ați
putea verifica efectele coeziunii ridicate în grupuri apropiate de casă. Vă sugerez să măsurați
dorința de consens în propria familie, grup studențesc, grup religios, echipă sau comisie
organizațională. Apoi urmăriți simptomele descrise de Janis.
Cu toate că nu pare să existe vreo modalitate definitivă de a dovedi corectitudinea (sau
incorectitudinea) teoriei lui Janis, conceptul său de gândire gregară continuă să surprindă
imaginația celor care au văzut grupuri bine închegate luând decizii groaznice. După ce a fost
ridiculizat ca alarmist de tipul cade-cerul-pe-noi, inginerul de la Thiokol George McDonald a
putut spune doar că lansarea lui Challenger ar fi „o acțiune aflată departe de lucrul bine făcut”.
Așa cum evenimentele ulterioare au dovedit-o, la fel stau lucrurile în cazul procesului gândirii
gregare.
NOTE
[1] Apollo 13, MCA Universal, 1995.
[2] Randy Hirokawa, Dennis Gouran, & Amy Martz, "Understanding the Sources of Faulty
Group Decision Making: A Lesson from the Challenger Disaster," Small Group Behavior, Vol.
19, 1988, p. 423.
[3] Report of the Presidential Commission on the Space Shuttle Challenger Disaster (5 volume),
Government Printing Office, Washington, D. C., 1986, p. 1414.
[4] Ibid., p. 84.
[5] Irving Janis, Victims of Groupthink, Houghton Mifflin, Boston, 1972, p. 9.
[6] Irving Janis, Crucial Decisions: Leadership in Policymaking and Crisis Management, Free
Press, New York, 1989, p. 60.
[7] Remarcă făcută autorului într-o conversație personală.
[8] Marvin Shaw, "Group Composition and Group Cohesiveness," in Small Group
Communication: A Reader, ediția a 5-a, R. S. Cathcart & L. A. Samovar (editori), Wm. C.
Brown, Dubuque, Iowa, 1988, p. 43.
[9] Janis, Victims of Groupthink, p. 198; Janis, Crucial Decisions, p. 56. Am suprapus cele două
teze pentru a arăta coerența gândirii lui Janis. Formularea sa din 1989 a rezolvării vigilente de
probleme oferă doar un context mai larg fenomenului gândirii gregare.
[10] Report of the Presidential Commission. Citarea după simptome: 1. p. 1590; 2. p. 1487; 3.
pp. 1080-1086; 1608-1609; 5. p. 1283; 7. p. 1383; 8. p. 92.
206
căreia tot adevărul este adevărul lui Dumnezeu, am informat candidații că suntem în căutarea
unui specialist credincios căruia nu-i este teamă să caute cunoașterea dintr-o perspectivă a artelor
liberale. Această mulțime mai degrabă pretențioasă de exigențe a redus fondul nostru de
candidați, însă criteriile ne-au sporit încrederea în decizia noastră finală.
3. Identificarea alternativelor
În formularea lor originală a perspectivei funcționale, Hirokawa și Gouran au subliniat
importanța producerii unui număr de soluții alternative din care membrii grupului să poată alege.
Dacă nimeni nu atrage atenția asupra nevoii de a genera atât de multe alternative pe cât este în
mod realist posibil, atunci relativ puține vor fi prezentate, iar posibilitatea corespondentă de a găsi
răspunsul acceptabil va fi scăzută. [8]
Alegerea limitată nu a reprezentat nicidecum o problemă în căutarea noastră a unui
director de teatru. Mai bine de 150 de candidați au aplicat pentru poziția liberă. În faza inițială,
tot ce a trebuit să facem a fost să deschidem plicurile. Însă căutarea unui producător media a fost
altă poveste. Doream o persoană cu experiență în industrie, un doctorat sau un masterat în arte
liberale și capacități egale de a preda producție radio sau de televiziune. Numeroși tehnicieni
audio cu experiență în radio au aplicat pentru post, însă doar câțiva au avut avantajul titlului pe
care îl solicitam. Și niciunul dintre acești candidați nu avea experiență în producția video. După
trei luni, nu aveam o alternativă viabilă.
În acel moment, unul dintre membrii comisiei noastre ne-a reamintit că suntem o comisie
de căutare și a sugerat să ne „mișcăm fundul” și să începem să agităm apele în căutarea unor
candidați care să îndeplinească criteriile. Așa că am ținut o sesiune de brainstorming în care
fiecare a venit cu idei despre modul în care ne puteam lărgi căutarea. Astfel, prin intermediul
mesajelor telefonice, prin fax și e-mail am abordat o rețea de case de producție, directori de
posturi radio, decani și președinți de universități. Îndeplinind necesitățile funcționale de generare
a alternativelor relevante, grupul a descoperit doi candidați care nu numai că au întâmpinat
criteriile noastre fundamentale, dar au adus și o dezirabilă diversitate etnică în cadrul unui
departament exclusiv anglofon.
4. Evaluarea trăsăturilor pozitive și negative
După ce un grup a identificat soluțiile alternative, participanții trebuie să aibă grijă să
verifice meritele relative ale fiecărei opțiuni vizavi de criteriile pe care le consideră importante.
Această comparație punct-cu-punct nu are loc automat. Grupurile devin neglijente și adesea au
nevoie ca un membru să le reamintească celorlalți să se concentreze asupra chestiunilor
relevante. Chiar dacă membrii sunt dispuși să se uite la plusurile și minusurile fiecărei alegeri,
Hirokawa și Gouran avertizează că, ei pot cu ușurință aluneca pe panta uneia din cele patru erori
de judecată. Prin înțelegerea acestor părtiniri, vom fi mai puțin înclinați să cădem în această
capcană. Am să le ilustrez referindu-mă la greșelile pe care a trebuit să le evităm atunci când am
evaluat referințele lui Mark, candidatul pe care l-am recomandat cu entuziast pentru poziția de
director de teatru.
Eșecul în recunoașterea calităților pozitive. Studenții noștri erau în unanimitate de
partea lui Mark. Cu toții au semnat o petiție îndemnându-ne să îl alegem pe acesta ca nou
director. Poate că n-am ținut seama de entuziasmul lor, în baza suspiciunii că studenții
răspundeau pur și simplu tinereții și personalității sale încântătoare, uitând de importanța crucială
a relației dintre actor și directorul de teatru.
Eșecul în recunoașterea calităților negative. Deși CV-ul lui Mark reflecta o experiență
vastă pe scenă și în fața camerei de luat vederi, el nu lucrase niciodată într-un mediu academic.
Poate că am subestimat dificultățile pe care le-ar avea acest artist creativ în adaptarea la sarcinile
210
PRIORITIZAREA FUNCȚIILOR
Cuvântul prioritizare poate însemna dezvoltarea unei progresii logice sau se poate referi
la decizia cu privire la ce este mai important. În mare parte din scrierile lor, Hirokawa și Gouran
mențin că ambele sunt false probleme. Teoreticienii afirmă în mod repetat că toate cele patru
funcții trebuie să fie realizate pentru a maximiza probabilitatea unei decizii de înaltă calitate, dar
că niciuna dintre funcții nu este intrinsec mai importantă decât celelalte [9]. Similar, nicio agendă
de grup sau plan de atac nu pare să realizeze sarcina mai bine. Atât timp cât grupul sfârșește prin
a îndeplini toate cele patru funcții, calea pe care o urmează membrii săi nu pare să facă o prea
mare diferență. Hirokawa adaugă, totuși, că grupurile care rezolvă cu succes probleme deosebit
de grele adesea urmează o cale comună a procesului decizional.
Calea care pare să ofere o progresie naturală în rezolvarea de probleme începe cu
analizarea problemei, continuă cu stabilirea obiectivelor și identificarea alternativelor și sfârșește
prin evaluarea trăsăturilor pozitive și negative ale fiecărei alternative înaintea luării deciziei
finale. Acest flux decizional corespunde sfatului pe care l-am auzit la emisiunea Discuții despre
mașină pe postul de radio Publicul național. Întrebați cum se descurcă proprietarii de mașini
atunci când iau decizii iminente la reparațiile mașinilor personale, mecanicii Tom și Ray
Magliozzi au dat un răspuns șmecher care sună cam așa:
În primul rând, dă-ți seama că s-a stricat. În al doilea rând, hotărăște-te cât de bine vrei s-o repari.
Sau înainte de asta roagă-ți mecanicul să enumere opțiunile pe care le ai. În orice caz, trebuie să
le faci pe ambele. În sfârșit, cântărește valoarea-contra-cost pe care o oferă fiecare dintre servicii.
Și apoi hotărăște.
Hirokawa recunoaște de asemenea că revendicările pentru o sarcină dată pot face o
anumită funcție să fie mai puțin importantă decât este în mod normal. De exemplu, în măsura în
care sarcina este evidentă pentru toată lumea, definirea problemei și stabilirea obiectivelor va
avea o influență mai mică asupra calității soluției decât timpul petrecut generând și evaluând
soluții. Acesta a fost cazul recrutării departamentului nostru a unui specialist în producțiile
media. Știam deja ce dorește.
O sarcina diferită, însă, poate face ca definirea problemei să fie o prioritate funcțională.
Să presupunem că decanul a spus departamentului nostru că trebuie să hotărâm o dată pentru
totdeauna dacă dorim sau nu un program de jurnalism. Sus sau jos – care o să fie? Evident,
natura determinată a sarcinii ar reduce importanța generării alternativelor. Pe de altă parte,
dezvoltarea unei mulțimi de criterii cu ajutorul cărora să ia o decizie ar fi (sau ar trebui să fie)
prioritatea cea mai mare a comisiei.
211
clasificarea fiecărui enunț funcțional, adică a fiecărei „declarații neîntrerupte a unui membru care
pare să realizeze o funcție anume în procesul interacțiunii grupului” [15].
Cu ajutorul SCIOF, evaluatorii sunt rugați sa realizeze două judecați: (1) Căreia dintre
cele patru funcții necesare i se adresează un enunț, dacă se adresează vreuneia dintre ele? (2)
Facilitează (promovează) sau inhibă (dezbină) un anumit enunț interesul grupului față de funcția
respectivă? La modul ideal, această schemă clasificatoare 4x2 oferă opt categorii discrete ale
comunicării. Cercetătorii pot apoi folosi informațiile pentru a examina efectul interacțiunii
verbale asupra consecințelor unei decizii. În practică, totuși, evaluatorilor li se pare dificil să
cadă de acord asupra modului de codificare a unui enunț. Hirokawa este foarte conștient că un
singur comentariu poate servi funcții multiple și că cuvintele care par folositoare la suprafață pot
avea puterea ascunsă de a dezbina și vice versa. El continuă să lucreze la rafinarea metodologiei.
istorică a lui Janis a gândirii gregare reprezintă dovezi ale interacțiunii vigilente. Cum veți vedea
în următoarea secțiune, unii specialiști în dinamica grupurilor nu sunt atât de siguri că drumul
rațiunii duce mereu la cea mai bună decizie de grup.
din Iowa care nu aveau doctor. Membrii echipei erau profesioniști în sănătate studenți: un viitor
doctor, un dentist, un farmacist și un asistent. Grupul a discutat în comun simptomele,
diagnosticul, calitatea potențială a vieții și opțiunile de tratament pentru fiecare pacient.
Hirokawa i-a observat verificând condițiile necesare pe care el și Gouran puseseră accent în
perspectiva lor funcțională. El a descoperit că nivelul serviciilor medicale pe care le ofereau era
mai satisfăcătoare pentru pacienți și mai puțin costisitoare pentru stat decât în cazul unui doctor
desemnat care să viziteze comunitatea pe baze individuale. Hirokawa nu se îndoiește de
vitalitatea perspectivei funcționale în lumea reală, în care se iau hotărâri de viață și de moarte.
NOTE
[1] Unii specialiști chestionează de asemenea eficiența comunicării în luarea deciziilor în grup.
Vezi Dean Hewes, "A Socio-Egocentric Model of Group Decision-Making," in Communication
and Group Decision-Making, Randy Hirokawa și M. Scott Poole (editori), Sage, Beverly Hills,
Calif., 1986, pp. 265-291.
[2] Randy Hirokawa, "Avoiding Camels: Lessons Learned in the Facilitation of High-Quality
Group Decision Making through Effective Discussion," The Van Zelst Lecture in
Communication, Northwestern University School of Speech, May 24, 1993.
[3] Dennis Gouran, "Group Decision Making: An Approach to Integrative Research" in A
Handbook for the Study of Human Communication, Charles Tardy (editor), Ablex, Norwood, N.
J., 1988, pp. 247-267.
[4] Proverbe 15:22, versiunea standard revizuită a Bibliei.
[5] Dennis Gouran, Randy Hirokawa, Kelly Julian și Geoff Leatham, "The Evolution and
Current Status of the Functional Perspective on Communication in Decision-Making and
Problem-Solving Groups," in Communication Yearbook 16, Stanley Deetz (editor), Sage,
Newbury Park, Calif., 1993, p. 591.
[6] Randy Hirokawa & Dirk Scheerhorn, "Communication in Faulty Group Decision-Making,"
in Communication and Group Decision-Making, Randy Hirokawa și Scott Poole (editori), Sage,
Beverly Hills, Calif., 1986, p. 69.
[7] Hirokawa își bazează distincția între logica rațională și cea politică pe lucrarea lui Peter
Senge, The Fifth Discipline, Doubleday, New York, 1990, p. 60.
[8] Dennis Gouran și Randy Hirokawa, "The Role of Communication in Decision-Making
Groups: A Functional Perspective," in Mary Mander (editor), Communication in Transition,
Praeger, New York, 1983, p. 174.
216
[9] Randy Hirokawa, "Functional Approaches to the Study of Group Discussion," Small Group
Research, Vol. 25, 1994, p. 546.
[10] Poppy McLeod și Randy Hirokawa, "Decision Development in Groups: Toward a
Theoretical Integration," in tipar.
[11] Vezi, de exemplu, J. Richard Hackman, "Work Teams in Organizations: An Orienting
Framework," in Groups That Work (and Those That Don't), J. Richard Hackman (editor), Jossey-
Bass, San Francisco, 1990, pp. 1-14.
[12] Ivan Steiner, Group Process and Productivity, Academic Press, New York, 1972, p. 9.
[13] Randy Hirokawa, "Avoiding Camels," p. 8.
[14] Dennis Gouran și Randy Hirokawa, "Counteractive Functions of Communication in
Effective Group Decision-Making," p. 82.
[15] Randy Hirokawa, "Group Communication and Problem-Solving Effectiveness I: A Critical
Review of Inconsistent Findings," Communication Quarterly, Vol. 30, 1982, p. 139.
[16] Randy Hirokawa, "Group Communication and Decision-Making Performance: A Continual
Test of the Functional Perspective," Human Communication Research, Vol. 14, 1988, p. 512.
[17] Citat în Randy Hirokawa, "Researching the Role of Communication in Group Decision-
Making: A Functional Perspective," lucrare prezentată la întrunirea anuală a Central States
Communication Association, Chicago, 11-14 aprilie 1991, p. 19.
[18] Dennis Gouran, Randy Hirokawa, Kelly Julian și Geoff Leatham, "The Evolution and
Current Status of the Functional Perspective on Communication in Decision-Making and
Problem-Solving Groups," in Communication Yearbook 16, Stanley Deetz (editor), Sage,
Newbury Park, Calif., 1993, pp. 574-579.
[19] Robert Craig, "Treatments of Reflective Thought in John Dewey si Hans-Georg Gadamer,"
lucrare prezentată la convenția din 1994 a International Communication Association, Sydney,
Australia, 11-15 iulie 1994.
[20] John Dewey, How Things Work, New York, 1910.
[21] Randy Hirokawa și Kathryn Rost, "Effective Group Decision-Making in Organizations:
Field Test of the Vigilant Interaction Theory," Management Communication Quarterly, Vol. 5,
1992 pp. 267-288.
[22] John Cragan și David Wright, "Small Group Communication Research of the 1980s: A
Synthesis and Critique," Communication Studies, Vol. 41, 1990, pp. 212-236.
[23] M. Scott Poole, David Seibold și R. D. McPhee, "Group Decision-Making as a
Structurational Process," Quarterly Journal of Speech, Vol. 71, 1985, pp. 74-102.
[24] Cynthia Stohl și Michael Holmes, "A Functional Perspective for Bona Fide Groups" in
Communication Yearbook 16, Stanley Deetz (editor), Sage, Newbury Park, Calif., p. 601.
[25] Vezi John Cragan și David Wright, "The Functional Theory of Small Group Decision-
Making; A Replication," Journal of Social Behavior and Personality, Vol. 7., 1992 (număr
special). Retipărit in John Cragan și David Wright (editori), Theory and Research in Small
Group Communication, Burgess, 1993, pp. 87-95.
[26] B. Aubrey Fisher, "Decision Emergence: Phases in Group Decision-Making," Speech
Monographs, Vol. 37, 1970, 53-66.
[27] B. Aubrey Fisher, Small Group Decision-Making, ediția a 2-a, McGraw-Hill, New York,
1980, p. 149.
217
COMUNICAREA ORGANIZAȚIONALĂ
prezintă teoria critică a comunicării a lui Deetz, care sugerează că toate corporațiile pot – și ar
trebui – să fie mai democratice.
219
Tatăl meu a lucrat pentru un mare ziar metropolitan. Aveam 6 ani când m-a dus pentru
prima dată să trăiesc experiența ultimei ore înainte ca ediția de dimineață să fie „pusă la culcare”.
Locul era plin de viață activă: ordine strigate, scurte apeluri telefonice, copiatori efectuând
schimbări în ultima clipa în camera de compunere. Întreaga scenă arăta precum un animal imens
care se lupta pentru supraviețuire.
Mulți teoreticieni ai sistemelor privesc imaginea unui organism viu ca pe o metaforă
adecvată care se aplică tuturor organizațiilor – un model se potrivește tuturor. Deși țânțarii,
vrăbiile, păstrăvii și urșii polari reprezintă specii extrem de diferite în împărăția animalelor,
totuși toate au sisteme care le furnizează alimentația, respirația, reproducerea și eliminarea
reziduurilor materiale.
Karl Weick nu se simte confortabil comparând organizațiile cu corpurile vii, însă cu
siguranță consideră că organizarea este un proces viu. Weick este profesorul Rensis Likert de
comportament și psihologie organizațională de la Universitatea din Michigan. Fie că examinează
o editură, IBM-ul, consiliul județean sau o trupă locală de jazz, Weick se concentrează asupra
procesului comun de organizare (verb), mai degrabă decât asupra structurii statice a organizației
(substantiv). El crede că abordarea sa surprinde o parte din viață; analiza tradițională este ca
efectuarea unei autopsii.
Weick echivalează organizarea cu prelucrarea informațiilor; informația este materia brută
comună pe care o prelucrează toate organizațiile. Însă comunicarea pe care o organizație o
primește este adesea echivocă. Aceasta înseamnă că un anumit mesaj are mai mult de o
interpretare posibilă. Modelul lui Weick de organizare descrie modul în care oamenii găsesc o
noimă în toate aceste date verbale de intrare care pot produce confuzii.
tipic de echivoc într-un sistem de prelucrare a informațiilor pe care îl cunoașteți bine – propria
universitate.
Să presupunem că instructorul dumneavoastră vă solicită o lucrare de semestru în care să
comparați și să contrastați orice două teorii ale comunicării. În acest punct al carierei
dumneavoastră academice, știți ce presupune scrierea unei lucrări de semestru, însă acest proiect
particular e destul de ambiguu. Oare ar fi înțelept din partea dumneavoastră să alegeți o pereche
de teorii care vă reflectă angajamentul față de științele sociale sau față de științele umaniste ori ar
fi mai bine să alegeți una din fiecare tabără? Dorește instructorul dumneavoastră să citați pe larg
din surse primare sau oferă un premiu pentru gândirea originală? Ce ar constitui o greșeală mai
mare: o analiză superficială de trei pagini sau un volum umflat de douăzeci de pagini, care este
evident nejustificat? Sunteți pe cont propriu pentru că profesorul este mereu plecat la câte o
conferință până în seara dinaintea datei la care proiectul trebuie predat. În plus, ca răspuns la
întrebările dumneavoastră prealabile, a spus doar atât: „Faceți ce credeți de cuviință”.
Confruntându-vă cu această situație extrem de echivocă, probabil veți începe prin a
petrece la fel de mult timp consultându-vă cu alți studenți din clasă ca cel pe care l-ați petrece în
bibliotecă verificând lecturile pe care le-am propus la sfârșitul capitolului. Colegii care se află în
legătură unii cu alții cel mai probabil se vor uni în încercarea de a se apropia de proiect. Weick
citează cuvintele specialiștilor în comunicare George Huber și Richard Daft pentru a arăta cât de
importantă este această interacțiune față în față în organizații:
Când se confruntă cu un eveniment echivoc [ambiguu, derutant], managerii se servesc de limbă
pentru a împărtăși între ei percepții și a defini sau crea treptat înțelesuri prin discuții, tatonări,
sunete, încercări și erori. [3]
Voi continua să folosesc viața la colegiu sau universitate pentru a ilustra modelul lui
Weick al organizării ca sistem de prelucrare a informațiilor echivoce.
oferit studentului în viața organizațională. În locul utilizării unui model mecanic, el preferă unul
biologic, același tip folosit în Biblie pentru a descrie relațiile din biserica creștină timpurie:
Pentru că trupul nu e alcătuit dintr-un singur membru, ci din multe... Dacă urechea ar spune:
„Pentru că nu sunt ochi, nu fac parte din trup” aceasta nu ar face-o mai puțin o parte a trupului.
Dacă întreg trupul ar fi un ochi, unde ar fi auzul?... Domnul a aranjat organele în trup, fiecare
dintre ele, așa cum a crezut de cuviință... Există multe părți, însă numai un trup. Ochiul nu-i poate
spune mâinii: „Nu am nevoie de tine”. [5]
Pasajul ilustrează interconexiunea pe care Weick o privește ca trăsătură principală a vieții
organizaționale. Uneori legăturile sunt strânse. De exemplu, directivele McDonald’s cu privire la
controlul calității garantează că acesi cartofi prăjiți pe care îi găsiți în campus vor avea același
gust ca și cei pe care îi serviți sub boltele aurite în cartierul dumneavoastră. În alte cazuri,
legătura este destul de slabă. Seceta din Idaho poate influența gustul cartofilor serviți în
McDonald’s și în cantina din campus. Însă aproape toate evenimentele sunt legate unele de altele
într-un fel.
Pentru a avea experiența directă a legăturilor slabe, Weick vă îndeamnă să faceți un tur al
clădirilor din campus și să observați dacă există mai multe statui și busturi de donatori decât de
celebrități. El susține că această trăsătură aparent izolată a vieții universitare poate fi foarte bine
legată de o politică restrictivă a bibliotecii, de procentul din bugetul campusului folosit pentru
înfrumusețare, de distanța medie de la birourile cadrelor didactice până la băi sau indică dacă
numele cadrelor didactice sunt tipărite în ordine alfabetică în catalogul universitar ori sunt
enumerate în ordinea ierarhiei academice.
Weick descrie unitatea fundamentală a interconectării ca fiind o dublă interacțiune. O
dublă interacțiune constă în trei elemente: act, răspuns și ajustare. De exemplu, scrieți o
propunere de studiu, iar profesorul spune că are prea multe cuvinte, după care o scurtați la o
pagină.
Buclele dublei interacțiuni sunt blocurile din care se construiește orice organizație.
Aceste cicluri comunicaționale sunt motivul pentru care Weick se concentrează mai mult asupra
relațiilor din interiorul unei organizații decât asupra talentului sau activității unui individ. El
consideră că mulți consilieri externi fac comentarii false despre importanța dublei interacțiuni
pentru că părăsesc scena înainte ca efectele acțiunii recomandate să se întoarcă pentru a influența
actorul.
Universitatea este un prim exemplu de duble interacțiuni într-un sistem slab legat.
Legătura slabă se referă la faptul că buclele de feedback în departamentul de istorie au foarte
puțin în comun cu dublele interacțiuni care au loc în școala de științe economice și nicio mulțime
nu este strâns legată de ciclurile informaționale din interiorul departamentului de servicii care
este responsabil de îngrijirea și întreținerea clădirilor și terenurilor colegiului. Deși Hutchins
regretă profund absența obiectivelor și angajamentelor comune, Weick vede acest lucru ca pe un
avantaj. Slabele legături permit universității să absoarbă șocuri, scandaluri și stupidități fără să
distrugă sistemul. Un profesor incompetent, un grefier ursuz sau un student leneș nu vor fi un
motiv temeinic de a închide uși.
trăi și astfel se reproduc. Selecția naturală are ca și consecință o formă de viață mai bine adaptată
la mediu înconjurător.
Variația → Selecția → Retenția
Weick aplică teoria lui Darwin organizațiilor. El crede că ar trebui să considerăm mediul
socio-cultural drept o junglă unde supraviețuirea este numele jocului, un obiectiv suprem mai
important decât realizarea țelurilor declarate ale organizației. „Marșul monedelor” este un astfel
de caz. Respectiva organizație caritabilă a fost fondată pentru scopul precis de a finanța
cercetarea pentru a descoperi o modalitate de a preveni poliomielita. În 1954, Dr. Jonas Salk a
descoperit un vaccin împotriva virusului, iar în 1960, Dr. Albert Sabin a dezvoltat o doză orală
eficientă care învingea virtual boala paralizantă a copilăriei. Ne-am putea gândi că actul de
caritate a sărbătorit victoria și s-a împrăștiat recunoscător. Însă sistemul de strângere de fonduri
„Marșul monedelor” a dovedit mai multă rezistență în fața morții decât poliomielita. Organizația
s-a adaptat mediului schimbător întorcându-și privirile spre malformațiile congenitale, iar trei
decenii mai târziu încă cere finanțări.
Weick susține că unii oameni se organizează într-o modalitate mai bine adaptată la
supraviețuire decât alții. Competiția aspră dintre școli pentru studenți noi și dispariția micilor
colegii private sprijină această perspectivă. Weick observa totuși o diferență majoră între
evoluția biologică și supraviețuirea grupului. Un animal anume este ceea ce este; variația vine
prin intermediul mutațiilor. Însă natura unei organizații se poate schimba atunci când membrii săi
își modifica comportamentul. Kenneth Boulding, economist la Universitatea din Colorado a
numit această adaptare prin schimbare „supraviețuirea celui mai adecvat”.
Vizita din copilărie la biroul tatălui meu mi-a lăsat o impresie durabilă în privința
fluidității unei organizații. El mi-a arătat harta organizațională oficială care atârna pe perete.
Liniile verticale îngroșate ale autorității care curg în josul piramidei dau impresia unui flux al
comunicării controlat și ordonat. Însă apoi tatăl meu a scos versiunea sa neoficială în creion din
sertarul de sus al biroului său. Era mâzgălită, cu ștersături și răvășită de linii punctate în zig-zag.
„Iată cine sunt cei care stau de vorba unii cu alții în această săptămână”, mi-a spus. Lui Weick i-
ar fi plăcut abordarea tatălui meu. El le spune managerilor să „își redeseneze harta
organizațională” permanent.
convingerea lui Weick potrivit căreia organizațiile își creează propriul mediu înconjurător.
Obținerea unei nișe în jocurile dificile din NCAA va genera mândria foștilor absolvenți, un
climat care în mod sigur va duce la finanțări sporite. În termenii teoriei sistemelor deschise,
mediul înconjurător este la fel de mult o informație de intrare pe cât este una de ieșire. Prin
procesul punerii în act, oamenii care se organizează împreună își inventează mediul înconjurător
în loc să îl descopere pur și simplu.
Acțiunea este ideea principală a punerii în act. Weick este convins că neputința de a
acționa este cauza celei mai mari părți a ineficienței organizaționale. El îl sfătuiește pe manager
să își croiască drum prin furnicarul evenimentelor echivoce și să le „normalizeze”. Singurul mod
în care un conducător poate pica testul organizării este să nu facă nimic.
Weick este bine cunoscut pentru maximele sale contra-intuitive pentru manageri:
Acționează, apoi gândește!
Sari, apoi privește!
Fiți gata, încărcați arma, țintiți!
El considera că acțiunea este o precondiție a înțelegerii. El sugerează că oamenii timizi
pot fi mai confuzi pentru că ezită să acționeze, o inerție care îi privează de oportunitatea de a
cristaliza înțelesuri. O dată ce oamenii acționează, ei generează consecințe tangibile într-un
context social, iar acest lucru îi ajută să privească înapoi și să descopere ce se întâmplă cu
adevărat și ce trebuie făcut în continuare [7].
Recent, am avut ocazia să văd sfatul lui Weick transpus în discuțiile dintre un tânăr
președinte al unui mic colegiu afiliat unei biserici și studenții care scriseseră administrației o
petiție pentru introducerea unor automate de vândut prezervative în cămine. Deși în cazul
mașinilor de spălat care funcționează cu monede în spălătorii propunerea are o semnificație
precisă, înțelesul din spatele acestei solicitări particulare este echivoc. Avea grupul înființat ad
hoc o preocupare sinceră în privința pericolelor SIDA și a sarcinilor nedorite în campus sau
foloseau chestiunea ca modalitate de-a ataca fibra morală a școlii? Era solicitarea respectivă un
caz admirabil de activism studențesc sau pur și simplu o provocare la adresa autorității în
general?
De îndată ce a auzit de problemă, președintele William Hill a stabilit o serie de întâlniri și
discuții informale pentru a clarifica situația. Deși discuțiile pe marginea chestiunii s-ar putea să
nu vi se pară vreo acțiune îndrăzneață, amintiți-vă că Weick considera prelucrarea informației ca
esența organizării. Limba este acțiune. De fiecare dată când managerii spun ceva, ei creează de
fapt un nou mediu înconjurător, mai degrabă decât să descrie pur și simplu o situație. De aceea
Weick considera că majoritatea organizațiilor trebuie să aibă mai multe întâlniri, mai degrabă
decât mai puține. Actul președintelui Hill de inițiere a dialogului onest a creat un climat pozitiv
printre studenți și i-a oferit un temei pentru alegerea unei anumite interpretări a
comportamentului acestora.
Selecția: înțelegerea retrospectivă
Weick definește selecția ca pe o „înțelegere retrospectivă” și consideră că termenul este
surprins frumos de răspunsul unei fetițe căreia i s-a spus să fie sigură de înțelesul pe care vrea să-
l transmită înainte de a vorbi. „Cum pot știi ce gândesc înainte de a vedea ce spun?”, a replicat ea
[8].
Înțelegerea retrospectivă este răspunsul unui organizator la întrebarea recurentă în
privința înțelesului: „Ar trebui să schimb modul în care numesc și unesc fluxul experienței știind
ceea ce știu acum?” Doar că noi putem interpreta numai acțiunile pe care le-am întreprins deja.
224
De aceea Weick consideră că acțiunea haotică este mai bună decât „absența ordonată” a acțiunii.
Scopurile comune și mijloacele împărtășite sunt rezultatul organizării eficiente, nu o condiție
prealabilă a sa. Planificarea vine după legiferare.
Președintele Hill primise informații pe care le putea interpreta în modalități diferite
(echivoc). El i-a invitat imediat pe cei șase studenți care înaintaseră cererea să vina în biroul lui
să discute (punere în act). După ce întâlnirea a luat sfârșit, a privit înapoi spre dialog și a încercat
să-și imagineze o istorie rezonabilă care a pregătit terenul pentru consfătuire (selecția). Weick
spune că Hill avea două instrumente organizaționale care să-l ajute să-și realizeze alegerea:
regulile și ciclurile.
Regulile de asamblare sunt răspunsuri obișnuite care au servit bine în trecut și au devenit
procedură de operare standard. Fie ca sunt codificate în tradiția orală, fie ca sunt declarate în
manualul companiei, aceste reguli reprezintă înțelepciunea corporativă cu privire la prelucrarea
informațiilor. Fără îndoială, școala lui Hill are un fond comun de instrucțiuni relevante în cazul
solicitării studenților de a avea la îndemână un distribuitor automat de prezervative:
Toate cererile trebuie să fie scrise.
Niciodată să nu pari că cedezi presiunii din partea studenților.
Pur și simplu spune nu despre chestiunile sexuale.
Problemele controversate trebuie trimise tutorilor.
Totuși, fiecare dintre aceste reguli pare mai puțin decât satisfăcătoare în această situație
cu multe fațete. Weick ar susține că inadecvarea lor se datorează ambiguității inerente solicitării.
Regulile sunt foarte bune când echivocul este scăzut, însă ele nu reușesc să îndepărteze
incertitudinea dintr-o situație atunci când mai multe interpretări conflictuale sunt posibile.
Al doilea instrument în vederea selecției este ciclul acțiune-răspuns-ajustare al dublei
interacțiuni. Aceste bucle verbale pot lua forma interviurilor, ședințelor, a scurtelor dări de
seamă, conferințelor, apelurilor telefonice, discuțiilor, schimbului de memorii, prânzurilor de
afaceri sau a pălăvrăgelii la o băutură răcoritoare. Precum o rotire întreagă de manivelă în cazul
unui storcător de rufe de modă veche, fiecare ciclu comunicațional stoarce echivocul în afara
situației. Cu cât este mai echivocă informația pe care o organizație trebuie să o prelucreze,
susține Weick, cu atât mai mult cicluri comunicaționale îi sunt necesare pentru a reduce
ambiguitatea la un nivel acceptabil. El postulează o relație inversă între reguli și cicluri. Pe
măsură ce ciclurile se măresc pentru a gestiona informații complexe, încrederea în reguli scade.
O serie de cicluri comunicaționale între Hill și Bob Lott (purtătorul de cuvânt al grupului
petiționar) au fost foarte importante în reducerea incertitudinii pe care fiecare o resimțea în
privința intențiilor celuilalt:
HILL: E grozav să vezi că studenților le pasă de problemele sociale din campus.
LOTT: Mulțumim că ați fost dispus să vorbiți cu noi imediat. Fostul președinte ar fi ignorat
chestiunea și n-am fi primit niciodată un răspuns direct.
HILL: Acesta este un subiect problematic. Când vine vorba de SIDA, nu există sex sigur cu mai
mult de un partener. Prezervativele nu sunt 100% sigure.
LOTT: Nu dorim să încurajăm comportamentul frivol, însă câteodată într-un moment de pasiune
în timpul unei vizite în cămin un băiat și o fată ar putea avea o aventură sexuală fără să-și ia
măsurile de precauție adecvate. Chaplain Thurgood de la colegiul Pinehurst spunea: „Aș face
orice îmi stă în putință să împiedic un avort sau un caz de SIDA”. Asta simțim și noi.
HILL: Și eu simt la fel. Însă mă tem că sugestia dumneavoastră ar încuraja sexul iresponsabil în
loc să-l facă sigur. Ați fi dispuși să eliminați vizitele cu ușile închise pentru a reduce riscurile?
LOTT: (Pauză lungă) Va trebui să ne gândim la asta.
225
Puteți fi sau nu de acord cu poziția oricăruia dintre cei doi, însă cu ajutorul acestei
secvențe de dublă interacțiune, ambele părți au eliminat potențialele interpretări greșite ale
acțiunilor celuilalt. Hill a respins noțiunea că studenții doresc să tulbure școala, însă el a tras de
asemenea concluzia că studenții nu sunt dispuși să-și sacrifice drepturile la vizite pentru a obține
obiective legate de sănătatea publică. Hill a decis, în ultimă instanță, împotriva instalării
mașinilor automate care vând prezervative. Cu toate că hotărârea lui Hill nu a fost una populară
printre studenți, datorită deschiderii sale față de discutarea chestiunii într-o manieră rațională, ei
nu l-au perceput ca pe un conducător slab sau ca pe un pedant autoritar. Poleiala pozitivă pe care
fiecare a pus-o comportamentului celuilalt este compatibilă cu preferința lui Weick pentru
confirmare în loc de criticare. În cazul lui Hill și al lui Lot, fundamentul interpretărilor pozitive a
fost așezat prin participarea președintelui la jocurile de baschet din sala de sport.
Deși o mare parte din modelul global al lui Weick rămâne să fie testat, două studii
inovatoare confirmă faptul că membrii organizației utilizează reguli de prelucrare a informațiilor
neambigue, însă folosesc ciclurile comunicaționale pentru a prelucra informațiile cu un grad înalt
de echivoc. Profesorii de comunicare organizațională Linda Putnam de la Universitatea din
Texas A&M și Ritch Sorenson de la Universitatea de stat din Iowa au conceput o simulare de
șaisprezece ore pentru două companii imaginare de artificii, introducând periodic mesaje de o
ambiguitate variabilă [9]. Participanții au aplicat mai multe reguli atunci când înțelesul a fost clar
și mai puține reguli atunci când înțelesul a fost obscur.
Gary Kreps, profesor de comunicare la Universitatea Northwestern din Illinois a
desfășurat un test în condiții reale asupra dezbaterilor din senatul unei universități pe parcursul
unui an [10]. El a măsurat echivocul a douăzeci și patru de mișcări separate și apoi a urmărit
dezbaterea în interiorul corpului universitar. Așa cum prevăzuse Weick, propunerile echivoce au
generat mai multe duble interacțiuni printre membri decât mișcările care păreau directe. Luate
împreună, aceste studii arată că există o relație inversă între reguli și cicluri care variază în
funcție de ambiguitatea datelor de intrare.
Retenția: tratează memoria ca pe un parazit
Retenția în organizații este ca și reproducerea biologică în natură. Este modul în care
sistemele își amintesc. Colegiul președintelui Hill nu este atât de slab legat precum o universitate
de stat, așa că maniera sa de a răspunde propunerii despre prezervative poate deveni o acțiune
dominantă în politicile corporației. Însă chiar și școlile mici nu sunt atât de strâns legate încât
acțiunile și interpretările unui conducător să devină automat normă pentru întregul personal al
colegiului. Cei mai mulți angajați nu vor auzi niciodată cum a răspuns președintele și cu atât mai
puțin își vor aminti acest lucru într-un moment ulterior.
Weick crede că acesta este un lucru bun. Prea multă retenție creează o rețea de reguli care
reduce flexibilitatea unei persoane de a răspunde informațiilor complexe.
Totuși, Weick recunoaște faptul că o oarecare cantitate de memorie colectiva oferă
stabilitate oamenilor care muncesc împreună. Ce altceva este o imagine a unei corporații dacă nu
o evidență a relațiilor interpersonale, hărți cauzale ale modalităților de funcționare ale
elementelor din interiorul organizației respective și povești despre penetrarea cu succes a
mediului înconjurător? Acesta este motivul pentru care universitățile fac publice realizările
cadrelor didactice și ale studenților, păstrează rapoarte ale experiențelor din campus și clasifică
distincțiile primite de foștii absolvenți celebri. Însă greutatea tradiției poate înăbuși flexibilitatea
necesara pentru asigurarea supraviețuirii într-un viitor incert. Week caută o tensiune permanentă
între stabilitate și inovație. El se teme că managerii dau prea mult credit experiențelor trecute și
226
NOTE
[1] Karl Weick, The Social Psychology of Organizing, Addison-Wesley, Reading, Mass., 1969,
p. 40.
[2] Karl Weick, Sensemaking in Organizations, Sage, Thousand Oaks, Calif., 1995, pp. 17-62.
[3] G. P. Huber și R. L. Daft, "The Information Environments of Organizations," in F. M. Jablin,
L. L. Putnam, K. H. Roberts și L. W. Portor (editori), Handbook of Organizational
Communication, Sage, Newbury Park, Calif., 1987, p. 151.
[4] Weick, The Social Psychology of Organizing, ediția a 2-a, 1979, p. 11, cu referire la M. D.
Cohen și J. G. March, Leadership and Ambiguity, McGraw-Hill, New York, 1974.
[5] 1 Corinthians 12:12-21, versiunea standard revizuită a Bibliei.
[6] Charles Darwin, The Origins of Species [Originea speciilor, Editura Herald, București,
2017], Dent, New York, 1967 (1859).
[7] Weick, Sensemaking, pp. 54-55, 174.
[8] Ibid., p. 12. Weick îi atribuie povestea lui Graham Wallas, The Art of Thought, Harcourt
Brace, New York, 1926, p. 106 și se referă în mod repetat la ea ca la ideea centrală a înțelegerii
retrospective.
[9] Linda Putnam și Ritch Soreson, "Equivocal Messages in Organizations," Human
Communication Research, Vol. 8, 1982, pp. 114-132.
[10] Gary Kreps, "A Field Experimental Test and Re-evaluation of Weick's Model of
Organizing," in Communication Yearbook 4, Dan Nimmo (editor), Transaction Books, New
Brunswick, N. J., 1980, pp. 389-398.
[11] Weick, The Social Psychology of Organizing, ediția a 2-a, p. 51.
[12] Weick, Sensemaking, p. 54.
228
Geertz admite ca termenul de cultură, înțeles ca „sistem de înțelesuri commune” este ceva
vag și dificil de surprins. Spre deosebire de utilizarea populară, care echivalează cultura cu
concertele și muzeele de artă, el refuză să folosească termenul cu înțelesul de „mai puțin
primitive”. Niciun antropolog modern nu ar trebui să cadă în capcana clasificării popoarelor în
culturi „de elită” și culturi „primitive”.
Cultura nu este un întreg indivizibil. Geertz subliniază că până și cele mai strâns legate
societăți au subculturi și contraculturi în interiorul granițelor lor. De exemplu, angajații din
departamentele de vânzări și contabilitate ai aceleiași companii s-ar putea privi unii pe alții cu
precauție: primul grup i-ar numi pe contabili „rozătorii de numere” și „numărătorii de boabe de
fasole”, iar la rândul lor contabilii i-ar numi pe membrii forței de vânzări „guralivi” și „mesageri
entuziaști”. În ciuda diferențelor dintre ele, ambele grupuri ar putea privi jocul de bowling al
muncitorilor din producție – gulerele albastre – ca pe un ritual straniu, comparativ cu ritul
propriu – gulerele albe – al jocului de golf la sfârșit de săptămână.
Pentru Pacanowsky, pânza culturii organizaționale este reziduul formelor de manifestare
ale angajaților – „chiar acele acțiuni prin care membrii constituie și își dezvăluie cultura lor înșiși
și altora” [3]. El observă că prestația în muncă nu poate juca un rol prea mare în punerea în act a
culturii corporatiste:
Oamenii își realizează sarcinile, adevărat (chiar dacă probabil nu cu gândul la unicul scop al
orientării spre sarcinile respective, cum vor să ne facă să credem cărțile de comunicare); însă
oamenii din organizații mai și bârfesc, glumesc, se înjunghie unii pe alții, inițiază relații
romantice, le dau idei noilor angajați despre felurile în care aceștia pot munci cel mai puțin
posibil, evitând, în același timp, ciondanelile cu supraveghetorul, vorbesc despre sporturi,
organizează picnicuri. [6]
Geertz numește aceste manifestări culturale „un ansamblu de texte... pe care antropologul
se străduiește să le citească privind peste umerii celor cărora ele le aparțin de drept” [7]. Natura
inefabilă a culturii îl determina pe Geertz să numească studiul său o „știință slabă”. Nu este „o
știință experimentală în căutare de legi, ci una interpretativă în căutare de înțelesuri” [8].
Observatorul corporatist este pe jumătate om de știință, pe jumătate critic dramatic.
Faptul că expresia simbolică necesită interpretare este frumos surprins într-o poveste
despre Pablo Picasso consemnată de scriitorul Gareth Morgan de la Universitatea York din
Toronto [9]. Un bărbat l-a însărcinat pe Picasso să picteze portretul soției sale. Uimit de
imaginea nereprezentativă de pe pânză, soțul femeii s-a plans: „Nu așa arată de fapt”. Când
pictorul l-a întrebat cum arată de fapt femeia, bărbatul a scos o fotografie din portmoneu. Picasso
a comentat: „E mică, nu-i așa?”
participat activ la consfătuirile companiei în care se rezolvau probleme. Mai târziu, Pacanowsky
a petrecut timp suplimentar la uzinele W. L. Gore din Delaware pe post de consilier. Pentru a se
familiariza intim cu o organizație așa cum membrii acesteia au experiența sa, etnografii trebuie
să rămână implicați pe termen lung. Însă, Pacanowsky atrage atenția în privința pericolului
„asimilării”. Cercetătorul trebuie
... să mențină o postură de naivitate radicală și să-și îngăduie să aibă experiența vieții
organizaționale ca experiență „străină”, așa încât să fie sigur că solicită membrilor organizației
resursele (sau cunoașterea) la care aceștia recurg și care le permit să considere de la sine înțelese
chiar acele experiențe organizaționale. [10]
Relatările scrise zilnic ale observațiilor susținute umplu invariabil paginile multor carnete
etnografice. Imaginea vizuală a acestor notițe stivuite una peste alta ar fi o justificare suficientă
pentru Geertz să se refere la etnografie cu termenul de „descriere densă”. Termenul, însă, descrie
straturile împletite de înțelesuri comune care susțin ceea ce un popor anume spune și face.
Analiza culturii corporatiste necesită atât interpretare, cât și observație. Nu este suficient să
păstrezi copii ale memoriilor sau să transcrii conținuturile întâlnirilor. Descrierea densă este cea
mai bună estimare realizată de către etnograf a gândurilor, esenței și înțelesurilor cuprinse în
ceea ce spun participanții.
Descrierea densă începe cu o stare de nedumerire. „Ce Dumnezeu se întâmplă?” se
întreabă Geertz pe măsură ce își face drum într-o nouă cultură. Singurul mod în care poate
reduce confuzia este să observe ca și cum ar fi străin într-o țară străină. Acest lucru poate fi
dificil pentru un manager care este deja prins în mrejele unei anumite culturi corporative. El sau
ea poate trece cu vederea multe dintre semnele care indică interpretările comune. Și, mai rău,
managerul respectiv poate presupune în mod fals că umorul de birou sau vița de vie a companiei
au aceeași însemnătate pentru oamenii acestei culturi ca și pentru cei din locul angajării sale
prealabile. Însă, Geertz spune că cele două vor fi mereu diferite.
Cercetătorii comportamentali consideră, cel mai probabil, excursiile angajaților până la
răcitorul de apă din birou neinteresante. Dacă ar considera însă că pauzele de băut apa merită să
fie studiate, ar fi tentați să consemneze numărul de excursii și durata șederii pentru fiecare
muncitor. În schimb, etnografii ar fi mai degrabă interesați ce importanță are această activitate
aparent obișnuită pentru acești angajați în particular. În locul unui simplu rezumat statistic, ei ar
raporta pagini întregi de dialog lângă răcitorul de apă. Pacanowsky se teme că o numărătoare a
frecvenței vizitelor n-ar reuși decât să ascundă din comportamentul uman chiar proprietățile care
îl interesează. Clasificarea manifestărilor organizaționale ar produce generalizări superficiale cu
prețul unei înțelegeri localizate. El ar prefera mai degrabă să afle ce face ca această cultură
tribală particulară să fie unică.
Deși Pacanowsky dă atenție tuturor manifestărilor culturale, el rămâne în mod special
sensibil la limbajul creativ pe care membrii îl folosesc, la poveștile pe care le spun și la riturile și
ritualurile pe care le practică. Luate împreună, aceste trei forme de comunicare oferă acces util la
înțelesurile comune unice din interiorul unei organizații.
încerca să deseneze liniile comunicării la Gore, harta ar arăta ca o latice, în locul diagramei
organizaționale tradiționale în formă de piramidă. Aceste linii urzite de-a curmezișul arată
importanța comunicării unu la unu și reflectă faptul că nicio persoană din companie nu are
nevoie de permisiune ca să vorbească cu oricine altcineva. Accesul ușor la ceilalți este facilitat
de mărimea medie a uzinei de 150 de angajați și de sistemele de mesagerie vocală și de pagere
care încurajează răspunsurile rapide.
Această absență a autorității ierarhice în cadrul organizației latice este surprinsă de titlul
egalitarist de „asociat” dat fiecărui muncitor. Oamenii au statut diferențiat la Gore, însă acesta
decurge din specializarea tehnică, din consemnarea bunelor practici și din consecvența care duce
la realizări.
Obiectivul (singular) declarat al companiei este „să facem bani și să ne distrăm” [12].
Fondatorul, Bill Gore, este celebru pentru că dă buzna în birourile asociaților și întreabă: „Ai
făcut ceva bani astăzi? Te-ai distrat azi cât de cât?” Însă munca la Gore nu este frivolă. Principiul
său operațional cu rol de linie de plutire spune clar că asociații trebuie să-i consulte pe ceilalți
înainte de a lua decizii importante:
Fiecare dintre noi se va consulta cu Asociații adecvați și va împărți cu aceștia responsabilitatea
întreprinderii oricărei acțiuni cu potențial de prejudiciere serioasă a reputației, succesului sau
supraviețuirii Afacerii. Analogia constă în faptul că Afacerea noastră este ca o corabie în care ne
aflăm cu toții împreună. Dacă facem găuri deasupra liniei de plutire nu e o problemă serioasă,
însă sub linia de plutire, găurile ne pot scufunda. [13]
După nouă luni de studiu al manifestărilor comunicaționale la W. L. Gore & Asociații,
Pacanowsky a lansat trei metafore diferite pentru a descrie trăsăturile esențiale ale acelei culturi
unice [14]. În pasiunea acesteia pentru descentralizare și în extraordinara sa oralitate, el a
asemănat compania Gore cu un mănunchi de localități rurale. În atracția sa pentru oameni cărora
le place să creeze ceva nou, însă doresc să trăiască în armonie cu alții care gândesc la fel, Gore se
aseamănă unui mare grup de jazz care improvizează. În măsura în care un grup considerabil de
asociați de la Gore consideră că documentele revoluționare ale companiei sunt cel mai bun lucru
care s-a întâmplat de la inventarea roții, în timp ce un grup mai restrâns, însă totuși semnificativ
este cinic vizavi de obiectivele sale idealiste, Gore amintește de partidele Americii coloniale.
Atât pentru descoperirea, cât și pentru comunicarea culturii corporative, etnografii găsesc în
metaforă un instrument valoros.
văzuți în interiorul organizației. Poveștile colegiale sunt anecdote pozitive sau negative relatate
despre alți membri ai organizației. Cum acestea nu sunt de obicei sancționate de către conducere,
relatările colegiale transmit modul în care organizația „funcționează în practică”.
Poveștile de la Dixie
În cea mai mare parte a vieții mele, am avut acces la o parte din înțelepciunea culturală a
celor de la Dixie Communications, o corporație de mărime medie care gestionează o stație de
televiziune și un ziar într-un oraș din sud. Ca multe alte companii regionale, Dixie a fost preluată
de o corporație din afara statului care nu deține legături locale. Scurtele narațiuni de mai jos sunt
versiuni prescurtate ale poveștilor auzite din nou și din nou în cadrul companiei:
Cu toate că proprietarul inițial al ziarului a murit în urmă cu douăzeci și cinci de ani, cei cu
vechime își amintesc cu drag cum își petrecea seara de Ajun cu muncitorii în sala de tipar.
Relatarea lor este invariabil legată de amintirea faptului că el a inițiat beneficiile pentru sănătate
și practica împărțirii profiturilor cu mult înainte ca acestea să devină obligații unioniste. (Poveste
corporativă)
Proprietarul mai conducea un ziar în nord și astfel era plecat mai tot timpul. Niciodată nu se
anunța data întoarcerii sale. Dar când omul de serviciu lustruia balustrada de alamă din holul
principal și murmura „Vin iarăși zile bune”, toată lumea știa că „șeful cel mare” se va întoarce în
curând. (Poveste corporativă)
Supraveghetorul actual al companiei are cel mai înalt rang în corporație. Acesta spune adesea
povestea primului său audit anual, pe care l-a prestat cu mult înaintea instalării computerelor.
Nedumerit când a dat peste o factură pentru douăzeci de kilograme de mâncare pentru porumbei,
el a descoperit că în propria companie, porumbeii domestici se foloseau pentru a trimite copii ale
știrilor și ordine de plată într-un oraș de dincolo de golf. Povestea se încheie de obicei cu un
comentariu editorial care spune că porumbeii sunt mai de încredere decât noile mașinării.
Prezentarea sa le amintește ascultătorilor că el a fost mereu conștient de costuri, însă în același
timp îl aliniază laturii umane a chestiunii – „oameni calzi versus mașini reci”. (Poveste personală)
Tema proprietății evazioniste trece prin multe dintre poveștile spuse în preajma fabricii.
Inspecțiile pe teren ale ofițerului executiv al companiei mamă se limitează la șederi de pe-o zi pe
alta. Omul vine direct de la aeroport cărându-și valiza. Zvonurile spun că o aduce pentru a căra
profitul în numerar înapoi în nord. Termenul carpetbagger e adesea parte din poveste. (Poveste
colegială)
Curând după fuzionare, un director de departament l-a încurajat pe noul proprietar al ziarului să
se întâlnească cu oamenii săi pentru câteva minute la sfârșitul zilei. Noul șef a respins invitația pe
motivul eficienței: „Să fiu foarte sincer, nu vreau să știu de copilul bolnav al unei femei sau de
planurile de vacanță ale unui bărbat. Acest gen de informație face mai dificilă concedierea unei
persoane”. Spuse pe un ton rece, superior, cuvintele foarte sincer sunt mereu parte din poveste.
(Poveste colegială)
Atât Geertz, cât și Pacanowsky atrag atenția asupra imposibilității oricărei analize care
spune „Această poveste înseamnă...”. Narațiunile conțin un mozaic de sensuri și nu permit o
traducere unu la unu a simbolurilor. Totuși, luate ca întreg, cele cinci povesti de mai sus
dezvăluie neliniștea angajaților în privința noii conduceri. Această interpretare este compatibilă
cu referințele metaforice repetate la vechea Dixie ca fiind o „familie” și la noua Dixie ca fiind
„un computer fără chip”.
Mergând greoi către Chicago (Extrase din „Slouching Towards Chicago” de Michael
Pacanowsky)
El și Radner erau persoane foarte diferite și chiar nu erau prieteni apropiați. Însă la fiecare
conferință, se întâlneau la cină și își lăudau carierele profesionale și viețile personale într-o manieră
surprinzător de intimă. Într-un an, Radner avea de povestit despre aventura sa cu soția directorului de
departament. În anul următor, plângea în timp ce-și croia drum prin detaliile propriului divorț. Pe de altă
parte, Jack avea înclinația să reflecteze asupra tranzițiilor din viața sa – cât de ciudat de fericit s-a simțit
când s-a cununat într-o biserică, cum faptul că a devenit tată l-a adus la înălțimi de bucurie și adâncimi de
supărare a căror experiență nu credea c-o va avea vreodată, cum l-a cuprins fizic răcoarea în acele ocazii
în care s-a gândit cu adevărat la moartea tatălui său. Jack numea întâlnirile cu Radner „o trecere în revistă
a vieților noastre”.
„Știi”, a spus Radner, „în șapte ani am devenit autorul sau co-autorul a 48 de lucrări științifice,
am publicat 14 articole în reviste arbitrate și am primit 10 invitații de publicare de capitole în diferite
manuale și sinteze”.
„Numerele au fost mereu importante pentru tine”, a spus Jack râzând. „De aceea ești tipul atât de
reușit de cercetător cantitativ”.
„Hei, nu mă trata de sus. Cariera ta merge și ea foarte bine”.
„Eu nu am – ia să vedem câte sunt? 48 plus 14 plus 10? – șaptezeci de articole în acest moment”.
„Poate că nu, însă ești un nume cunoscut în domeniu. Oamenii îți citesc lucrările. Vorbesc despre
ele. Se entuziasmează în privința lor. Vreau să spun, nu-mi place să admit, însă e adevărat. Nimeni nu se
entuziasmează cu adevărat în privința muncii mele. E solidă, dar nimeni nu se entuziasmează în privința
ei. Însă a ta – ”.
„Publicitate exagerată. Primesc telefoane noaptea de la răstoarnă-lume de 24 de ani. «Trebuie să-
mi scriu propunerea de proiect și nu vreau să fac un studiu tradițional, cantitativ, și am citit articolul
dumneavoastră din QJ și mă întrebam dacă mi-ați putea trimite altceva ce ați scris de care să mă pot
folosi, știți, ca să-mi dezvolt poziția, vreau să spun toată lumea aici e atât de tradițională, nu știu dacă mă
vor lăsa să fac un studiu interpretativ...» și așa mai departe”.
„Dar asta doream să spun. Oamenii se entuziasmează”.
„Eu nu. Știi ce doresc? Ce doresc mai mult decât 70 de articole sau de oameni care se
entuziasmează sau mă suna? Ce doresc este să scriu o singură piesa solidă de mărimea unei cărți de
cercetare interpretativă. Gata cu articolele înșelătoare. Gata cu «asta ar trebui să facem». Doar o carte
solidă. Iar atunci m-aș entuziasma și eu”.
„De ce nu o scrii atunci?”
„Nu pot!” Jack a lovit masa cu pumnul. „Trebuie să-mi fac griji în privința permanenței pe post.
Trebuie să mă frământ cu construcția CV-ului. Așa că îmi pierd timpul cu lucrările astea blestemate de la
conferințe, cu aceste «ia atitudine față de articolele celuilalt» în loc să –”
„O, fii serios. O să obții permanența pe post. De ce nu te oprești pur și simplu din scrierea
celorlalte prostii ca să lucrezi la o carte?”
Nu era o întrebare pe care Jack să n-o mai fi auzit, nu cu frecvența care să-l motiveze să se
lanseze în refrenul sau despre pierderea timpului. Dar poate pentru că se întâmpla în timpul unui episod
din „viețile noastre trecute în revistă”, întrebarea l-a lovit deodată cu o forță și o stranietate pe care nu le
234
mai simțise până atunci. A tăcut un moment. „Pentru că”, a spus în sfârșit, zdruncinat de înțelegere, „nu
știu dacă am într-adevăr în mine darul de a scrie cărți. Și mi-e teamă să mă gândesc că aș putea să aflu”.
sunt liberi să hotărască dacă doresc să-i aparțină sau nu. O analiză culturală sensibilă îi poate
ajuta să facă o alegere inteligentă. Poate că managerii nu reușesc să aprecieze valoarea descrierii
dense tocmai din pricina efortului continuu de sortare a pânzelor de semnificații din interiorul
organizațiilor din care fac parte. Răspunsul, ca și cultura, este o chestiune de interpretare.
NOTE
[1] Clifford Geertz, "Thick Description: Toward an Interpretive Theory of Culture," in The
Interpretation of Cultures, Basic Books, New York, 1973, p. 5.
[2] Michael Pacanowsky și Nick O'Donnell-Trujillo, "Organizational Communication as Cultural
Performance," Communication Monographs, Vol. 50, 1983, p. 129. (Pacanowsky și-a scris
lucrările timpurii în colaborare cu Nick O’Donnell-Trujillo de la departamentul de comunicare al
Universității metodiste din sud. Deoarece Pacanowsky a fost primul autor al acestor articole, iar
lucrările lui O’Donnell-Trujillo au întreprins o cotitură critică, mă refer în textul acestui capitol
numai la Pacanowsky. Pentru etnografie critică, vezi Nick O'Donnell-Trujillo, "Interpreting
November 22: A Critical Ethnography of an Assassination Site," Quarterly Journal of Speech,
Vol. 79, 1993, pp. 447-466.)
[3] Michael Pacanowsky și Nick O'Donnell-Trujillo, "Communication and Organizational
Cultures," Western Journal of Speech Communication, Vol. 46, 1982, p. 121.
[4] Pacanowsky și O'Donnell-Trujillo, "Organizational Communication," p. 146.
[5] Ibid., p. 131.
[6] Pacanowsky și O'Donnell-Trujillo, "Communication and Organizational Cultures," p. 116.
[7] Clifford Geertz, "Deep Play: Notes on the Balinese Cockfight," in Myth, Symbol, and
Culture, Norton, New York, 1971, p. 29.
[8] Geertz, "Thick Description," p. 5.
[9] Gareth Morgan, Images of Organization, Sage, Newbury Park, Calif., 1986, pp. 130-131.
[10] Pacanowsky și O'Donnell-Trujillo, "Communication and Organizational Cultures," p. 127.
[11] Michael Pacanowsky, "Communication in the Empowering Organization," in
Communication Yearbook 11, James Anderson (editor), Sage, Newbury Park, Calif., 1988, pp.
357, 362-364.
[12] Ibid., p. 357.
[13] Ibid., p. 358.
[14] Ibid., pp. 366-368.
[15] Ibid., p. 123.
[16] Michael Pacanowsky, "Slouching Towards Chicago," Quarterly Journal of Speech, Vol. 74,
1988, p. 454.
237
Filmul Roger și eu din 1989 dramatizează încercarea întinsă pe durata a trei ani a
regizorului Michael Moore de a-l intervieva personal pe Roger Smith, inaccesibilul președintele
al consiliului de administrație al companiei General Motors [1]. O scenă de la începutul filmului
îl arată pe Smith anunțând planul companiei de a închide unsprezece fabrici, o măsură „de
austeritate” care concedia 30.000 de muncitori din Flint, Michigan, locul de naștere al lui GM,
cea mai mare corporație industrială din lume. Moore spune publicului că dorește să-l invite pe
Roger Smith să petreacă o zi în Flint vorbind cu muncitorii rămași șomeri și cu familiile
acestora. Mai târziu, Moore se referă la acest film ca fiind o „comedie neagră, satiră socială,
«documentar parodie»” [2], deoarece pune în contrast belșugul autosuficient al managerilor
corporaților cu sărăcia disperată a oamenilor care nu găsesc de lucru. Criticii au descris filmul ca
amuzant într-un mod abil și mulți l-au pus pe lista lor de „cele mai bune zece filme ale anului”.
Roger și eu personalizează consecințele „micșorării” corporative. Moore îl arată în mod
repetat pe adjunctul unui șerif evacuând oamenii din propriile cămine, în timp ce le clădește
catrafusele pe trotuar. („Nu-i nimic personal; îmi fac doar meseria.”) De asemenea, el
înregistrează valorile în creștere ale crimelor violente, ale bolilor mentale și ale familiilor
destrămate de care urmează concedierilor masive. În această perioadă, revista Banii a clasat
orașul Flint ca cel mai nepotrivit oraș de locuit în Statele Unite. Spectatorii se conving de acest
lucru atunci când Moore intervievează o femeie rămasă fără slujbă care pusese un anunț în fața
casei: „Iepuri de vânzare – animale de companie sau pentru carne”. „Doamna cu iepurașii”
vorbește despre vremurile grele în timp ce ține în brațe un iepure mare și alb, mângâindu-i
absentă blana. Apoi ciomăgește, jumulește și taie gâtul animalului în mai puțin de un minut,
explicând că asta trebuie să facă practic pentru a supraviețui.
Filmul lui Moore atinge îngrijorarea crescândă a americanilor că ceva nu e în ordine cu
modul în care hotărârile se iau la cele mai înalte niveluri economice și guvernamentale. Dacă
susținătorii industriei de automobile se plâng că redactarea superficială a decretului corporativ a
creat impresia nejustificată că Flint e prădat, nimeni nu contestă impactul devastator al hotărârii
din 1985 a companiei AT&T de a concedia 40.000 de angajați în mijlocul unei perioade de
imense creșteri de profit ale corporației. Alegerile pe care le-au făcut GM și AT&T arată că
multe dintre hotărârile corporațiilor majore se iau fără considerație față de efectele acestora
asupra angajaților, comunităților sau a mediului înconjurător. Așa cum a demonstrat Michael
Moore, corporația modernă este protejată de controlul public modern, însă este locul unde se iau
deciziile esențiale care afectează viața de fiecare zi a cetățenilor.
Stanley Deetz, profesor de comunicare la Universitatea Rutgers a creat o teorie critică a
comunicării pentru a explora modalitățile în care se poate garanta sănătatea financiară a
corporațiilor și în același timp se poate mări reprezentarea diverselor interese umane, adesea de
natură non-economică. El realizează acest lucru arătând că în primul rând corporațiile au devenit
instituții politice, nu numai economice. Apoi, el se servește de progresele din teoria comunicării
pentru a scoate în evidență modul în care practicile comunicaționale în cadrul organizațiilor pot
denatura procesul decizional. În final, el schițează modul în care întreprinderile pot deveni mai
productive și mai democrate prin reforme în comunicare.
În Roger și eu, Michael Moore se folosește de Roger Smith pentru a personifica tot ce e
greșit în General Motors. Deși Deetz empatizează cu scopul lui Moore de-a expune lipsa de
milostenie corporativă, el afirmă clar că nu managerii individuali sunt problema. Adevăratul
vinovat este managerialismul. Deetz descrie managerialismul ca pe un discurs bazat pe „un fel
de logică sistematică, o mulțime de practici de rutină și o ideologie” care pune valoare pe control
mai presus decât orice altceva [12]. Acționarii doresc profituri, muncitorii vor libertate, însă
managerii tânjesc după control.
Moore îi oferă spectatorului o imagine a controlului managerial atunci când filmează
modul autocratic în care Smith conduce adunarea anuală a acționarilor de la GM. Mulți
muncitori au experiența acelui stil dictatorial zilnic în mesajele exprimate și implicite care vin de
sus:
„Pentru că eu sunt șeful.”
„Pentru că așa spun eu.”
„Dacă nu-ți place, dă-ți demisia.”
„Faci cum spun eu sau pe-aici ți-e drumul.”
Unii angajați obiectează într-adevăr spunând, de fapt „Ia-ți slujba și dispari”, însă acest
lucru nu mărește reprezentarea. Alegerea este adesea limitată la loialitate sau demisie. Fără
opțiunea pentru o „voce”, muncitorii nu au niciun cuvânt în procesul decizional care îi afectează
în timpul celei mai mari părți a orelor de lucru. Deetz susține că, în timp ce controlul de acest tip
dispare în majoritatea corporațiilor emancipate, noi forme de control bazate pe sistemele de
comunicare împiedică orice intervenție reală a vocii unui muncitor în structurarea propriei
munci.
Proprietarii de acțiuni se confruntă cu aceeași dilemă de tipul sau-sau. Ei pot sau să-și
păstreze acțiunile sau să le vândă, însă niciuna dintre opțiuni nu le oferă o modalitate de a
influența politicile corporative. Deși conducerea se prezintă pe sine ca luând deciziile în numele
acționarilor (proprietarilor), Deetz spune că interesele celor două grupuri sunt adesea diferite.
Grație opțiunilor acționarilor și a „parașutelor de aur”, conducerea de vârf a beneficiat mai mult
decât orice alt grup de pe urma obsesiei pentru fuzionare din ultimele două decenii. În timp ce
creșterea pe termen lung ajută investitorul mediu, profitul rapid și controlul strâns al cheltuielilor
este biletul managerului în sus pe scara corporativă. Indiferent de linia de produse sau servicii a
unei companii „controlul este produsul managerial și este în cel mai clar mod acela pe care se
bazează avansarea individuală” [13].
Inițial, managerii pot privi eficiența ca pe un mijloc în realizarea scopului de a obține
profituri mai mari. Deetz e convins, totuși, că dorința de control devine curând un scop valoros în
sine. Dorința de control poate depăși dorința de performanța corporativă. Adeseori, discursul în
termeni de bani sprijină mai mult controlul decât respectul față de eficiență sau câștiguri.
Dorința de control specifică managerialismului caută mediul propice expansiunii sale, iar acesta
este banul... Tot ce nu poate fi tradus adecvat în bani este implicit eliminat, iar toate drepturile
concurente ale deciziilor cu privire la viața cuiva sunt marginalizate. [14]
Nicăieri nu este această căutare a controlului mai evidentă decât în aversiunea corporativă
față de controlul public. Regula managerială de bază pare să fie aceea potrivit căreia conflictul
trebuie „rezolvat” mai degrabă decât discutat deschis. Managerii sunt recompensați pentru că
„sting focul”, „navighează pe un mic vas” sau „fac să meargă lucrurile ca pe roate”. Natura
impersonală a acestor metafore sugerează că directorii ar trebui să pună responsabilitatea față de
companie înaintea sentimentelor personale sau a preocupărilor de natură etică. În context
corporativ, declarații de genul: „este politica companiei” și „îmi fac doar meseria” oferă
242
suficientă justificare morală pentru reprimarea aproape oricărui act de rezistență sau dezacord al
angajaților.
În afara progresului accelerat pe calea carierei manageriale, există puține dovezi că
controlul strategic ar avea efecte benefice. Deetz susține că cele mai multe succese (sau eșecuri)
corporative sunt rezultatul unor factori ce depășesc controlul managerial [15]. Controlul are însă
dezavantajele sale precise. Costurile sunt ridicate și muncitorii detestă supravegherea constantă.
Referințele frecvente la „curățarea pomilor de uscături” sau „ascunderea rotunjimilor” creează o
stare de iritabilitate de înțeles printre angajați, iar uneori teama lor se manifestă prin revolte
ascunse. De pildă, cumpărătorii deștepți au fost circumspecți în ce privește autoturismele care
proveneau de la linia de asamblare a GM din Flint după ce Smith și-a anunțat planurile de a
închide fabricile. Deoarece dominarea are aceste inconveniente, majoritatea managerilor moderni
preferă să mențină controlul prin consimțământul voluntar al muncitorului, mai degrabă decât
bazându-se pe uzul strategic al puterii brute.
Combinația dintre o credință într-o „realitate” și cinism este dezastruoasă pentru o democrație.
Convingerea că toate tezele sunt pur și simplu opinii este folosită pentru a opri discuțiile în loc de
a le începe. [20]
subordonaților fiind prezenți în jurul lor, vorbind cu ei, aflând despre speranțele, visurile,
temerile, valorile și nevoile acestora. Michael Moore avea dreptate. Roger Smith trebuia să
meargă la Flint.
Abordarea lui Deetz a procesului decizional corporativ este intrinsec atractivă pentru că
este construită pe valori pe care mulți dintre noi cei din domeniul comunicării le împărtășim.
Deetz afirmă importanța participării democratice, a corectitudinii, egalității, diversității și
cooperării.
Fără îndoială, insistența lui Deetz asupra naturii constitutive a comunicării ne poate ajuta
să înțelegem practicile consimțirii la locul de muncă. Totuși, pledoaria sa pentru drepturile
acționarilor și pentru democrația participativă nu este cu necesitate o consecință a perspectivei
sale construcționiste asupra comunicării. De fapt, agenda sa reformatoare poate fi împiedicată.
Dacă, contrar Declarației de Independență, nu există adevăruri de la sine înțelese pe care să
construim, atunci totul este în joc și nu prea are sens să presupunem că avem dreptul de a
participa la deciziile care ne afectează.
Realismul politic poate fi o altă problemă. Așa cum se aplică vieții corporative, teoria lui
Deetz este o critică a managerialismului. Robert McPhee, profesor de comunicare la
Universitatea din Wisconsin la Milwaukee oferă un rezumat întrucâtva ironic: „Dacă n-am găsi
că este natural și drept și inevitabil să predăm puterea managerilor, totul ar fi diferit, iar
problemele noastre ar fi rezolvate” [27]. Deși o caricatură, această teză subliniază natura
problematică a negocierilor acționarilor pe care Deetz o descrie și dificultatea incredibilă de a-i
aduce pe toți la masă ca egali. Dacă reformele lui Deetz nu pot fi implementate, atunci
criticismul lui Branislav Kovacic, profesor la Universitatea Hartford ar fi adecvat. El consideră
teoria lui Deetz a comunicării organizaționale ca una dintre cele mai „elegante, îngrijite și care
inspiră respect edificii teoretice irelevante din punct de vedere socio-cultural” [28].
Deetz admite că o alternativă pozitivă la managerialism este dificil de elaborat în
concepție și în practică [29]. I-ar plăcea să facă mai mult, însă democrația nu a fost niciodată
simplă și ordonată. Pesemne că cerem prea mult de la o singură teorie: să realizeze o reformă a
concepțiilor de bun simț în privința comunicării și a afacerilor private în același timp. Mișcarea
de la controlul managerial la codeterminare este un salt calitativ. Deetz se simte încurajat, totuși,
de numărul companiilor care au început să implementeze modele cel puțin modificate de
acționari în procesul decizional. El speră că teoria sa va prelungi dialogul și va grăbi tendința
respectivă. În acest scop închei acest capitol cu următoarele sale cuvintele:
Corporațiile sunt locuri politice, pentru că ele iau decizii critice pentru public. Dacă le considerăm
pur și simplu niște entități economice private, omitem atât importanța acestor alegeri publice, cât
și legitimitatea intereselor unei varietăți de acționari în afara proprietarilor. Conducerea... se
concentrează pe control, în loc să acționeze ca un coordonator al acestor interese variate ale
acționarilor... Moral și practic, trebuie să extindem capacitatea de a reprezenta segmente mai largi
ale societății, precum și valoarea acestora. [30]
4. În ce măsură sunteți de acord cu următoarea teza: „Autocrația la locul de muncă este prețul pe
care îl plătim pentru democrația de după program”. Se aplică egal muncii în sala de cursuri?
NOTE
[1] Roger & Me, produs și regizat de Michael Moore, Dog Eat Dog Films, distribuit de Warner
Bros.
[2] Time, 12 februarie 1990, p. 58.
[3] Stanley Deetz, Transforming Communication, Transforming Business: Building Responsive
and Responsible Workplaces, Hampton, Cresskill, N. J., 1995, p. 33.
[4] Time, 29 ianuarie 1996, p. 24.
[5] Stanley Deetz, Democracy in an Age of Corporate Colonization: Developments in
Communication and the Politics of Everyday Life, State University of New York, Albany, 1992,
p. 349 și p. 15.
[6] Time, 5 februarie 1996, p. 45.
[7] Deetz, Democracy, p. 43.
[8] Deetz, Transforming Communication, p. 68.
[9] Deetz, Democracy, p. 129.
[10] Deetz, Transforming Communication, p. 4.
[11] Stanley Deetz, "Future of the Discipline: The Challenges, the Research, and the Social
Contribution," in Communication Yearbook 17, Stanley Deetz (editor), Sage, Newbury Park,
Calif., 1994, p. 577.
[12] Deetz, Democracy, p. 222.
[13] Ibid., p. 217.
[14] Ibid., p. 235.
[15] Ibid., p. 310.
[16] Deetz, Transforming Communication, p. 114.
[17] Ibid., p. xv.
[18] Ibid., p. 85.
[19] Deetz, Democracy, p. 47.
[20] Deetz, "Future of the Discipline," p. 587.
[21] Deetz, Transforming Communication, p. 3.
[22] Ibid., pp. 50-51.
[23] Ibid., p. 2.
[24] Deetz, Democracy, p. 169.
[25] Deetz, Transforming Communication, pp. 170, 175-184.
[26] Ibid., p. 182.
[27] Robert McPhee, "Comments of Stanley Deetz's Democracy in an Age of Corporate
Colonization," lucrare susținută la convenția anuală din 1995 a Speech Communication
Association, San Francisco, noiembrie 15-18, 1995.
[28] Branislav Kovacic, "The Movement and Watershed Research Traditions in Human
Communication," in Watershed Research Traditions in Human Communication Theory, Donald
Cushman și Branislav Kovacic (editori), State University of New York, Albany, 1995, p. 302.
[29] Deetz, "Future of the Discipline," p. 581.
[30] Deetz, Transforming Communication, pp. 173-174.
248
RETORICA PUBLICĂ
În ciuda a ceea ce citiți în ziare, retorica nu este cu necesitate un cuvânt murdar. Pentru
cetățenii din Grecia antică, a ști cum să vorbească în public era parte din responsabilitatea lor
democratică. Abilitatea retorică era o îndemânare ce ținea de supraviețuirea în politica aspră a
forumului roman. „Pentru marea majoritate a studenților, educația superioară însemna a lua lecții
de la retor, a învăța arta retoricii de la acesta” [1]. În urma declinului Romei, biserica a explorat
instrumentul retoricii pentru a menține și răspândi credința. Când s-a înstăpânit Renașterea,
studiul retoricii s-a mutat în universități, ca unul dintre subiectele centrale ale trivium-ului:
logică, gramatică și retorică. În fiecare împrejurare, profesorii și profesioniștii susțineau arta
retoricii ca mijloc de garantare a faptului că cei care spuneau adevărul nu vor fi în dezavantaj
atunci când încearcă să cucerească inimile și mintea unui public.
Aristotel a definit retorica drept „capacitatea de a vedea în fiecare caz particular
mijloacele disponibile de persuasiune” [2]. Ea concentrează atenția asupra actului intenționat de
a folosi cuvinte pentru a obține un efect. Folosesc expresia retorica publică în această secțiune
pentru a mă referi la un context discursiv în care oratorul are oportunitatea de a monitoriza și a se
adapta răspunsului publicului său imediat. Retoricienii au fost mereu interesați în mod deosebit
de raționamentul judiciar, de dezbaterea legislativă, de adunările politice, de predicile religioase
și de mesajele exprimate cu ocazia sărbătorilor speciale.
Grecii și romanii distingeau cinci părți sau diviziuni ale studiului retoricii:
1. Invenția – descoperirea argumentelor convingătoare;
2. Dispoziția – organizarea materialului în vederea obținerii celei mai puternice influențe;
3. Stilul – alegerea limbajului adecvat;
4. Acțiunea – coordonarea vocii și a gesturilor;
5. Memoria – stăpânirea și repetiția conținutului.
Cu posibila excepție a memoriei, aceste „cinci canoane ale retoricii” cer ca oratorul să
analizeze și apoi să se adapteze unui grup anume de ascultători. Putem, desigur, reacționa față de
ideea adaptării la public în două modalități diferite. Dacă privim oratorii care își ajustează
mesajul pentru a se potrivi unui public anume într-o lumină pozitivă, vom lauda sensibilitatea lor
retorică și flexibilitatea. Dacă îi privim negativ, îi vom condamna pentru încercările lor cinice și
lipsa de dedicație față de adevăr. Gândirea retorică pe parcursul istoriei oscilează între acești doi
poli conflictuali. Cuvintele celor mai mulți retoricieni reflectă tensiunea pe care o simt între „a
spune lucrurilor pe nume” și a le spune într-un fel în care publicul le va asculta.
Filosoful grec Platon considera că retorica înseamnă în cea mai mare parte lingușire.
Departe de a o vedea ca pe o artă, el a descris retorica drept „iscusință” – similară gătitului sau
folosirii abile a cosmeticelor. Ambele sunt încercări de a face lucrurile să pară mai bune decât
sunt de fapt [3]. Totuși, în ciuda disprețului său, Platon a imaginat o retorică ideală bazată pe
înțelegerea de către un orator a ascultătorilor a căror natură și dispoziții diferă:
El trebuie apoi să descopere ce fel de cuvântare se potrivește fiecărui tip de natură. Când acest
lucru este împlinit, el trebuie să aranjeze și să împodobească fiecare cuvântare în așa fel încât să
prezinte sufletelor complicate și nestatornice discursuri complexe, discursuri acordate precis
fiecărui capriciu schimbător al sufletelor complicate – în timp ce sufletului simplu trebuie să îi
prezinte o cuvântare simplă. [4]
Discursul ideal al lui Platon era o formă elitistă de dialog destinată consumului privat,
mai degrabă decât celui public. Acest mod de comunicare filosofic, unu la unu este cunoscut sub
numele de dialectică (a nu se confunda cu teoria economică a lui Marx). Spre deosebire de
249
oratoria tipică din Atena, prin care oratorii se adresau unor publicuri largi pe probleme civice,
dialectica lui Platon se concentra asupra explorării Adevărurilor eterne într-un decor intim.
Platon spera că dialectica filosofică va înlocui retorica publică. I-a revenit celui mai bun
student al lui Platon, Aristotel, să dea un nou impuls retoricii ca disciplina academică serioasă. În
urmă cu mai bine de 2000 de ani, Retorica lui Aristotel explora sistematic subiecte precum
oratorul, mesajul și publicul. Capitolul 23 prezintă teoria sa asupra retoricii, care în cea mai mare
parte a făcut față testului timpului. Ideile sale alcătuiesc o proporție mare din sfaturile prezentate
în textele contemporane despre discursul public. Aristotel a definit retorica drept arta descoperirii
tuturor mijloacelor disponibile de persuasiune, însă concepția sa nu rezolvă problema modului în
care un public poate fi determinat să asculte adevăruri dificile.
Retoricienii religioși trăiesc în interiorul aceluiași paradox. În multe feluri, apostolul
Pavel părea să personifice iubitul diferitelor suflete pe care îl descria mai devreme Platon. În
prima sa scrisoare către corinteni, Paul reamintește oamenilor din Corint că a luat o decizie
conștientă de a-și lăsa mesajul să vorbească de la sine („Cuvântarea mea și proclamația mea nu
conțineau cuvinte plauzibile de înțelepciune” [5]). Totuși, ulterior în scrisoare el subliniază o
strategie retorică conștientă („Am devenit toate lucrurile pentru toți oamenii, încât aș putea
pentru numele domnului salva câțiva” [6]). Patru secole mai târziu, Augustin a continuat să
justifice folosirea conștientă a retoricii de către biserică. De ce, întreb el, ar trebui apărătorii
adevărului să țină cuvântări lungi și plicticoase, derutante și plictisitoare, când cuvântările
mincinoșilor sunt scurte, clare și convingătoare?
Tensiunea dintre logica unui mesaj și atractivitatea sa pentru un public nu se rezolvă
simplu atunci când universitatea devine locul retoricii. Filosoful britanic Francis Bacon a căutat
să integreze cele două preocupări atunci când a scris că „datoria retoricii este să aplice Rațiunea
Imaginației pentru o mai bună mișcare a voinței” [7]. Savantul francez Peter Ramus a oferit o
soluție mai radicală problemei. El a împărțit cele cinci canoane ale retoricii în două părți.
Invenția, dispoziția și memoria au devenit provincia logicii. Acest lucru a lăsat numai stilul și
acțiunea retoricienilor spre explorare și, timp de secole, retorica a fost preocupată mai mult de
formă decât de substanță.
Profesorii americani de retorică l-au redescoperit pe Aristotel la începutul anilor 1900.
Așa cum am subliniat în Capitolul 2, neo-aristotelianismul a devenit etalonul cercetării și
practicii retorice. Însă nu toți specialiștii se mulțumesc să analizeze discursurile folosind
categoriile lui Aristotel ale argumentelor logice, emoționale și etice. Trei retoricieni ai secolului
XX au oferit alternative viabile modului de gândire al lui Aristotel.
„Noua retorică” a lui I. A. Richards este prima opțiune. Am discutat deja studiul său al
neînțelegerilor și al remediilor acestora în Capitolul 5. Kenneth Burke oferă o a doua „nouă
retorică”. El susține că identificarea unui orator cu publicul său este un mod mai bun de a
înțelege drama umană decât „vechea retorică” a persuasiunii a lui Aristotel. Walter Fisher
argumentează că „paradigma lumii raționale” a lui Aristotel este prea limitată. El privește
întreaga comunicare ca pe o poveste și oferă „paradigma sa narativă” ca noua modalitate de a
înțelege atât retorica privată, cât și pe cea publică. Prezint dramatismul lui Burke în capitolul 24
și paradigma narativă a lui Fisher în Capitolul 25.
În ciuda pretențiilor de noutate ale lui Richards, Burke și Fisher, fiecare teoretician
trebuie să se confrunte cu vechea întrebare cu care s-a confruntat Aristotel: „Cum miști un public
fără să-ți schimbi mesajul sau să-ți pierzi integritatea?” Pe măsură ce citiți, vedeți care teoretician
vine cu un răspuns care să vă mulțumească cel mai mult.
250
NOTE
[1] Henri Marrou, A History of Education in Antiquity, George Lamb (traducător), University of
Wisconsin, Madison, 1982, p. 194.
[2] Aristotle, On Rhetoric: A Theory of Civil Discourse [Retorica, Editura Univers Enciclopedic
Gold, București, 2004], George A. Kennedy (editor și traducător), Oxford University, New York,
1948, p. 36.
[3] Plato, Gorgias [Gorgias, Editura Vestala, București, 2016], Lane Cooper (traducător),
Oxford University, New York, 1948, p. 122.
[4] Plato, Phaedrus [Phaidros, Editura Humanitas, București, 2016], 277, W. C. Helmbold și W.
B. Rabinowitz (traducători), Bobbs-Merrill, Indianapolis, 1956, p. 72.
[5] 1 Corinthians 2:4, versiunea standard revizuită a Bibliei.
[6] 1 Corinthians 9:22, versiunea standard revizuită a Bibliei.
[7] Hugh C. Dick (editor), Selected Writings of Francis Bacon, Modern Library, New York,
1955, p. x.
251
Aristotel a fost studentul lui Platon în epoca de aur a civilizației grecești, cu patru secole
înainte de nașterea lui Christos. El a devenit un respectat instructor la Academia lui Platon, însă
s-a contrazis cu mentorul său în privința locului discursului public în viața ateniană.
Atena era plină de profesori auto-instituiți care foloseau discursul public pentru a obține
faimă și profit. Numiți sofiști, acești „ucigași plătiți” declamau discursuri, scriau discursuri și îi
învățau pe alții să elaboreze discursuri. Unii dintre ei făceau aceste lucruri fără să aibă vreo
preocupare evidentă pentru adevărul mesajului lor. Platon a ironizat instrumentele oratorice ale
sofiștilor, destituind tehnicile lor care făceau pe plac mulțimilor, pe temeiul similarității lor cu
îndemânarea de a găti sau cu folosirea măgulitoare a cosmeticelor – pe care le percepea ca având
ca scop a face ceva să pară mai bun decât este de fapt. Suspiciunea sa se oglindește astăzi în
modul negativ în care oameni folosesc termenul pur și simplu retorică pentru a eticheta discursul
avocaților „vicleni”, al politicienilor „abili”, al predicatorilor „vrăjitori” și al agenților de vânzări
„guralivi”.
Aristotel, ca și Platon, deplângea demagogia oratorilor care se serveau de propria
îndemânare pentru a mișca un public, în timp ce arătau o indiferență degajată față de adevăr.
Însă, spre deosebire de Platon, el vedea instrumentele retoricii ca pe niște mijloace neutre cu
ajutorul cărora oratorul putea fie să atingă scopuri nobile, fie să prelungească frauda: „Corect
implicate, ele realizează cele mai mari binecuvântări; implicate incorect, ele realizează cea mai
mare distrugere”. Aristotel credea că adevărul deține superioritate morală, care îl face mai
acceptabil decât falsitatea. Însă oponenții lipsiți de scrupule ai adevărului pot prosti un public
incult dacă nu apare un orator etic care să utilizeze toate mijloacele posibile de persuasiune
pentru a se opune erorii. Oratorii care neglijează arta retoricii nu pot învinui pe altcineva decât pe
ei înșiși atunci când ascultătorii lor aleg falsitatea. Succesul necesită înțelepciune și elocvență.
Atât Politica cât și Etica lui Aristotel sunt cărți șlefuite și bine organizate, comparativ cu
proza și organizarea complicată a textului său despre retorică. Evident, Retorica constă în notele
de prelegeri prelucrate pentru cursul său de la Academie. În ciuda naturii inegale a scriiturii,
Retorica este un studiu explorator al psihologiei publicului. Instruirea sofistică pentru adresa
publică necesită memorarea pe dinafară a cuvântărilor celebre; manualele de instrucție conțineau
puțin mai mult decât variate tehnici de a stârni răspunsuri emoționale din partea maselor. Însă
Aristotel a ridicat retorica la rangul de știință prin explorarea sistematică a efectelor oratorului,
discursului și publicului. El a privit folosirea de către un orator a cunoașterii sale ca pe o artă.
Foarte probabil, textul pe care departamentul dumneavoastră de comunicare îl folosește pentru
cursurile de discurs public este în principiu o remodelare contemporană a analizei publicului pe
care Aristotel a oferit-o acum 2300 de ani.
Pledoariile finale ale procurorului Marcia Clark și avocatului Johnnie Cochran în procesul lui O.
J. Simpson sunt exemple de retorică judiciară centrată pe acuzare și apărare. Al doilea, discursul
politic (deliberativ) încearcă să influențeze legislatorii sau electoratul care decide viitoarele
politici publice. În 1996, dezbaterile prezidențiale le-au dat lui Bill Clinton și Bob Dole șansa de
a-și influența votanții nehotărâți. Al treilea, discursul ceremonial (epidictic) acoperă cu laude sau
blamari pe un altul pentru folosul spectatorilor. Lincoln a declamat adresa sa de la Gettysburg
pentru a cinsti „bravii bărbați, vii și morți, care au luptat aici”.
Deoarece studenții săi erau familiarizați cu stilul întrebare-răspuns al dialogului socratic,
Aristotel a clasificat retorica drept duplicat sau vlăstar al dialecticii. Dialectica este discuție unu
la unu; retorica este o persoană care se adresează mai multora. Dialectica este o căutare a
adevărului; retorica încearcă să demonstreze adevărul care deja a fost găsit. Dialectica răspunde
întrebărilor filosofice generale; retorica răspunde unor întrebări particulare, practice. Dialectica
se confruntă cu adevărul; retorica are de-a face cu probabilitatea. Aristotel a considerat această
ultima distincție deosebit de importantă: retorica este arta de a descoperi modalități de a face
adevărul să para mai probabil în fața unui public ce nu este complet convins.
negrese vor putea da mâna cu băieței albi și fetițe albe ca frați și surori”. Și într-un punct
culminant învolburat, el a împărtășit o viziune a tuturor copiilor lui Dumnezeu cântând: „Liberi
în sfârșit, liberi în sfârșit. Mulțumim lui Dumnezeu atotputernicul pentru că suntem liberi în
sfârșit”. Însă el nu a articulat niciodată premisa majoră.
Aceasta linie de argumentare nu ar avea sens dacă King și publicul său ar fi fost deja
dedicați adevărului conținut în premisa majoră – că Dumnezeu va răsplăti angajamentul lor față
de non-violență. Aristotel subliniază faptul că analiza publicului este esențială în folosirea
eficientă a entimemei. Centralitatea bisericii în istoria americanilor negri, rădăcinile religioase
ale protestului pentru drepturile civile și răspunsul frecvent al mulțimii „Domnul meu” sugerează
că pastorul King își cunoștea bine publicul. El nu a afirmat niciodată ceea ce pentru ei era
evident, iar acest lucru a întărit, în loc să slăbească apelul său logic.
Entimema folosește logica deductiva – mișcând dinspre principii globale spre adevărul
particular. Argumentarea prin exemplu folosește raționamentul inductiv – tragerea unei concluzii
finale din cazuri particulare. Cum King a menționat doar câteva exemple de discriminare, poate
părea că nu a reușit să întrebuințeze toate mijloacele disponibile de persuasiune. Însă imaginile
câinilor de poliție care-și arătau colții, dispozitivele electrice de înfierat vite folosite împotriva
protestatarilor pașnici și semnele de deasupra fântânilor publice declarând „Numai pentru albi”
au apărut seara la știrile TV. Ca și în cazul premisei majore absente a entimemei, publicul lui
King a furnizat propriile imagini vii.
Argumentarea etică: credibilitatea percepută a sursei
Potrivit lui Aristotel, nu este suficient ca un discurs să conțină argumente plauzibile.
Oratorul trebuie să pară credibil, de asemenea. Multe impresii ale publicului se formează înainte
ca oratorul să înceapă să vorbească. Așa cum a atras atenția poetul Ralph Waldo Emerson în
urmă cu mai bine de un secol: „Folosiți ce limbă vreți, nu veți putea vreodată să spuneți altceva
decât ce sunteți” [4]. Fără îndoială, unii oameni care l-au urmărit pe Martin Luther King la
televizor nu l-au băgat în seamă pentru că era negru. Însă pe Aristotel îl interesau mai mult
percepțiile publicului pe care le formează ceea ce spune sau nu spune oratorul. În Retorica, el a
identificat trei calități care construiesc credibilitatea ridicată a sursei: inteligența, caracterul și
bunăvoința.
1. Inteligența percepută. Calitatea inteligenței are mai mult de-a face cu înțelepciunea
practică și cu valorile comune decât cu instrucția la Academia lui Platon. Publicul judeca
inteligența după suprapunerea dintre convingerile sale și ideile oratorului. (Ideea mea despre un
orator agreabil constă într-un orator care e de acord cu mine.) King a citat din Biblie, din
Constituția Statelor Unite și din imnul patriotic „O, spune, poți tu zări...”, din Regele Lear a lui
Shakespeare și din imnul religios al negrilor „Vom învinge”. Cu excepția teroriștilor care aruncă
bombe și a bigoților rasiali, e greu de imaginat pe cineva cu care King să nu fi stabilit o
identificare puternică de valori.
2. Caracterul virtuos. Caracterul are de a face cu imaginea oratorului ca persoană bună
și cinstită. Deși el și alți negri erau victimele „ororilor de nedescris ale brutalității polițienești”,
King a atras atenția asupra capcanelor „neîncrederii în toți albii” și a „sorbitului din cupa
înverșunării și a urii”. Ar fi dificil să menții o imagine a oratorului ca rasist răuvoitor în timp ce
acesta e milostiv cu dușmanii și optimist în privința viitorului.
3. Bunăvoința. Bunăvoința este o judecată pozitivă a intențiilor oratorului în privința
publicului său. Aristotel credea că e posibil ca un orator să dețină inteligența extraordinară și un
caracter veritabil și totuși să nu aibă în inimă interesele cele mai bune ale publicului. Evident,
King nu încerca să ajungă la „rasiștii corupți” din Alabama, însă nimănui nu i s-a dat un motiv
255
temeinic să creadă că pastorul King le purta pică. Visul său includea „bărbați negri și bărbați
albi, evrei și neevrei, protestanți și catolici”.
Deși comentariile lui Aristotel cu privire la ethos sunt enunțate în câteva propoziții scurte,
niciunei alte părți a Retoricii sale nu i s-a dedicat atât de multă cercetare științifică atentă.
Rezultatele testărilor sofisticate ale atitudinilor unui public arată că teoria sa cu trei factori ai
credibilității sursei stă în picioare remarcabil de bine. Ascultătorii gândesc cu siguranță în
termeni de autoritate (inteligență) și încredere (caracter). Uneori bunăvoința pare să se plieze pe
chestiuni legate de caracter, iar alteori o nouă dimensiune – a dinamismului sau energiei
oratorului – iese la suprafață. Însă indiferent dacă a treia categorie este bunăvoința sau
dinamismul, Martin Luther King le-a implicat pe toate trei.
Argumentarea emoțională: atingerea unei coarde sensibile
Aristotel credea că oratorul eficient trebuie să știe cum să stârnească diferite emoții în
publicul său. El a clasificat o serie de sentimente contradictorii, apoi a explicat condițiile în care
cineva are experiența fiecărei stări de spirit și în final a descris modul în care oratorul poate face
un public să ajungă în starea respectivă. George Kennedy, specialist în Aristotel și traducător al
filosofului susține că această analiză este „cea mai timpurie discuție sistematică a psihologiei
umane” [5]. Dacă sfatul lui Aristotel sună familiar, acesta poate fi un semn că natura umană nu s-
a schimbat prea mult în 2300 de ani.
Furia (vs. Blândețea). Discuția lui Aristotel a furiei reprezintă o versiune timpurie a
ipotezei frustrare-agresiune a lui Freud. Oamenii simt furie atunci când sunt împiedicați în
încercarea lor de a-și împlini o nevoie. Amintiți-le de mojiciile interpersonale și vor deveni
nervoși. Spuneți-le că infractorului îi pare rău, că merită elogii sau că e foarte puternic, iar
publicul se va calma.
Dragostea sau Prietenia (vs. Ura). În compatibilitate cu cercetările actuale despre
atracție, Aristotel a considerat că similaritatea este cheia cordialității reciproce. Oratorul trebuie
să pună accentul pe obiectivele, experiența, atitudinile și dorințele comune ale publicului său. În
absența acestor forțe pozitive, chiar un dușman comun poate fi folosit pentru a crea solidaritate.
Teama (vs. Încrederea). Teama vine dintr-o imagine mentală a unui potențial dezastru.
Oratorul trebuie să picteze din cuvinte o imagine vie a tragediei, arătând că împrejurarea este
probabilă. Încrederea poate fi clădită prin descrierea pericolului ca fiind unul izolat.
Rușinea (vs. Cinismul). Ne simțim jenați sau vinovați atunci când o pierdere e cauzată
de propria noastră slăbiciune sau viciu. Emoția este deosebit de acută atunci când un orator recită
eșecurile noastre în prezența familiei, prietenilor sau a celor pe care îi admirăm.
Indignarea (vs. Mila). Cu toții avem un simț nativ al corectitudinii. Așa cum au
descoperit producătorii lui 60 de minute, este ușor să stârnești simțul nedreptății descriind
folosirea arbitrară a puterii asupra celor lipsiți de apărare.
Admirația (vs. Invidia). Oamenii admiră virtutea morală, puterea, prosperitatea și
frumusețea. Demonstrând că un individ a dobândit bunurile de-a lungul vieții prin muncă
susținută mai degrabă decât pur și simplu prin noroc, admirația va crește.
această secțiune despre retorica publică, cele cinci canoane ale retoricii au stabilit agenda
instrucției în discursul public pentru mai bine de 2000 de ani. Sfaturile lui Aristotel par celor mai
mulți studenți ai cursurilor de discurs public reconfortant de actuale.
Invenția. Pentru a genera entimeme și exemple eficiente, oratorul recurge atât la
cunoașterea specializată despre subiect cât și la liniile generale de raționament comune tuturor
tipurilor de discurs. Imaginându-și mintea ca pe un depozit de înțelepciune sau ca pe un peisaj
informațional, Aristotel a numit aceste argumente obișnuite topoi, un termen grecesc care poate
fi tradus prin „subiecte” sau „locuri”. Așa cum explică Lane Cooper, profesor de literatură la
Universitatea Cornell: „În aceste regiuni speciale, oratorul vânează argumente așa cum un
vânător vânează de dragul jocului” [6]. Atunci când King argumentează: „Refuzăm să credem că
nu există fonduri suficiente în marile pivnițe ale oportunităților acestei națiuni”, el marșează pe
subiectul sau premisa tipic americană că Statele Unite sunt țara tuturor posibilităților. Când
susține că „mulți dintre frații noștri, așa cum dovedește prezența lor astăzi, au ajuns să înțeleagă
că destinul lor este legat de destinul nostru”, el stabilește o legătură cauzală construită pe
noțiunile generale ale lui Aristotel de cauză/ efect și motiv.
Dispoziția. Potrivit lui Aristotel, trebuie să evitați schemele complicate de organizare.
„Există două părți ale unui discurs; pentru că este necesar în primul rând să specifici subiectul și
apoi să îl demonstrezi” [7]. Introducerea trebuie să capteze atenția, să vă stabilească
credibilitatea și să clarifice scopul discursului. Concluzia trebuie să amintească ascultătorilor
dumneavoastră ce ați spus și să-i lase cu o impresie bună despre dumneavoastră și ideile
dumneavoastră. Ca și profesorii de comunicare de astăzi, Aristotel a deplâns practica începerii
unui discurs cu glume care n-au nimic de-a face cu subiectul, insistența asupra planului alcătuit
din trei puncte și tergiversarea dezvăluirii ideii principale până la sfârșitul discursului.
Stilul. Aristotel credea că „a învăța cu ușurință este un lucru plăcut în mod natural pentru
toți oamenii” și că „metafora mult aduce în privința învățatului” [8]. Mai mult, el ne-a învățat că
„metafora are în special claritate și dulceață și exotism” [9]. King era un maestru al metaforelor:
Negrul trăiește pe o insulă izolată a sărăciei în mijlocul unui vast ocean al prosperității materiale.
A te ridica din văile întunecate și pustii ale segregarii spre poteca însorită a dreptății rasiale.
Modul în care King folosea metaforele nu era restricționat la imagini extrase din natură.
Poate că cea mai convingătoare metaforă a sa a fost o vastă analogie ce portretiza marșul
oamenilor de culoare din Washington care merg la banca federală pentru a încasa un cec scris de
Părinții Fondatori. America nu-și plătise datoria în privința cesiunii de creanță și a trimis cecul
înapoi însemnat cu „fonduri insuficiente”. Însă protestatarii au refuzat să creadă că banca
dreptății este falimentară, că pivnițele oportunităților sunt goale. Aceste imagini persuasive au
adunat întreaga cunoaștere a ascultătorilor în privința discriminării rasiale într-un torent puternic
al rațiunii:
Să lăsăm dreptatea să se rostogolească precum apele și justețea ca un șuvoi puternic. [10]
Memoria. Studenții lui Aristotel nu aveau nevoie de ceva care să le amintească faptul că
oratorii buni sunt capabili să recurgă la o mulțime de idei și expresii depozitate în minte. Însă
profesorii romani de retorică au găsit că este necesar să pună accentul pe importanța memoriei.
În era noastră contemporană a procesării cuvintelor și a TelePrompTers, memoria pare să fie o
artă pierdută. Însă concluzia tulburătoare a discursului lui King s-a îndepărtat de textul pe care îl
pregătise și a strâns împreună într-un mod eficient rânduri pe care le folosise în prealabil. Spre
deosebire de King și de mulți oratori atenieni, cei mai mulți dintre noi nu vorbim în public în
fiecare zi. Pentru noi, echivalentul modern al memoriei este repetiția.
257
Acțiunea. Publicurile resping acțiunea care pare plănuită sau pusă în scenă. Naturalețea
este persuasivă; artificialul, exact pe dos. Orice formă de prezentare care atrage atenția asupra sa
răpește din formele de argumentare ale oratorului.
NOTE
[1] David Garrow, Bearing the Cross, William Morrow, New York, 1986, p. 284.
[2] Aristotle, On Rhetoric: A Theory of Civil Discourse, George A. Kennedy (editor și
traducător), Oxford University, New York, 1991, p. 33.
[3] Lloyd Bitzer, "Aristotle's Enthymeme Revisited," Quarterly Journal of Speech, Vol. 45,
1959, p. 409.
[4] Atribuită lui Ralph Waldo Emerson de Dale Carnegie, How to Win Friends and Influence
People, Pocket Books, New York, 1982, p. 29.
[5] Aristotle, p. 122.
[6] Lane Cooper, The Rhetoric of Aristotle, Appleton-Century-Crofts, New York, 1932,
Introducere.
[7] Aristotle, p. 258.
[8] Ibid., p. 244.
[9] Ibid., p. 223.
[10] Amos 5:24, versiunea standard revizuită a Bibliei.
[11] Aristotle, p. 30.
[12] Voltaire, Dictinonnaire Philosophique, "Aristotle," in Oeuvres Completes de Voltaire, Vol.
17, Librairie Garnier, Paris, p. 372.
259
Publicul american dorește sfaturi directe de la criticii de film. Gene Siskel și Roger Ebert
au creat spectacolul de televiziune de succes Avanpremieră pe furiș, în care descriu intriga unui
film, arată o scurtă secvență, comentează pe marginea calității jocului actorilor și recomandă
oamenilor să vadă filmul sau să-l ignore. Natura aprobatoare-dezaprobatoare a judecății lor nu
lasă prea mult loc unei încercări personale de a desluși scopul scenaristului sau motivația
regizorului. În acest sens, Siskel și Ebert sunt recenzenți ai producțiilor cinematografice și nu
critici ai acestora.
Kenneth Burke, pe de alta parte, a fost un critic. Precum teoreticienii simbolici pe care i-
am discutat deja (Bormann, Geertz și Pacanowsky, Pearce și Cronen, Barthes, Mead), Burke este
încredințat că limba este răspunsul strategic pe care omul îl oferă unei anumite situații:
„Simbolurile verbale sunt acțiuni pline de sens din care pot fi derivate motive”. El vede în
mănunchiurile de cuvinte adevărate dansuri ale atitudinilor. Potrivit lui Burke, sarcina criticului
este să-și dea seama de ce un scriitor sau un orator a ales acele cuvinte pe care le-a coreografiat
în mesajul său. În ultima instanță, sarcina este aceea de a evalua motive.
Până la moartea sa în 1993 la vârsta de 96 de ani, Burke și-a ales drumul prin „jungla
motivațională” umană folosindu-se de instrumentele filosofiei, literaturii, psihologiei, economiei,
lingvisticii, sociologiei și comunicării. Și-a petrecut anii din tinerețe în Greenwich Village, o
comunitate boemă din New York, din care făceau parte E. E. Cummings și Edna St. Vincent
Millay. Ca mulți intelectuali în timpul crizei din anii 1930, Burke a flirtat cu comunismul, însă
intoleranța și brutalitatea lui Stalin l-au dezamăgit. Deși nu a obținut niciodată un titlu
universitar, a predat timp de cincisprezece ani la colegiul Bennington din Vermont și conferenția
periodic la Harvard, Princeton, Northwestern și la Universitatea din Chicago.
Scrierile lui Burke arată o amploare și o profunzime intelectuală care îi face pe admiratori
să se refere la el ca la un om al Renașterii. El s-a numit pe sine un „savant țigan” și răspundea la
întrebările legate de domeniul său de interes tot printr-o întrebare: „Ce sunt eu altceva decât un
om al cuvântului?” Dramatismul era cuvântul pe care Burke îl prefera pentru a descrie ce vedea
că se întâmpla atunci când oamenii deschid gura pentru a comunica.
Așa cum o consideră Burke, viața nu e ca o dramă; viața este o dramă. Răposatul Harry
Chapin (care întâmplător a fost nepotul lui Burke) a surprins o parte din tragedia și comedia
vieții de fiecare zi punând cuvintele pe muzică în „Cântece de poveste”. Preferata mea personală
este „Pisica-i în leagăn”, povestea eternă a unui tată prea ocupat ca să petreacă timp cu fiul său.
Orice bărbat care o ascultă înțelege că are propriul rol în dramă, în loc să fie un simplu ascultător
pasiv.
Cel mai recent cântec de tipul cineva-a-făcut-rău-cuiva de pe postul de radio ce difuzează
muzica country clarifică faptul că talentul unui critic poate fi util în înțelegerea motivației
umane. Însă abia în 1952, retoricianul Marie Hochmuth Nichols de la Universitatea din Illinois a
schimbat domeniul comunicării conform promisiunilor metodologiei dramatice a lui Burke [1].
De atunci, mii de specialiști în comunicare au folosit perspectiva sa a identificării, pentada
dramatică și ciclul vină-răscumpărare ca modalități de analiză a discursului public.
Termenul cheie pentru „vechea retorică” era cel de persuasiune și accentul său pe concepția
deliberativă. Termenul cheie pentru „noua retorică” este identificare, iar aceasta poate conține
factori parțial neconștientizați în apelul său. [2]
Identificarea este numitorul comun dintre orator și public. Burke a folosit cuvântul
substanță ca pe un termen umbrelă care descrie trăsăturile fizice, talentele, ocupația, pregătirea,
personalitatea, convingerile și valorile unei persoane. Cu cât există mai multă suprapunere între
substanța unui orator și substanța unui ascultător, cu atât mai mare este identificarea. Cercetătorii
comportamentali au folosit termenul de homofilie pentru a descrie similaritatea percepută dintre
orator și ascultător [3], însă Burke a preferat limbajul religios în locul jargonului științific.
Împrumutând din descrierea lui Martin Luther a ceea ce se întâmplă la masa comunicării, Burke
spunea că identificarea este „consubstanțialitate”. Referința teologică aduce în minte adesea
citatul fragment din Vechiul Testament în care Ruth promite solidaritate cu soacra ei, Naomi:
„Astfel unde vei merge tu, voi merge și eu, iar unde tu vei locui și eu voi locui, poporul tău va fi
poporul meu, iar Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu” [4] Aceasta este identificarea.
Publicul simte unirea intereselor atât prin intermediul stilului cât și prin conținut. Burke
spunea că un comunicator eficient poate demonstra consubstanțialitate dând semne cu ajutorul
limbajului și al acțiunii că atributele sale sunt aceleași ca ale publicului său. Stilul unui
evanghelist rural tipic îl plictisește, cel mai probabil, pe new-yorkezul cosmopolitan mai mult
decât conținutul mesajului său. Starea de spirit pe care o induce și maniera în care se desfășoară
predica în stil regenerator semnalează o separare profundă între evanghelist și ascultătorii urbani.
În măsura în care un orator poate schimba strategia lingvistică pentru a o face să corespundă
stilului sofisticat al ascultătorilor săi, aceștia vor gândi că oratorul respectiv „vorbește pe
înțelesul lor”.
Burke spunea că identificarea funcționează în ambele sensuri. Adaptarea la public nu
numai că oferă evanghelistului șansa de-a influența publicul, ci servește de asemenea la a-l ajuta
pe predicator să se adapteze tendinței culturale. Însă identificarea în orice direcție nu va fi
niciodată completă. Dacă nu altceva, coatele noastre pregătite pentru tenis sau sinusurile noastre
înfundate ne reamintesc constant că suntem diferiți de restul rasei umane. Însă fără un fel
oarecare de separare inițială, nu ar fi nevoie de identificare. Iar fără identificare, nu există
persuasiune.
PENTADA DRAMATICĂ
Burke privea persuasiunea ca pe o încercare a comunicatorului de a-și face publicul să
accepte perspectiva sa asupra realității ca fiind adevărată. „Pentada dramatică” este un
instrument pentru analizarea modului în care oratorul încearcă să realizeze acest lucru. Metoda
cu cinci componente este o modalitate prescurtată de „a vorbi despre cum vorbește cineva
despre”. Pentada lui Burke îndruma atenția criticului spre cinci elemente esențiale ale dramei
umane: actul, scena, agentul, instrumentarul și scopul.
Într-o teză bine rotunjită despre motive, trebuie să ai un cuvânt care numește actul (nume care au
loc în gând sau în faptă) și un altul care numește scena (decorul actului, situația în care a avut
loc); de asemenea, trebuie să indici ce persoană sau tip de persoană (agent) a realizat actul, ce
mijloace sau instrumente a folosit (instrumentarul) și scopul. [5]
Cu toate că Burke era un susținător al creativității, el credea că alegerea, de către critic, a
denumirilor trebuie să fie constrânsă de limbajul pe care oratorul îl alege în fapt. Burke
recomanda o analiză de conținut care identifică termeni cheie pe baza frecvenței și a intensității
folosirii. „Termenul pozitiv” al unui orator este cuvântul căruia i se supun toate celelalte cuvinte
261
pozitive. Când criticii descoperă termenul pozitiv, ei trebuie să evite definițiile de dicționar ca
modalitate de a-i determina înțelesul precis. Termenul pozitiv al unui orator este cel mai bine
înțeles cu ajutorul celorlalte cuvinte care se adună în jurul său și cel mai bine cunoscut prin
compania pe care o păstrează. În manieră similară, un „termen negativ” însumează tot ceea ce un
orator considera rău, greșit sau malefic. În compatibilitate cu ipoteza Sapir-Whorf descrisă în
secțiunea despre mesajele verbale, analiza lui Burke vede cuvintele ca „filtre terminologice” care
dictează interpretările dramei vieții [6].
Burke a ilustrat importanța luării limbii în serios făcându-și cititorul să-și imagineze o
pentadă paralelă cu termeni omologi:
Act – răspuns
Scena – situație
Agent – subiect
Instrumentar – stimul
Scop – țintă
El a spus că pentada dramatică presupune o lume a acțiunii intenționate, în care termenii
științifici descriu mișcarea fără scop.
Pentada dramatică este înșelător de asemănătoare practicii jurnalistice standard de a
răspunde la întrebările cine, ce, când, de ce și cum în paragraful introductiv al unei povești.
Deoarece Burke s-a considerat pe sine un interpret, mai degrabă decât un reporter, el nu a fost
mulțumit cu simpla numire a celor cinci categorii. Evaluând proporția importanței unuia dintre
polii perechilor individuale (de exemplu: scenă-instrumentar, agent-act etc.), criticul poate
determina care element oferă cel mai bun indiciu în privința motivației oratorului.
Pentada oferă o modalitate de a determina de ce un orator a ales o strategie retorică
anume pentru a se identifica cu un public. Când mesajul pune accentul pe un element în
detrimentul celorlalte patru, el dezvăluie filosofia sau perspectiva asupra lumii a unui orator
anume.
Actul. Numele dat de un critic actului descrie ceea ce s-a făcut. Un discurs care prezintă
verbe dramatice demonstrează un angajament față de realism.
Scena. Descrierea scenei oferă un context pentru unde și când a fost prestat actul.
Discursul public care subliniază decorul, circumstanțele și minimalizează importanța liberului
arbitru reflectă o atitudine a determinismului situațional („Nu am avut de ales”).
Agentul. Agentul este persoana sau comunitatea care a prestat actul. Unele mesaje sunt
pline de referințe la sine, minte, spirit și responsabilitate personală. Acest interes față de caracter
și față de agent ca instigator este compatibil cu idealismul filosofic.
Instrumentarul. Instrumentarul constă în mijloacele pe care le-a folosit un agent pentru
a realiza acțiunea. O descriere amplă a metodelor sau tehnicilor reflectă o abordare de tipul „du
lucrurile la bun sfârșit” care apare dintr-o orientare pragmatică a minții oratorului.
Scopul. Scopul unui orator este obiectivul declarat sau implicat al discursului. O discuție
extinsă despre scop în cadrul mesajului arată o dorința puternică din partea oratorului pentru
unitate sau înțeles suprem în viață, ambele fiind preocupări mistice.
Burke a fost întrucâtva confuz în ce privește folosirea sa a termenilor scop și motivație.
Este preocuparea pentru scop (ca unul dintre cei cinci termeni ai pentadei) distinctă de căutarea
motivației profunde, pe care întreaga metaforă dramatică este concepută anume ca să o
descopere? Pesemne că e vorba despre distincția dintre un obiectiv local imediat și direcția
supremă a întregii activități umane. Potrivit acestei perspective, pentada poate fi privită ca
262
oferind o fotografie statică a unei unice scene din drama umană dinamică. Ciclul vină-
răscumpărare, a treia perspectivă, ar fi intriga întregii piese.
descărca încărcătura noastră de vină. Burke credea că a scăpa de vină este intriga fundamentală a
dramei umane. La rădăcina sa, retorica este căutarea publică a țapului ispășitor perfect.
Răscumpărarea prin victimizare
Cei care resping religia sau cei care nu s-au angajat niciodată din punct de vedere religios
și-ar putea pierde răbdarea în privința utilizării continue de către Burke a termenilor religioși. În
mod surprinzător, el nu a susținut că este un om credincios, nici nu le-a cerut cititorilor săi să
creadă în Dumnezeu. Indiferent dacă accepți sau nu doctrina creștină a păcatului omenesc și a
mântuirii divine, Burke susținea că „terminologia pur socială a relațiilor umane nu poate face
mai mult decât să se rotească în jurul acelei formule teologice precise și succinte” [10]. El privea
teologia ca pe un domeniu care și-a armonizat uzul limbajului și l-a îndemnat pe criticul social să
caute echivalente seculare ale temelor religioase majore ale vinei și purificarii. Această căutare l-
a determinat să privească retorica ca pe un model continuu al răscumpărării sau izbăvirii prin
victimizare.
Burke spunea că oratorul are două alegeri. Prima opțiune este să purifice vina prin
învinuirea de sine. Descrisă teologic ca „mortificare”, această cale necesită confesiunea păcatelor
și cererea iertării. Dar chiar și candidați evidenți (Richard Nixon, Ted Kennedy, Ollie North, O.
J. Simpson) găsesc că este chinuitor de dificil să admită public că ei sunt cauza propriului necaz.
Cum este mult mai ușor pentru oameni să dea vina pentru problemele lor pe alții – a doua
opțiune – Burke sugera că noi căutăm semne ale victimizării în orice act retoric. Era sigur că le
vom găsi.
Victimizarea este procesul desemnării unui dușman exterior ca sursă a tuturor
problemelor noastre. Lista candidaților este limitată numai de propria noastră imaginație: liberalii
din est, fundamentaliștii musulmani, cartelul de droguri columbian, complexul militar-industrial,
negrii, comuniștii, evreii, bărbații șovini, homosexualii, poliția, capitaliștii bogați și așa mai
departe. De la operațiunea Furtună în deșert, americanii l-ar nominaliza probabil pe președintele
irakian Saddam Hussein, ale cărui acțiuni extrem de nemiloase îl fac să pară personificarea
răului. Vina perfectă necesită o victimă perfectă. Termenii pozitivi sunt la fel de puternici pe cât
sunt termenii negativi cărora se opun.
Burke nu a fost un susținător al răscumpărării prin victimizare, însă spunea că nu putem
ignora modelul istoric al oamenilor care se unesc împotriva unui dușman comun („adunare prin
segregare”). Am discutat deja teza sa potrivit căreia identificarea este strategia centrală a noii
retorici. Cel mai simplu mod prin care un orator se poate identifica cu un public este să lovească
în orice sau pe oricine de care oamenilor le este teamă (prietenul meu este cel care urăște ceea ce
urăsc eu).
al lui King. Malcolm a declamat celebrul său discurs „Votul sau glonțul” în aprilie 1964, cu
numai unsprezece luni înainte de asasinarea sa.
Privind retorica publică ca pe o încercare de a construi o ordine socială anume, Kenneth
Burke ajută la dezvăluirea puterii inerente discursului „Votul sau glonțul”. Discursul lui
Malcolm portretizează America ca pe o națiune care promite egalitate totală, demnitate și
libertate pentru toți cetățenii săi, însă afro-americanii nu și-au primit niciodată dreptul de la
naștere. Rezumându-și angajamentul față de naționalismul negru, Malcolm își îndeamnă frații și
surorile să își înceapă propriile afaceri și să își aleagă propriii conducători. În același timp, el
atacă politicienii albi care împiedica drepturile civile. Publicul din biserica metodistă Corey din
Cleveland, Ohio a întrerupt discursul lui Malcolm X cu aplauze și râsete de mai mult de 150 de
ori în timpul îndelungatei cuvântări.
Malcolm afirmă că lupta pentru drepturile civile nu este numai lucrarea concetățenilor săi
musulmani negri, ci este comună tuturor afro-americanilor cărora le pasă. Aliniindu-se strategic
cu preoții creștini cum ar fi King sau Adam Clayton Powell, el minimalizează alienarea pe care
credința sa islamică o putea, virtual, crea. Pune accentul pe moștenirea comună tuturor afro-
americanilor: „Mamele și tatii noștri au investit sudoare și sânge. Trei sute zece ani am muncit în
această țară fără să primim un bănuț în schimb...” În acest fel, Malcolm creează un sentiment
puternic al identificării pe măsură ce își înduplecă publicul să împărtășească scopul său social și
mijloacele de a-l atinge.
Titlul discursului, „Votul sau glonțul”, se referă la mijloace sau instrumentar, cu ajutorul
căruia agenții – afro-americanii – pot acționa ca cetățeni pentru a atinge scopul egalității,
demnității și libertății. Malcolm își plasează strategic publicul în interiorul contextului mai larg al
istoriei americane și al luptei internaționale pentru drepturile civile. Această scenă motivează
mesajul militant pe care afro-americanii îl vor proclama: „Trebuie să luptăm până când vom
învinge”.
Accentul pus de Malcolm pe mijloacele prin care scopul sau poate fi atins („prin orice
mijloace este nevoie”) are drept consecință un raport dominant între instrumentar și scop –
indicator al motivației sale pragmatice. Votul întărește legislația drepturilor civile; glonțul îi
apară pe negri de violența albilor. De asemenea, glonțul avertizează societatea albă că egalitatea
nu trebuie amânată: „Dați-ne-o acum. Nu așteptați până anul viitor. Dați-ne-o ieri, și nici așa nu e
destul de repede”.
Malcolm își critică frații și surorile pentru că nu au reușit să demonstreze curajul,
înțelepciunea și maturitatea necesare pentru a culege toate beneficiile cetățeniei americane. Însă,
omul alb este cel care a pus în sclavie, linșat și oprimat africanii care locuiau pe teritoriu
american și el este cel care trebuie să ducă greul vinei colective. Prin victimizare, omul alb și
societatea sa devin țapul ispășitor care trebuie să fie sacrificat pentru răscumpărarea negrilor. În
cadrul dramei vieții afro-americane, „naționalismul negru” servește ca termen pozitiv care
întruchipează spiritul mișcării. Reciproc, „albul” este termenul negativ care îi include pe cei care
se opun egalității, demnității și libertății pentru toți.
care dau urmașilor săi ocazia de discuta și a se bucura de ideile sale ample. A avut, evident, ceva
de spus.
Problema studentului începător este că Burke a spus totul într-o manieră atât de circulară.
Burke era apropiat de interacționismul simbolic (vezi Capitolul 7) și complexitatea pare să
caracterizeze cea mai mare parte a scrierilor care aparțin acelei tradiții. Chiar susținători precum
Nichols se simt obligați să explice de ce Burke era frecvent confuz și câteodată obscur: „Parțial,
dificultatea apare din pricina numeroaselor vocabulare pe care le implică. Cuvintele sale izolate
sunt de obicei suficient de simple, însă le folosește adesea în contexte noi” [11]. Claritatea este
compromisă și mai mult de înclinația lui Burke de a-și inunda textele cu aluzii literare. Dacă un
student nu este pregătit să se lupte cu „Rima anticului marinar” a lui Coleridge, Confesiunile lui
Augustin și Psihopatologia vieții cotidiene a lui Freud – toate pe aceeași pagină –, salturile
mentale ale lui Burke și amploarea cercetării se vor dovedi mai degrabă frustrante decât
informative.
Totuși, cei entuziasmați de Burke insistă că procesul descoperirii sale reprezintă doar
jumătate din gratificare. Precum o entimemă a alegerii, scrierile lui Burke invită participarea
activă a cititorului pe măsură ce înconjoară o idee. Și indiferent de aspectul retoricii pe care ideea
respectivă îl adresează, cititorul nu va mai fi niciodată capabil să demită cuvintele numindu-le
„simplă retorică”. Burke ne-a făcut tuturor o favoare celebrând calitatea dătătoare de viață a
limbajului.
Fără îndoială, pentada dramatică este trăsătura scriiturii lui Burke care a obținut cea mai
mare susținere. Procedura compusă oferă cinci „forme” artistice criticului care taie, cu ajutorul
lor, interacțiunea umană în bucatele digerabile, de mărimea unei înghițituri. Mulți o consideră
utilă în precizarea motivației unui orator și a modului în care un discurs funcționează în serviciul
nevoii sau dorinței respective.
Conceptul lui Burke al retoricii ca identificare constituie un progres major într-un
domeniu al cunoașterii pe care mulți savanți îl considerau complet închis. În loc să se opună
definiției lui Aristotel, Burke i-a dat o strălucire contemporană, arătând că terenul comun este
baza apelului emoțional. Oamenii de știință nu pot verifica teza lui Burke potrivit căreia
identificarea inconștientă produce schimbări de comportament și de atitudine, însă pot confirma
că asemănarea percepută facilitează persuasiunea.
Din toate principiile motivaționale ale lui Burke, strategiile sale ale răscumpărării sunt
cele mai controversate. Pesemne acest lucru se datorează faptului că „religia sa seculară” îl ia pe
Dumnezeu prea în serios pentru cei care nu cred, totuși nu destul de în serios pentru cei care
cred. Ambele tabere au probleme cu presupunerea nedemonstrată a lui Burke potrivit căreia vina
este emoția umană principală care stă la baza întregului discurs public. Fără îndoială că „Votul
sau glonțul” lui Malcolm X a exploatat o legătură puternică între vină și teoria țapului ispășitor,
însă a spune că aceeași drama religioasă se joacă în fiecare eveniment public important este altă
chestiune.
Apreciez dedicația lui Burke față de o poziție etică ce refuză să lase scopurile dezirabile
să justifice mijloacele incorecte. El i-a îndemnat pe oratori să nu facă o victimă din altcineva
numai pentru a se uni cu un public. Cei care cred cu adevărat în evanghelia dramatică susțin că
nu este înțelept să vorbești despre comunicare fără un strop de înțelegere a lui Burke. Răspunsul
meu la aprecierea respectivă constă în faptul că am inclus acest capitol în carte.
1. Burke afirmă că nu există persuasiune fără identificare. Un număr de teorii din cele deja
discutate conțin idei sau principii înrudite cu identificarea. Puteți numi cinci dintre ele?
2. Burke încurajează criticul retoric să descopere motivele comunicatorilor analizând termenii
pozitivi și termenii negativi pe care aceștia îi folosesc. Ce sunt termenii respectivi?
3. Aplicați pentada dramatică retoricii non-verbale a unei petreceri de vineri seara din campus.
Pe care dintre cele cinci elemente ale pentadei ați pune accentul pentru a surprinde înțelesul
dramei umane respective?
4. Burke susține că întreaga retorică servește în ultimă instanță la ispășirea vinei prin victimizare.
Dacă are dreptate, care vină este purificată: a oratorului, a ascultătorului sau a victimei?
NOTE
[1] Marie Hochmuth Nichols, "Kenneth Burke and the New Rhetoric," Quarterly Journal of
Speech, Vol. 38, 1952, pp. 133-144.
[2] Kenneth Burke, "Rhetoric - Old and New," The Journal of General Education, Vol. 5, 1951,
p. 203.
[3] Vezi, de pildă, Marshall Prisbell și Janis Anderson, "The Importance of Perceived
Homophily, Levels of Uncertainty, Feeling Good, Safety, and Self-Disclosure in Interpersonal
Relationships," Communication Quarterly, Vol. 28, 1980, No. 3, pp. 22-33.
[4] Ruth 1:16, versiunea standard revizuită a Bibliei.
[5] Kenneth Burke, A Grammar of Motives, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, N. J., 1945, p. xv.
[6] Kenneth Burke, Language as Symbolic Action: Essays on Life, Literature, and Method,
University of California, Berkeley, 1966, pp. 44-52.
[7] Kenneth Burke, "Definition of Man," in Language as Symbolic Action, University of
California, Berkeley, 1966, p. 16.
[8] Paul Dickson, The Official Rules, Dell, New York, 1978, p. 165.
[9] Kenneth Burke, Permanence and Change: An Anatomy of Purpose, Bobbs-Merrill,
Indianapolis, 1965, pp. 69-70; de asemenea, întreaga Parte a II-a; Burke, Attitudes Toward
History, Hermes, Los Altos, Calif., 1959, pp. 308-314.
[10] Burke, Permanence and Change, p. 283.
[11] Nichols, p. 144.
267
Oamenii sunt animale care spun povești. Această afirmație simplă constituie răspunsul lui
Walter Fisher la întrebarea filosofică: „În ce constă esența naturii umane?”
Mulți dintre teoreticienii despre care am discutat în capitolele anterioare oferă răspunsuri
diferite la această întrebare cheie a existenței umane. De pildă, teoria schimbului social a lui
Thibaut și Kelley lucrează cu premisa că oamenii sunt creaturi raționale. Teoria reducerii
incertitudinii a lui Berger presupune că oamenii sunt fundamental curioși. Cel mai pertinent în
ochii studenților la comunicare, interacționismul simbolic al lui Mead insistă că abilitatea noastră
de a folosi simboluri este ceea ce ne face în chip unic umani. (Vezi Capitolele 11, 12 și 7.)
Fisher nu contrazice niciuna dintre aceste idei, însă el crede despre comunicarea umană
că dezvăluie ceva mai fundamental decât raționalitatea, curiozitatea sau chiar capacitatea de a
utiliza simboluri. Este convins că suntem ființe narative care „au experiență și înțeleg viața ca pe
o serie de narațiuni în curs de desfășurare, conținând conflicte, personaje, începuturi, cuprinsuri
și încheieri” [1]. Dacă acest lucru este adevărat, atunci „toate formele de comunicare umană
trebuie privite în principiu ca niște povești” [2].
Walter Fisher este profesor de arte și științe ale comunicării la Universitatea din
California de Sud. Pe parcursul vieții sale profesionale, a simțit reticență față de ideea dominantă
potrivit căreia retorica este doar o chestiune ce ține de dovezi, fapte, argumente, rațiune sau
logică și care își găsește cele mai profunde expresii în tribunale, parlamente și alte instituții
deliberative. În 1978 el a sugerat că a oferi motive întemeiate are mai mult de-a face cu a spune o
poveste convingătoare decât cu strângerea dovezilor sau cu construcția unui argument solid [3].
Curând, Fisher s-a convins că toate formele de comunicare sunt mai inteligibile dacă le
considerăm povești credibile despre istorie, cultură și personaje. Când auzim cuvântul poveste,
cei mai mulți dintre noi avem înclinația să ne gândim la romane, piese de teatru, filme, sitcom-
uri TV și basme spuse seara stând în jurul unui foc de tabără. Unii dintre noi își aduc aminte și de
episoade din trecut – povești pe care le spunem altora, în care noi înșine suntem personajul
principal. Însă Fisher consideră că toate tipurile de comunicare reprezintă povești. Evident, vede
diferențe formale între un poem de Robert Frost, un roman de Anne Tyler sau o punere în scenă
a Regelui Lear pe de o parte, respectiv un eseu filosofic, o arhivă istorică, o dezbatere politică, o
discuție teologică sau un tratat științific pe de altă parte. Totuși, în cazul în care vrem să știm
dacă trebuie sau nu să credem „adevărul” pe care fiecare dintre aceste genuri îl proclamă, Fisher
afirmă cu tărie că toate pot și trebuie privite ca narațiuni. În 1984, Fisher a introdus termenul de
paradigmă narativă pentru a scoate în evidență convingerea sa că nu există tip de comunicare
pur descriptiv sau didactic.
Povestea începe atunci când, în mod surprinzător, „cuvântul lui Dumnezeu” îi spune
profetului israelit Hosea că urmează să ia de soție o prostituată. El o alege pe Gomer [4].
Ea a fost mereu o companie plăcută – poate își dădea cu puțin cam mult ruj pe buze, era prea
puțin pretențioasă în privința bărbaților și băuturii, puțin prea gălăgioasă, însă grozavă la petreceri
și mereu dispusă să râdă. Profetul Hosea a venit ducând o tavă de sandviciuri pe care scria
„Sfârșitul este la îndemână” pe o parte și „Ai grijă” pe cealaltă.
Prima oară când a cerut-o de soție, ea a crezut că glumește. A doua oară a știut că e serios însă a
crezut că e nebun. A treia oară a spus da. El nu era foarte libertin, însă avea un chip amabil, era
generos și nu era deloc mai nebun decât oricare altul. În plus, orice prost putea vedea că o iubește.
Mai mult sau mai puțin, l-a iubit și ea un timp; au avut trei copii pe care Hosea i-a numit cu nume
bizare gen Nemilostivit-pentru-că-Domnului-nu-i-va-mai-fi-milă-de-Israel-acum-că-e-dat-
câinilor, așa că de fiecare dată când se citea catalogul la școală, Hosea se alegea cu o profetică
privire de taur in absentia. Însă oricine putea vedea că mariajul nu avea să dureze – și într-adevăr
nu a durat.
Pe când Hosea era plecat la drum, Gomer a început să bântuie prin cât de multe baruri putea
înghesui într-o noapte, iar orice asemănare între următorul ei batalion de copii și Hosea a fost
pură coincidență. Acest lucru aproape că l-a omorât, desigur. De fiecare dată când ridica mâna
spre ea, izbucnea în lacrimi. De fiecare dată când ea ridica mâna la el, bărbatul era cel care
sfârșea prin a-și cere iertare.
El a încercat s-o încuie pe dinafară de câteva ori când ea nu venea acasă până la cinci dimineață,
însă mereu i-a deschis ușa când apărea într-un sfârșit și o ajuta să ajungă în pat dacă nu mai vedea
destul de bine încât să ajungă acolo singură. Apoi într-o zi ea n-a mai apărut deloc.
El s-a jurat că de data asta a terminat-o cu ea de-a binelea, însă desigur nu a reușit. Când în sfârșit
a găsit-o, ea stătea leșinată într-o cameră de lucru specială așezată deasupra unei librarii pentru
adulți, iar el a trebuit să plătească patronului foarte mulți bani ca s-o dezlege de contract. Își
pierduse un dinte din față și culesese niște cicatrici pe care trebuia să le vezi ca sa le crezi, însă
Hosea a primit-o din nou și asta părea să fie tot ce contează.
Și-a schimbat tava de sandviciuri scriind pe o parte „Dumnezeu este dragoste”, iar pe cealaltă
„Nu are sfârșit”. Atunci când stătea la coltul străzii... nimeni nu putea spune prin câte a trecut,
însă un lucru e sigur și anume că rareori era vreun ochi uscat în casă, incluzându-i pe ai lui
Gomer. [5]
serioasă care nu este narațiune. Exact asta a vrut Fisher să transmită. El crede că toate mesajele
sunt cel mai bine înțelese ca poveste, nu neapărat din punct de vedere formal, ci pentru că astfel
privite, ele ne determină să extragem implicațiile în ce privește modul în care ne trăim propria
poveste.
Fisher folosește termenul de paradigmă pentru a se referi la un „cadru conceptual”. Vă
veți aminti din constructivismul lui Delia că percepția oamenilor nu este atât o chestiune de
fizică a vederii și a sunetului, cât este una ce ține de interpretare (vezi Capitolul 10). Înțelesul nu
este intrinsec evenimentelor; este atașat mesei de lucru a minții. O paradigmă este un model
universal care solicită oamenilor să vadă evenimentele prin niște lentile interpretative comune.
În Structura revoluțiilor științifice, Thomas Kuhn argumentează că o paradigmă acceptată
tacit este semnul distinctiv a unei științei mature. Răspunzând provocării sale, oamenii de știință
din domeniul comunicării din anii 1970 au căutat să descopere un model universal care să
explice comportamentul comunicațional [8]. Paradigma narativă a lui Fisher este un contrapunct
umanist al efortului lor. Fisher oferă o modalitate de a înțelege întreaga comunicare și de a
îndruma cercetarea retorică. El nu privește paradigma narativă ca pe o retorică particulară. Mai
degrabă, o vede ca pe „fundamentul pe care o retorică completă trebuie să fie construită. Această
structură ar oferi o explicație comprehensivă a creației, compoziției, adaptării, prezentării și
receptării mesajelor simbolice” [9].
nostru depinde de chestiunea dacă sau nu relatarea lui Buechner trece testele gemene ale
coerenței și fidelității narative.
Coerența narativă: este povestea bine legată?
Coerența narativă are de-a face cu cât de probabilă îi apare povestea celui care o ascultă.
„Se leagă” povestea respectivă? Oamenii și evenimentele pe care le portretizează par să țină de
un același lucru? Sunt părți ale unui întreg organic? Personajele acționează coerent?
Versiunea lui Boechner a relației dintre Hosea și Gomer traduce această poveste antică de
dragoste neîmpărtășită într-un decor contemporan. În măsura în care referințele sale moderne la
apelurile nominale din școală, librării pentru adulți și ruj de buze din abundență portretizează
prezentul, povestea are integritate structurală. Fisher privește coerența internă a unei narațiuni ca
fiind similară cu liniile argumentative din paradigma lumii raționale. În acest sens, paradigma sa
narativă nu face abstracție și nu înlocuiește logica. În schimb, Fisher listează logica ca unul, însă
numai unul din factorii care influențează coerența narativă.
Poveștile se leagă atunci când ne-au convins că naratorul nu a omis detalii importante, nu
a plăsmuit fapte și nu a ignorat alte interpretări plauzibile. Judecăm adeseori coerența unei
narațiuni comparând-o cu alte povești pe care le-am auzit care aveau de-a face cu aceeași temă.
Cum ni se pare relatarea lui Butcher despre dragostea unui bărbat pentru o prostituată în raport
cu filme ca Pretty Woman, Never on Sunday sau Leaving Las Vegas? În măsura în care
comportamentul egoist al lui Gomer ni se pare mai realist decât motivația venită din inima de aur
a unei femei frumoase (Julia Roberts), vom credita actualizarea biblică a lui Buechner cu
coerență.
Pentru Fisher, testul suprem al coerenței narative este dacă sau nu putem conta pe faptul
că personajele vor acționa într-o manieră vrednică de încredere. Suspectăm relatările în care
personajele se comportă „necorespunzător”; suntem înclinați să avem încredere în poveștile
despre oameni care demonstrează continuitate a gândirii, motivației și acțiunii. Dacă îl priviți pe
Hosea al lui Buechner ca pe un soț minunat de iertător sau ca pe un pămpălău fără coloană
vertebrală care vă produce greață, statornicia dragostei sale pentru Gomer în ciuda infidelității
acesteia este un fir care face din materialul poveștii o țesătură strânsă.
Fidelitatea narativă: povestea pare adevărată?
Fidelitatea narativă este calitatea unei povești care face cuvintele să atingă o coardă
sensibilă în viața ascultătorului. O poveste deține fidelitate atunci când pare adevărată în raport
cu experiențele ascultătorilor, corespunde poveștilor pe care aceștia le-ar putea spune despre ei
înșiși.
Oare noi, precum Gomer, am fost prinși într-o scenă de petrecere, ne-am înșelat iubitul
fidel, am fost iertați când nu am meritat sau am vărsat lacrimi din pricina unei suferințe pe care
am cauzat-o nouă înșine și altora? În măsura în care detaliile poveștii portretizează lumea în care
trăim, narațiunea are fidelitate.
Cartea lui Fisher Comunicarea umană ca narațiune are ca subtitlu Către o filosofie a
rațiunii, valorii și acțiunii. El crede că o poveste are fidelitate atunci când oferă o logică a
motivelor întemeiate care să ne îndrume acțiunile în viitor. Atunci când credem o poveste,
credem în tipul de personaj care ar trebui să fim. Astfel, valorile sunt cele care despart logica
motivelor întemeiate a paradigmei narative de logica simplă a motivelor din paradigma lumii
raționale.
Fisher consideră că unele povești sunt mai adevărate și umane decât altele și este convins
ca oamenii sunt înclinați natural să le prefere. Care sunt valorile specifice care îndrumă
272
ascultătorii pe măsură ce aceștia măsoară adevărul sau fidelitatea unei povești? Fisher ne cere să
ne imaginăm răspunsul unui public ideal:
Se pare că există un public permanent, o comunitate reală care rezistă în timp, care crede în
valorile adevărului, binelui, frumosului, sănătății, înțelepciunii, curajului, cumpătării, dreptății,
armoniei, ordinii, comuniunii, prieteniei și identității cu Cosmosul – pe cât de variat pot fi valorile
respective definite sau practicate în viața „reală”. [11]
Fisher crede că aceste virtuți dau formă logicii noastre a motivelor întemeiate, răspunsul
nostru de bun simț la povestea respectivă. Dacă suntem încredințați că acest public alcătuit din
oameni buni se frământă în disconfort din pricina co-dependenței profetului, narațiunii îi va lipsi
fidelitatea. Însă în măsura în care ne gândim că acești spectatori ideali vor aplauda dragostea și
capacitatea lui Hosea de a o ierta pe Gomer, cuvintele lui Buechner sună precum adevărul însuși.
APLICAREA PARADIGMEI
Spre deosebire de pentada dramatică a lui Burke, prezentată în capitolul anterior,
paradigma narativă a lui Walter Fisher nu este prezentată ca instrument pentru criticismul retoric.
El crede totuși că perspectiva narativă ne poate ajuta să înțelegem ce se întâmplă în comunicarea
umană. În Comunicarea umană ca narațiune, Fisher utilizează principiile coerenței și fidelității
narative pentru a analiza diferite tipuri de comunicare. El explică de ce un confuz precum
președinte Ronald Reagan a fost prompt recunoscut drept „marele comunicator”. El examinează
falsele valori ale lui Willy Loman care au condus la prăbușirea sa în Moartea unui comis voiajor.
Și explorează consecințele adoptării filosofiilor rivale conținute în poveștile a doi gânditori greci:
Socrate și Callicles. Potrivit lui Fisher, chiar faptul că paradigma narativă poate fi aplicată acestei
varietăți de genuri comunicaționale este o dovada puternică a validității sale.
Dacă Fisher are dreptate, paradigma narativă ar trebui să ofere o înțelegere semnificativă
cu privire oricare subiect comunicațional cheie al zilei. Scriu această secțiune la începutul
primului sezon al alegerilor prezidențiale din 1996. Colin Powell și Newt Gingrich sunt doi
republicani atipici care s-au gândit serios să intre în cursă, totuși în final s-au hotărât să nu
candideze. Potrivit scrutinurilor curente, majoritatea americanilor și-ar dori ca Powell să-și fi
depus candidatura, însă sunt bucuroși că Gingrich nu a făcut-o. Paradigma narativă ar sugera că
votanții preferă clar povestea lui Powell în locul celei spuse de Gingrich.
Gândiți-vă mai întâi la chestiunea coerenței. Ambii bărbați vorbesc elocvent despre
importanța „valorilor familiale”. Chiar înainte ca Powell să-și anunțe public hotărârea de a nu
candida, Alma, soția sa de treizeci și trei de ani a admis că așteaptă cu nerăbdare timp liber
împreună cu soțul ei:
Dacă el candidează, nu vom mai avea deloc. Dar ăsta e cel mai mic necaz. Fiecare președinte în
ultimii ani a fost permanent în pericol. Acest lucru ar fi amplificat de multe ori în cazul lui Colin.
[12]
În declarația sa, Powell a spus națiunii că a petrecut multe ore discutând chestiunea cu
soția și copiii săi, convins că bunăstarea familiei trebuie să-i constituie prima preocupare. După
cum subliniază prietenii săi, Powell nu numai că vorbea, ci se ținea de cuvânt.
Gingrich a vorbit și el despre importanța familiei. În prima sa campanie reușită pentru
congres și-a condamnat contracandidata pentru planul acesteia de a-și despărți familia pentru că
intenționa să facă naveta la Washington în timp ce soțul și copiii săi ar fi stat acasă în Georgia.
Sloganul de campanie al lui Gingrich proclama: „Când va fi ales, Newt își va păstra familia
unită”. Optsprezece luni mai târziu el intra în salonul din spital al soției sale a doua zi după
operația acesteia de cancer și anunța că vrea să divorțeze. Cum alegătorii au ajuns să cunoască
273
omul, mulți au tras concluzia că mesajul lui Newt despre valorile familiale nu e compatibil cu
propria sa viață. Îi lipsea coerența.
Cât despre fidelitatea narativă, valorile sociale exprimate de generalul Powell rezonau cu
tendința Americii. El credea cu tărie în dreptul constituțional de a deține o armă – avea el însuși
arme. Însă el și alții ar trebui să fie dispuși să suporte unele inconveniente în timp ce statul se
asigura că sunt cetățeni responsabili. Cât despre avort, dacă o femeie rămâne gravidă și nu își
dorește copilul, el ar sfătui-o să ducă sarcina la termen și apoi să dea copilul spre adopție. În
ultimă instanță, însă, este alegerea ei. În ce privește rugăciunea, el credea ferm în Dumnezeu și se
ruga regulat. Un moment de rugăciune la începutul zilei de școală ar fi potrivit, dar el se opune
cu hotărâre oricărei structuri în școlile publice care să îndrume dacă și când să aibă loc și în ce să
constea rugăciunea [13].
Valorile oratorului Gingrich erau codificate în „Contractul cu America” al republicanilor,
iar în 1995 el a trecut nouă din zece articole prin Camera Reprezentanților în primele o sută de
zile de control republican al Congresului. Teoreticianul etic conservator William Bennett a dat
voce ulterior gândurilor a numeroși cetățeni când a privit în urmă la revoluția lui Newt:
Ce reiese destul de clar este că noi republicanii suntem deștepți și serioși și o să limităm guvernul.
Ce nu se vede încă este compasiunea. Nu este suficient să doborâm statul prosper; pierdem dacă
apărem ca o adunătură de ciudați răi la inimă. [14]
Atât vedea Newt din țară. Procentul nefavorabil printre alegători săi a crescut de la 29%
la 56% în mai puțin de un an [15]. Oamenii au hotărât că disprețul său față de cei săraci și
atitudinea cavalerească față de protejarea mediului înconjurător nu se potriveau cu valorile lor. În
termenii lui Fisher, poveștii pe care o spunea Gingrich îi lipsea fidelitatea. În rezumat, putem
obține o înțelegere nouă a comunicării politice atunci când privim dezbaterile partidelor ca pe
niște povești conflictuale care strigă după acceptul ascultătorilor.
a lui Fisher pare atât de largă încât a spune că discursul este o poveste înseamnă a nu spune prea
mare lucru. Problema este similară cu cea a diagnosticării grosiere a familiei ca disfuncțională de
către psihologia populară. Dacă eticheta de „disfuncțional” se atașează fiecărui sistem familial,
termenul își pierde puterea descriptivă. Nu există modalitate realistă de a susține sau respinge
teza; poate prin etichetarea întregii comunicări ca narațiune, Fisher a cumpărat coerența cu prețul
clarității.
Alți critici susțin că logica lui Fisher a motivelor întemeiate este punctul vulnerabil al
paradigmei sale narative. Potrivit lui Fisher, motivele întemeiate ale unei povești sunt întemeiate
pentru că apelează la valorile oamenilor care e posibil să asculte povestea. Însă un neajuns al
paradigmei narative este eșecul său de a specifica modul în care valorile unei povești și valorile
unui public pot fi recunoscute pentru a vedea dacă ele coincid.
William Kirkwood de la Universitatea de stat din estul statului Tennessee susține că
există o problemă mai mare cu logica motivelor întemeiate. Kirkwood spune că al doilea criteriu
al fidelității narative presupune că poveștile bune nu pot și probabil nu ar trebui să treacă dincolo
de ceea ce oamenii cred și apreciază deja. El susține că logica motivelor întemeiate îi încurajează
pe scriitori și pe oratori să-și adapteze ideile oamenilor în loc să îi adapteze pe oameni la ideile
lor, și astfel neagă „retorica posibilității” [16].
Fisher crede că acest lucru este ridicol. El declară explicit că oamenii au capacitatea de „a
formula și adopta povești noi care dau mai bine seama de vieților lor sau de misterul vieții
înseși” [17]. Cu siguranță, iertarea pe care Hosea i-o dăruia lui Gomer trece dincolo de orice
experiență am avut vreodată cei mai mulți dintre noi la nivel uman, însă povestea atinge totuși o
coardă sensibilă în mulți din cei care o aud. Pesemne o poveste bună poate extinde aspirațiile
noastre la un nivel pe care nu ni l-am fi putut imagina înainte de-a o auzi pentru întâia oară.
Este întreaga comunicare o poveste și judecăm fiecare mesaj pe baza faptului că se leagă
și pare adevărat în contextul propriilor noastre valori? Dacă luați ideile lui Fisher în serios, nu
veți avea nevoie de mine sau de un retorician instruit ca să aibă ultimul cuvânt. Ca toți ceilalți,
puteți identifica diferența dintre o poveste bună și una proastă.
NOTE
[1] Walter Fisher, Human Communication as Narration: Toward a Philosophy of Reason, Value,
and Action, University of South Carolina, Columbia, 1987, p. 24.
[2] Ibid., p. xi.
[3] Walter R. Fisher, "Toward a Logic of God Reasons," Quarterly Journal of Speech, Vol. 64,
1978, pp. 376-384.
[4] Vezi Hosea 1-3, 11 în Vechiul Testament.
[5] Frederick Buechner, Peculiar Treasures, Harper & Row, New York, 1979, pp. 45-46.
275
REFLECȚII ETICE
CALEA DE MIJLOC A LUI ARISTOTEL
În textul său retoric din secolul al IV-lea înainte de Christos, Aristotel a definit retorica
drept capacitatea de a „vedea toate mijloacele disponibile de persuasiune” [1] în orice situație
discursivă. Cartea sa este primul tratat sistematic despre analiza publicului și adaptarea la public,
o încercare de a instrui oratorii publici în știința și arta gestionarii impresiilor. Abordarea lui
Aristotel a retoricii ridică aceeași întrebare ca și accentul lui Burke pus pe identificare dar și
preocuparea lui Fisher pentru fidelitatea narativă percepută: Este etic să modifici un mesaj
pentru a-l face mai acceptabil pentru un public anume?
Modul în care am exprimat întrebarea reflectă înclinația vestică de a lega moralitatea de
comportament. Produce un act consecințe pozitive sau negative? Este corect sau greșit să faci o
anume faptă? Aristotel, însă, vorbea de etică în termeni de caracter mai degrabă decât de
conduită și de dispoziție interioară în loc de comportament exterior. El a plecat de la admirația
grecilor pentru moderație și a ridicat-o la nivel de teorie a virtuții.
Când Barry Goldwater a fost ales candidatul din partea partidului republican la
președinție în 1964, a declarat cu îndrăzneală: „Extremismul în apărarea libertății nu este un
viciu... moderația în urmărirea dreptății nu este o virtute” [2]. Aristotel l-ar fi combătut cu tărie.
El a presupus că virtutea stă între două vicii [3]. Aristotel l-a considerat înțelept pe cel care evită
excesele de fiecare parte. Moderația este cea mai bună; virtutea dezvoltă obiceiuri care merg pe
calea de mijloc. Această cale de mijloc este cunoscută sub numele de „calea de aur”.
Cât despre adaptarea la public, Aristotel s-ar împotrivi practicii de a spune oamenilor
numai ceea ce aceștia vor să audă, de a stârni mulțimea sau de a ne „incapacita” prin
nedeclararea a ceea ce credem cu adevărat. El s-ar împotrivi la fel de mult indiferenței față de
sensibilitățile publicului, nesocotirii convingerilor publicului sau adoptării unei beligeranțe
retorice de tipul nu-luați-prizonieri, distrugeți-complet-orașul. Calea de mijloc regală ar sta în
vorbirea directă și atrăgătoare, caracterul pozitiv și blând, adaptarea adecvată.
Indiferent dacă problema se referă la a spune adevărul, la dezvăluirea de sine sau la
asumarea unui risc în procesul decizional, calea de mijloc a lui Aristotel sugerează alte practici
comunicaționale intermediare:
Extremă/ Calea de mijloc/ Extremă:
Minciuna/ Declarațiile adevărate/ Confesiunea totală
Secretul/ Dezvăluirea de sine/ Dezvăluirea sufletului
Lașitatea/ Curajul/ Nepăsarea
În final, despre probleme pe care le-au ridicat conceptul de gândire gregară al lui Janis și
perspectiva funcțională a lui Hirokawa și Gouran. Accentul lor pe vigilența membrilor unui grup
caută să combată nepăsarea iresponsabilă – desconsiderarea nesăbuită a rezultatelor extreme
posibile dacă lucrurile merg pe o cale greșită. Însă Aristotel ne-ar aduce aminte că lașitatea este
un defect de caracter la fel de tragic. Frica servilă care vine pe urma atenției exacerbate față de
pericole ne poate împiedica de la a prinde oportunitatea de a realiza multe lucruri bune. Virtutea
curajului se găsește pe calea de mijloc.
asupra căilor și mijloacelor prin care ființele umane au, fac și pot depăși obstacole, aranja situații
critice și rezolva situații problematice” [4]. Obstacolul moral pe care West vrea să-l depășească
este oprimarea instituțională a oamenilor „dezavantajați, degradați și descurajați” care se luptă la
marginile societății [5]. Ei se confruntă cu relele rasismului, ale discriminării sexuale și ale
nedreptății economice.
West empatizează cu critica marxistă a capitalismului [6], însă propriul tip de pragmatism
este profund înrădăcinat în narațiunile scrierilor biblice:
L-am numit „profetic” pentru că se întoarce la tradiția iudaică și creștină a profeților care au venit
cu critici directe și pline de compasiune care au influențat relele zilelor lor. Semnul profetului stă
în faptul că spune adevărul cu dragoste și curaj – fie ce-o fi. [7]
În secțiunea despre retorica publică, am văzut deja două exemple de profeți evrei care cer
dreptate socială și răspuns la iertarea lui Dumnezeu. „Am un vis” al lui Martin Luther King din
Capitolul 23 conține cuvintele lui Amos prin care profetul imploră: „Lăsați dreptatea să se
rostogolească precum apele și dreptatea ca un torent puternic”. Capitolul 25 a examinat alegoria
profetică a dragostei divine descrisă în căsnicia lui Hosea cu o prostituată. Aceste fragmente au
corespondente în parabolele bine-cunoscute ale lui Iisus. Parabola bunului samaritean le
amintește credincioșilor că sunt responsabili să-i ajute pe cei care suferă; parabola fiului risipitor
proclamă bucuria lui Dumnezeu când copiii săi rebeli se întorc și se reunesc cu familia [8].
Ca pragmatician profetic, Cornel West ar aplauda abordarea orientată spre acțiune a
perspectivei funcționale a lui Hurokawa și Gouran atât timp cât angajamentul suprem al
membrilor grupului are ca finalitate împuternicirea lor și nu exploatarea celor dezavantajați,
degradați și descurajați, care sunt excluși din procesul decizional. El ar fi chiar și mai
entuziasmat de recomandarea lui Deetz potrivit căreia acționarii trebuie să aibă un cuvânt concret
de spus în privința deciziilor care le afectează viața.
Implicațiile etice ale pragmatismului profetic al lui West nu sunt mereu clare. În 1995, a
primit reacții ostile din partea majorității albilor și a multor negri pentru că sprijinea marșul de un
milion de oameni al pastorului Națiunii Islamului Louis Farrakhan din Washington. West
recunoaște că s-a confruntat cu o alegere morală tragică: „În fond, sunt un democrat radical
devotat redistribuirii de sus în jos a afluenței și un luptător pentru libertate creștin dedicat
moștenirii lui King – care condamnă orice xenofobie, inclusiv patriarhatul, homofobia și anti-
semitismul” [9]. Aceste angajamente l-au pus în dezacord cu retorica lui Farrakhan. Însă West
spune că el și Farrakhan au căzut de acord asupra importanței de a scoate în evidență suferința
negrilor. Pe West îl inspiră exemplul lui Dr. Martin Luther King al formării alianțelor și a
coalițiilor între oameni de rase, genuri, clase și religii diferite. Și astfel a marșat.
NOTE
[1] Aristotle, On Rhetoric: A Theory of Civil Discourse, George A. Kennedy (editor și
traducător), Oxford University, New York, 1991, p. 36.
[2] Theodore White, The Making of the President, 1964, Atheneum, New York, 1965, p. 228.
[3] Aristotle, Nicomachean Ethics [Etica nicomahică, Editura Iri, București, 1998], H. Rackham
(trad.), Harvard University, Cambridge, Mass., 1934, cartea a 4-a, capitolul 7.
[4] Cornel West, The American Evasion of Philosophy: A Geneology of Pragmatism, University
of Wisconsin, Madison, 1989, p. 86.
[5] Ibid., p. 239.
[6] Vezi Cornel West, Prophesy Deliverance, Westminster Press, Philadephia, 1982, pp. 95-127.
[7] West, American Evasion, p. 233.
278
PARTEA A CINCEA
COMUNICAREA ÎN MASĂ
__________________________________________________________________
MIJLOACELE DE COMUNICARE ÎN MASĂ ȘI CULTURA
CAPITOLUL 26. DETERMINISMUL TEHNOLOGIC (McLuhan)
CAPITOLUL 27. TEORIA CULTIVĂRII (Gerbner)
CAPITOLUL 28. STUDIILE CULTURALE (Hall)
REFLECȚII ETICE
ETICA DISCURSULUI A LUI HABERMAS
ETICA COMUNITARĂ A CREȘTINILOR
______________________________________________________________________________
280
NOTE
[1] Elihu Katz & Paul Lazarsfeld, Personal Influence, The Free Press, Glencoe, Ill., 1955.
[2] Vezi J. G. Blumler & Elihu Katz, The Uses of Mass Communication: Current Perspectives
on Gratification Research, Beverly Hills, Calif., 1974; și Elihu Katz, "The Uses of Becker,
Blumler, and Swanson," Communication Research, Vol. 6, 1979, pp. 74-83.
[3] Vezi "New Perspectives on Media and Culture," William Biernatzki & Robert White
(editori), Communication Research Trends, Vol. 8, No. 2, 1987, pp. 1-13; și Robert White,
"Mass Communication and Culture: Transition to a New Paradigm," Journal of Communication,
Vol. 33, No. 3, 1983, pp. 279-301.
282
Într-o scenă memorabilă din filmul clasic Annie Hall regizat de Woody Allen în 1977,
personajele interpretate de Allen și Diane Keaton stau la rând la bilete de cinema în fața unui om
care comentează în legătură cu filmul în general și cu ideile lui Marshall McLuhan în particular.
Când Allen, frustrat, întrerupe monologul și îl provoacă pe cetățean să-l explice pe McLuhan,
omul anunță trufaș că predă un curs intitulat „Televiziunea, mijloacele de comunicare în masă și
cultura” la Universitatea Columbia. În acel moment Marshall McLuhan în persoana apare pe
ecran și-i spune omului că nu înțelege nimic din lucrările lui Marshall McLuhan. El adaugă că e
uimitor că omului i se permite să predea orice.
Scena fantezistă funcționează pentru că mulți spectatori sunt deja familiarizați cu
McLuhan și ideile acestuia. Canadianul cel manierat apăruse mai devreme într-un interviu extins
în Playboy, iar fotografia sa apăruse pe coperta revistei Time. Ca director al Centrului pentru
cultură și tehnologie al Universității din Toronto, McLuhan reprezenta acea rară marfă a
comunicării de masă – un savant care putea prezenta idei revoluționare într-un mod care să
capteze imaginația unui public larg.
Venit sa studieze mijloacele de comunicare în masă și cultura dinspre o specializare în
literatura engleză, McLuhan s-a imaginat pe sine ca fiind un orb care atinge cu bățul toate
direcțiile pentru a descoperi natura mediului său înconjurător în termeni de mijloace de
comunicare în masă. El s-a referit la ideile sale spunându-le „sonde”, bâjbâieli făcute la noroc ale
cuiva care ia „postura stupidă a imbecilului tehnologic”. Însă nu era nimic „făcut la noroc” în
privința mesajului profetic al lui McLuhan. Când era întrebat ce face, „Oracolul erei
tehnologice”, spunea că le spune tuturor celor dispuși să asculte că trăim într-un moment unic al
istoriei. Noile mijloace electronice de comunicare în masă au schimbat radical modul în care
oamenii gândesc, simt și acționează. Suntem în mijlocul unei revoluții, totuși cei mai mulți dintre
noi încă trebuie să înțeleagă că lumea nu va mai fi niciodată aceeași.
a bătut „Ce a lucrat Dumnezeu?” pe telegraful său, cu siguranță că replica nu anticipa prefacerea
radicală pe care au creat-o mijloacele electronice de comunicare în masă.
(„Nu spun că întreg conținutul nu joacă niciun rol – doar că joacă un rol fără îndoială
subordonat”). În orice caz, el credea în mod evident că un mijloc de comunicare în masă schimbă
oamenii mai mult decât suma tuturor mesajelor pe care le comunică acesta. El avertizează că
mesajul unui mijloc de comunicare în masă „este precum o bucată zemoasă de carne pe care
tâlharul o ține pentru a distrage atenția câinelui de pază”. Aceleași cuvinte spuse față în față,
tipărite pe hârtie sau prezentate la televizor furnizează trei mesaje diferite.
În plus, cuvântul mesaj se pretează la un joc de cuvinte care ilustrează convingerea lui
McLuhan potrivit căreia mijloacele de comunicare în masă ne supun unei examinări complete.
„Mediul este masajul”, spunea el. Imaginea pe care o oferă este cea a unui maseur corpolent
bătând cu pumnii corpul clientului său în loc să-i facă un masaj blând. Televiziunea își
intimidează spectatorii. El a descris de asemenea turbulenții ani 1960 printr-o altă variație a
temei: „Mediul este masa-jul”. Deși McLuhan se distra evident cu jocurile lui de cuvinte, canalul
principal al comunicării schimbă modul în care percepem lumea. Mediul dominant al oricărei
epoci domină oamenii.
antică. S-a referit la schimbarea politică din Africa colonială ca la o dovadă că alfabetizarea
declanșează o schimbare de la ureche la ochi care izolează cititorul. Când oamenii oprimați au
învățat să citească, au devenit gânditori independenți.
3. Epoca tiparului: prototipul revoluției industriale
Dacă alfabetul fonetic a făcut dependența vizuală posibilă, tiparul a răspândit-o. În
Galaxia Gutenberg, McLuhan scria că repetabilitatea este cea mai importantă caracteristică de
tip mobil, iar tirajul de 100.000 de exemplare al cărții sale sugerează că a avut dreptate.
McLuhan a numit-o precursoarea revoluției industriale, deoarece revoluția tiparului a demonstrat
posibilitatea producției de masă a produselor identice.
El a văzut și alte efecte secundare neintenționate ale invenției lui Gutenberg. Ridicarea
naționalismului a urmat omogenizarii limbilor regionale fluide într-o limbă națională fixă.
Tiparul a zeificat nu numai Biblia Gutenberg, ci toate cuvintele scrise. Tiparul transformă
cuvintele în Cuvânt, iar McLuhan numea oamenii alfabetizați „fraierii naturali” ai propagandei.
Însă el privea fragmentarea societății ca pe cea mai importantă consecință a noii inovații:
Tiparul, un instrument al copiei, confirma și prelungea noua încordare vizuală. A creat cartea
portabilă, pe care oamenii o puteau citi în intimitate și izolare față de alții. [4]
Multe biblioteci au cuvintele „Adevărul vă va elibera” sculptate în piatră deasupra intrării
principale [5]. McLuhan spunea că toate cărțile din mintea lor îi eliberează pe cititori de
alienarea de către alții în cultura lor alfabetizată. Precum pictura pe șevalet, cartea tipărită
glorifică individualismul.
4. Epoca electronică: apariția satului global
Potrivit lui McLuhan, puterea cuvântului tipărit s-a sfârșit: „Epoca tiparului... și-a găsit
sfârșitul o dată cu apariția telegrafului”. Desigur, invenția lui Samuel Morse a fost numai prima
dintre dispozitivele comunicării electronice care ar fi făcut din Radio Shack de la colț un
magazin magic pentru generațiile anterioare.
Telegraf – telefon – radio – proiector de film – fonograf – televizor – fotocopiator – mesagerie
telefonică vocală – computer – VCR – CD – holograf – telefon celular – FAX – modem – internet
Înainte de moartea sa în 1980, McLuhan a prezis că până și influența culturală șocantă a
acestui hardware comunicațional va fi nesemnificativă în comparație cu prefacerea cauzată de
software-ul computerelor care va urma.
McLuhan a insistat că mijloacele electronice de comunicare în masă retribalizează rasa
umană. Comunicarea instantanee ne-a întors la o tradiție orală pre-alfabetică unde sunetul și
atingerea sunt mai importante decât văzul. Am plecat „înapoi în viitor”:
Ziua individualistului, a intimității, a cunoașterii fragmentare sau „aplicate”, a „punctelor de
vedere” și a scopurilor specializate este înlocuită de conștiința generală a unei lumi mozaicale în
care spațiul și timpul sunt învinse de televiziune, avioane și computere – o lume simultană cu „de
toate în același timp” în care toate rezonează cu toate celelalte ca într-un câmp electric total. [6]
McLuhan ne-a descris pe toți ca membrii ai unui singur sat global. Mijloacele electronice
de comunicare în masă ne pun în legătură cu toată lumea, oriunde ne-am afla, instantaneu.
Sistemele umane închise nu mai există. Zgomotul stomacului gol din Somalia sau artileria din
Sarajevo vibrează în sufrageriile din Seattle. Ca primă generație post-alfabetizare, pentru noi
intimitatea reprezintă un lux sau un blestem al trecutului. Planeta este ca un magazin general în
care persoanele indiscrete țin evidența tuturor celorlalți – un circuit telefonic cu doisprezece linii
sau o cronică a Annei Landers „scrisă mare”. Cetățenii lumii sunt înapoi în spațiul acustic.
286
Politica
Conducătorii politici în epoca electronică pot supraviețui fără o viziune, însă nu o pot
face fără carisma. Larry King, Ted Koppel și David Letterman sunt eroii serilor târzii deoarece ei
știu cum să vorbească națiunii la televiziune în stilul personal de care se folosea crainicul
orașului în epoca dinaintea tiparului. McLuhan spunea că fiecare „candidat politic care înțelege
televiziunea – indiferent de partidul din care face parte, de scopurile sau convingerile sale –
poate obține o putere fără precedent în istorie” [7]. Jurnaliștii politici l-au luat în derâdere pe Bill
Clinton în 1992 când acesta a cântat la saxofon pe postul MTV și a găzduit o conferință
economică la nivel înalt în stilul gazdei unei emisiuni de dezbateri televizate. Însă viitorul
președinte a arătat că prăpastia dintre generații era de fapt o prăpastie în comunicare. El a înțeles
că copiii născuți după ce-l de-al doilea război mondial sunt din cutia perioadei de avânt
economic, nu din cutia de săpun.
În 1969, McLuhan a observat că „lumea vestică este revoluționată de mijloacele
electronice de comunicare în masă la fel de rapid pe cât de repede estul este transformat de către
vest” [8]. Cortina de fier putea ține în afara Europei de est oamenii din vest, produsele și ziarele,
însă nu putea opri mijloacele electronice de comunicare în masă să poarte mesajul libertății din
alte părți ale satului global. Însă puțini au recunoscut întinderea revoluției electronice. Astfel,
căderea bruscă a guvernelor comuniste din estul Europei în 1989 a șocat analiștii politici. Pe baza
convingerii sale că realitatea socială este determinată de tehnologiile comunicării, McLuhan s-ar
fi mirat probabil că guvernele respective au durat atât de mult.
Educația
McLuhan observă că oamenii care trăiesc în mijlocul inovării adesea se agață de ceea ce
a fost, spre deosebire de ceea ce este. El consideră organizarea educațională un prim exemplu în
acest sens. Până când Johnny începe școala, el a petrecut deja 10.000 de ore la televizor. Potrivit
lui McLuhan, copilul tânjește după implicare profundă, nu după detașare liniară. „Însă deodată,
el este smuls din pântecele rece, cuprinzător al televiziunii și expus – într-o vastă structură
birocratică de cursuri și credite – mediului fierbinte al tiparului” [9]. Jenny, prietena lui Johnny a
descoperit că spre deosebire de Sesame Street, cursul ei de marți nu este sponsorizat de numărul
4. Cuvintele se târăsc de-a lungul tablei unul după altul în loc să iasă în evidență în modele pe un
ecran prietenos cu utilizatorul. McLuhan susținea că în ziua de azi copilul știe că a merge la
școală reprezintă o întrerupere în propria educație. Deoarece profesorul consideră încă video-
proiectorul un ajutor audio-vizual și nu instrumentul principal al învățării, nivelul informațional
pentru Jenny și Johnny scade când aceștia intră în clasă.
Mijloacele acustice de comunicare în masă constituie o amenințare la adresa organizării
educaționale care manifestă un interes consolidat față de cărți. Organizarea conduce școlile ca pe
niște „instituții penale intelectuale” cu profesori vizuali, preocupați de tipar, pe post de paznici ai
minții. Rezultatul este strigătul triumfător și tăios din „Școala s-a desființat pentru totdeauna”,
cântecul anti-cultural al lui Alice Cooper [10]. Ironia, din punctul de vedere al lui McLuhan, stă
în faptul că școala – nu rock-ul – stă în calea culturii. Dacă profesorii ar „plonja în vârtejul
tehnologiei electronice”, ei ar transforma un depășit „turn de fildeș” într-un „turn de control”
modern.
Sexul și drogurile
Una dintre cele mai controversate teze ale lui McLuhan a fost că televiziunea este un
mediu tactil în aceeași măsură în care este unul acustic. El pretindea că „televiziunea își tatuează
mesajul direct pe pielea noastră” și lega acest „fapt” de atingerea interpersonală, nuditatea și
sexualitatea publică sporite în ultimele decenii. Deoarece televiziunea este un mediu al
288
pipăitului, când „pornim” televizorul, facem același lucru cu noi înșine. Prima carte a lui
McLuhan, Mireasa mecanică anticipa fascinația curentă față de posibilitățile senzuale ale
realității virtuale [11]. El credea că revoluția sexuală care a început în anii 1960 era consecință
inevitabilă a încercării tineretului de a face față tensiunii create de viața trăită pe tivul istoric
dintre două culturi conflictuale ale mijloacelor de comunicare în masă.
El credea același lucru despre droguri. McLuhan privea uzul de marijuana, cocaină și
LSD ca pe niște încercări de-a obține empatie din partea unui mediu înconjurător electronic care
oferă posibilitatea unei implicării instantanee, totale a simțurilor. Ca un catolic devotat, pe
McLuhan nu-l prea entuziasma uzul drogurilor halucinogene, însă încerca să evite judecata
morală. Când a fost întrebat despre legalizarea drogurilor care dezvoltă mintea, McLuhan a
răspuns:
Punctul meu de vedere personal este irelevant, cum toate aceste restricții legale sunt inutile și se
vor retrage în mod inevitabil. Ați putea la fel de ușor interzice drogurile într-o societate
retribalizată pe cât este să declari ilegale ceasurile într-o cultură mecanică. [12]
testabilitatea ca pe un semn al unei teorii bune, salturile de credință ale lui McLuhan sunt un
obstacol major în calea luării ideilor sale în serios. McLuhan, însă, și-a demis defăimatorii
descriindu-i ca pe niște critici al căror creier e mai dezvoltat pe partea stânga și care sunt
incapabili să înțeleagă conceptele emisferei drepte. Din interiorul sistemului său, cine să spună
că s-a înșelat?
Tom Wolfe a inversat întrebarea: „Dar dacă are dreptate? Să presupunem că este ceea ce
pare să fie – cel mai important gânditor de la Newton, Darwin, Freud, Einstein și Pavlov?” [17]
Acest tip de elogiu la adresa ideilor lui McLuhan este mai specific profesioniștilor mediilor de
comunicare în masă decât teoreticienilor universitari. Tony Schwartz, conducătorul recunoscut în
domeniul publicității politice îl creditează pe McLuhan pentru vederile sale potrivit cărora
atitudinile nu sunt idei pe care le pui în persoane cu ajutorul cuvintelor. Ele sunt răspunsuri
emoționale care pot fi extrase din oameni prin asociații cu sunete familiare. Mediile electronice
de comunicare în masă nu instruiesc – ele ating o coardă sensibilă.
Malcolm Muggeridge dă ecou maximei lui McLuhan „Mediul este mesajul” în analiza sa
a emisiunilor religioase. Apelând la experiența sa prealabilă de gazdă la televiziunea BBC și
editor al revistei umoristice britanice Punch, Muggeridge proclamă nebunia de a crede că
mesajul de iubire al lui Dumnezeu poate fi prezentat la televiziune fără să fie poluat. El observă:
„Nimic din cele cu care se ocupă televiziunea nu devine mai măreț, mai frumos, mai misterios
sau mai complicat” [18]. El aseamănă eforturile evangheliștilor cu munca indusă în eroare a unui
pianist într-un bordel, cântând imnul „Stai cu mine” pentru a înălța clienții și locatarii îndeobște.
Mediul este mesajul.
Deși ar fi dificil să găsești pe cineva astăzi care să accepte toate sau măcar majoritatea
ideilor lui McLuhan, analiza sa istorică a sporit luciditatea în privința efectelor culturale posibile
ale tehnologiilor mijloacelor de comunicare în masă. Alți cercetători au fost mai temperați în
declarații și mai riguroși în documentare. Însă niciunul nu a ridicat nivelul de luciditate în
privința mijloacelor de comunicare în masă la nivelul atins de McLuhan cu declarațiile sale
interesante sau cu metaforele sale dramatice. Răposatul economist Kenneth Boulding, care a
condus Institutul de științe comportamentale la Universitatea din Colorado a surprins atât
reacțiile în favoarea, cât și pe cele împotriva lui McLuhan folosind o metaforă proprie: „Este
pesemne tipic pentru mințile foarte creative să lovească cuie foarte mari nu chiar în vârf” [19].
NOTE
[1] "Playboy Interview: Marshall McLuhan," Playboy [Galaxia Gutemberg – Scrieri esențiale,
Editura Nemira, București, 2016], martie 1969, p. 54.
290
[2] Tom Wolfe, "Suppose He Is What He Sounds Like...," in McLuhan: Hot & Cool, Geral Stern
(editor), Dial, New York, 1967, p. 19.
[3] "Playboy Interview: Marshall McLuhan," p. 59.
[4] Marshall McLuhan și Quentin Fiore, The Medium is the Massage, Random House, New
York, 1967, p. 50.
[5] Iisus, Ioan 8:32, noua ediție internațională a Bibliei.
[6] "Playboy Interview: Marshall McLuhan," p. 70.
[7] Ibid., p. 62.
[8] Ibid., p. 158.
[9] Douglas Ehninger, "Marshall McLuhan: His Significance for the Field of Speech
Communication," Speech Journal, Vol. 6, 1969, p. 19.
[10] Alice Cooper, "School's Out Forever," Warner Bros., 1972.
[11] Marshall McLuhan, The Mechanical Bride, Vanguard, New York, 1951. Vezi Journal of
Communication, Vol. 42, No. 4, 1992. Întregul număr este dedicat tehnologiei de ultimă
generație și aplicațiilor sale în realitatea virtuală.
[12] "Playboy Interview: Marshall McLuhan," p. 66.
[13] Dan M. Davin în McLuhan: Hot & Cool, p. 183.
[14] Dwight Macdonald în McLuhan: Hot & Cool, p. 203.
[15] Christopher Ricks în McLuhan: Hot & Cool, p. 25.
[16] George N. Gordon, "An End to McLuhancy," Educational Technology, ianuarie 1982, p. 42.
[17] Tom Wolfe în McLuhan: Hot & Cool, p. 15.
[18] Malcolm Muggeridge, Christ and the Media, Eerdmans, Grand Rapids, Mich., 1977.
[19] Kenneth Boulding în McLuhan: Hot & Cool, p. 57.
[20] Robert Putnam, "Bowling Alone: America's Declining Social Capital," Journal of
Democracy, Vol. 6, No. 1, 1995.
291
Care sunt șansele să fiți implicat într-o acțiune violentă în următoarele câteva zile? 1 la
10? 1 la 100? 1 la 1.000? 1 la 10.000?
Potrivit lui George Gerbner, răspunsul pe care îl dați ar putea avea o mai mare legătură cu
cât de mult vă uitați la televizor decât cu riscul real la care vă expuneți în săptămâna care vine.
Gerbner, decan emerit la școala Annenberg de comunicare a Universității din Pennsylvania și
fondator al Mișcării pentru mediul cultural susține că vizionarea masivă a programelor de
televiziune duce la formarea unei credințe exagerate într-o „lume meschină și înspăimântătoare”.
Violența care se vede pe micul ecran cultivă o paranoia socială care pune la îndoială credința că
oamenii sunt de încredere și că zona în care te afli este una sigură.
La fel ca Marshall McLuhan, Gerbner consideră că televiziunea reprezintă forța
dominantă în formarea societății moderne. Însă spre deosebire de McLuhan, care a identificat
mediul de comunicare în masă cu mesajul, Gerbner este convins că puterea televiziunii vine din
conținutul simbolic al dramei reale arătate oră după oră, săptămână după săptămână. La
rădăcinile ei, televiziunea este o „poveste”, iar poveștile unei societăți oferă „o imagine coerentă
despre ceea ce există, este important, are legătură cu orice altceva și este corect” [1].
Până de curând, singurii povestitori acceptabili în afara căminelor noastre erau cei care
transmiteau tradițiile religioase. Astăzi, televizorul este un membru cheie al unei gospodării, cu
acces potențial nelimitat la fiecare membru al familiei. Televiziunea domină mediul simbolic,
spunând majoritatea poveștilor în cea mai mare parte a timpului. Gerbner susține că astăzi
oamenii se uită la televizor așa cum s-ar duce la biserica, „doar că cei mai mulți oameni se uită la
televizor cu mai multă religiozitate” [2].
Ce văd acești oameni în timpul devoțiunii lor de zi cu zi? Potrivit lui Gerbner – violență.
În timpul frământărilor de la sfârșitul anilor 1960, Comisia națională pentru cauzele și prevenirea
violenței sugera că violența este la fel de americană precum plăcinta americană cu cireșe. În loc
să fie un drum care se abate de la calea spre obținerea puterii, forța fizică și amenințarea sa sunt
în mod tradițional modalități prin care oamenii obțin o felie mai mare din visul american.
Gerbner spune că violența „este cel mai simplu și mai ieftin mijloc dramatic prin care se poate
demonstra cine câștigă jocul vieții și se pot ilustra regulile după care se joacă acesta” [4]. Cei
care se scufundă în lumea dramei televizate învață aceste „lecții de viață” mai bine decât
telespectatorii ocazionali.
Vocea lui Gerbner este numai una dintre numeroasele care proclamă o legătură între
mijloacele de comunicare în masă și violență. Criticii au atras în mod public atenția asupra
pericolelor ascunse în efectele haotice ale cărților umoristice, muzicii rock și a jocurilor video, la
fel ca în privința televiziunii. Însă omul care vreme de ani de zile a fost editorul revistei Journal
of Communication crede că televiziunea este un caz special. De aproape două decenii, el a
reprezentat vârful de lance al unui program intensiv de cercetare care monitorizează nivelul de
violență din televiziune, clasifică oamenii în funcție de cât de mult se uită la televizor și
compilează percepțiile spectatorilor în privința riscurilor potențiale și a altor atitudini socio-
culturale. Explicația cultivării a cercetării sale este una dintre cele mai discutate și controversate
teorii ale comunicării în masă.
UN INDICE AL VIOLENȚEI
292
membrilor comunităților minoritare este și mai izbitoare dată fiind subreprezentarea lor evidentă
în dramele de televiziune. Analiza lui Gerbner a lumii televiziunii înregistrează că 50% din
oameni sunt bărbați albi din clasa de mijloc, iar numărul femeilor este depășit de cel al bărbaților
de trei ori. Deși o treime din societatea noastră este alcătuită din copii și adolescenți, ei apar în
proporție de numai 10% ca personaje ale emisiunilor din orele de vârf. Două treimi din forța de
muncă în Statele Unite o constituie slujbele gulerelor albastre sau cele din servicii, însă grupul
respectiv reprezintă numai 10% dintre actorii de televiziune. Afro-americanii și hispanicii sunt
doar figuri ocazionale, însă cei vârstnici sunt de departe cea mai exclusă minoritate. Mai puțin de
3% din rolurile dramatice sunt ocupate de actori cu vârstă de peste 65 de ani.
În rezumat, jurnalele de la Annenberg dezvăluie că oamenii de la marginea societății
americane sunt puși într-o dublă primejdie simbolică. Existența lor este atenuată, însă în același
timp vulnerabilitatea lor în fața violenței este supralicitată. Când sunt înscriși într-un scenariu,
sunt adesea făcuți vizibi doar pentru a deveni victime. În mod nesurprinzător, aceștia sunt chiar
oamenii care exprimă cea mai mare teamă de violență atunci când opresc televizorul.
telespectatori obișnuiți sunt de acord că este „aproape întotdeauna în regulă [să lovești pe cineva]
dacă ești supărat pe acea persoană dintr-un motiv întemeiat”.
2. Frica de a merge singur pe stradă noaptea. Așa cum vă așteptați, mai multor femei
decât bărbați le este teamă de străzile întunecate. Însă pentru ambele sexe, frica de a deveni o
victimă se corelează cu timpul petrecut în fața televizorului. Oamenii ale căror obiceiuri de
vizionare sunt masive tind să supraestimeze activitatea delicventă, crezând că este de zece ori
mai mare decât este de fapt. În realitate, pungașii de pe străzi pun mai puține amenințări
corporale decât rănile cauzate de automobile.
3. Activitatea percepută a poliției. Oamenii ale căror obiceiuri de vizionare sunt masive
cred că 5% din societate este implicată în executarea legilor. Lumea lor video este populată de
polițiști, judecători și agenți guvernamentali. Oamenii ale căror obiceiuri de vizionare sunt
ușoare estimează un procent mai realist de 1%. Tipul telespectatorului al lui Gerbner presupune
că ofițerii de poliție își scot armele aproape în fiecare zi, ceea ce nu este adevărat.
4. Neîncrederea generalizată în oameni. Cei cu obiceiuri masive de vizionare sunt
suspicioși cu privire la motivele altor oameni. Ei subscriu declarațiilor care îi avertizează pe
oameni să se aștepte la ce-i mai rău:
„Celor mai mulți oameni nu le pasă decât de ei înșiși.”
„Când ai de-a face cu alții, nu poți fi suficient de precaut.”
„Fă-le altora înainte ca ei să-ți facă ție.”
Gerbner numește această structură mentală cinică „sindromul lumii meschine”.
Dovezile școlii Annenberg sugerează că mentalitatea spectatorilor care se expun masiv
vizionării TV devine un teren fertil pentru însămânțaarea gândurilor legate de pericole. Dacă
într-adevăr are loc cultivarea telespectatorului permanent, care este mecanismul care taie o
brazdă pe fruntea sa? Gerbner prezintă două explicații pentru modul în care are loc cultivarea:
integrarea și rezonanța.
INTEGRAREA
Integrarea este cuvântul prin care Gerbner descrie procesul de „estompare, amestecare și
înclinare” prin care trec cei ale căror obiceiuri de expunere la televiziune sunt masive. El crede
că prin expunerea constantă la aceleași imagini și etichete, tipurile telespectatorului dezvoltă o
similitudine a perspectivei. Stațiile radio segmentează publicul până la punctul în care
programele pentru șoferi stângaci de camioane care joaca bowling în serile de vineri devin o
posibilitate precisă. În loc să-și „îngusteze difuzarea” programelor sale, producătorii de
televiziune o lărgesc, prin faptul că ei caută să „atragă cel mai mare public posibil prin celebrarea
moderației integrării” [7]. Televiziunea își omogenizează publicul astfel încât cei ale căror
obiceiuri de vizionare sunt masive împărtășesc aceeași orientare, perspectivă și înțelesuri. Nu
trebuie să ne întrebăm cât de aproape este această interpretare colectivă de cursul dominant al
culturii. Potrivit lui Gerbner, răspunsul dat televiziunii constituie răspunsul la întrebarea nepusă.
El ilustrează efectele tendinței dominante arătând cum tipurile telespectatorului
estompează distincțiile economice și politice. Televiziunea glorifică clasa de mijloc, iar cei ale
căror obiceiuri de vizionare sunt masive presupun că eticheta li se aplică indiferent de veniturile
lor. Însă cei ale căror obiceiuri de vizionare sunt ușoare și care au slujbe de gulere albastre se
auto-descriu corect ca fiind clasa muncitoare.
În aceeași manieră, cei ale căror obiceiuri de vizionare sunt masive se poziționează ca
moderați din punct de vedere politic. Cele mai multe personaje din dramele televizate se încruntă
la vederea extremismului politic – de stânga sau de dreapta. Această etică a căii de mijloc este
295
REZONANȚA
Gerbner explică de asemenea temerile mai mari ale telespectatorului constant prin
procesul rezonanței. Mulți telespectatori au avut cel puțin o experiență nemijlocită a violenței
fizice: jaf armat, viol, încăierare într-un bar, hoție, accident de mașină, luptă militară sau o ceartă
de îndrăgostiți care a devenit vicioasă. Trauma reală a fost suficient de rea. Însă Gerbner crede că
o descriere simbolică repetată pe ecranul televizorului poate determina telespectatorul să reia
experiența din viața reală din nou și din nou în mintea sa: „Congruența dintre lumea televiziunii
și circumstanțele vieții reale pot «rezona» și conduce la modele de cultivare semnificativ
amplificate” [8]. Telespectatorii masivi care au avut experiența violenței fizice primesc o porție
dublă.
Timp de trei ani am susținut voluntar un proiect de construire de locuințe pentru familii
cu venituri scăzute. Deși m-am simțit relativ în siguranță înaintând în proiectul respectiv, poliția
și asistenții sociali spuneau povești despre împușcături și înjunghieri. Chiar rezidenților pașnici
nu le era străină violența. Nu-mi pot aminti să fi intrat în vreun apartament în care televizorul să
fi fost oprit. Gerner s-ar aștepta ca regimul zilnic de cruzime simbolică să întărească experiența
oamenilor a violenței din pragul ușii, făcându-le viața încă și mai înspăimântătoare. Ezitarea
celor mai mulți chiriași de a se aventura în afara apartamentelor lor pare să confirme
presupunerea sa despre rezonanță.
Ipotezele integrării și rezonanței sunt explicații post factum ale descoperirii principale a
lui Gerbner potrivit căreia, pentru cei care se expun masiv programelor de televiziune, lumea
constituie un loc înfricoșător. El spune că cea mai mare parte a cercetării efectelor mijloacelor de
comunicare în masa se concentrează asupra acelor puțini oameni care imită violența pe care o
văd la televizor.
296
Însă este la fel de important să ne uitam la marea majoritate a oamenilor care devin mai speriați,
mai nesiguri și mai dependenți de autorități; și care pot ajunge să solicite protecție și chiar
represiune neavenită în numele siguranței. [9]
Ce înseamnă acest indice numeric? Există trei feluri diferite de a răspunde la această
întrebare. În primul rând, date fiind mărimile mari ale eșantioanelor folosite în cercetarea
cultivării, o corelație de +.091 este de regulă „semnificativă din punct de vedere statistic”.
Aceasta înseamnă că rareori ar avea loc din întâmplare dacă nu ar exista o relație reală între
vizionare și perspectivă. Pe scurt, Gerbner a prevăzut că expunerea la televizor și atitudinile
sociale sunt legate; analiza lui Morgan și Shanahan confirmă că așa este.
Un al doilea mod în care se poate răspunde la întrebare („Ce înseamnă acest lucru?”) este
prin răspunsul: „Nu mare lucru”. Deși meta-analiza validează o relație semnificativă din punct de
vedere statistic între expunerea la TV și atitudinile temătoare, legătura este foarte slabă. Un
indice de +.091 este prea aproape de zero încât să indice o diferență care face o diferență. Pentru
a demonstra cât de mică este legătura de fapt, gândiți-vă să puneți teama tuturor oamenilor de
victimizare într-o plăcintă – de măr acru sau de lămâie amară s-ar potrivi mai bine. Să
presupunem că plăcinta ar fi tăiată în opt părți egale și că mâncați a cincisprezecea parte dintr-o
felie. Acea unică bucățică ar reprezenta cantitatea de frică ce poate fi explicată prin expunerea
masivă în fața televizorului. Ce rămâne – aproape întreaga plăcintă – este teama pe care oamenii
o resimt din alte motive decât expunerea la violența televizată [13].
Un al treilea răspuns la întrebarea interpretării are de-a face cu importanța crucială a
chestiunii care ne stă în față. Teama de violență este o emoție paralizantă. Așa cum arată Gerbner
în mod repetat, îngrijorarea îi poate face pe oameni prizonierii propriilor cămine, poate schimba
modul în care votează, influența modul în care se apreciază pe ei înșiși și poate scădea dramatic
calitatea vieților lor. Cu dovezi consistente că expunerea masivă la TV produce oarecare efect
asupra perspectivei despre lume a unei persoane, Morgan și Shanahan solicită specialiștilor în
mijloacele de comunicare în masă să treacă dincolo de controversele metodologice și să înceapă
să genereze perspective teoretice care adresează problema celor care controlează producerea și
distribuirea poveștilor culturale. Abordarea studiilor culturale a lui Stuart Hall prezentată în
capitolul următor joacă un rol deosebit în realizarea sarcinii respective.
Cât despre Gerbner, în 1996 el a pus bazele Mișcării pentru mediul cultural, o coaliție de
organizații și activiști sociali care consideră că este vital cine ajunge să spună povești într-o
cultură și ale cui povești rămân nespuse. Ei sunt dedicați schimbării poveștilor pe care le spune
televiziunea americană și sunt convinși că acest lucru se va întâmpla numai atunci când publicul
recâștigă controlul undelor de la corporațiile media. Gerbner subliniază agenda mișcării prin
referințe repetate la un rând al patriotului scoțian Andrew Fletcher:
Dacă unui om i s-ar îngădui să compună toate baladele, n-ar mai trebui să-i pese cine face legile
în țara lui. [14]
NOTE
[1] George Gerbner și Larry Gross, "Living With Television: The Violence Profile," Journal of
Communication, Vol. 26, 1976, No. 2, p. 76.
[2] Ibid., p. 77.
[3] Jerome H. Skolnick, The Politics of Protest, Simon and Schuster, New York, 1969, pp. 3-24.
[4] George Gerbner, Larry Gross, Nancy Signorielli, Michael Morgan și Marilyn Jackson-Beeck,
"The Demonstration of Power: Violence Profile No. 10," Journal of Communication, Vol. 29,
No. 3, 1979, p. 180.
[5] George Gerbner, Larry Gross, Michael Morgan și Nancy Signorielli, "The 'Mainstreaming' of
America: Violence Profile No. 11," Journal of Communication, Vol. 30, No. 3, 1980, p. 11.
[6] George Gerbner, Larry Gross, Michael Morgan și Nancy Signorielli, "Charting the
Mainstream Television's Contributions to Political Orientations," Journal of Communication,
Vol. 32, 1982, No. 2, p. 103.
[7] Ibid., p. 117.
[8] Gerbner, Gross, Morgan și Signorielli, "The 'Mainstream' of America," p. 15.
[9] George Gerbner, Larry Gross, Nancy Signorielli, Michael Morgan și Marilyn Jackson-Beeck,
"The Demonstration of Power: Violence Profile No. 10," Journal of Communication, Vol. 29,
No. 2, 1979, p. 196.
[10] Michael Morgan și James Shanahan, "Two Decades of Cultivation Research: An Appraisal
and a Meta-analysis," in Communication Yearbook 20, Brant Burleson (editor), Sage, Thousand
Oaks, Calif., 1977, pp. 1-45.
[11] Ibid., p. 20.
[12] Ibid., pp. 27-28.
[13] Îi sunt recunoscător lui Glenn Sparks, cercetător al efectelor mijloacelor de comunicare în
masă de la Universitatea Purdue pentru această analogie.
[14] Morgan și Shanahan, p. 5.
299
violența dramatică pe care Maria o vede la televizor și mai mult natura violenței cu care Maria
este tratată la locul de muncă. Hall nu se îndoiește de faptul că mega-corporațiile de talia lui
Wal-Mart se folosesc în mod incorect de Maria și de milioane de alți muncitori, însă el nu vede
niciun motiv să presupună că exploatarea economică ar fi mai mică sub conducerea lui Ross
Perot. El crede că este tragic că Maria acceptă sistemul capitalist ca fiind în esență corect și că ea
crede că totul ar fi în ordine dacă oamenii potriviți ar fi la conducere. El este convins că
naivitatea Mariei se datorează în parte modului în care mijloacele de comunicare în masă
raportează disputele pentru putere. El dă vina pe cercetarea americană a comunicării în masă
pentru că aceasta ignora relația dintre mijloacele de comunicare în masă și menținerea unei
ordini sociale nedrepte.
maselor, însă dorește într-adevăr să „câștige oarecare spațiu” în care vocile acestora să poată fi
auzite. Efortul de a-i elibera pe oameni din pozițiile lor fortificate ale puterii necesită adesea
cuvinte brutale, însă o „pălăvrăgeală confortabilă între specialiști care au ajuns la un consens” nu
va destrăma ideologia care face solidară teoria comunicării.
Limbajul pe care îl folosește Hall reflectă angajamentul său față de o interpretare largă de
tip marxist a istoriei. Cum unul dintre obiectivele declarate ale lui Hall este să demaște
dezechilibrele puterii din societate, el spune că abordarea studiilor culturale este validă dacă
„deconstruiește” structura actuală consolidată a cercetării mijloacelor de comunicare în masă,
care nu reușește să se confrunte cu problema ideologiei dominante. La fel cum Deetz dorește să
dea o voce semnificativă acționarilor afectați de deciziile corporative (vezi Capitolul 22), Hall
dorește să o elibereze pe Maria Ortiz de consimțământul pe care aceasta îl acordă pe neștiute
ideologiei dominante a culturii. Evident, teoria critică și studiile culturale sunt rude apropiate.
Totuși, Hall pune un accent mai mic pe raționalitate și mai mare pe rezistență. În ce îl privește,
adevărul studiilor culturale e stabilit prin capacitatea lor de a ne trezi conștiința în privința rolului
mijloacelor de comunicare în masă în menținerea status quo-ului.
casier din clasa muncitoare de-a o face pe Ross Perot să preia un lanț ieftin de magazine despre
care Hall crede că ar trebui să-i aparțină ei și celorlalți muncitori.
El continuă să susțină că toate contradicțiile intrinseci ale capitalismului vor avea drept
consecință o luptă continuă între cei care muncesc și cei care culeg profiturile. Însă „marxismul
său fără garanții” evită un determinism economic care să susțină, de pildă, că producătorii de
publicitate dictează conținutul editorial al știrilor. El știe că teoria sa nu este marxism pur, însă
spune că preferă să „aibă dreptate fără rigoare” decât să „fie riguros dar să se înșele”.
Hegemonia nu este un complot. Jurnaliștii din țările democrate nu sunt controlați de stat;
comentatorii nu sunt agenții stăpânilor lor politici. La fel cum vorbitorii nativi ar putea să nu
înțeleagă sintaxa sau gramatica propriei limbi, majoritatea reporterilor și comentatorilor nu își
realizează statutul privilegiat care menține status quo-ul. Însăși insistența lor asupra
independenței jurnalistice dă credibilitate cuvintelor lor. Telespectatorii au încredere în Peter
Jennings, Tom Brokaw și Dan Rather mai mult decât funcționarii ale căror declarații sunt
raportate de prezentatori. Orișicât, Hall este convins că acești jurnaliști dau o cotitură
inconștientă știrilor zilei.
Hegemonia nu se reflectă pur și simplu în mijloacele de comunicare în masă; acolo se
întărește ea. Unii observatori susțin că jurnalismul televizat și tipărit raportează simplu ce se
întâmplă în lume. Hall neagă că „știrile se aleg pe ele însele” și denunță modelul de „fereastră
spre lume” al funcțiilor mijloacelor de comunicare în masă. Rolul acestora este de a „produce
consimțământul” și nu de a-l „reflecta”. Teoria sa critică susține că mesajele televizate nu
transmit niciodată un singur înțeles: „Mai degrabă, ele constituie un loc al pluralității
înțelesurilor, în care unul este preferat și oferit telespectatorilor – în detrimentul celorlalte – ca
fiind cel mai adecvat” [4].
Institutului pentru politici economice întemeiat în Chicago, 57 de cenți din fiecare dolar cheltuit
pentru asistența socială ajung în mâinile furnizorilor medicali. Hall nu vede nicio părtinire din
partea mijloacelor de comunicare în masă în actul lor de numire a evenimentelor zilei. Însă
conotațiile sunt fragmente de ideologie prin care se atinge înțelesul colectiv. Acesta este terenul
emoțional pe care trebuie contestată interpretarea Mariei. Așa cum vă amintiți probabil, aceasta a
fost și preocuparea principală a analizei semiotice a lui Roland Barthes (vezi Capitolul 9).
Cum toate canalele comunicării de masă se află în serviciul involuntar al elitei
conducătoare, Hall întâmpină dificultăți în a crede că cei lipsiți de putere pot schimba sistemul
(„pesimismul intelectului”). Totuși el este hotărât să facă tot ce îi stă în putință pentru a expune și
modifica modul în care mijloacele de comunicare în masă dau structură realității („optimismul
voinței”).
Hall citează o mică victorie a activiștilor în lupta organizată care țintește să stabilească
faptul că negrul este frumos. Insistând asupra termenului negru în loc de om negru sau de
culoare, persoanele de origine africană au început să dea demnitate în anii 1970 unui termen care
odată era o defăimare rasială. Chemarea lui Jesse Jackson la o identitate afro-americană este un
efort continuu de a controla folosirea simbolurilor. Aceasta nu este o chestiune de simplă
semantică așa cum pretind unii. Deși nu există nimic intrinsec pozitiv sau negativ în oricare
dintre aceste denumiri rasiale, diferența conotativă este importantă pentru că efectele sale sunt
reale. O campanie similară a transformat termenul de jamaican. Când Hall a mers în Anglia,
termenul părea să se refere la un emigrant. Astăzi el invocă relații romantice, rom cu Cola și
muzică reggae. Lupta ideologică este o luptă pentru capturarea limbii. Hall îi vede pe cei de la
marginile societății purtând lupte semantice pe terenul de joacă al mijloacelor de comunicare în
masă care nu este niciodată foarte nivelat.
PUBLICUL ÎNDĂRĂTNIC
Simplul fapt că mijloacele de comunicare în masă prezintă o interpretare preferențială a
evenimentelor umane nu este un motiv să presupunem că publicul va „înmagazina” corect
ideologia oferită. L-am auzit odată pe Robert Frost citindu-și celebrul poem „Oprindu-te lângă
pădure într-o seară cu ninsoare”. După ce a încheiat ultima strofă –
Aceste păduri sunt încântătoare, negre și adânci,
Însă eu am făcut promisiuni de care trebuie să mă țin,
Și drum lung de umblat înainte de a adormi,
Și drum lung de umblat înainte de a adormi. [6]
- poetul din Noua Anglie a spus cu voce tare: „Unii oameni cred că vorbesc de moarte
aici, dar nu e așa.” Însă poeziile, la fel ca descrierile mijloacelor de comunicare în masă, au o
viață a lor. În pofida cuvintelor sale, am continuat să interpretez versurile ca referindu-se la
obligațiile pe care le avem de îndeplinit înaintea morții noastre.
Hall refuza posibilitatea ca Maria Ortiz să fie la fel de îndărătnica, rezistând ideologiei
dominante și traducând mesajul într-un mod mai potrivit atitudinii sale de clasă. El evidențiază
trei opțiuni de decodificare:
1. Acționarea în interiorul codului dominant. Mijloacele de comunicare în masă produc
mesajul; masele îl consumă. „Lectura” publicului coincide „lecturii preferate”. (Maria crede că
poate primi un salariu corect chiar dacă acționarii obțin câștigurile de capital.)
2. Aplicarea unui cod negociabil. Publicul asimilează ideologia conducătoare în general,
însă se opune aplicării sale în cazuri particulare. (Maria acceptă sistemul liberei întreprinderi însă
susține măsuri radicale pentru corectarea exploatării angajaților plătiți cu ora.)
305
criticilor la adresa mijloacelor de comunicare în masă. Concluziile cercetării unei persoane sunt
la fel de bune ca ale alteia. Hall a servit bine domeniul comunicării în masă prin faptul că a
identificat ideologiile ascunse, dar până acum nu oferă niciun temei pentru a o prefera pe una în
locul alteia. Teologia liberală în America Latină ajunge la multe dintre aceleași concluzii
marxiste la care a ajuns și Hall, însă mișcarea respectivă citează îngrijorarea lui Iisus față de cei
săraci ca supremă validare. Hall nu oferă nicio curte de apel. Acceptarea analizei sale culturale
este un act de credință sau de preferință personală.
Cea mai pozitivă contribuție a lui Hall la studiul comunicării în masă este faptul că ne
reamintește permanent că este inutil să vorbești despre înțelesuri fără să te gândești la putere în
același timp. Cliff Christians, directorul Institutului pentru cercetarea comunicării de la
Universitatea din Illinois și un autor de seamă în domeniul eticii mijloacelor de comunicare în
masă este de acord cu Hall că existența unei situații ideale de comunicare unde nu circulă niciun
fel de putere este un mit. Christians este generos în aprecierea sa a articolului lui Hall pe care l-
am recomandat spre lectura: „Eseul său, precum Taj Mahal, este o capodoperă artistică care
invită la pelerinaj” [7].
Mulți teoreticieni critici cred că analiza culturală a lui Hall nu ar reuși să facă dreptate în
întreaga complexitate a vieții Mariei Ortiz. Unii identifică un profil profund încărcat de
masculinitate gândirii sale, care pare să ignore genul Mariei. Alții disperă în fața nivelului ridicat
al lui Hall de abstractizare filosofică. Ei se tem că acesta ar fi incapabil să realizeze o analiză
locală convingătoare a modului în care Maria își interpretează viața în timp ce se uită la
Emergency Room la televizor.
John Fiske de la Universitatea din Wisconsin împărtășește abordarea sa critică a
comunicării în masă, însă susține că Hall a subestimat capacitatea unei persoane ca Maria de a
rezista în fața controlului social. Ea e foarte capabilă să se bucure de drama eroilor de la urgențe
fără să fie absorbită de ideologia sistemulului medical corporativ. De asemenea, Fiske crede că
analiza culturală a lui Hall suferă de pe urma faptului că nu se confruntă cu întrebări legate de ce
anume îi face plăcere Mariei și cum se distrează ea.
În ciuda acestor critici numeroase, Stuart Hall a atras un interes teribil și numeroși
urmași. Samuel Becker, director al departamentului de studii de/spre comunicare al Universității
din Iowa, se descrie pe sine ca cercetător empiric dedicat și observă ironia conținută în atacul lui
Hall. Hall lovește în ideologia dominantă în zona studiilor de/spre comunicare, însă „s-ar putea
ca el însuși să fie cea mai dominantă sau influentă figura în studiile comunicării de astăzi” [8].
NOTE
307
[1] Stuart Hall, "Ideology and Communication Theory," in Rethinking Communication Theory,
Vol. 1, Paradigm Issues, Brenda Dervin, Lawrence Grossberg, Barbara O'Keefe și Ellen
Wartella (editori), Sage, Newbury Park, Calif., 1989, p. 52.
[2] Ibid., p. 48.
[3] Stuart Hall, "The Problem of Ideology - Marxism Without Guarantees," Journal of
Communication Inquiry, Vol. 10, No. 2, 1986, p. 40.
[4] Stuart Hall, Ian Connell și Lidia Curți, "The 'Unity' of Current Affairs Television," Working
Papers in Cultural Studies No. 9, Center for Contemporary Cultural Studies, University of
Birmingham, England, 1976, p. 53.
[5] Hall, "Problem of Ideology," p. 29.
[6] Robert Frost, "Stopping by Woods on a Snowy Evening," Poetry of Robert Frost, Hold,
Rinehart and Winston, New York, 1969, p. 224.
[7] Clifford Christians, "Normativity as Catalyst," in Rethinking Communication Theory, Vol. 1,
Paradigm Issues, Brenda Dervin, Lawrence Grossberg, Barbara O'Keeef, și Ellen Wartella
(editori), Sage, Newbury Park, Calif., 1989, p. 148.
[8] Samuel Becker, "Communication Studies: Visions of the Future," Wartella, p. 126.
308
poate escalada până la violență domestică. Însă Zillmann spune că alerta care provine dintr-o
scenă erotică în dormitor sau dintr-o comedie hilară are adesea același efect.
Transferul stării de alertă poate da seama de acțiunile violente executate imediat după
vizionarea a ceva la televizor. Însă teoria învățării sociale a lui Albert Bandura, psiholog la
Universitatea Stanford merge un pas mai departe și prezice că uzul de forță modelat astăzi de
televiziune poate erupe în următorii ani în comportament anti-social [5]. Deși teoria lui Bandura
poate explica imitația în multe contexte, majoritatea studenții care îi studiază lucrările o aplică
exact învățării delegate a agresiunii prin intermediul televiziunii.
Specialiștii în comunicare au manifestat surprinzător de puțin interes față de studiul
dinamicii publicității televizate. Totuși, profesionistul Tony Schwartz susține teoria că reclamele
sunt eficiente atunci când ating o coardă sensibilă a telespectatorului [6]. El spune că
persuasiunea mijloacelor de comunicare în masă nu este atât o chestiune de a încerca să introduci
o idee în mintea consumatorilor, pe cât este de a căuta să obții un răspuns emoțional de la aceștia.
Cele mai bune reclame se folosesc de vedere și de auz pentru a rezona cu experiența din trecut a
publicului.
Cele două teorii din această secțiune au fost de folos în restabilirea unei perspective
asupra mijloacelor de comunicare în masă care să susțină efectele puternice ale acestora.
Capitolul 29 conturează concepția lui McCombs și Shaw cu privire la funcția de stabilire a
agendei a mijloacelor de comunicare în masă. Ei afirmă că jurnaliștii nu le spun oamenilor ce să
gândească, însă alegerea știrilor din presa scrisă și cea electronică are un efect puternic asupra
lucrurilor la care se va gândi publicul. Capitolul 30 prezintă spirala tăcerii a lui Noelle-Neumann.
Teoria ei descrie efectul paralizant al opiniei publice asupra expresiilor unor puncte de vedere
nepopulare. Ea crede că procesul este accelerat atunci când fiecare scurgere prin mijloacele de
comunicare în masă dă ecou aceleiași idei din nou și din nou.
Deși teoriile acestei secțiuni oferă explicații diferite influenței mijloacelor de comunicare
în masă, amândouă susțin abordarea potrivit căreia comunicarea electronică și cea tipărită dau
formă, mai degrabă decât să oglindească opinia publică.
310
Dintr-un motiv rămas fără explicație, în iunie 1972, cinci bărbați necunoscuți au intrat
prin efracție în sediul central al comisiei naționale democrate, în căutarea unor informații
nedeterminate. Era povestea unui act de delincvență locală care măsura două paragrafe pe pagina
17 a ziarului Washington Post. Totuși, editorul Ben Bradlee și reporterii Bob Woodward și Carl
Bernstein au dat poveștii o permanentă vizibilitate ridicată, cu toate că publicul părea inițial să
considere incidentul trivial.
Președintele Nixon a destituit spargerea ca fiind o „pungășie de mâna a treia” însă, în
anul care a urmat, americanii au arătat o conștiință publică sporită față de importanța afacerii
Watergate. Jumătate din țară s-a familiarizat în timpul verii cu expresia Watergate. Până în
aprilie 1973, cifra respectivă a crescut până la 90%. La un an de la spargere, când televiziunea a
început să relateze de la un capăt la altul audierile din Senat pe tema chestiunii în cauză, potențial
fiecare adult din Statele Unite știa ce înseamnă Watergate. După șase luni, președintele Nixon
protesta, „Nu sunt un escroc”, iar o jumătate de an mai târziu era obligat să-și predea mandatul
deoarece majoritatea cetățenilor și a reprezentanților acestora hotărâseră că este.
Puterea presei în America este primordială. Ea stabilește agenda dezbaterilor publice; iar această
putere politică năvalnică nu este constrânsă de lege. Ea determină lucrurile despre care oamenii
vor vorbi și la care se vor gândi – o autoritate care în alte țari este rezervată tiranilor, preoților,
partidelor și demnitarilor. [5]
asupra unei chestiuni. În cazul revistelor, condiția necesară era o poveste introductivă în
secțiunea de știri sau orice chestiune politică căreia editorii îi dedicau o coloană întreagă.
Proeminența în formatul de știri al televiziunii se definea prin așezarea într-unul din primele trei
puncte ale știrilor sau orice dezbatere care avea o durată de mai mult de patruzeci și cinci de
secunde.
Deoarece ipoteza stabilirii agendei se referă la chestiuni substanțiale, cercetătorii au
ignorat știrile despre strategiile campaniilor electorale, pozițiile în sondaje de opinie și
personalitatea candidaților. Poveștile rămase au fost apoi sortate în cincisprezece categorii după
subiect, care ulterior au fost pliate în cinci problematici majore. Un indice compus al
proeminenței mijloacelor de comunicare în masă a dezvăluit următoarea ordine a importanței:
politica externă, legea și ordinea, politicile fiscale, prosperitatea publică și drepturile civile.
Pentru a măsura agenda publicului, McCombs și Shaw au rugat alegătorii din Chapel Hill
să schițeze ceea ce consideră că sunt problemele cheie ale campaniei, indiferent de ce ar spune
candidații. Oamenii care erau deja devotați unui candidat au fost scoși din urna respondenților.
Cercetătorii au desemnat răspunsurile precise acelorași categorii largi folosite în analiza
mijloacelor de comunicare în masă. Apoi ei au comparat informațiile totale oferite de alegătorii
indeciși cu descrierea mixtă a conținutului mijloacelor de comunicare în masă. Locul în ierarhie
al celor cinci puncte pe ambele liste a fost aproape același.
tulburările din campusurile universitare. Interesul presei scrise s-a calmat în timp ce orașele și
colegiile se aflau încă în alertă. Se pare ca Walter Lippmann avusese dreptate – mediul
înconjurător real și imaginile din mintea noastră sunt două lumi diferite.
Precum în cazul altor studii mai puțin ambițioase despre stabilirea agendei, studiul lui
Funkhouser a descoperit o legătură strânsă între agenda mijloacelor de comunicare în masă și a
publicului, însă el se îndoia că răspunsurile în sondajul de opinie Gallup măsurau cu adevărat
preocupările personale, emoționale ale oamenilor:
Corespondența dintre articolele de știri și opinia publică poate că nu înseamnă mai mult decât
regurgitarea de către public în fața sondajului de opinie a ceea ce constituie știrile curente, cu
puțină sau fără nicio legătură cu ceea ce respondentul însuși crede că este important. [8]
Chiar dacă Funlkhouser nu a reușit să stabilească un lanț categoric al influenței dinspre
mijloacele de comunicare în masă spre publicul general, doi cercetători de la Yale au reușit.
Specialiștii în științe politice Shanto Iyengar și Donald Kinder au realizat un studiu
experimental la Universitatea Yale în care au îmbinat prezentări de știri difuzate în prealabil în
benzi de buletine de știri difuzate în rețelele curente [9]. Timp de patru zile încheiate, trei grupuri
de locuitori din New Haven s-au adunat pentru a viziona știrile de seară și a completa un
chestionar cu privire la propriile preocupări. Fiecare grup a văzut o versiune diferită: una dintre
versiuni conținea o poveste cotidiană despre poluarea mediului înconjurător, o alta o prezentare
cotidiană a apărării naționale, iar a treia oferea o doză cotidiană de știri despre inflația
economică. Telespectatorii care au privit agendele mijloacelor de comunicare în masă care se
concentrau asupra poluării și apărării au ridicat aceste chestiuni pe listele lor de preocupări –
confirmare hotărâtă a relației de tip cauză-efect între agenda mijloacelor de comunicare în masă
și agenda publică. (Cum s-a dovedit, inflația era deja un subiect important pentru majoritatea
participanților, așa că nu mai era loc pentru ca respectiva chestiune să urce în agenda celui de-al
treilea grup.)
Articolele lui Funkhouser, Iyengar și Kinder sunt numai două raportări ale cercetării din
mai mult de două sute de studii care au testat, rafinat și extins ipoteza originală a lui McCombs și
Shaw. Cele mai multe dintre lucrările ulterioare pot fi strânse în jurul a patru teme generale pe
care le-am rezumat în următoarele patru secțiuni.
lui McCombs și Shaw, această combinație m-ar face un candidat probabil la influența poveștilor
mijloacelor de comunicare în masă despre vivisecție. Dacă editorii de știri de la Time și ABC ar
considera că aceasta este o chestiune importantă, probabil că aș fi de acord.
Planul general al jocului a fost expus; punctele tari și cele slabe ale elementelor ajutătoare cum ar
fi organizarea partidului au fost analizate; condițiile de teren precum inflația și șomajul au fost
luate în calcul; situația curentă (i. e., din sondajele de opinie) a fost comparată cu situația de mai
devreme a jocului pentru a vedea încotro se îndreaptă proporția; elementele psihologice cum ar fi
reacția slabă a mulțimii au fost suspectate că fac rău uneia dintre părți; iar jocurile cheie... au fost
recuperate din nou și din nou în forma reluarilor instantanee. [15]
Telespectatorii par să guste aperitive de analize care domină reportajele politice. Pesemne
că apetitul lor pentru „dopajele interne” este un alt exemplu de gusturi ale consumatorilor
formate de un meniu încropit în bucătăriile presei scrise și electronice – agenda publică urmând
agendei mijloacelor de comunicare în masă.
Dispoziția unei piese este stabilită prin conotațiile emoționale ale cuvintelor care se
folosesc în text. În cazul știrilor difuzate în masă, tonul vocii și expresia facială a prezentatorului
fac de asemenea o diferență extraordinară. Gândiți-vă la expresiile încărcate de afectivitate
folosite în dezbaterea permanentă pe marginea avortului. Efectul asupra publicului este
semnificativ de diferit dacă o poveste este încadrată ca „libertatea de alegere versus forțele anti-
avort” în loc de „dreptul la viață versus susținătorii avortului”. Chiar dacă un redactor de știri se
referă grijuliu la fiecare grup de susținători prin denumirea preferată de fiecare grup („libertate
de alegere” și „dreptul la viață”), această nepărtinire se va pierde dacă un comentator ridică ușor
din sprânceană atunci când pronunța o expresie sau alta.
Reporterii încadrează inevitabil o poveste cu ajutorul atributelor personale ale figurilor
publice pe care aleg să le descrie. De pildă, mijloacele de comunicare în masă au relatat continuu
cu privire la „vitalitatea tinerească” a lui Jack Kennedy în timp ce acesta era în viață, însă nu au
făcut nicio mențiune în privința aventurilor sale extraconjugale, care erau binecunoscute
corpurilor de presă de la Casa Albă. Cursa prezidențială din 1988 a fost oricum numai nu
încheiată după ce ziarul Time a încadrat competiția dintre George Bush si Michael Dukakis ca
„Omul de treabă versus omul de gheață”. Iar doctorii de povești republicani au purtat un război
dificil pentru a-și poziționa candidatul o dată ce poveștile mijloacelor de comunicare în masă s-
au concentrat asupra lipsei de pasiune a lui Bob Dole – „mortul care umblă” era remarca
zeflemitoare a comentatorului Mark Shields. Scurgerile mijloacelor de comunicare în masă caută
permanent material pe care îl consideră demn de o știre. Atunci când îl găsesc, nu numai că spun
publicului la ce să se gândească, ci semnalează, prin încadrare, de asemenea cum să se gândească
publicul la acele lucruri.
NOTE
[1] Maxwell McCombs, "News Influence on Our Pictures of the World," in Media Effects:
Advances in Theory and Research, Jennings Bryant și Dolf Zillmann (editori), Lawrence
Erlbaum Associates, Hillsdale, N. J., 1994, p. 4.
[2] Maxwell McCombs și Donald Shaw, "A Progress Report on Agenda-Setting Research,"
lucrare susținută la conferința Asociația pentru educație în jurnalism, diviziunea de metodologie,
San Diego, Calif., 18-27 aprilie 1974, p. 28.
[3] Walter Lippmann, Public Opinion [Walter Lippmann, Opinia publică, Editura
Comunicare.ro, București, 2009], Macmillan, New York, 1922, p. 3.
[4] Bernard C. Cohen, The Press and Foreign Policy, Princeton University, Princeton, N. J.,
1963, p. 13.
[5] Theodore White, The Making of the President 1972, Bantam, New York, 1973, p. 245.
[6] Werner J. Severin și James Tankard, Jr., Communication Theories [Perspective asupra
teoriilor comunicării de masă, Editura Polirom, Iași, 2004], ediția a 2-a, Longman, New York,
1988, pp. 300-310.
[7] Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, și Hazel Gaudet, The People's Choice, Duell, Sloan and
Pearce, New York, 1944.
[8] G. Ray Funkhouser, "The Issues of the '60s: An Exploratory Study in the Dynamics of Public
Opinion," Public Opinion Quarterly, Vol. 37, 1973, p. 69.
319
[9] Shanto Iyengar, Mark Peters, și Donald Kinder, "Experimental Demonstrations of the 'Not-
So-Minimal' Consequences of Television News Programs," American Political Science Review,
Vol. 76, 1982, pp. 848-858. Experimentul raportat este numai unul dintr-o serie de studii
realizate de Iyengar și Kinder la Yale și la Universitatea din Michigan.
[10] Maxwell McCombs și Tamara Bell, "The Agenda-Setting Role of Mass Communication," in
An Integrated Approach to Communication Theory and Research, Michael Salwen și Donald
Stacks (editori), Lawrence Erlbaum Associates, Hillsdale, New Jersey, 1996, în tipar.
[11] Hans-Bernd Brosius și Hans Mathias Kepplinger, "The Agenda-Setting Function of
Television News," Communication Research, Vol. 17, 1990, pp. 183-211.
[12] C. J. Bosso, "Setting the Agenda: Mass Media and the discovery of famine in Ethiopia," in
Manipulating Public Opinion, M. Margolis și G. A. Mausder (editori), Brooks/ Cole, Pacific
Grove, Calif., 1989, pp. 153-174.
[13] J. H. Zhu, "Issue Competition and Attention Distraction: A Zero-Sum Theory of Agenda-
Setting," Journalism Quarterly, Vol. 69, 1992, pp. 825-836.
[14] Ken Auletta, "On and Off the Bus: Lessons from Campaign '92," 1-800-President,
Twentieth Century Fund, New York, 1993, p. 69.
[15] John Carey, "How Media Shape Campaigns," Journal of Communication, Vol. 26, No. 2,
1976, pp. 52-53.
[16] McCombs, "News Influence," p. 11.
[17] McCombs și Bell, în tipar.
[18] R. M. Entman, "Framing: Toward Clarification of a Fractured Paradigm," Journal of
Communication, Vol. 43, 1993, No. 4, p. 55.
[19] McCombs și Bell, în tipar.
[20] Time, 22 aprilie 1996, coperta și pp. 34-38.
[21] Maxwell McCombs "News Influence," p. 6.
[22] Gerald Kosicki, "Problems and Oportunities in Agenda-Setting Research," Journal of
Communication, Vol. 43, No. 2, 1993, p. 113.
320
La alegerile prezidențiale din 1980 era imposibil de prevăzut cine va câștiga. Sondajele
raportau că președintele Jimmy Carter și oponentul său Ronald Reagan erau potențial la egalitate
în ultimele două luni ale campaniei. Însă potrivit lui Elisabeth Noelle-Neumann, profesor emerit
de cercetare în domeniul comunicării la Institut fur Publizistik în Germania, cei mai mulți
anchetatori puseseră întrebarea greșită. În loc să întrebe: „Pe cine aveți de gând să votați?” ar fi
trebuit să întrebe: „Cine credeți că va câștiga alegerile?”
Ar fi descoperit că deși preferințele alegătorilor rămâneau egale, așteptarea ca Reagan să
câștige creștea de la o săptămână la alta. Noelle-Neumann susține că evaluările oamenilor în ce
privește climatul politic și în special previziunile lor în privința tendințelor viitoare sunt,
devreme, indicatori de încredere a ceea ce urmează să se întâmple într-o campanie electorală. În
cazul lui Carter așa a fost. În noaptea dinaintea votului, anchetatorul democrat Pat Caddell a
mers la președinte și cu tristețe l-a anunțat că a luat sfârșit competiția. Milioane de alegători luau
parte la o întoarcere în ultimul minut spre Reagan. Votul concret de a doua zi l-a îngropat pe
Carter într-o alunecare de teren republicană.
Spirala tăcerii a lui Noelle-Neumann este o teorie care explică creșterea și răspândirea
opiniei publice. Ca fondator și director al Institutului Allensbach (corespondentul german al
organizației americane de sondare a opiniei publice intitulată Gallup), ea a ajuns să recunoască
puterea opiniei publice. Precum filosoful din secolul al XVII-lea John Locke, ea consideră că
opinia publică reprezintă o forță tangibilă care ține oamenii disciplinați. Locke a evidențiat trei
forme de lege: divină, civilă și a opiniei. El a pretins că legea opiniei este singura lege după care
oamenii trăiesc de fapt [1]. Indiferent dacă e vorba de politică, de etică sau de chestiuni legate de
modă, Noelle-Neumann definește opinia publică în termeni de „opinii în privința unor chestiuni
controversate pe care o persoană le poate exprima în public fără să se auto-izoleze” [2].
Expresia spirala tăcerii se referă la presiunea crescândă pe care o resimt oamenii să își
ascundă vederile atunci când cred că se află în minoritate. Noelle-Neumann este încredințată că
televiziunea accentuează spirala, însă pentru a surprinde rolul mijloacelor de comunicare în masă
în procesul respectiv trebuie ca mai întâi să înțelegem extraordinara sensibilitate a oamenilor față
de criteriile mereu aflate în schimbare cu privire la ce va tolera o anumită societate.
TEAMA DE IZOLARE
Potrivit lui Noelle-Neumann, teama de izolare este forța centrifugă care accelerează
spirala tăcerii. Ea recurge masiv la cercetarea celebră cu privire la conformism a psihologului
Solomon Asch pentru a-și susține teza. Asch a demonstrat că oamenii vor ignora dovezile simple
ale propriilor simțuri și vor ceda presiunii percepute din partea grupului [5].
A__________
B_____________
C________
X__________
Priviți liniile de mai sus. Care dintre linii – A, B sau C – are aceeași lungime ca linia X?
Răspunsul pare evident și, lăsați pe cont propriu, oamenii aleg linia A. Însă puneți un individ
într-un grup de aliați întru experimentare care susțin în unanimitate că linia B constituie
răspunsul corect, iar subiectul care nu bănuiește nimic va resimți o mare anxietate. Gândurile
referitoare la izolare sunt foarte reale pentru persoana care ia în calcul să rămână fermă pe
poziție: „Oare acești oameni mă vor dezaproba, mă vor contrazice sau îmi vor blestema
încăpățânarea? Mai rău, vor chicoti sau vor râde de mine? Dacă spun ceea ce gândesc cu
adevărat, îmi vor întoarce spatele cu dispreț sau mă vor da afară din grup?” Asch a descoperit că
cei mai mulți oameni puși în această situație încordată se vor conforma cel puțin într-o oarecare
măsură, dacă nu total, tot timpul.
Este frica de izolare o tendința specifică americanilor? Noelle-Neumann respinge
posibilitatea respectivă pe temeiul studiului următor al psihologului Stanley Milgram de la Yale
realizat în Europa. Milgram a ales Franța și Norvegia drept țari ale căror culturi sunt izbitor de
diferite: prima, profund individualistă, a doua având un simț puternic al coeziunii. Așa cum
322
anticipase, norvegienii s-au conformat mai mult decât francezii. Însă, precum corespondenții lor
americani, cei mai mulți oameni din ambele grupuri n-au fost în stare să rămână fermi pe poziție
în confruntare cu presiunea grupului.
Noelle-Neumann se gândește de asemenea la posibilitatea ca oamenii să se conformeze
mai mult dintr-o dorința de a se identifica cu un câștigător decât pentru a evita izolarea. De
exemplu, după ce o campanie electorală importantă ia sfârșit, o proporție mai ridicată de
persoane raportează că a votat pentru cel victorios decât ar indica numărul total de buletine de
vot. Însă ea nu se gândește la raportările false ca la niște încercări de a se alătura mișcării politice
cu cele mai mari șanse și de a se încălzi în glorie reflectată. În schimb, ea interpretează
minciunile neînsemnate ca pe o strategie defensivă pentru evitarea stigmatului social care
decurge din a te abate de la problemele încărcate de valori. Deși o abordare de tipul „cooperează
ca să ne înțelegem” poate însemna o persoană drept conformistă sau oportunistă, respondenții de
la Allenbach arată că respingerea este chiar mai rea.
Expulzarea dintr-un grup, închiderea solitară pe termen lung și situațiile ridicole
sancționate de public sunt considerate pedepse crude în cele mai multe locuri din lume. Noelle-
Neumann spune că numai criminalului sau eroului moral nu-i pasă de ceea ce gândește
societatea. Maica Tereza, câștigătoare a premiului Nobel, confirmă analiza lui Noelle-Neumann:
„Cea mai grea boală nu este lepra sau tuberculoza, ci sentimentul că nu ești respectat de nimeni,
că nu ești iubit de nimeni, că toată lumea te-a părăsit” [6].
Facțiunile minoritare coboară pe spirala tăcerii. Sunt oamenii care simt o ușoară
discrepanță între poziția lor și opinia publică dominantă, cam în același mod ca și susținătorii
președintelui Jimmy Carter la începutul toamnei anului 1980. Până la momentul respectiv, ei se
simțeau confortabil exprimându-și vederile în public, poate chiar expunând nasturi de campanie
sau afișe electorale. Însă apoi teama sâcâitoare de izolare – insistentă precum forța gravitației – i-
a convins să fie mai circumspecți în ceea ce spun. Afișele lor electorale au dispărut, iar ei au
evitat disputele cu reaganiștii. Carter nu a pierdut niciun atu electoral; doar că entuziasmul
exprimat în public s-a domolit. Totuși, zarva republicană pentru Reagan nu s-a diminuat, așa că
susținătorii lui Carter au avut impresia unui declin al sprijinului față de omul lor.
Oamenii lui Carter au ajuns acum de unde au plecat. Antenele lor politice înregistrează o
schimbare relativă în sentimentul public chiar înainte ca acesta să apară în sondaje. Aparenta
putere a lui Reagan devine o profeție care se împlinește pe sine deoarece îi determină pe
democrați să vadă o prăpastie care se lărgește între ei înșiși și opinia majoritară. Într-o măsură și
mai mare, ei se retrag din cercetările publice, și astfel încep un alt circuit pe spirala aflată în
declin accelerat a tăcerii. Cu cât este mai mare discrepanța percepută între opinia publică
dominantă și propriul punct de vedere, cu atât mai mult simt forța solicitării sociale de a se
supune. În final, presiunea de a se conforma devine atât de mare încât celor cărora le este cel mai
teamă de izolare schimbă tabăra. Rezultatul este o surprinzătoare (însă predictibilă) alunecare
spre Ronald Reagan.
Televiziunea e adeseori singurul joc din oraș, însă Noelle-Neumann spune că cercetătorii
mijloacelor de comunicare în masă nu reușesc de regulă să recunoască acest fapt. Ei încearcă să
testeze efectele mijloacelor de comunicare în masă în laborator, însă nu pot re-crea „ubicuitatea,
consonanța și cumularea” care dau televiziunii puterea pe care o are. Ea se referă la prezența
atotcuprinzătoare a televiziunii, la perspectiva sa singulară, la continua repetiție a mesajului său.
Acești factori depășesc expunerea selectivă și părtinesc judecata unei întregi națiuni cu privire la
opinia dominantă. Cât de puternice crede Noelle-Neumann că sunt mijloacele de comunicare în
masă?
Nu am găsit niciodată o spirală a tăcerii care merge împotriva tenorului mijloacelor de
comunicare în masă, pentru că disponibilitatea de a vorbi în public depinde în parte de
sentimentul că există sprijin și legitimare din partea mijloacelor de comunicare în masă. [11]
Astfel Noelle-Neumann este de acord cu evaluarea (și pesimismul) lui Stuart Hall cu
privire la rolul invaziv al mijloacelor de comunicare în masă în procesul decizional democratic.
Ea atribuie mijloacelor de comunicare în masă o funcție care face un pas mai departe față de
stabilirea agendei. Mijloacele de comunicare în masă în general și televiziunea în particular nu
numai că ne spun la ce să ne gândim, ci ne oferă și perspectiva sancționată a ceea ce gândesc toți
ceilalți.
Dat fiind rolul mijloacelor de comunicare în masă în cristalizarea opiniei publice, accesul
la ele devine esențial pentru cei care doresc să dea formă stării de spirit publice. Nu mai este
suficient pentru conducătorii potențiali de opinie să dețină poziții bine gândite și curaj să-și
susțină convingerile. Ei trebuie să fie pregătiți, dispuși și capabili să comande atenția mijloacelor
de comunicare în masă. Aceasta oferă oricui deține o pușcă de atac, prieteni în locuri sus-puse
sau o moștenire un avantaj asupra cetățeanului de rând în programarea acelui organ cvasi-
statistic pe care cititorii și telespectatorii îl posedă.
Ca exemplu de fals consens promovat de mijloacele de comunicare în masă, Noelle-
Neumann citează atitudinea negativă a jurnaliștilor din țara ei față de caracterul general al
germanilor. În anii 1950 și 1960, comentatorii au vorbit consecvent de rău materialismul,
impolitețea și iubirea față de autoritate a poporului german. Acestea și alte stereotipuri negative
s-au infiltrat în mijloacele de comunicare în masă. Informații de la Institutul Allenbach arată că
pistonarea continuă a început să facă rău. Chestionarul anual al Institutului conținea o întrebare
despre caracterul german: „Vorbind în general, care credeți că sunt cele mai mari calități ale
germanului?” În 1952, numai 4% dintre oameni au răspuns: „Nu cunosc niciuna”. Cifra a crescut
la 14% în 1962. Până în 1972, 20% dintre persoane nu puteau articula nici măcar o trăsătură
pozitivă. Noelle-Neumann a tras concluzia că mijloacele de comunicare în masă pot determina o
majoritate să arate ca o minoritate. Televiziunea transmite opinia publică; tot televiziunea o
creează.
interpretare bazată pe spirala tăcerii a alunecării surprinzătoare a victoriei spre Ronald Reagan, la
care m-am referit la începutul acestui capitol [12].
Noelle-Neumann sugerează că porțiuni din spirala tăcerii au fost recunoscute de filosofi
și de istoricii sociali pe parcursul ultimelor secole. Ea face apel la vederile gânditorilor iluminiști
precum Locke, Hume, Rousseau, Goethe și James Madison în Lucrările federaliste pentru a
ilustra forța și consolidarea opiniei publice. Ea este încredințată că analiza din secolul al XIX-lea
a lui Alexis de Tocqueville a declinului religiei dinaintea revoluției franceze a fost prima care a
descris întregul proces spiralat:
Oamenii care încă se agățau de vechea credință se temeau că sunt singurii care o mai fac și, cum
erau mai înfricoșați de izolare decât de comiterea unei greșeli, s-au alăturat maselor cu toate că nu
erau întrutotul de acord cu ele. În acest fel, opiniile unei părți a populației păreau să fie opiniile
fiecăruia și ale tuturor și exact din acest motiv păreau irezistibile în ochii celor responsabili pentru
această aparență înșelătoare. [13]
socială?” [16] Răspunsul lui Noelle-Neumann este că nucleul tare și hotărât nu este alcătuit din
oameni cu convingeri deosebit de profund implementate. Mai degrabă, ei constituie o „minoritate
căreia i s-a oferit prea multă putere și a fost împinsă spre o poziție complet defensivă în public”
[17]. (Cuvintele ei îi pot foarte bine descrie pe liberalii din Statele Unite care au rămas sinceri în
public ca rezultat al avalanșei conservatorilor în Congres din 1994.) Ei sunt dispuși să vorbească
în public pentru că nu au nimic de pierdut. Agățându-se de trecut, ei sunt deja izolați. În ciuda
aprecierii sale mai puțin decât măgulitoare, Noelle-Neumann consideră că acești oameni care se
abat cu încăpățânare de la normă, în timp ce dau voce opiniilor lor atipice reprezintă singura
speranță de schimbări viitoare ale sentimentelor publice.
Șansa de a schimba sau forma opinia publică este rezervată celor care nu se tem de izolare.
Spunând și făcând lucruri nepopulare, ei... își pot aduce ideile la supremație. [18]
Psihologul social francez Serge Moscovici este de acord cu evaluarea lui Noelle-
Neumann, însă el nu crede că ea face dreptate impactului penetrant asupra opiniei publice al
celor care rămân cu devotament atipici. Moscovici și-a petrecut viața profesională explicând cum
opiniile și atitudinile majorității sunt sensibile la schimbare grație influenței unei minorități care
rămâne pe poziție. El consideră că discuția lui Noelle-Neumann despre minoritatea cu nucleu
tare este un act de răzgândire sau un „factor necinstit” de acoperire a momentelor când trăsăturile
principale ale teoriei nu reușesc să dea seamă de schimbările în starea de spirit a publicului.
Însă pentru Noelle-Neumann, susținătorii cu nucleu tare sunt excepții. Cei mai mulți
dintre noi alunecă ușor în jos pe spirala tăcerii. Cum scria non-conformistul Henry David
Thoreau despre propria nesupunere civilă: „Este întotdeauna ușor să încalci legea, însă până și
beduinii din deșert găsesc că este imposibil să reziști opiniei publice” [16].
NOTE
[1] Elisabeth Noelle-Neumann, The Spiral of Silence [Spirala tăcerii. Opinia publică – învelișul
nostru social, Editura Comunicare.ro, București, 2004], University of Chicago, Chicago, 1984,
pp. 70-71.
[2] Ibid., pp. 62-63.
[3] Ibid., p. 19
[4] Ibid., p. 41.
328
[5] Solomon E. Asch, "Effects of Group Pressure Upon the Modification and Distortion of
Judgments," in Group Dynamics: Research and Theory, Dorwin Cartwright și Alvin Zander
(editori), Row, Peterson, Evanston, Ill., 1953, pp. 151-162.
[6] Noelle-Neumann, The Spiral of Silence, p. 182.
[7] Elisabeth Noelle-Neumann, "Turbulences in the Climate of Opinion: Methodological
Applications of the Spiral of Silence Theory," Public Opinion Quarterly, Vol. 41, 1977, p. 144.
[8] Noelle-Neumann, The Spiral of Silence, pp. 17-18.
[9] Elisabeth Noelle-Neumann, "Mass Media and Social Change in Developed Societies," in
Mass Media and Social Change, Elihu Katz și Tamas Szecsko (editori), Sage, Londra, 1981, p.
139.
[10] Elisabeth Noelle-Neumann, "Return to the Concept of Powerful Mass Media," Studies in
Broadcasting, Vol. 9, 1973, p. 77.
[11] Elisabeth Noelle-Neumann, "The Theory of Public Opinion: The Concept of the Spiral of
Silence," in Communication Yearbook 14, James A. Anderson (editor), Sage, Newbury Park,
Calif., p. 276.
[12] Carroll Glynn și Jack McLeod, "Public Opinion du Jour: An Examination of the Spiral of
Silence," Public Opinion Quarterly, Vol. 48, 1984, pp. 731-740.
[13] Alexis de Tocqueville, L'Ancien Regime et la Revolution, Michel Levy Freres, Paris, 1856,
p. 259.
[14] Mihaly Csikszentmihaly, "Reflections on the Spiral of Silence," in Communication
Yearbook 14, p. 297.
[15] D. Garth Taylor, "Pluralistic Ignorance and the Spiral of Silence: A Formal Analysis,"
Public Opinion Quarterly, Vol. 46, 1982, pp. 311-335.
[16] Csikszentmihaly, pp. 294-295.
[17] Elisabeth Noelle-Neumann, "The Theory of Public Opinion," p. 274.
[18] Elisabeth Noelle-Neumann, "Public Opinion and the Classical Tradition: A Re-Evaluation,"
Public Opinion Quarterly, Vol. 43, 1979, p. 155.
[19] Noelle-Neumann, The Spiral of Silence, p. 184.
329
REFLECȚII ETICE
ETICA DISCURSULUI A LUI JURGEN HABERMAS
amendament care pare să fie unicul angajament etic al multor jurnaliști. Christians respinge
insistența reporterilor și editorilor asupra unui drept absolut la expresia liberă care să se bazeze
pe raționalismul individualist al lui John Locke și al altor gânditori iluminiști. În era noastră a
relativismului etic unde „continuă conversația” este cel mai bun sfat pe care îl poate oferi
filosofia [9], Christians crede că „descoperirea adevărului” este încă posibilă dacă suntem dispuși
să examinăm natura umanității noastre. Ceea ce el percepe, la rădăcină, este „personalitatea în
comunitate” [10].
Christians este de acord cu Martin Buber că relația este leagănul vieții. („La început a fost
relația.”) [11] El este încredințat, prin urmare, că reciprocitatea este esența umanității. Oamenii
sunt cel mai deplin umani ca „persoane-aflate-în-relație” care trăiesc simultan pentru alții și
pentru ei înșiși.
O comunitate morală demonstrează mai mult decât simpla interdependență; ea se caracterizează
prin reciprocitate, o voință-de-comunitate, o preocupare autentică pentru celălalt în afara
interesului imediat față de sine... O acțiune este corectă din punct de vedere moral atunci când
este obligată de intenția de a menține comunitatea de persoane; este greșită dacă este condusă de
centrarea pe sine. [12]
Christians înțelege că angajamentul față de reciprocitate ar modifica semnificativ cultura
și misiunea mijloacelor de comunicare în masă. Etica comunitară stabilește transformarea civică
în locul publicului informat ca scop esențial al presei. Ținta unui reporter devine astfel cetățenia
revitalizată formată de normele comunității – participanți alfabetizați din punct de vedere moral,
nu doar cititori și public cărora li s-au furnizat informații [13]. Teoreticienilor prezentați în
secțiunea despre mijloacele de comunicare în masă și cultură li se poate aplica același standard.
Expunerea lui McLuhan față de puterea ucigătoare din punct de vedere moral a
tehnologiei poate constitui un stimulent pentru rezistența locală față de invențiile
depersonalizante. Totuși, acceptul pasiv al lui McLuhan al tuturor inovațiilor tehnologice a
complicat problema în loc să ofere soluții.
Christians aplaudă proiectul lui Gerbner al indicatorilor culturali pentru încercarea sa de a
schimba conținutul violent al mijloacelor de comunicare în masă, totuși el își exprimă
scepticismul întrebându-se dacă simpla dezvăluire a efectelor negative ale fricii cultivate duce la
reformele de care este nevoie. Christians spune că mai ales criticismul mijloacelor de comunicare
în masă trebuie să fie dispus să restabilească ideea a ceea ce este drept și nedrept din punct de
vedere moral. Practicile egoiste care vizează scindarea comunității nu indică pur și simplu
rătăcire – ele sunt malefice [14].
Etica comunitară a lui Christians se bazează pe tradiția creștină a iubirii de tip agape mai
degrabă decât pe interpretarea marxistă a istoriei a lui Stuart Hall. Totuși, ambii cercetători
judecă în ultimă instanță jurnaliștii în funcție de cât de bine folosesc aceștia puterea mijloacelor
de comunicare în masă pentru a atinge scopul dreptății sociale:
Este presa o voce pentru șomeri, pentru cei care primesc bonurile de masă, pentru minerii din
Appalași, pentru săracii din orașe, pentru hispanicii din cocioabele rurale, pentru vârstnici, pentru
femei discriminate la angajare și promovare, pentru minoritățile etnice fără viitor în economia
care reduce personal a Americii de Nord? [15]
NOTE
[1] Sonja Foss, Karen Foss și Robert Trapp, Contemporary Perspectives on Rhetoric, Waveland
Press, Prospect Heights, Ill., 1991, pp. 241-272. (Ca toți interpreții lui Habermas, Foss, Foss și
Trapp se referă la stilul dens al scrierilor sale. Din acest motiv, toate citarile din această secțiune
331
de reflecții etice sunt din surse secundare. Pentru o privire de ansamblu asupra gândirii lui
Habermas, vezi Jan Braaten, Habermas's Critical Theory o Society, SUNY, Albany, N. J., 1991.)
[2] Theodore Glasser, "Communicative Ethics and the Aim of Accountability in Journalism,"
Social Responsibility: Business, Journalism, Law, Medicine, Louis Hodges (editor), Vol. 21,
Washington & Lee University, Lexington, VA., 1995, pp. 41-42.
[3] Ibid., p. 49.
[4] Ibid., pp. 34-35.
[5] Ibid., p. 47.
[6] Ibid., p. 47.
[7] Robert McChesney, "Off Limits: An Inquiry Into the Lack of Debate Over Ownership,
Structure and Control of the Mass Media in U. S. Political Life," Communication, Vol. 13, 1992,
pp. 1-19.
[8] Clifford Christians, John Ferre și Mark Fackler, Good News: Social Ethics and the Press,
Oxford University, New York, 1993.
[9] Richard Rorty, Philosophy and the Mirror of Nature [Filosofie și oglinda naturii, Editura
Tact, București, 2015], Princeton University, Princeton, N. J., 1979, p. 373.
[10] Christians, et al., p. 192.
[11] Martin Buber, I and Thou, ediția a 2-a, R. G. Smith (traducător), Scribner's, New York,
1958, pp. 60, 69.
[12] Christians, et al., pp. 69, 73.
[13] Ibid., p. 89.
[14] Ibid., pp. 78, 111-113.
[15] Ibid., p. 92.
332
PARTEA A ȘASEA
CONTEXTUL CULTURAL
__________________________________________________________________
COMUNICAREA INTERCULTURALĂ
CAPITOLUL 31. TEORIA GESTIONARII ANXIETĂȚII/ NESIGURANȚEI (Gudykunst)
CAPITOLUL 32. TEORIA NEGOCIERII APARENȚELOR (Ting-Toomey)
CAPITOLUL 33. TEORIA CODURILOR ORALE [ETNOGRAFIA COMUNICĂRII]
(Philipsen)
GENUL ȘI COMUNICAREA
CAPITOLUL 34. STILURILE GENOLECTICE (Deborah Tannen)
CAPITOLUL 35. TEORIA GRUPULUI AMUȚIT (Kramarae)
REFLECȚII ETICE
VOCEA DIFERITĂ A LUI GILLIGAN
UNIVERSALISMUL INTERACTIV AL LUI BENHABIB
______________________________________________________________________________
333
COMUNICAREA INTERCULTURALĂ
Când ne gândim la cultură, cei mai mulți dintre noi își imaginează un loc – cultura sud-
americană a Braziliei, cultura din Orientul mijlociu a Arabiei Saudite sau cultura din estul
îndepărtat a Japoniei. Însă Gerry Philipsen, profesor de comunicare la Universitatea din
Washington, specializat în comunicarea interculturală spune că specificul culturii nu este în mod
fundamental legat de geografie. Nici nu este în mod esențial ceva legat politică sau o chestiune
de rasă. Philipsen descrie cultura ca „model construit social și transmis istoric de simboluri,
înțelesuri, premise și reguli” [1]. La origini, cultura este un cod.
Etnografii studiază vorbirea și comunicarea non-verbală a oamenilor pentru a sparge
codul respectiv. Ne-am uitat deja la încrederea lui Mead în observația participativă (vezi
Capitolul 7) și la modul în care Geertz se servește de descrierea densă (vezi Capitolul 21) pentru
a lămuri complexa rețea de înțelesuri pe care oamenii le împărtășesc în interiorul unei societăți
sau culturi. În manieră similară, Philipsen a petrecut trei ani într-o vecinătate multietnică de
gulere albastre din Chicago, studiind ce înseamnă să vorbești ca un bărbat din „Teamsterville”,
căminul răposatului maior Richard J. Daley și un loc unde „fanii Grabowski” din lumea
fotbalului american al lui Mike Ditka se simt acasă. Comunicarea este întrebuințată acolo pentru
a arăta solidaritate cu prietenii care fac parte din vecinătatea respectivă [2].
După ce și-a încheiat cercetarea etnografică în Teamsterville, Philipsen a petrecut mai
bine de un an studiind modelele comunicaționale ale unui grup dispersat pe care l-a numit
„Nacirema” (cuvântul American citit de la sfârșit). El a găsit o formă ritualizată de vorbire
Nacirema despre discursul difuzat pe micul ecran de cinci ori pe săptămână în timpul emisiunii
de dezbateri diurne Donahue. Împreună cu profesorul de comunicare Donal Carbaugh de la
Universitatea din Massachusetts, Philipsen a descoperit că orice apel la un criteriu universal al
conduitei morale era considerat de persoanele din public o încălcare a dreptului lor de a fi
indivizi unici. Subiectul cel mai important al fiecărei conversații din Donahue era prezentarea
„sinelui” [3].
Vreme de mulți ani, spectacolul Donahue s-a originat într-un studio de televiziune din
Chicago aflat la o distanță mai mică de 8 kilometri de Teamsterville; totuși, cele două culturi pe
care le reflectă aceste comunități par să fie la lumi distanță una de alta. Philipsen nu s-a mulțumit
să descrie pur și simplu culturile contrastante pe care le-a studiat; a dorit să dezvolte o teorie
generală care să exploreze relația dintre comunicare și cultură. Capitolul 33 prezintă teoria sa a
codurilor orale, care caută să explice – și chiar să prevadă – discursul în cadrul unei comunități
lingvistice.
Există vreo modalitate de a măsura discrepanța relativă dintre două modele de
comunicare sau sisteme de înțelesuri? Dintr-un studiu al unor corporații multinaționale din mai
bine de cincizeci de țări, cercetătorul olandez Geert Hofstede a tras concluzia că există patru
dimensiuni esențiale din perspectiva cărora pot fi comparate culturile [4].
1. Distanța față de putere – măsura potrivit căreia cei mai lipsiți de putere membrii ai
societății acceptă faptul că puterea este distribuită inegal (în cazul americanilor, distanța este
scăzută; în cazul japonezilor, distanța este moderată).
2. Masculinitatea – măsoară rolurile sexuale clar definite cu valorile masculine ale
succesului, banilor și elementelor care domină într-o societate (în cazul americanilor,
masculinitatea este ridicată; în cazul japonezilor, extrem de ridicată).
334
INTRĂ LA STRĂIN
Teoria gestionării anxietății/ nesiguranței (GAN) a lui Gudykunst se concentrează asupra
întâlnirilor interculturale dintre grupuri culturale de referință și străini. Gudykunst este profesor
de comunicare la Universitatea de stat din California la Fullerton și a generat un interes față de
comunicarea interculturală când a servit drept specialist în relații interculturale pentru marina
Statelor Unite în Japonia. Slujba lui era să ajute personalul naval și familiile acestora să se
adapteze viețuirii într-o țară străină.
Gudykunst presupune că cel puțin o persoană într-o întâlnire interculturală este un străin
[2]. Printr-o serie de crize inițiale, străinii au atât experiența anxietății, cât și pe cea a
nesiguranței. Ei nu se simt în siguranță și nu știu sigur cum să se poarte. Deși străinii și membrii
grupurilor referențiale au experiența unui grad de anxietate și de nesiguranță în orice situație
interpersonală, atunci când întâlnirea are loc între oameni din culturi diferite, străinii sunt hiper-
conștienți de diferențele culturale. Ei sunt înclinați să supraestimeze efectul identității culturale
asupra comportamentului oamenilor dintr-o societate străină, în timp ce estompează distincțiile
individuale („Când am fost în Filipine am observat că toți filipinezii sunt...”).
Gudykunst clarifică faptul că teoria GAN este în curs de construire. Versiunile timpurii
distribuie ideile sale în axiome scrise din perspectiva străinului. Eforturile recente întorc
perspectiva și descriu întâlnirile interculturale așa cum membrii grupului de referință trăiesc
experiența cu străinii. Într-un efort de evitare a capcanei etnocentrice de a crede că vederea mea
asupra lumii constituie modul în care lumea este în realitate, voi ilustra teoria lui Gudykunst
aplicând-o în situația gazdelor mele filipineze belaaneze. Ei doreau să pună o punte deasupra
prăpastiei dintre culturi cu ajutorul comunicării eficiente la fel de mult ca și mine.
între mine și președintele colegiului Mickelson, Pol Quia nu ne cere cu necesitate să ne apropiem
unul de altul, să împărtășim aceleași atitudini sau chiar să vorbim clar – oricât ar fi de binevenite
aceste consecințe. Gudykunst ar considera comunicarea noastră eficientă dacă Pol și cu mine am
putea prevedea și explica precis comportamentul celuilalt în măsura în care aceste acțiuni au
legătură cu discuția noastră. Cu alte cuvinte, fără mari surprize.
Teoria de bază a gestionarii anxietății/ nesiguranței a lui Gudykunst este concepută să
explice comunicarea eficientă, atât cea interpersonală și cea dintre grupuri în general, cât și
comunicarea interculturală în particular. Comunicarea eficientă constituie scopul său final.
Gudykunst declară că reducerea neînțelegerilor este o muncă dificilă, în special atunci când un
străin vine dintr-o cultură radical diferită. Am să explic cum crede Gudykunst că are loc
întâlnirea minților oamenilor. Așa cum sugerează termenul său, atenție, el nu crede că acest lucru
are loc din întâmplare.
Așa cum ne spălăm pe dinți sau stingem lumina înainte de culcare, cea mai mare parte a
conversațiilor noastre zilnice pare să fie parte dintr-o rutină consolidată. Modul în care
răspundem la telefon, comandăm mâncare de la McDonald’s sau glumim cu prietenii devine atât
de obișnuit încât putem face acele lucruri fără să ne gândim. Dacă cineva ne-ar privi trăindu-ne
viața ar putea identifica ușor un număr de scenarii pe care se pare că le urmăm atunci când
comunicăm cu alții.
Comportamentul prescris ne poate fi de folos atunci când suntem familiarizați cu rolurile
și când toți actorii își cunosc replicile, însă Gudykunst ne avertizează că unele conversații
neatente într-o situație interculturală pot escalada tensiunea și confuzia care se află deja acolo.
Pol Quia trebuie să fie atent la ce spune și la cum îi răspund pentru a reduce anxietatea și
nesiguranța în loc să creeze și mai multă. Iar eu trebuie, la rândul meu, să monitorizez cuvintele
mele și reacțiile lui Pol.
William Howell, unul dintre mentorii lui Gudykunst de la Universitatea din Minnesota
sugerează cel puțin patru niveluri de competență comunicațională [5].
1. Incompetența inconștientă. Interpretăm greșit comportamentul altora și nici măcar nu
suntem conștienți de acest lucru. Ignoranța este o fericire.
2. Incompetența conștientă. Știm că interpretăm greșit comportamentul altora, însă nu
facem nimic ca să schimbăm lucrurile.
3. Competența conștientă. Ne gândim la modul în care comunicăm și lucrăm continuu la
schimbarea acțiunilor noastre pentru a deveni mai eficienți.
4. Competența inconștientă. Ne-am dezvoltat abilitățile comunicaționale până la nivelul
la care nu mai trebuie să ne gândim la modul în care vorbim sau ascultăm.
Gudykunst definește atenția ca fiind etapa a 3-a în modelul lui Howell. Cine operează în
etapa a 4-a poate arăta și se poate simți ca un „adevărat talent”, însă situațiile în care sunt
implicați străini sunt adesea atât de fluide încât competența inconștientă se poate preschimba
rapid în incompetență neatentă. Comunicatorul intercultural care încearcă să zboare pe pilot
automat se poate repede prăbuși și lua foc. Alegerea cognitivă, pe de alta parte, moderează forța
distrugătoare a îndoielii sau fricii.
moduri esențiale. Nesiguranța este cognitivă; anxietatea este afectivă. Nesiguranța poate fi
retrospectivă; anxietatea anticipează ceea ce urmează să se întâmple.
Gudykunst preia ideea de nesiguranță direct din teoria lui Charles Berger a reducerii
incertitudinii (vezi Capitolul 12). Nesiguranța conține suspiciunile pe care le avem în privința
propriei competente de a prevedea consecințele întâlnirilor noastre cu străinii. De pildă, oare
dacă aș dărui bibliotecii colegiului Mickelson o Encyclopedia Britannica, darul meu ar fi
interpretat ca o comoară educațională sau ca o apreciere insensibilă a lipsei lor de resurse
academice? În acest sens, nesiguranța privește spre viitor. Însă se referă de asemenea la trecut.
În timp ce trecem mental în revistă o întâlnire interculturală, nesiguranța descrie propria
noastră incapacitate de-a explica de ce oricare dintre noi a acționat în modul în care a făcut-o. De
pildă, de ce cărau studenții lăzi cu Coca-Cola în vârful muntelui când am ajuns eu la Mickelson?
A fost efortul respectiv menit să-mi recunoască statutul de vizitator onorat, a fost felul lor de a se
adapta la stomacul meu nord-american ultrasensibil sau a fost o declarație tacită că nu va exista
nimic mai tare de băut în timpul sejurului meu? Nu eram sigur.
Nesiguranța este un gând; anxietatea este un sentiment. Gudykunst definește anxietatea
ca „sentimentul de neliniște, tensiune, îngrijorare sau teamă în privința a ce s-ar putea întâmpla”
[6]. Tot așa cum oamenii amuțesc atunci când se tem că opiniile lor opozante le vor determina
izolarea (vezi Capitolul 30), atât străinii cât și membrii grupului de referință privesc viitorul cu
îngrijorare atunci când diferențele dintre ei fac ca mulțumirea reciprocă să pară improbabilă.
Directorul districtului a exprimat această formă de frică în noaptea dinaintea absolvirii la
Mickelson.
Tocmai ținusem o cuvântare de patruzeci de minute în fața elevilor și a familiilor lor la
ceremonia de bacalaureat a claselor terminale. Deoarece majoritatea părinților belaanezi nu
vorbeau limba engleză, mă opream la fiecare câteva propoziții pentru ca directorul să îmi traducă
vorbele în limba lor. De aceea, cele patruzeci de minute erau alcătuite din douăzeci de minute de
mesaj și douăzeci de minute de interpretare. După ce am terminat, omul vădit îngrijorat m-a luat
deoparte și mi-a explicat lecțiile de viață ale retoricii locale. Ceea ce spusesem era în regulă, mi-a
spus, însă a fost mult prea scurt. Dacă nu vorbesc la ceremonia de absolvire de a doua zi măcar o
oră – fără „întrerupător” –, cetățenii locali vor privi ceremonia ca neavând prea mari urmări iar
elevii „se vor simți umiliți”. Atunci am început să fiu îngrijorat.
Experiența demonstrează măsura în care anxietatea și nesiguranța sunt legate de gradul de
diferență dintre cultura grupului de referință și cultura din care provine străinul. Modelul lui
Gudykunst nu descrie locul variabilității culturale, însă cuvintele sale clarifică faptul că pe
măsură ce prăpastia culturală se lărgește, nivelurile anxietății și nesiguranței a căror experiență o
au toți cei implicați cresc.
Anxietatea și nesiguranța nu sunt întotdeauna negative. Gudykunst recunoaște că un nivel
minim de anxietate și nesiguranță ne vor împiedica să devenim leneși sau plictisiți; ne vor motiva
să comunicăm mai bine. Însă o dată ce ele urcă deasupra pragului stimulării utile, anxietatea și
nesiguranța sunt cauzele comunicării eșuate. Așa cum scrie Gudykunst despre nesiguranța care
însoțește contactul intercultural, el își imaginează că dialectica tragerii și împingerii a siguranței-
nesiguranței pe care au descris-o Leslie Baxter și Barbara Montgomery este prezentă în cazul
tuturor relațiilor (vezi Capitolul 14). În aceeași manieră, anxietatea aferentă prezenței unui străin
într-un grup de referință este înrudită cu tensiunea creată de contradicția conexiune-separare.
Ambele sunt firești și chiar utile în întâlnirile interculturale, însă atunci când diferențele culturale
sunt foarte mari, ele pot escalada cu ușurință la niveluri care distrug comunicarea eficientă.
338
Factori motivationali
Axioma 7: Creșterea nevoii noastre de sentiment al apartenenței la un grup atunci când
interacționăm cu străinii va produce creșterea anxietății noastre.
Deși am crescut în cultura individualistă a Statelor Unite, eu personal simt atracția
conexiunii în mult mai mare măsură decât pe cea a corespondentei sale dialectice, separarea
(vezi Capitolul 14). Gazdele mele filipineze fac parte dintr-o cultură colectivistă care pune
accentul pe identitatea socială. Așa cum sugerează Axioma 7, nevoile noastre reciproce de
afiliere au mărit nesiguranța noastră atunci când ne-am întâlnit pentru prima dată.
Axioma 31: Creșterea atracției noastre față de străini va produce o descreștere a anxietății noastre
și o creștere a încrederii noastre în predicțiile cu privire la comportamentul lor.
La sfârșitul vizitei mele, Pol mi-a spus că relația noastră s-a întărit cu ajutorul râsului.
Totul a început când mi-a fost frică să traversez o râpă mergând pe trunchiul unui arbore de
cocos prăbușit, așa că m-am târât în patru labe ca un animal. Belaanezii au început să chicotească
în fața priveliștei ridicole, iar eu nu m-am putut abține și am râs împreună cu ei. După aceea, de
fiecare dată când conversația devenea plictisitoare, cineva grohaia ca un porc și cu toții
izbucneam în râs. Așa cum prezice teoria penetrării sociale, atracția a condus la vulnerabilitate și
dezvăluire de sine (vezi Capitolul 11).
Factori cognitivi
Axioma 12: Creșterea capacității noastre de a prelucra în mod complex informații despre străini
va produce o creștere a capacității noastre de a prevedea cu acuratețe comportamentul acestora.
Constructivismul lui Delia presupune că persoanele complexe din punct de vedere
cognitiv sunt cel mai bine echipate pentru a prelua perspectiva altora (vezi Capitolul 10). Când
vorbeam cu Bing Quia, soția președintelui de la Mickelson, ea arăta că nu se gândește la oameni
în termeni de categorii reciproc exclusive. Pesemne că flexibilitatea sa interpersonală se datora
cunoașterii sale mai vaste a societății filipineze – ea era singurul adult din școala respectivă care
nu era belaaneză prin naștere. Indiferent de motivul pentru care era capabilă să diferențieze
constructele personale, Bing părea capabilă să-mi simtă gândurile și sentimentele și să le exprime
în fața altora din grup.
Axioma 25: Creșterea conștientei noastre în ce privește încălcarea de către străini a așteptărilor
noastre pozitive și/ sau a confirmării celor negative va produce o creștere a anxietății noastre și o
scădere a încrederii că putem să le prevedem comportamentul.
Burgoon și-a extins modelul încălcării așteptărilor astfel încât acesta să includă încălcări
verbale în contexte interculturale (vezi Capitolul 8). Încă de timpuriu pe parcursul conversațiilor
noastre am rugat cadrele didactice de la Mickelson să-mi povestească despre problemele cu care
se întâlnesc ca profesori. Sinceritatea mea a fost o invitație la jenă publică. Întrebarea a încălcat
așteptarea lor ca eu să am grijă să nu spun nimic din ceea ce i-ar face să se simtă rușinați, iar
discuțiile au devenit tensionate. Acesta a fost punctul de jos al vizitei mele de cinci zile.
Axioma 41: Creșterea cunoașterii noastre a limbii (dialectului, jargonului, argoului) străinilor va
produce o creștere a capacității noastre de a ne gestiona anxietatea și o creștere a capacității
noastre de a prevedea cu acuratețe comportamentul acestora.
Richards a propus „noua sa retorică” pentru studiul neînțelegerilor și al remediilor sale
(vezi Capitolul 5). Unul dintre aceste remedii a fost lexiconul său al limbii engleze de bază,
alcătuit din 850 de cuvinte. Deși nu vorbeam limba Cebuano și nici dialectul local Belaan,
cadrele didactice și studenții de la Mickelson aveau un control al limbii mele materne care
excedea vocabularul minim al lui Richards. Ca urmare, ei erau capabili să împrăștie un număr de
340
îndoieli și temeri pe care le aveau față de răspunsul meu la propria-mi prezență în campusul lor.
Desigur, și eu am beneficiat la fel de mult.
Axioma 20: Creșterea similarității personale pe care o percepem între noi înșine și străini va
produce o creștere a capacității noastre de a ne gestiona anxietatea și capacitatea de a prevedea cu
acuratețe comportamentul lor. Condiție limita: înțelegerea diferențelor dintre grupuri este
esențială numai atunci când străinii se identifică puternic cu grupul respectiv.
Burke a folosit termenul de identificare pentru a se referi la similaritățile care fac
comuniunea interpersonală posibilă (vezi Capitolul 24). În ciuda diferențelor culturale, oamenii
de la Mickelson și cu mine împărtășeam o credință religioasă și o preocupare comună față de
educație. Aceste lucruri comune au făcut ca solidaritatea noastră față de grupul cultural din care
făceam parte să pălească prin comparație, astfel încât condiția limită din axiomă nu a devenit un
factor. Ca și când aceste similarități nu ar fi oferit suficient teren comun, am naufragiat împreună
cu directorul districtului într-o furtună violentă. În termenii lui I. A. Richards, acea experiență
comună a creat o suprapunere semnificativă a „câmpurilor noastre comparative” (vezi Capitolul
5).
Axioma 37: Multiplicarea rețelelor pe care le împărtășim cu străinii va produce o scădere a
anxietății noastre și o creștere a încrederii în prevederea comportamentului acestora.
Această axiomă este o prelungire directă a celei pe care Berger o adăugase la teoria sa
inițială a reducerii incertitudinii (vezi Capitolul 12). Ping și Lena, foștii mei doctoranzi erau
singurele persoane pe care atât eu, cât și personalul de la Mickelson le cunoșteam, însă ei au
acționat la fel de entuziaști în calitate de mediatori atunci când m-au sponsorizat pe mine sau
când le-au sprijinit pe gazdele mele.
Factorii de competență
Axioma 21: Creșterea capacității noastre de a clasifica străini în aceleași categorii în care aceștia
se clasifică pe ei înșiși va produce o creștere a capacității noastre de a le prevedea cu precizie
comportamentul.
Pentru gazdele mele filipineze, care se luptau permanent să supraviețuiască într-un mediu
înconjurător aspru, prezența mea a produs o complicație suplimentară. Cu oarecare ezitări, unul
dintre bărbații belaanezi m-a întrebat ce ar trebui să facă cu trupul meu dacă s-ar întâmpla să mor
în timp ce eram acolo. După ce m-am gândit puțin, am sugerat incinerarea – o sugestie inedită în
această regiune izolată. El a replicat că sunt deschiși față de idee atât timp cât pot trimite cenușa
familiei mele din America. Weick observă că interacțiunile duble sunt preferabile regulilor
atunci când ai de-a face cu informații echivoce într-un mediu ostil (vezi Capitolul 20). Inițiind un
ciclu comunicațional – act de vorbire, răspuns și adaptare –, gazdele mele și-au sporit opțiunile și
s-au și simțit mai bine.
Axioma 15: Creșterea capacității noastre de a tolera ambiguitatea atunci când interacționăm cu
străinii va produce o creștere a capacității noastre de a ne gestiona anxietatea și o creștere a
capacității noastre de a prevedea comportamentul străinilor.
Dată fiind viteza redusă a vieții într-o așezare rurală fără telefon, televiziune sau poștă
zilnică, studenții de la Mickelson găseau că este dificil să înțeleagă interesul meu de a mă
întoarce în Manila într-o zi anume. După câteva întrebări, însă, ei au părut să accepte
preocuparea acestui străin pentru program ca pe o enigmă cu care nu merită să-ți bați capul. Deși
eram un vizitator în cultura lor, am simțit că încropeau o „descriere densă” a valorilor mele
culturale fără să aibă nevoie să înțeleagă pe loc ceea ce observau (vezi Capitolul 21).
Axioma 11: Creșterea capacității noastre de a empatiza cu străinii va produce o creștere a
capacității noastre de a le prevedea cu acuratețe comportamentul.
341
Carl Rogers susținea că înțelegerea empatică este condiția necesară a sănătății relaționale
(vezi introducerea la Dezvoltarea relațiilor). E încă și mai puțin complicat să-ți imaginezi cum
competența ascultării empatice poate reduce nesiguranța în ce privește motivele și acțiunile unui
străin. În mai multe rânduri, am discutat aspecte ale vieții mele personale cu Porferio, directorul
districtului. Privirea lui statornică și tăcerile lui confortabile mi-au dat sentimentul că își
imaginează cum ar fi să fie în locul meu. Dacă am dreptate, își reducea în aceeași măsură
nesiguranța în privința musafirului său american.
Aceste zece exemple oferă o mostră a factorilor multipli despre care Gudykunst pretinde
că afectează anxietatea și nesiguranța a căror experiență o au oamenii atunci când un străin apare
în mijlocul lor. Continua legătură cu alte teorii și cercetări ale comunicării demonstrează
convingerea lui Gudykunst potrivit căreia comunicarea interculturală este o extensie, și nu o
excepție față de comunicarea interpersonală. Totul este o chestiune de grad. Străinul este străin,
oricât de mult toți cei implicați se străduiesc cu atenție să depășească anxietatea și nesiguranța.
NOTE
[1] Matei 28:20, versiunea lui King James a Bibliei.
[2] William B. Gudykunst, "Uncertainty and Anxiety," in Theories in Intercultural
Communication, Young Yun Kim și William B. Gudykunst (editori), Sage, Newbury Park,
Calif., 1988, pp. 125-128.
[3] William B. Gudykunst, "Toward a Theory of Effective Interpersonal and Intergroup
Communication: An Anxiety/ Uncertainty Management (AUM) Perspective," in Intercultural
Communication Competence, R. L. Wiseman și J. Koester (editori), Sage, Newbury Park, Calif.,
1993, p. 70 (nota 4).
343
[4] Versiunea revizuită, din 1995, a teoriei grupează aceste cauze în șase categorii: (1) sinele și
conceptul de sine, (2) motivația, (3) reacțiile față de străini, (4) clasificările sociale, (5) procesele
situaționale și (6) legăturile cu străinii. Am reținut versiunea din 1993.
[5] William S. Howell, The Empathic Communicator, Wadsworth, Belmont, Calif., 1982, pp. 29-
33.
[6] William B. Gudykunst, Bridging Differences: Effective Intergroup Communication, Sage,
Newbury Park, Calif., 1991, p. 13.
[7] William B. Gudykunst și Stella Ting-Toomey, Culture and Interpersonal Communication,
Sage, Newbury Park, Calif., 1988, pp. 58-59.
[8] Numerotarea și formularea axiomelor este luată din versiunea revizuită în 1995 a GAN.
William Gudykunst, "Anxiety/ Uncertainty Management (AUM) Theory: Current Status," in
Intercultural Communication Theory, R. L. Wiseman (editor), Sage, Thousand Oaks, Calif.,
1995, pp. 8-58.
[9] Michael Sunnafrank, "Uncertainty in Interpersonal Relationships: A Predicted Outcome
Value Interpretation of Gudykunst's Research Program," in Communication Yearbook 12, James
A. Anderson (editor), Sage, Newbury Park, Calif., 1989, p. 355.
[10] Gudykunst, "Anxiety/ Uncertainty Management (AUM) Theory: Current Status," pp. 43-54.
[11] Gudykunst omite axiomele 48-94 în propria trecere în revista a teoriei. Vezi William
Gudykunst, "The Uncertainty Reduction and Anxiety/ Uncertainty Reduction Theories of
Berger, Gudykunst, and Associates," in Watershed Research Traditions in Communication
Theory. Donald Cushman și Branislav Kovacic (editori), State University of New York, Albany,
1995, pp. 67-100.
[12] William Gudykunst, "Anxiety/ Uncertainty Management (AUM) Theory: Current Status,"
in Intercultural Communication Theory, R. L. Wiseman (editor), Sage, Thousand Oaks, Calif.,
1995, p. 42.
[13] Stella Ting-Toomey, "Cultural and Interpersonal Relationship Development: Some
Conceptual Issues," in Communication Yearbook 22, James A. Anderson (editor), Sage,
Newbury Park, Calif., 1989, p. 379.
[14] Brenda Dervin, "Comparative Theory Reconceptualized: From Entities and States to
Processes and Dynamics," Communication Theory, Vol. 1, 1991, p. 59-69.
344
Totuși, modelul medierii nu funcționează la fel de bine pentru toată lumea. Deși centrul
servește unei zone urbane multietnice, colegii mei și cu mine am observat că numărul de
persoane de origine asiatică interesate de medierea conflictelor este disproporționat de scăzut. În
rarele ocazii când japonezi, vietnamezi, chinezi sau coreeni vin într-adevăr la centru, discuția
pare să se învârtă în cercuri vicioase fără să ajungă nicăieri. Chiar atunci când participanții ajung
la un consens, ei par mai degrabă ușurați decât mulțumiți.
Teoria negocierii aparențelor a Stellei Ting-Toomey ne ajută să explicăm aceste diferențe
culturale care apar ca răspuns la situațiile conflictuale. Colegă cu Gudykunst în departamentul de
comunicare al Universității de stat din California la Fullerton, Ting-Toomey presupune că
oamenii din orice cultură negociază mereu „aparențe”. Termenul este o metaforă pentru
imaginea noastră de sine publică, modul în care dorim ca alții să ne vadă și să ne trateze. În-
fățișarea „presupune punerea în act a strategiilor de salvare a aparențelor, mișcările verbale și
non-verbale, actele de prezentare de sine și interacțiunile de gestionare a impresiilor” [1].
Identitatea noastră poate fi mereu pusă sub semnul întrebării, iar anxietatea și nesiguranța stârnite
de conflicte ne fac deosebit de vulnerabili. Teoria negocierii aparențelor postulează că în-
fățișarea oamenilor care provin din culturi individualiste, slab dependente de context precum cea
346
a Statelor Unite va fi radical diferită de în-fățișarea persoanelor care provin din culturi
colectiviste, profund dependente de context precum cea a Japoniei sau Coreei. Potrivit lui Ting-
Toomey, atunci când în-fățișarea este diferită, stilul gestionării conflictelor variază la rândul său.
răbdarea și abordarea indirectă sunt însemnele persoanei civilizate. Ceea ce se spune este mai
puțin important decât modul în care se spune acel lucru și decât cine vorbește. Înțelesul este
conținut în context și în codul non-verbal. La japonezi, cea mai înaltă formă de competență
comunicațională este empatia – capacitatea de a simți ce gândesc și ce simt ceilalți fără ca aceștia
să fie nevoiți să-ți spună acele lucruri explicit.
Cu această înțelegere a diferențelor dintre culturile profund, respectiv slab dependente de
context în minte, recitiți descrierea tehnicilor de mediere. Luată ca întreg, lista oferă o fereastră
de nădejde către valorile care ghidează acest tip de negociere. Participanții care vin la centrul de
soluționare a conflictelor sunt tratați ca niște indivizi responsabili care pot decide singuri ce își
doresc. Mediatorul încurajează părțile antagonice să se confrunte direct cu neînțelegerile dintre ei
și menține conversația concentrată asupra posibilității unui acord final. În timp ce mediatorul este
atent să nu facă niciodată presiune asupra clienților ca aceștia să ajungă la consens, starea de
urgență inerentă situației le sugerează că aceasta este cea mai bună șansă a lor să pună întreaga
încurcătură în spate într-un mod acceptabil și să-și vadă de viețile lor. Mediatorul lucrează din
greu să se asigure că drepturile individuale ale ambelor părți sunt respectate.
Indiferent dacă polemiștii ajung sau nu la un acord, abordarea medierii schițată mai sus
oferă un loc sigur unde nimeni nu trebuie să se simtă rușinat. Cel puțin nimeni din cultura
individualistă, slab dependentă de context a Americii! Cum se dovedește, înseși tehnicile
concepute să le îngăduie oamenilor să salveze aparențele în timpul negocierilor aduc o
amenințare în plus aparențelor în cazul celor din culturi colectiviste, profund dependente de
context. Nu e de mirare că acești oameni stau la distanță sau pleacă nemulțumiți. Teoria
negocierii aparențelor a lui Ting-Toomey explică, schițand diferitele dimensiuni ale aparențelor,
de ce se întâmplă acest lucru.
cultură, ea consideră că punerea în act a negocierii aparențelor este limitată cultural. Concret,
culturile individualiste cu slabă dependență de context au înclinația să se concentreze asupra
ofertei de aparențe. Ea este de asemenea încredințată că aceste forme diferite de întreținere a
aparențelor conduc la modalități diferite de gestionare a conflictelor. Redusă la datele
fundamentale, teoria negocierii aparențelor a lui Ting-Toomey sugerează un lanț cauzal în două
etape cu întreținerea aparențelor ca legătură explicativă între cultură și stilul de soluționare a
conflictului:
Tip de cultură → Tip de întreținere → Tip de gestionare a conflictelor
Dovezile anecdotice sunt utile, însă atunci când vine vorba de testarea unei teorii
științifice, comparațiile riguros controlate sunt necesare. Logistica cercetării comparate este
deosebit de provocatoare atunci când încerci să realizezi un studiu intercultural. Ting-Toomey și
o mulțime de colaboratori din întreaga lume au testat predicțiile sale pe aproape o mie de studenți
din universitățile japoneze, chineze, sud coreene, taiwaneze și americane. În jur de 200 de
studenți și studente din fiecare țară au citit în limba maternă despre potențialul conflict pe care l-
am prezentat mai devreme între conducătorul unui grup și membrul care realizase munca de
calitate inferioară. Cititorii au fost rugați să se pună în pielea studentului conducător de proiect.
Cum s-ar descurca în conflictul care consta în a cere unui vag cunoscut membru al grupului să-și
refacă partea din proiect în cele trei zile rămase? Ei au răspuns la întrebările care sondau
preocuparea lor pentru salvarea aparențelor și de asemenea au oferit răspunsuri multiple la un
chestionar standardizat care măsura stilurile preferate de gestionare a conflictelor.
Așa cum anticipaseră Ting-Toomey și colegii săi, a existat o relație strânsă între tipul de
cultură și preocuparea pentru salvarea aparențelor. Studenții din culturile asiatice colectiviste cu
profundă dependență de context au avut înclinația să arate mai multă preocupare pentru salvarea
aparențelor pentru alții; studenții din cultura individualistă slab dependentă de context a Statelor
Unite au avut înclinația să aibă mai multe preocupări de salvare a aparențelor pentru sine.
Așa cum prevede teoria negocierii aparențelor, studenții americani au arătat o preferință
clară pentru strategiile dominării în rectificarea problemei proiectului de grup. Ei considerau că a
realiza sarcina bine este mai important decât înlăturarea unei confruntări jenante. O confirmare în
plus a teoriei a venit atunci când un procent mai mare de studenți asiatici a indicat că ei ar evita
cu totul să aducă vorba de problema respectivă, ar încerca să se acomodeze oricărei cereri a
membrului grupului sau ar încerca să ajungă la un fel de soluție de compromis. Până aici, toate
bune.
Descoperirea surprinzătoare avea legătură cu preferințele de integrare a perspectivelor
sau cum îi spun mai simplu cei mai mulți oameni, rezolvarea de probleme. Teoria negocierii
aparențelor susține că americanii slab dependenți de context vor alege o strategie directă a
rezolvării de probleme în mai mare măsură decât asiaticii profund dependenți de context.
Așteptarea respectivă este compatibilă cu felul indirect de a se exprima al puținelor persoane din
Japonia, China, Coreea de Sud și Taiwan care au venit la centrul de soluționare a conflictelor
pentru mediere. În acest studiu, în tot cazul, rezultatele s-au aflat la polul opus. Studenții asiatici
au ales rezolvarea problemei mai des decât corespondenții lor americani.
variația atitudinilor lor față de întreținerea aparențelor. În științele sociale, aceasta este o
predicție bună.
Ting-Toomey raportează de asemenea o suprapunere de 58% între tipul de cultură și
stilul de gestionare a conflictelor. Adică, o dată ce știai din ce țări provin studenții respectivi,
puteai explica mai mult de o jumătate din orice variație în ceea ce spuneau aceștia ca ar face
pentru a gestiona conflictul respectiv. Astfel, Ting-Toomey a descoperit ce preconizator fantastic
de puternic al intențiilor comportamentale este cultura.
Însă observați că sfera culturală a fost un predictor mult mai bun al stilurilor de
gestionare a conflictelor decât al preocupărilor legate de salvarea aparențelor. Dacă descoperirile
acestui studiu respectă fidel realitatea interculturală, pare să nu fie nevoie să recurgem la
conceptul de „aparență” pentru a explica efectele culturii asupra stilurilor de gestionare a
conflictelor. Dacă punem în ecuație întrebări legate de preocuparea pentru salvarea aparențelor,
nu facem decât să devenim mai derutați, în loc să ne clarificăm înțelegerea în ce privește
conflictul intercultural.
Una dintre cele cinci condiții ale unei teorii științifice bune este aceea că trebuie să fie pe
cât de simplă este posibil (vezi Capitolul 3). Dacă două teorii par să ofere explicații la fel de
valide ale lumii, legea parcimoniei ne îndrumă să o acceptăm pe cea mai puțin complicată.
Teoria negocierii a Stellei Ting-Toomey folosește preocupările și nevoile de salvare a
aparențelor pentru a forma o legătură explicativă între cultură și gestionarea conflictelor:
Tipul de cultură → Tipul de întreținere → Tipul de gestionare
Însă, dacă putem ignora chestiunile legate de aparențe și totuși putem prevedea și explica
stilul soluționării conflictelor din cultură ca și (dacă nu mai bine decât) atunci când am luat în
calcul aparențele, un model mai simplu este preferabil:
Tipul de cultură → Tipul de gestionare
Acestea fiind zise, trebuie să vă rog să luați în calcul posibilitatea ca întreaga mea critică
până în acest moment să fie un caz de supra-îndemânare empirică. Rareori un studiu descriptiv
de aceste dimensiuni înaintează fără un impuls, iar natura interculturală a acestui studiu l-a
complicat enorm. Ting-Toomey este prima care admite probleme procedurale care puteau face ca
rezultatele studiului său să fie viciate. De pildă, chestionarul pe o foaie albă cu un creion despre
soluționarea conflictelor este o construcție vestică. O traducere atentă nu va modifica valorile
vestice care se furișează automat în întrebările chestionarului. E posibil ca cele cinci stiluri
discrete de gestionare a conflictelor pe care le eșantionează să nu ofere respondenților estici
șansa să bifeze ceea ce ar face într-o situație reală, în locul uneia ipotetice.
Interesul lui Ting-Toomey pentru problemele legate de aparențe se înradacinează într-o
lungă tradiție de cercetare preocupată de rușine, imagine, reputație și statut. Am văzut deja că ea
construiește pe teoria lui Brown și Levinson despre politețe. Lucrând din perspectiva
interacționsimului simblic, sociologul Erving Goffman este celebru pentru relatările sale despre
comportamentul din culise în locuri publice cum ar fi restaurantele sau spitalele de boli mentale.
Studiile sale etnografice sugerează muncitorilor să renunțe la măști atunci când pășesc pe ușa
unui loc care este numai al lor. Citați în introducerea la această secțiune, cercetătorii
interculturali Gerry Philipsen și Donal Carbaugh ne-ar aduce aminte că sfera culturii este o
problemă de interpretări comune. Atunci când o varietate de persoane din culturi colectiviste
vorbesc despre aparențe și conflicte la unison, ar trebui să îi ascultăm.
Analiza Stellei Ting-Toomey a celor patru feluri de aparențe este o încercare de
sistematizare a ceea ce auzise. Descrierea sa a elementelor esențiale ale preocupărilor și nevoilor
legate de salvarea aparențelor sunt adesea o fațetă ignorată în societățile vestice a întreținerii
352
relațiilor, care ne poate îmbogăți sensibilitatea interculturală. Oameni din toată lumea au răspuns
deja la întrebarea: Este aparența o necesitate? Acum, Ting-Toomey și alții trebuie să înțeleagă
cum funcționează ea și ce practici concrete folosesc oamenii pentru a o restaura și a o oferi în
toiul conflictelor.
NOTE
[1] Stella Ting-Toomey, "Face and Facework: An Introduction," in The Challenge of Facework,
Stella Ting-Toomey (editor), SUNY, Albany, N. Y., 1994, p. 1.
[2] Penelope Brown și Stephen Levinson, "Universals in Language Usage: Politeness
Phenomenon," in Questions and Politeness: Strategies in Social Interaction Esther N. Goody
(editor), Cambridge University, Cambridge, Eng., 1978, p. 66.
[3] L. Yutang, My Country and My People, John Day, Taipai, Republic of China, 1968, p. 199.
[4] Stella Ting-Toomey, "Intercultural Conflict Styles: A Face-Negotiation Theory," in Theories
in Intercultural Communication, Young Yun Kim și William Gudykunst (editori), Sage,
Newbury Park, Calif., 1988, p. 215.
[5] Brown și Levinson, p. 66.
[6] Stella Ting-Toomey și Beth-Ann Cocroft, "Face and Facework: Theoretical and Research
Issues," Challenge of Facework, p. 310.
[7] Vezi, de exemplu, Elisabeth G. Chua și William B. Gudykunst, "Conflict Resolution Styles in
Low- and High-Context Cultures," Communication Research Reports, Vol. 4, 1987, pp. 32-37.
353
După trei ani în care am făcut parte din personalul unei organizații pentru tineret, mi-am
dat demisia pentru a urma un program de doctorat cu frecvență în comunicare la Universitatea
Northwestern. Gerry Philipsen era unul dintre colegii mei. După ce am încheiat partea de cursuri
aferentă programului doctoral, piața de muncă era restrânsă; m-am simțit norocos să primesc o
ofertă de a preda la Wheaton College. Puțin mai târziu am aflat că Gerry lucra cu tinerii în partea
de sud a orașului Chicago. Îmi amintesc că m-am gândit că în timp ce cariera mea făcea
progrese, Gerry dădea înapoi. Cât de mult m-am înșelat. Cum au dovedit curând articolele din
Quarterly Journal of Speech, Gerry Philipsen făcea etnografie [1].
În Capitolul 1 am prezentat etnografia ca pe o metodă de cercetare care premiază
descoperirea înțelesurilor pe care oamenii le împărtășesc în interiorul unei culturi date. Este, de
pildă, abordarea unui interacționist simbolic care observă în timp ce participă la viața comunității
(vezi Capitolul 7). Am văzut deja rezultate ale cercetării etnografice realizate într-un mediu
organizațional (vezi Capitolul 21). Analiza lui Pacanowsky a culturii corporative unice de la W.
L. Gore și asociații ilustrează teza antropologului Clifford Geertz potrivit căreia etnografia „nu
este o știință experimentală în căutare de legi, ci o știință interpretativă în căutare de înțelesuri”
[2].
În timp ce studia la Northwestern, Philipsen a citit un articol al antropologului și
lingvistului Dell Hymes de la Universitatea din Virginia, „Etnografia comunicării”. Hymes
solicita un studiu „cu picioarele pe pământ” al marii varietăți de practici comunicaționale din
întreaga lume [3]. Philipsen s-a hotărât să înceapă în comunitatea din Chicago unde lucra, un loc
pe care l-a poreclit „Teamsterville”, întrucât șofatul pe camion era slujba tipică a bărbaților din
comunitatea respectivă. Timp de trei ani, Philipsen a vorbit cu copii la colț de stradă, cu femei pe
veranda din fața caselor, cu bărbați în baruri marginale și cu toți cei din centrul de plasament
unde lucra pentru a putea descrie codurile de exprimare ale rezidenților din Teamsterville. Prin
cod de exprimare Philipsen înțelege „un sistem de simboluri și înțelesuri, premise și reguli
construite social care aparține conduitei comunicaționale” [4].
Deși persoanele din Teamsterville vorbeau limba engleză, Philipsen a observat că întregul
lor model al comunicării era radical diferit de codul de exprimare pe care îl cunoștea și îl auzea
practicat în cadrul propriei sale familii, de prietenii lui de la școală și în cadrul multor emisiuni
de dezbateri difuzate la radio și la TV. Contrastul puternic reliefat l-a motivat să desfășoare un al
doilea studiu etnografic pe durata mai multor ani, care a început când preda comunicarea la
Universitatea din California la Santa Barbara și a continuat când s-a mutat la Universitatea din
Washington. Deși cei mai mulți dintre „informatorii săi culturali” erau din Santa Barbara sau din
Seattle, comunitatea codurilor de exprimare din care aceștia erau aleși nu se limitează la coasta
de vest a Statelor Unite. El i-a numit „Nacirema” (cuvântul american citit de la dreapta la
stânga), deoarece modul lor de folosire a limbii era inteligibil și era practicat de o majoritate de
americani. Pentru mulți care citesc acest capitol, „Nacirema suntem noi”.
Philipsen arată cum codul de exprimare Nacirema este limpede în modelele de
comunicare folosite de două femei din Seattle, însă modelele comunicaționale pe care el și
studenta Tamar Katriel le-au schițat sunt construite pe o bază de cercetare mult mai
cuprinzătoare. Tot așa cum reperele culturale ies la iveală treptat pentru etnograf, trăsăturile
definitorii ale codului Nacirema vor deveni mai clare pe măsură ce citiți restul capitolului. Însă
354
Prin vorbire, membrii familiei „își pot manifesta egalitatea și demonstra că dau foarte puțină
importanta diferențelor de statut – practici și convingeri care l-ar nedumeri și ofensa pe
rezidentul real al lui Teamsterville” [9].
Philipsen a crescut într-o comunitate de expresivitate în cea mai mare parte de tip
Nacirema, însă până la cercetarea sa din Teamsterville, nu se gândise la comunicarea din familia
lui ca la o practică culturală specifică. Calitatea sa de la sine înțeleasă ilustrează proverbul
răspândit printre etnografi: „Nu știm cine a descoperit apa, dar suntem destul de siguri că nu
peștii”.
Diferența enormă dintre comunicarea în Teamsterville și modul în care vorbesc Nacirema
l-a determinat pe Philipsen să formuleze prima propoziție a teoriei codului de exprimare. Pentru
cei care doresc dovezi în plus în privința faptului că diferitele culturi au coduri de exprimare
distincte, Philipsen și Donal Carbaugh, un fost student al lui Philipsen care acum predă la
Universitatea din Massachusetts au reunit o bibliografie de studii etnografice ale comunicării în
diferite culturi. Ei au găsit 250 de aspecte care confirmă faptul că procesul comunicării este o
activitate radical legată de cultură [10].
îi va susține cazul. Vorbirea este rezervată relațiilor simetrice între oameni care se potrivesc în
privința vârstei, sexului, etniei, statutului ocupațional și localizării în cartier. Cuvintele curg cu
ușurință între prieteni.
Retorica. Philipsen folosește termenul de retorică în sensul dublu de „descoperire a
adevărului” și de „apel persuasiv”. Ambele concepte se întâlnesc în modul în care bărbații tineri
și adulți din Teamsterville vorbesc despre femei. A pune sub semnul întrebării igiena personală
sau puritatea sexuală a nevestei, mamei sau surorii unui bărbat înseamnă să atentezi la onoarea
lui. Onoarea este un cod care acordă însemnătate unui individ în baza aderării acestuia la valorile
comunității. Limbajul de pe străzile orașului Teamsterville clarifică faptul că identitatea socială a
unui bărbat este puternic influențată de femeile cu care se înrudește prin sânge sau căsătorie:
„Dacă ea este tolerantă din punct de vedere sexual, vorbește prea mult sau are lipsuri în ce
privește înfățișarea personală, oricare dintre acestea se reflectă direct asupra bărbatului și astfel,
la rândul său, îi afectează direct onoarea” [12].
În schimb, Philipsen a descoperit ca un cod verbalizat al demnității stăpânește printre
Nacirema. Demnitatea se referă la valoarea deținută de un individ în virtutea faptului că este o
ființă umană. „Discursul exprimat într-un cod al demnității prejudiciază vorbirea – și ascultarea
sa – în favoarea tratării indivizilor în termeni de «umanitate intrinsecă» deposedată de toate
rolurile sau normele impuse social” [13]. În cadrul unui cod al demnității, comunicarea este o
resursă cu ajutorul căreia se stabilește unicitatea unui individ. Experienței personale i se dă o
greutate morală mai mare decât argumentării logice sau apelului la autoritate. Carl Rogers a dat
voce idealului său Nacirema atunci când a scris: „Nici Biblia și nici profeții – nici Freud și nici
cercetarea – nici revelațiile lui Dumnezeu și nici omul – nu pot avea prioritate față de experiența
mea directă” [14].
Philipsen folosește termenul de cod în loc de lege pentru a indica faptul că forța codurilor
de exprimare este penetrantă, însă nu copleșitoare. El a descoperit că indivizii din ambele culturi
Teamsterville și Nacirema au fost capabili să reziste criticilor severe conținute în codurile lor
respective. El crede că acest lucru este adevărat în privința tuturor codurilor de exprimare:
A spune că vorbirea este structurată nu înseamnă a spune că este absolut determinată. Este
modelată, însă în feluri pe care creatorii săi le pot împiedica, provoca și revizui. Regulile sale sunt
încălcate, noi reguli și înțelesuri se creează, iar jocul este pus în structura tot așa cum structura e
pusă în joc. [15]
ÎNȚELESUL COMUNICĂRII
Propoziția 3: Semnificația comunicării depinde de codurile de exprimare întrebuințate de cei care
vorbesc și de cei care ascultă pentru a-și crea și interpreta comunicarea.
Propoziția 3 poate fi privită ca o prelungire spre codul de exprimare al lui Philipsen a
maximei lui I. A. Richards potrivit căreia înțelesurile nu se află în cuvinte, ci în oameni (vezi
Capitolul 5). Dacă vrem să înțelegem însemnătatea unor practici de exprimare ieșite din comun
într-o cultură, trebuie să ascultam modul în care oamenii vorbesc despre ea și îi răspund.
Nicio practică comunicațională nu este mai importantă printre Nacirema decât modul în
care folosesc cuvântul comunicare. Philipsen și Tamar Katriel au arătat că Nacirema folosesc
acest cuvânt cheie ca pe o modalitate prescurtată de a se referi la „vorbirea apropiată, deschisă,
de susținere” [16]. Aceste trei dimensiuni despart comunicarea de vorbirea pe care informatorii
lor au destituit-o ca fiind „simplă comunicare”, „pălăvrăgeală” sau „discuție normală despre
lucruri fără însemnătate”.
357
etnografică atunci când s-a întors în Israelul natal și-a analizat un stil deosebit de vorbire pe care
evreii din Israel îl numesc dugri [19]. Este o formă necioplită de vorbire directă bazată pe
presupunerea că cealaltă persoană dorește ce e mai bun pentru comunitate și este capabilă să se
confrunte cu criticismul. („O să spun în stil dugri, nu-mi place ce faci.”)
Philipsen se concentrează asupra a trei forme culturale extrem de structurate care adesea
expun semnificația culturală a simbolurilor și înțelesurilor, premiselor și regulilor care ar putea fi
inaccesibile într-o conversație normală:
1. Miturile culturale sunt narațiuni care surprind imaginația oamenilor și oferă resurse
pentru interpretarea și relatarea propriilor povești într-un mod care are sens pentru ei și pentru
alții. De pildă, Philipsen analizează dialogul din Kramer versus Kramer, un film care a câștigat
premiul Academiei pentru cel mai bun film în 1979. În rolul Joannei Kramer, o femeie care își
părăsește soțul și copilul, actrița Meryl Streep articulează rațiunea Nacirema a supremei valori a
comunicării apropiate, deschise, de susținere în căutarea propriei identități și a relațiilor intime
[20].
2. Dramele sociale sunt confruntările publice în care una dintre părți invocă o regulă
morală pentru a provoca conduita altei părți. Răspunsul din partea persoanei criticate oferă o
modalitate de testare și de validare a legitimității „lecțiilor de viață” conținute într-un cod de
exprimare particular. Philipsen analizează replica răposatului maior Daley în consiliul orășenesc
la acuzația de nepotism – în acest caz, desemnarea fiului celui mai bun prieten al său într-o
poziție politică [21]. După toate relatările, Daley a luat o atitudine războinică. Cei mai mulți
reporteri au privit comunicarea sa ca pe o diatribă irațională, totuși apelul său la loc, onoare și
roluri tradiționale de gen a rezonat cu valorile din Teamsterville. Când Philipsen a întrebat
oamenii din cartier dacă a fost corect ca Daley să-și favorizeze prietenii, aceștia au răspuns: „Pe
cine să fi numit în funcție, pe dușmani?”
3. Ritualurile totemice implică o reprezentație atentă a unei secvențe de acțiuni care
omagiază un obiect sacru. Philipsen și Katriel au identificat un „ritual comunicațional” printre
Nacirema care onorează trinitatea sacră a sinelui, comunicării și relațiilor [22]. Adesea cunoscut
sub numele de „vorbire bună”, ritualul totemic are loc acolo unde ambele părți pot fi total
cufundate una în cealaltă, un context care își permite intimitatea auditivă. Pentru a participa,
părțile trebuie să fie dispuse să se gândească la problema la care lucrează celălalt ca la o formă a
propriei probleme. Subiectul este adesea o variație pe tema cum să fii un „sine” unic,
independent, totuși să primești validare din partea persoanelor apropiate. Scopul ritualului nu
este rezolvarea de probleme per se. Mai degrabă, oamenii se strâng împreună pentru a-și exprima
individualitatea, a-și afirma reciproc identitatea și a avea experiența intimității.
Ritualul comunicării urmează o secvență tipică: (1) Inițierea – un prieten dă voce unei
nevoi de a rezolva o problemă interpersonală; (2) Recunoașterea – confidentul validează
importanța chestiunii prin disponibilitatea de-a „sta jos și discuta problema”; (3) Negocierea –
prietenul se dezvăluie, confidentul ascultă într-un mod empatic, fără să judece, iar prietenul arată
în schimb deschidere față de feedback și față de schimbare; (4) Reafirmarea – atât prietenul cât și
confidentul încearcă să minimizeze perspectivele diferite și își reiterează aprecierea și
devotamentul reciproc. Îndeplinind corect ritualul, ambele părți celebrează principiul central al
codului Nacirema: „Oricare ar fi problema, comunicarea este răspunsul”.
Propoziția 5: Folosirea artistică a unui cod de exprimare comun este condiția suficientă pentru
prevederea, explicarea și controlarea formei de discurs despre inteligibilitate, prudență și
moralitate a conduitei comunicaționale.
Îl ajută cunoașterea codurilor de exprimare ale persoanelor într-o situație dată pe un
observator sau pe un participant să prevadă sau să controleze ceea ce vor spune alții și cum vor
interpreta aceștia ceea ce se spune? Philipsen crede că da. Este important, însă, să înțelegem clar
ceea ce Philipsen nu spune.
Să presupunem că Philipsen lucrează din nou cu tinerii și acum știe codul despre
momentul când un bărbat din Teamsterville trebuie să vorbească. Propoziția 5 nu pretinde că el
ar trebui sau ar putea să țina un tânăr neascultător în frâu cu o lovitură după cap. Teoria codurilor
de exprimare are de-a face cu un singur tip de comportament uman – actele de vorbire. Nici nu
pretinde că tații din căminele Nacirema își vor încuraja întotdeauna copiii să vorbească la cină.
Așa cum am văzut sub propoziția 2, chiar atunci când oamenii dau voce unui cod de exprimare,
ei încă dețin puterea, și uneori dorința de a-i rezista. Poate că tatăl a avut o zi proastă și vrea
puțină liniște și pace. Propoziția 5 nu sugerează însă că prin folosirea atentă a codurilor de
exprimare comune participanți pot ghida meta-comunicarea – vorbirea despre vorbire. Aceasta
nu este o problemă minoră.
Exemplul tatălui la masa de cină ne poate ajuta să vedem cum ar putea funcționa
predicția și controlul. Să presupunem că un tată Nacirema bombăne către copiii săi să termine de
mâncat fără să mai spună vreun cuvânt. În măsura în care înțelegem codul exprimării familiei
respective, putem prevedea cu încredere că majoritatea copiii săi vor spune că această solicitare
este incorectă, iar soția sa va obiecta față de comportamentul său verbal. Cât despre controlul
măiestrit, ea ar putea alege să continue chestiunea în privat așa încât soțul ei să păstreze
aparențele în față copiilor. Ea și-ar putea de asemenea lega obiecțiile de valori comune. („Dacă
nu comunici cu toți copiii tăi, ei vor crește înverșunați și vor sfârși prin a nu le plăcea de tine.”)
În acest mod ea ar atinge probleme pe care soțul ei le-ar recunoaște ca legitime și ar stabili
agenda morală pentru restul discuției în ce privește modul în care tatăl vorbește cu copiii.
Exemplul cu cina pe care l-am schițat se bazează pe un incident real discutat de Philipsen
[23]. El îl folosește pentru a demonstra forța retorică a apelului la coduri de exprimare
împărtășite. În timp ce amploarea propoziției 5 este limitată la meta-comunicare, a vorbi despre
claritate, adecvare și despre etica comunicării unei persoane constituie trăsături importante ale
vieții de fiecare zi. În dialectul local al comunității Nacirema: „Este o chestie importantă”. Pentru
cei care studiază comunicarea, e și mai importantă.
Teoreticienii care operează dintr-o perspectiva feministă, critică sau a studiilor culturale
(vezi Capitolele 35, 22 și respectiv 28) îl acuza pe Philipsen că tace și poate că este naiv în
privința relațiilor de putere. Descrierea sa a codului de exprimare Nacirema nu reușește să
demaște modelele dominarii, iar el nu vorbește pe față împotriva hegemoniei masculine din
Teamsterville. Mulți dintre acești teoreticieni manifestă suspiciune și față de ceea ce consideră că
reprezintă reificarea lui Philipsen a culturii. Deși Philipsen spune că oamenii nu sunt automate,
acești critici sunt preocupați că prin faptul că vorbește permanent despre cultura ca și cum ar fi
un lucru concret, el întărește credința în determinismul cultural.
Cum sunt instruit în tradiția empirică, mi-aș fi dorit puțin mai multă rigurozitate științifică
înaintea generalizărilor. Cercetarea fondată a lui Philipsen în Teamsterville este impresionantă;
studiul său Nacirema ridică o serie de întrebări. Care sunt granițele acestei comunități
lingvistice? Nu este un cerc vicios să identifici mai întâi o comunitate lingvistică dispersată pe
baza practicilor discursive comune și apoi să faci cercetare etnografică pentru a le determina
codul de exprimare? Reprezentau cele două femei informatoare cultura sau erau și ele, precum
Joanna Kramer, caricaturi aflate la trei deviații standard distanță față de normă? A insuflat limba
acestei comunități lingvistice atât de mult departamentelor academice de comunicare încât noi
specialiștii nu mai putem analiza obiectiv codul său?
Și mai ales, mi-aș dori puțin mai multe seturi de informații decât cele două pe care le
prezintă Philipsen. Codurile Teamsterville și Nacirema sunt atât de diametral opuse, încât este
tentant să împarți lumea în două mănunchiuri culturale:
Colectivist Individualist
Ierarhie Egalitate
Cod al onoarei Cod al demnității
Lumea bărbaților (Teamsterville) Lumea femeilor (Nacirema)
Cu siguranță, aceasta nu este intenția lui Philipsen, însă în lipsa unui exemplu de cultură
care să recurgă la ambele coloane, nu există dovezi în sens contrar.
Îngrijorările mele sunt minore în comparație cu ceea ce cred că a realizat Philipsen. El a
acceptat provocarea lui Dell Hymes și a devenit primul etnograf al comunicări din domeniul
nostru. A instruit un număr crescând de specialiști în cultură, inclusiv pe Tamar Katriel, Donal
Carbaugh, Kristine Fitch si Brad „J” Hall, care cu toții și-au realizat propriile studii etnografice.
De cea mai mare importanță pentru acest text, el a ridicat etnografia de la statutul său inițial, al
unei metode de cercetare rareori folosită la condiția sa prezentă, de perspectivă teoretică
incitantă. În lumina progresului deja realizat de Philipsen, sunt încrezător că propuneri viitoare și
dovezi în sprijinul cercetării sale vor urma.
NOTE
[1] Gerry Philipsen, "Speaking 'Like a Man' in Teamsterville: Culture Patterns of Role
Enactment in an Urban Neighborhood," Quarterly Journal of Speech, Vol. 61, 1975, pp. 13-22;
Gerry Philipsen, "Places for Speaking in Teamsterville," Quarterly Journal of Speech, Vol. 62,
1976, pp. 15-25.
[2] Clifford Geertz, "Thick Description: Toward an Interpretive Theory of History," The
Interpretation of Culture [Interpretarea culturilor, Editura Tact, București, 2014], Basic Books,
New York, 1973, p. 5.
[3] Dell Hymes, "The Ethnography of Speaking," in T. Gladwin și W. C. Sturtevant (editori),
Anthropology and Human Behavior, Anthropological Society of Washington, Washington, D.
C., 1962, pp. 13-53.
[4] Gerry Philipsen, "A Theory of Speech Codes," in Developing Communication Theory, Gerry
Philipsen și Terrance Albrecht (editori), State University of New York, Albany, 1996, p. 126.
[5] Donal Carbaugh, "Deep Agony: 'Self' vs. 'Society' in a Donahue Discourse," Research on
Language and Social Interaction, Vol. 22, 1988/89, pp. 179-212.
[6] Tamar Katriel și Gerry Philipsen, "'What We Need Is Communication': Communication as a
Cultural Category in some American Speech," Communication Monographs, Vol. 48, 1981, pp.
302-317.
[7] Gerry Philipsen, Pseaking Culturally: Explorations in Social Communication, State
University of New York, Albany, 1992, p. 7.
[8] Ibid., p. 4.
[9] Ibid., p. 6.
[10] Gerry Philipsen și Donal Carbaugh, "A Bibliography of Fieldwork in Ethnography of
Communication," Language in Society, Vol. 15, 1986, pp. 387-398.
[11] Philipsen, "A Theory of Spech Codes," p. 139.
[12] Philipsen, Speaking Culturally, p. 110.
[13] Ibid., p. 113, citând P. Berger, B. Berger și H. Kellner, The Homeless Mind: Modernization
and Consciousness, Vintage, New York, 1973, p. 89.
[14] Carl Rogers, "This Is Me," in On Becoming a Person, Houghton Mifflin, Boston, 1961, p.
24.
[15] Philipsen, Speaking Culturally, p. 10.
[16] Ibid., p. 76. Vezi de asemenea Kartriel și Philipsen, "'What We Need is Communication'," p.
308.
[17] Philipsen, "A Theory of Speech Codes," p. 140.
[18] Ibid., p. 141.
[19] Tamar Katriel, Talking Straight: Dugri Speech in Israeli Sabra Culture, Cambridge
University, Cambridge, Eng., 1986.
[20] Philipsen, "Joanna Kramer's Identity Crisis," in Speaking Culturally, pp. 87-98.
[21] Philipsen, "Mayor Daley's Council Speech," in Speaking Culturally, pp. 43-61.
[22] Philipsen, Speaking Culturally, pp. 77-80.
[23] Philipsen, "A Theory of Speech Codes," p. 148.
362
GENUL ȘI COMUNICAREA
Cei mai mulți dintre noi cred că femeile și bărbații interacționează diferit. Când ne
gândim la diferențe (și cei mai mulți dintre noi ne gândim foarte mult la ele), de obicei apelăm la
informațiile bogate din viețile noastre pentru a ne construi mini-teoriile comunicării dintre
bărbați și femei.
De pildă, recent am stat de la 9 am la 4 pm într-o sală mare din tribunalul federal alături
de alți o sută de viitori jurați. Am intrat ca străini, însă pe la jumătatea dimineții femeile stăteau
în grupuri de trei până la șapte, absorbite în conversații vioaie. Toți bărbații stăteau singuri. M-
am gândit la acea diferență puternic reliefată pe când mergeam la cursul meu de comunicare
interpersonală. Trecând în revistă lista cu prezența, am realizat că 70% din studenții care au optat
pentru cursul respectiv erau femei. Invers, două treimi din cei care au optat pentru cursul meu de
retorică erau bărbați. Pe baza acestei experiențe personale limitate, m-am repezit să trag
concluzia că femeile vorbesc mai mult decât bărbații, iar scopul lor în comunicare este este
conectarea și nu persuasiunea.
Însă tratarea stereotipă a situațiilor este o afacere riscantă. Diferența dintre interesul
femeilor pentru intimitate și preocuparea bărbaților față de putere a rezistat bine cercetării atente
a specialiștilor în comunicare. Însă majoritatea studiilor despre diferențele de gen arată că
femeile vorbesc de fapt mai puțin decât bărbații în grupuri mixte.
Robin Lakoff, lingvist la Universitatea din California la Berkeley a fost printre primii
specialiști care au încercat să clasifice regularitățile vorbirii femeilor, care diferențiază „discursul
feminin” de cel „masculin” [1]. Ea susținea că în general conversația femeilor se caracterizează
prin:
1. Scuze („Îmi pare rău că nu știu să explic mai bine”).
2. Solicitări indirecte („E frig aici cu fereastra deschisă”).
3. Calificative („Câteodată mă gândesc că e destul de plictisitor să merg acolo”).
4. Comenzi politicoase („Îți mulțumesc că nu fumezi în mașină”).
5. Termeni exacți referitori la culoare („Este o frumoasă jachetă mov”).
7. Absența limbajului grosolan („O doamne, am uitat biletele acasă”).
8. Vorbesc mai puțin, ascultă mai mult.
Lakoff a tras concluzia că vorbirea femeilor este marcată de tatonări și de supunere. De
asemenea, s-a gândit că întreg conținutul vorbirii femeilor este banal.
Din păcate, concluziile lui Lakoff se bazau în esență pe reflecții personale și dovezi
anecdotice – cam la fel ca teoretizarea mea din tribunal și de la cursuri. După două decenii de
cercetare comparativă a stilurilor conversaționale ale bărbaților și femeilor, știm acum că
modelele diferențelor dintre genuri sunt mai complicate decât sugerase Lakoff inițial. Cercetarea
curentă îi temperează concluziile cu cel puțin trei avertismente:
1. Există mai multe asemănări decât deosebiri între bărbați și femei [2]. Dacă vă
spun că Pat vorbește repede, folosește cuvinte mari și susține contactul vizual – șansele
dumneavoastră să ghiciți dacă Pat e bărbat sau femeie sunt puțin mai mari decât 50/50%.
2. Există o mare variabilitate a stilului de comunicare între femei și bărbați.
Rezultatele obținute la inventarul rolurilor sexuale generat de psihologul Sandra Lipsitz Bem de
la Universitatea Stanford ilustrează această diversitate în interiorul grupurilor [3]. Bem le cere
oamenilor să se auto-evalueze în raport cu o serie de descripții legate de gen – multe înrudite cu
sfera comunicării. O persoană care marchează „am o voce joasă”, „abia aștept să alin sentimente
rănite” și „nu folosesc un limbaj denigrator” va obține un loc înalt în ierarhia feminității. O
363
persoană care marchează „exprim pozitivitate”, „îmi apăr convingerile” și „sunt gata să iau
poziție” va obține un loc înalt în ierarhia masculinității. Așa cum vă așteptați, bărbații au
înclinația să ocupe roluri sexuale masculine, iar femeile tind să ocupe roluri sexuale feminine,
însă rezultatele obținute din partea unui grup de persoane de același sex acoperă de regulă toate
posibilitățile. Uneori indivizii – bărbați sau femei – obțin rezultate mari pe ambele scări. Bem
consideră că această combinație este cea mai fericită în cazul ambelor grupuri și se referă la
acești oameni cu identitate mixtă în termeni de androgini. Evident, comunicarea legată de gen nu
este o propoziție de tipul ori-ori.
3. Sexul este un fapt; genul este o idee [4]. În cadrul literaturii domeniului, termenii
legați de sex mascul și femelă sunt folosiți de regulă pentru a clasifica oamenii din punct de
vedere biologic, cum se procedează la Jocurile Olimpice – prin cromozomi și organe genitale. Pe
de altă parte, termenii de bărbați și femei sau masculin și feminin sunt de obicei implicați în
descrierea unei idei învățate și întărite cu ajutorul altora. Când uităm că noțiunea de gen este o
construcție umană, cădem în capcana de a ne gândi că există o categorie reală în natură numită
„bărbat” – un arhetip Clint Eastwood care fumează Marlboro, nu mănâncă plăcinte, nu plânge și
face „ce are de făcut”. Am complica eroarea dacă ne-am gândi la obiceiurile comunicaționale pe
care le-a enumerat Lakoff în termeni de atribute „feminine”. Sexul este un dat, însă negociem
sau descifrăm conceptele noastre despre gen împreună cu alții pe parcursul vieților noastre.
Ambele teorii discutate în această secțiune încearcă să identifice diferențele esențiale
dintre stilurile de comunicare masculine și feminine și să explice de ce aceste diferențe persistă.
Capitolul 34 prezintă teoria lui Deborah Tannen a stilurilor specifice genurilor (genolectelor),
care atribuie neînțelegerile dintre bărbați și femei faptului că vorbirea feminină se concentrează
asupra conexiunii, în timp ce bărbații comunică pentru a obține un statut și a-și menține
independența. Numele de „geno-lect” sau „dialecte de gen” reflectă convingerea lui Tannen
potrivit căreia conversațiile dintre bărbați și femei înseamnă comunicare între culturi. Atunci
când apar erori inevitabile, nimeni nu este vinovat în mod special.
Înrădăcinată în analiza feministă, versiunea lui Cheris Kramarae a teoriei grupului amuțit
consideră că vorbirea dintre bărbați și femei este un schimb inegal între cei care dețin puterea în
societate și cei care nu o dețin. Așa cum se discută în Capitolul 35, convingerea lui Kramarae
este că femeile sunt mai puțin elocvente decât bărbații în public pentru că termenii limbii noastre
și normele folosirii lor au fost concepute de către bărbați. Atât timp cât credem că întreaga
conversație feminină tatonează și că este banală, poziția dominantă a bărbaților este asigurată.
Însă așa cum bărbații au un interes legitim în accentuarea diferențelor dintre vorbirea masculină
și cea feminină, teoria grupului amuțit are o agendă reformatoare de contestare a părtinirii
masculine din limbă. Kramarae este convinsă că femeile vor deveni mai puțin amuțite, iar
controlul lor în ce privește propriile vieți va crește.
NOTE
[1] Robin Lakoff, Language and Women's Place, Harper & Row, New York, 1975.
[2] Carol Tarvis și Carole Wade, The Longest War: Sex Differences in Perspective, ediția a 2-a,
Hartcourt Brace Jovanovich, San Diego, 1984, pp. 37-78; vezi și Mary Stewart Van Leeuwen,
Gender & Grace, Inter-Varsity, Downers Grove, Ill., 1990, pp. 53-71.
[3] Sandra L. Bem, "Androgyny vs. the Tight Little Lives of Fluffy Women and Chesty Men,"
Psychology Today, Vol. 9, 1975, pp. 58-62.
[4] Cheris Kramarae,"Gender and Dominance," in Communication Yearbook 15, Staney Deetz
(editor), Sage, Newbury Park, Calif., 1992, pp. 469-474.
364
„Conversațiile dintre bărbați și femei înseamnă comunicare între culture” [1]. Această
afirmație simplă este premisa fundamentală a cărții lui Deborah Tannen, Pur și simplu nu
înțelegi, o carte care caută să explice de ce bărbații și femeile vorbesc adeseori despre lucruri
diferite în timp ce sunt convinși că vorbesc despre același lucru.
Tannen este profesoară de lingvistică la Universitatea Georgetown, iar specializarea ei în
cercetare constă în stilurile conversaționale – nu ceea ce spun oamenii, ci modul în care spun
lucrurile respective. În prima sa carte despre stilurile conversaționale, ea oferă o micro-analiză
conversației dintre șase prieteni vorbind unii cu alții în timpul unei cine de Ziua Recunoștinței,
desfășurate pe parcursul a două ore și jumătate [2].
Tannen începe acest studiu socio-lingvistic cu un citat din romanul lui E. M. Forster, O
călătorie în India: „O pauză în locul nepotrivit, o intonație prost înțeleasă și întreaga conversație
a luat-o pe arătură” [3]. Romanul lui Forster ilustrează modul în care oameni de bună credință
din culturi diferite își pot înțelege unii altora intențiile în mod radical greșit. Tannen trage
concluzia că neînțelegeri similare au loc mereu între femei și bărbați. Însă, efectul poate fi mai
insinuant, pentru că părțile nu realizează de obicei că se află într-o întâlnire între culturi. Cel
puțin atunci când trecem de o graniță geografică anticipăm nevoia de a depăși golurile din
comunicare. În conversațiile cu membrii sexului opus, observă Tannen, eșecul nostru de a
recunoaște stilurile conversaționale diferite ne poate pricinui mari necazuri. Majoritatea
bărbaților și femeilor nu pricep că „a-și discuta problemele până la capăt” unii cu alții va
înrăutăți lucrurile dacă modalitățile lor diferite de comunicare sunt cele care au creat inițial
problema.
Lucrările lui Tannen sunt pline de figuri de stil care subliniază natura reciproc străină a
stilurilor conversaționale masculine și feminine. Când compara stilurile băieților și fetelor din
clasa a II-a, simțea că se uită la discursurile a „două specii diferite”. De pildă, două fete pot să
stea confortabil față în față, purtând o conversație serioasă despre oameni pe care îi cunosc. Însă
când li s-a cerut băieților să vorbească despre „ceva serios”, au fost neastâmpărați, nu s-au uitat
deloc unii la alții, au sărit de la un subiect la altul și au vorbit despre jocuri și concursuri. Aceste
diferențe stilistice au ieșit la iveală și în cazul copiilor mai mari. Tannen observă că „trecerea de
la băieți de clasa a VI-a la fete de clasa a VI-a e ca o mutare pe altă planetă” [4]. Nu există
dovezi că ne dezbărăm de aceste diferențe pe măsură ce creștem. Ea descrie bărbați adulții și
femei spunând că își adresează „cuvinte diferite din lumi diferite” și chiar și atunci când folosesc
aceiași termeni, aceștia sunt „acordați pe frecvențe diferite”.
Abordarea interculturală a lui Tannen a diferențelor de gen se îndepărtează de o mare
parte din cercetarea feministă, care susține că majoritatea conversațiilor dintre bărbați și femei
reflectă eforturile bărbaților de a domina femeile. Ea presupune că stilurile conversaționale
masculine și feminine sunt la fel de valide: „Încercăm să ne vorbim unii altora cu sinceritate, însă
uneori se pare că vorbim limbi diferite – sau cel puțin genolecte diferite” [5]. Deși cuvântul
genolect nu se originează în scrierile lui Tannen, termenul surprinde frumos convingerea ei că
stilurile discursive masculine și feminine sunt cel mai bine înțelese ca două dialecte culturale
distincte și nu în sensul de modalități inferioare versus superioare de comunicare.
Tannen realizează că a clasifica oamenii și comunicarea lor potrivit criteriului genului
ofensează multe femei și bărbați. Nimănui nu-i place să i se spună: „O, vorbești ca o femeie/ un
bărbat”. Fiecare dintre noi se crede unic. Însă cu riscul de a întări un reducționism simplist care
365
susține că biologia înseamnă destin, Tannen insistă că există diferențe de gen în modul în care
comunicăm:
În ciuda acestor pericole, mă alătur dialogului crescând despre gen și limbă, pentru că riscul
ignorării diferențelor este mai mare decât pericolul de a le numi. [6]
pe unele femei le preocupă puterea. Vă veți aminti că dialectica relațională a lui Baxter și
Montgomery presupune că toată lumea simte tensiunea dintre conectare și separare în relațiile lor
(vezi Capitolul 14). Tannen este de acord că multor bărbați și femei le-ar plăcea să aibă
intimitate și independență în fiecare situație dacă ar putea, însă ea nu crede că este posibil. În
consecință, aceste diferențe în prioritizare tind să confere bărbaților și femeilor perspective
diferite asupra aceleiași situații:
Fetele și femeile simt că este esențial ca egalii lor să le placă, o formă de implicare care se
concentrează asupra legăturilor simetrice. Băieții și bărbații simt că este esențial ca egalii lor să îi
respecte, o formă de implicare care se concentrează asupra statutului asimetric. [7]
DISCUȚIILE-STABILIRE-DE-CONEXIUNE
VS. DISCUȚIILE-STABILIRE-DE-RAPORT
De ce este Tannen atât de sigură că femeile se concentrează asupra conectării în timp ce
bărbații se concentrează asupra statutului? Răspunsul ei este că ea ascultă bărbații și femeile în
timp ce vorbesc. La fel cum etnograful meditează la cuvintele informatorilor nativi pentru a
descoperi ce are sens în interiorul societății acestora, Deborah Tannen, la rândul ei, cercetează
atent conversațiile vorbitorilor reprezentativi ai culturii feminine și respectiv masculine pentru a
determina valorile lor centrale. Ea oferă numeroase exemple ale stilurilor divergente pe care le
observă în comunicarea de zi cu zi. Aceste diferențe lingvistice îi dau încredere că distincția
conexiune-statut structurează fiecare contact verbal dintre femei și bărbați.
Gândiți-vă la următoarele tipuri de vorbire, majoritatea evidente în filmul Când Harry a
întâlnit-o pe Sally. La rădăcină, fiecare dintre aceste forme de exprimare arată că femeile pun
valoare pe comunicarea care se raportează, în timp ce bărbații apreciază comunicarea care
raportează.
Harry este neobișnuit în aceea că este dispus să discute nuanțele vieții sale cu Sally.
Majoritatea bărbaților evită acest gen de pălăvrăgeală. Însă în conversațiile private cu Sally
Harry vorbește totuși ca și cum ar apăra un caz la tribunal. El codifică reguli pentru relații, iar
când Sally pune o întrebare, el anunță un „amendament la regula prealabilă”. Stilul monologat al
comunicării unui bărbat este adecvat raportului, nu și conexiunii.
2. A spune o poveste
Alături de teoreticienii Clifford Geertz, Michael Pacanowsky și Walter Fisher (vezi
Capitolele 21 și 25), Tannen recunoaște că poveștile pe care le spun oamenii dezvăluie foarte
multe lucruri despre speranțele, nevoile și valorile acestora. În compatibilitate cu interesul
bărbaților față de statut și cu portretul lui Billy Crystal al lui Harry, Tannen observă că toți
bărbații spun mai multe povești decât femeile – în special glume. A spune bancuri este modul
masculin de a-și negocia statutul. Poveștile umoristice ale bărbaților conțin o aroma de tip poți să
depășești chestia asta?, care servește la a menține atenția și a-l ridica pe povestitor deasupra
publicului său.
Când bărbații nu încearcă să fie amuzanți, spun povești în care ei sunt eroii, adesea
acționând singuri pentru a depăși obstacole majore. Pe de altă parte, femeile au înclinația să își
exprime dorința de comunitate spunând povești despre alții. În mai rarele ocazii când o femeie
este personaj în propria-i narațiune, ea se descrie de regulă pe sine făcând o prostie, mai degrabă
decât acționând într-un mod inteligent. Această minimalizare a importanței sinelui îi servește la
plasarea la același nivel cu ascultătorii săi, întărind astfel rețeaua de sprijin.
3. Ascultarea
O femeie care ascultă o poveste sau o explicație are înclinația să păstreze contactul
vizual, să încline capul în semn de aprobare și să reacționeze prin interjecții „aha, mmn, da” sau
alte răspunsuri care indică „te ascult” sau „sunt cu tine”. În cazul unui bărbat, preocupat de
statut, stilul deschis de ascultare activă înseamnă „sunt de acord cu tine”, prin urmare el evită să
se pună într-o postură supusă sau „cu un pas înapoi”. Femeile, desigur, trag concluzia că bărbații
nu ascultă, lucru care nu este cu necesitate adevărat.
Când o femeie care ascultă începe să vorbească înainte ca cealaltă persoană să fi terminat,
ea face de regulă acest lucru pentru a adăuga un cuvânt de înțelegere, pentru a-și arăta sprijinul
sau pentru a încheia o propoziție cu ceea ce crede că va spune persoana care vorbește. Tannen
numește această practică „suprapunere cooperantă”. Ea spune că din punctul de vedere al unei
femei, suprapunerea cooperantă este semnul conexiunii sau raportării la celălalt și nu un truc
competitiv prin care să controleze conversația. Ea recunoaște de asemenea că bărbații nu văd
lucrurile la fel. Bărbații consideră că orice întrerupere este o mișcare ce denotă putere și este
menită să preia controlul conversației, pentru că în lumea lor așa se face un astfel de lucru. Cei
care câștigă jocul conversațional pot lua postura nu-vorbi-în-timp-ce-te-întrerup și o pot
consolida. Tannen trage concluzia că aceste stiluri diferite de gestionare a conversației sunt sursa
permanentei iritări prezente în comunicarea dintre genuri: „În timp ce suprapunerile cooperante
ale femeilor îi enervează frecvent pe bărbați pentru că par să le coopteze subiectele, bărbații le
enervează la rândul lor adeseori pe femei uzurpând sau schimbând subiectul conversației” [9].
4. A pune întrebări
Când Sally și Harry au pornit spre New York, Sally i-a arătat o hartă și o mulțime
detaliată de indicații. Este o presupunere sigură că Harry nu le-a folosit niciodată. Potrivit lui
Tannen, bărbații nu cer un astfel de ajutor. Orice admitere a ignoranței este eliminată de
imaginea auto-suficienței care este atât de importantă pentru un bărbat. „Dacă respectul de sine e
cumpărat la prețul a câteva minute în plus în trafic, a meritat cheltuiala”, explică ea [10].
369
Femeile pun întrebări pentru a stabili legături cu ceilalți. Chiar o oprire de cinci minute
într-o stație de benzină pentru verificarea celui mai bun drum spre New York poate crea un
sentiment al comunității, oricât de pe scurt. Tannen observă că atunci când femeile își spun
părerile, ele atașează adesea câte o întrebare la sfârșitul propoziției („A fost un film bun, nu-i
așa?”). Întrebările atașate ajută la tergiversarea dezacordului potențial care poate îndepărta
oamenii unii de alții. Ele sunt adesea invitații la participarea la dialogul deschis și prietenos. Însă
în cazul bărbaților, întrebările îl fac pe vorbitor să pară nehotărât sau slab.
Lucrările lui Tannen despre genolect îi oferă o șansă să vorbească despre circuitul
prelegerii în timp ce ia interviuri în timpul unor emisiuni la radio, unde primește apeluri în direct.
Când pune întrebări, Tannen descoperă că femeile cer informații într-un mod care îi validează
expertiza. Invers, bărbații care pun întrebări se angajează într-un meci verbal cumpătat, părând
satisfăcuți numai atunci când îi pun întrebări dificile sau jenante. Tannen admite că îi este greu să
înțeleagă de ce imaginea publică este atât de importantă pentru bărbați. Ea citează aprobator
cuvintele unei neveste dintr-o nuvelă: „M-aș fi necăjit dacă făceam vreo greșeală – însă nu
pentru că oamenii știu că am făcut-o. Partea asta nu e importantă pentru mine”. Soțul ei a
răspuns: „O, este întotdeauna importantă pentru mine”.
5. Conflictul
În a doua jumătate a filmului Când Harry a întâlnit-o pe Sally, Harry izbucnește în fața
prietenilor lor Jess și Marie și apoi se năpustește afară din încăpere. După ce îi scuză
comportamentul, Sally merge la el și încearcă să-l calmeze.
HARRY: Știu, știu, n-ar fi trebuit să fac asta.
SALLY: Harry, va trebui să încerci să găsești un mod de a nu-ți exprima fiecare emoție de fiecare
dată când ai una.
HARRY: Pe bune?
SALLY: Da, există momente și locuri potrivite pentru diverse lucruri.
HARRY: Ei bine data viitoare când ții o serie de conferințe despre amabilități sociale, te rog să-
mi spui, căci o să mă înscriu.
SALLY: Hei. Nu trebuie să-ți descarci furia asupra mea.
HARRY: O, cred că am dreptul să-mi descarc o parte din furie asupra ta. În special când
domnișoara colțuri de spital îmi spune cum să-mi trăiesc viața.
SALLY: Ce vrei să spui cu asta?
HARRY: Vreau să spun, nimic nu te deranjează. Niciodată nu te superi pentru nimic.
Această scenă ilustrează descrierea lui Tannen a majorității disputelor dintre bărbați și
femei. Bărbații inițiază de obicei conflictele. Cum viața este o competiție, bărbații se simt mai
confortabil într-un conflict și e mai puțin probabil în cazul lor că se vor putea controla. Încercând
să îl împace pe Harry și să-i scuze furia în fața prietenilor, Sally răspunde într-o manieră despre
care Tannen crede că este la fel de tipică: „Pentru cele mai multe femei, conflictul înseamnă o
amenințare la adresa conectării – și trebuie evitat cu orice preț” [12].
Acest dialog ilustrează încă o trăsătură a conflictului dintre bărbați și femei. Așa cum se
întâmplă adesea, încercarea lui Sally de a înlătura posibilitatea unei izbucniri similare în viitor
stârnește noi conflicte între ea și Harry. Tannen spune că bărbații au un sistem de avertizare
timpurie adaptat la detectarea semnelor că li se spune ce să facă. Harry se zburlește la gândul că
Sally încearcă să-i limiteze autonomia, așa că efortul ei conduce la eșec.
precum franceza, limba Swahili sau o altă limbă străină? Tannen răspunde printr-un „da”
calificat. Ea consideră că instruirea în sensibilitate este un efort de a-i învăța pe bărbați cum să
vorbească cu o voce feminină, în timp ce instruirea întru caracterul asertiv este un efort de a
învăța femeile cum să vorbească cu o voce masculină. Însă ea este conștientă de înclinația
etnocentrică de a gândi că cealaltă persoană este cea care are nevoie de ajustări, așa că își
exprimă doar speranța precaută că bărbații și femeile își vor schimba stilurile lingvistice.
Tannen are mult mai mare încredere în beneficiile înțelegerii multiculturale. Ea consideră
că înțelegerea reciprocă a stilurilor și a motivațiilor din spatele acestora este prima mișcare în
depășirea răspunsurilor destructive:
Răspunsul este că atât bărbații cât și femeile să încerce să se înțeleagă unii pe alții în proprii
termeni, în loc să aplice criteriile unuia dintre grupuri comportamentului celuilalt grup...
Înțelegerea diferențelor dintre stiluri așa cum sunt îndepărtează frecușurile. [13]
Tannen sugerează că o modalitate în care se poate măsura dacă sau nu putem obține
înțelegere între genuri este scăderea frecvenței lamentării adesea auzite: „Pur și simplu nu
înțelegi”.
Sally spune acest lucru în atât de multe cuvinte atunci când Harry își declară dragostea
pentru ea la o petrecere de Anul Nou după luni de înstrăinare. „Pur și simplu nu merge așa”, țipă
ea. Totuși Harry arată că înțelege într-adevăr ce este important pentru Sally și că poate
transcende granița culturală a genului prin comunicarea care conduce la conexiune:
Atunci ce spui de asta? Îmi place că ți se face frig când sunt 21 de grade afară. Îmi place că îți ia o
oră și jumătate să comanzi un sandviș. Îmi place că ți se face un pliu deasupra nasului când te uiți
la mine cu aerul că sunt nebun. Îmi place că după ce petrec o zi cu tine îți mai pot simți parfumul
pe hainele mele. Și îmi place că ești persoana cu care vreau să vorbesc ultima înainte de a mă
duce la culcare.
Lăsată mută, Sally realizează că Harry înțelege mult mai mult decât credea ea și că el
tocmai folosise stilul ei lingvistic pentru a-i dovedi acest lucru. Spectatorul speră că Sally poate
înțelege la fel de bine comunicarea care raportează, adică „limba cea rea” a lui Harry și a tuturor
bărbaților care trăiesc în țara în care statutul se ierarhizează.
Evident, analiza lui Tannen a neînțelegerilor comune dintre bărbați și femei a atins o
coardă sensibilă într-un milion de alți cititori. Pur și simplu nu înțelegi a fost una dintre cele mai
bine vândute cărți de mai bine de cinci ani. Dar un cor de „aha”-uri o face oare adevărată?
Psihiatrul Jean Dixon poate face zece predicții, dintre care numai una se dovedește adevărată, iar
aceasta este profeția pe care oamenii și-o amintesc și pentru care îl laudă. Ei uită că celelalte
nouă s-au dovedit a fi false. Potrivit multor reprezentanți ai științelor sociale, „dovada” lui
Tannen poate fi exact la fel.
Poate că utilizarea selectivă a informațiilor este singurul mod în care putem sprijini teza
reducționista potrivit căreia femeile sunt într-un fel, iar bărbații în altul. Tema lui Tannen a
intimității versus independenței este un ecou al uneia dintre dialecticile observate de Baxter și
Montgomery, însă ea nu sugerează nimic din curgerea, contradicția internă sau complexitatea
permanentă a existenței umane pe care o descrie dialectica relațională (vezi Capitolul 14).
Femeile și bărbații lui Tannen sunt programați diferențiat în interiorul culturii lor genolectice să
răspundă tensiunii negând potențial un pol al contradicției sau celălalt. A spune că așa stau
lucrurile poate conduce în ultimă instanță la împlinirea lor – profeția care se împlinește pe sine
este o forță puternică. Însă așa cum afirmam în introducerea la această secțiune, cei mai mulți
cercetători ai genului identifică mai multă diversitate în interiorul fiecărui gen decât între genuri.
Specialiștii în comunicare Ken Burke (nu Burke cel din Capitolul 24), Nancy Burroughs-
Denhart și Glen McClish oferă o critică retorică lucrărilor lui Tannen [15]. Ei spun că deși
Tannen susține că atât stilurile feminine cât și cele masculine sunt la fel de valide, multe dintre
comentariile și exemplele ei tind să discrediteze valorile masculine. Cu siguranță că Tannen nu
este singură în această întreprindere. Într-un articol amplu discutat care a apărut în Journal of
Applied Communication Research, Julia Wood și Christopher Inman (Universitatea din Carolina
de nord) observă că ideologia dominantă a intimității nu ia în calcul modalitățile în care bărbații
se apropie unii de alții [16]. Vorbirea care raportează este numai unul dintre drumurile spre
conectare.
O critică foarte diferită vine din partea cercetătorilor feminiști. De pildă, lingvista
germană Senta Troemel-Ploetz o acuză pe Tannen că a scris o carte nesinceră care ignoră
problemele dominanței, controlului, puterii, sexismului, discriminării, hărțuirii sexuale și
insultelor verbale masculine. „Dacă lași la o parte puterea”, spune ea, „nu înțelegi comunicarea”
[17]. Cele două genolecte sunt orice numai nu egale: „Bărbații sunt obișnuiți să domine femeile;
o fac în special în conversații... Femeile sunt instruite să mulțumească; ele trebuie să
mulțumească și pe parcursul conversațiilor” [18].
Contrar tezei lui Tannen potrivit căreia înțelegerea reciprocă va umple golul cultural
dintre sexe, Troemel-Ploetz crede că „bărbații înțeleg foarte bine ce doresc femeile însă oferă
acele lucruri numai când le convine. În multe situații, ei refuză să ofere, iar femeile nu îi pot face
să ofere” [19]. Ea consideră că este ridicol să presupui că bărbații vor renunța la putere voluntar.
Pentru a-și demonstra teza, ea sugerează realizarea unei continuări a studiului inițial despre
bărbații care citesc cartea extrem de bine vândută a lui Tannen. Cu observația că multe cititoare
ale cărții Pur și simplu nu înțelegi dau cartea soților lor s-o citească, Troemel-Ploetz susține că
dacă teoria lui Tannen este corectă, o continuare a cercetării ar trebui să arate că acești bărbați își
lasă acum ziarele pe masă la micul dejun și stau de vorbă cu nevestele lor, ascultându-le cu
empatie. Ea crede că acest lucru nu se va întâmpla niciodată.
Discuția dintre gen și putere va continua în capitolul următor.
1. Sunteți de acord cu Harry că bărbații și femeile nu pot fi prieteni pe baza analizei dialectelor
de gen? De ce da sau de ce nu?
2. În afara subiectelor: conflict, întrebări, ascultare, povestire și discurs public versus privat vă
puteți gândi la exemple personale ale modului în care comunicarea care stabilește conexiunea
diferă de comunicarea care raportează?
3. Dacă discuțiile cu membrii sexului opus sunt, într-adevăr, comunicare între culturi, atunci
care sunt implicațiile practice pentru dumneavoastră?
4. Factorul „Aha” al lui Tannen este similar criteriului lui Carl Rogers al fundamentării
cunoașterii noastre pe experiența personală (vezi introducerea la secțiunea despre dezvoltarea
relațiilor). Care sunt pericolele atunci când ne bazăm exclusiv pe factorul „aha”?
NOTE
[1] Deborah Tannen, You Just Don't Understand [Ce spun eu și ce întelegi tu. De ce bărbații și
femeile vorbesc limbi diferite, Editura Litera, București, 2015], Balantine, New York, 1990, p.
42.
[2] Deborah Tannen, Conversational Style: Analyzing Talk Among Friends, Ablex, Norwood, N.
J., 1984.
[3] Ibid., p. vii.
[4] Tannen, You Just Don't Understand, p. 259.
[5] Ibid., p. 279.
[6] Ibid., p. 16.
[7] Ibid., p. 108.
[8] Tannen, You Just Don't Understand, p. 48.
[9] Ibid., p. 212.
[10] Ibid., p. 62.
[11] Ibid., p. 72.
[12] Ibid., p. 150.
[13] Ibid., pp. 120-121, 298.
[14] Tannen, Conversational Style, p. 38.
[15] Ken Burek, Nancy Burroughs-Denhart și Glen McClish, "Androgeny and Identity in Gender
Communication," Quarterly Journal of Speech, Vol. 80, 1984, pp. 482-497.
[16] Julia Wood și Christopher Inman, "In a Different Mode: Masculine Styles of
Communicating Closeness," Journal of Applied Communication Research, Vol. 21, 1993, pp.
279-295.
[17] Senta Troemel-Ploetz, "Review Essay: Selling the Apolitical," Discourse & Society, Vol. 2,
1991, p. 497.
[18] Ibid., p. 491.
[19] Ibid., p. 495.
373
Cheris Kramarae susține că limba este în sens literal o construcție realizată de bărbați:
Limba unei culturi particulare nu servește în mod egal toți vorbitorii, deoarece nu toți vorbitorii
contribuie în manieră egală la formularea ei. Femeile (și membrii altor grupuri subordonate) nu
sunt la fel de libere sau de capabile ca bărbații să spună ce își doresc, când și unde doresc,
deoarece cuvintele și normele lor de utilizare au fost formulate de către grupul dominant al
bărbaților. [1]
Potrivit lui Kramarae și altor teoreticieni feminiști, cuvintele femeilor nu sunt luate în
seamă în societatea noastră; gândurile lor sunt depreciate. Când femeile încearcă să depășească
această inegalitate, controlul masculin al comunicării le plasează într-un teribil dezavantaj.
Limba făcută de bărbați „ajută la definirea, deprecierea și excluderea femeilor” [2]. Femeile sunt
astfel un grup amuțit.
Kramarae este profesoară de comunicare și sociologie la Universitatea din Illinois. Și-a
început cariera în cercetare la instituția respectivă în 1974, când a realizat un studiu sistematic
despre modul în care femeile sunt portretizate în desenele animate [3]. Ea a descoperit că femeile
erau observabile în special prin absență.
Kramarae a descoperit că femeile din desenele animate sunt de obicei descrise ca ființe
emoționale, apologetice sau pur și simplu nehotărâte. În comparație cu afirmațiile simple, pline
de forță ale personajelor masculine din desenele animate, cuvintele atribuite personajelor
feminine sunt vagi, împodobite și pipărate cu adjective precum frumos și drăguț. Kramarae a
observat, în același timp, că femeile care nu apreciază această formă comică de denigrare sunt
adeseori acuzate de către bărbați că nu au simțul umorului sau li se spune pur și simplu să se
„lumineze”. Potrivit lui Kramarae, acest tip de dominanță masculină este doar una dintre
numeroasele modalități în care femeile sunt considerate mute în societatea noastră. În ultimii
douăzeci de ani, Kramarae a fost lidera efortului de a explica și de a schimba statutul amuțit al
femeilor și al altor grupuri minoritare.
în limba structurii dominante” [5]. Ca rezultat, sunt trecuți cu vederea, amortizați și făcuți
invizibili – „simple găuri negre în universul altora” [6].
Shirley Ardener avertizează că o teorie a amuțirii nu presupune în mod necesar că grupul
amuțit tace întotdeauna. Problema este dacă oamenii pot spune ceea ce doresc să spună atunci și
acolo unde doresc să spună acele lucruri sau dacă trebuie să-și „re-codifice gândurile ca să le
facă înțelese în domeniul public” [7]. Cheris Kramarae este sigură că poziția dominantă de putere
a bărbaților în societate garantează faptul că modalitatea publică de expresie nu va fi direct
disponibilă femeilor. Extensia sa a conceptului inițial al lui Ardener oferă înțelegere în privința
motivului pentru care femeile sunt reduse la tăcere și a ceea ce poate fi făcut pentru a relaxa
blocajul impus de bărbați asupra modalităților de comunicare.
Kramarae argumentează că distincția mereu-predominantă dintre public și privat la
nivelul limbajului este o modalitate convenabilă de a exagera diferențele de gen și a propune
sfere sexuale separate de activitate. Desigur, aceasta este o capcană în care, potențial, Deborah
Tannen cade. În interiorul acestui sistem cuvintele femeilor sunt considerate adesea legate de
cămin și de „mica lume” a comunicării interpersonale – de o importanța oarecum mai mică decât
cuvintele bărbaților, care au rezonanță în „lumea largă” a chestiunilor politice semnificative. Ea
întreabă: „Dar dacă am avea o lume care scoate în evidență conexiunea dintre comunicarea
publică și cea privată?”
Fără un astfel de cuvânt, mă gândesc la acest manual ca la un mod public de comunicare.
Sunt bărbat. Realizez că în procesul încercării mele de a prezenta teoria grupului amuțit într-un
mod integru, aș putea, inconștient, pune un accent masculin pe ideile lui Kramarae și pe
percepțiile sale în privința femeilor. În efortul de a minimaliza această părtinire, voi cita extensiv
din Kramarae și alți cercetători feminiști. Kramarae este doar unul dintre profesioniștii în
comunicare care încearcă să demaște amuțirea sistematică a „vocii” feminine. De asemenea, voi
recurge liber la cuvintele și experiențele altor femei pentru a ilustra dubla constrângere
comunicațională despre care Kramarae spune că este o lecție de viață feminină. Această
încredere în narațiunea personală este compatibilă cu agenda de cercetare feministă, care ia
experiențele femeilor în serios.
bărbații elaborează planul discuțiilor. Dacă un bărbat dorește să conteste ideea unui teren de
joacă înclinat, el poate argumenta în limbajul specific sporturilor. Însă o femeie care are o
controversă cu metafora competiției trebuie să o conteste în termeni lingvistici stereotipi,
masculini.
Perspectiva interacționismului simbolic a lui Mead afirmă că măsura cunoașterii este
aceeași cu măsura numirii (vezi Capitolul 7). Dacă acest lucru este adevărat, atunci oricine are
capacitatea de a fixa numele posedă o putere grozavă. Kramarae observă faptul că bărbații
controlează modalitățile dominante de exprimare, iar aceast lucru are drept consecință un stoc
amplu de termeni peiorativi, specifici genurilor care se referă la vorbirea feminină:
disprețuitoare, cârcotașă, stridentă, care râde nebunește, bârfește, pălăvrăgește, are limba ascuțită
și așa mai departe. Nu există un vocabular corespunzător care să discrediteze conversația
bărbaților.
În cazul în care credeți că acest favoritism lexical se limitează la descrieri ale exprimării,
gândiți-vă la varietatea de termeni din limba engleză care descriu indivizi care trăiesc în
promiscuitate sexuală. Într-o primă instanță, există 22 de cuvinte legate de gen care denumesc
bărbații libertini din punct de vedere sexual: playboy, stud, rake, gigolo, Don Juan, lothario,
womanizer și așa mai departe. Și există mai mult de 200 de cuvinte care desemnează femeile
libertine din punct de vedere sexual: slut, whore, hooker, prostitute, trollop, mistress, harlot,
Jezebel, hussy, concubine, streetwalker, strumpet, easy lay și altele la fel [11]. Cum cea mai
mare parte a cercetării activității sociale arată că mai mulți bărbați decât femei au parteneri
sexuali multipli, fără îndoială că numărul exagerat de termeni care descriu femeile servește
interesele bărbaților.
În introducerea la secțiunea despre mesajele verbale, am prezentat ipoteza Sapir-Whorf,
care susține că limba dă formă percepției noastre a realității. Kramarae sugerează că femeile sunt
amuțite, neavând un vocabular recunoscut public prin care să-și exprime experiențele. Ea spune
că astfel „cuvintele ignorate constant pot în cele din urmă deveni nevorbite și poate chiar
negândite” [12]. După un timp, femeile amuțite se pot chiar îndoi de validitatea experiențelor lor
și de legitimitatea sentimentelor lor.
Bărbații țin cont și tratează ca important numai ce spun bărbații. Cercul bărbaților ale căror scrieri
și vorbire sunt importante pentru ceilalți se prelungește înapoi în timp atât de mult cât ajung
arhivele noastre. Ceea ce făceau bărbații era relevant pentru bărbați, scris de bărbați despre
bărbați pentru bărbați. Bărbații au ascultat și ascultă ceea ce își spun(eau) unii altora. [14]
Ca exemplu de control masculin al arhivelor publice, Cheris Kramarae citează faptele din
jurul evenimentului schimbării sale de nume. Pe când era căsătorită în Ohio, legea îi cerea să
preia numele soțului. Așa că la indicațiile statului, a devenit Cheris Rae Kramer. Ulterior, când a
devenit legal ca ea să rămână propria persoana, a reordonat sunetele și pronunția în Cheris
Kramarae. Mulți au întrebat-o pe Kramarae dacă schimbarea ei de nume a fost afectivă sau
înțeleaptă. Însă nimeni nu l-a întrebat pe soțul său de ce el și-a păstrat numele. Kramarae
subliniază că atât legea cât și convențiile etichetei adecvate au servit bine bărbaților.
Putem presupune că apariția Internetului a pus sfârșit rolului de paznici al bărbaților – cel
puțin în ce privește accesul la World Wide Web. Cercetarea lui Kramarae arată că nu este așa
[15]. Deși rețelele electronice au oferit femeilor și altor populații marginalizate un mijloc de a
menține legături rapide și ușoare cu sufletele înrudite, dominația masculină este regula și nu
excepția. Indicatorii rasei, vârstei, capacităților fizice și înfățișării dispar în camerele de chat
electronic, însă semnăturile din cele mai multe rețele dezvăluie sexul celui care scrie. Bărbații
sunt cei care folosesc în mod covârșitor Net-ul; ei controlează consiliile și monopolizează
discuțiile. Chiar comitetele alcătuite exclusiv din femei sunt invadate de bărbați – fie pe față fie
pe ascuns cu ajutorul pseudonimelor care le permit accesul.
păcatul și se descurcă bine. Mi s-a spus că sunt cel mai temut și cel mai respectat avocat din
firmă, însă aceasta nu este persoana cu care trăiesc zi de zi. După muncă merg acasă și fac coarne
de ren din biscuiții câinelui împreună cu fetele mele.
Kathy este preot hirotonisit care lucrează cu elevi de liceu. Este cea mai eficientă
vorbitoare în public pe care am auzit-o într-o sală de clasă. Lucrând într-o organizație care,
tradițional, exclude femeile din roluri comunicaționale „deschise”, Kathy este recunoscută drept
o vedetă a comunicării. La fel ca Marsha, ea simte că femeile au la dispoziție o marja mică de
eroare atunci când vorbesc în public:
Femeile trebuie să lucreze pe ambele planuri pentru a se realiza. Îmi las înfățișarea și acțiunea să
spună „feminin”: bijuterii, ruj de buze, voce caldă și ușoară. Însă îmi plănuiesc conținutul
discursului pentru a apela și la bărbați. Nu pot scăpa cu improvizația. Mă pregătesc cu grijă, îmi
cunosc textul, folosesc multe figuri de stil din lumea bărbaților. Fetele învață să fie interesate de
orice doresc bărbații să discute, însă bărbații nu sunt obișnuiți să asculte lucrurile care le
interesează pe femei. Rareori mă refer la gătit sau la filme precum Thelma și Louise.
Susan este decan al unei școli profesionale în cadrul unei universități. Când colegiul unde
lucrase înainte s-a închis, Susan a orchestrat transferul întregului său program și personal la o
altă universitate. Recent a primit premiul Profesionistul Anului în domeniul său. Când a
participat pentru prima dată la întrunirea națională a decanilor, numai opt din cincizeci de
membri erau femei:
Am fost foarte tăcută. Nu-mi plăcea că sunt acolo. Dacă nu comunici după regulile bărbaților ești
invizibilă. Vedetele erau bărbații și făceau o impresie puternică. Însă nimeni nu asculta; fiecare își
pregătea propriul răspuns. Întâlnirea s-a scurs în acest stil, în care fiecare încerca să arate că e cel
mai bun. La recepție s-a arătat foarte multă familiaritate și prietenie excesivă. Nu ai fi îndrăznit să
spui: „Uite ce-i, am această situație dificilă cu care mă confrunt. Ai avut vreodată problema
asta?” Numai când o parte din femei se adunau la cafea sau mergeau la cumpărături puteam fi
deschisă în privința experiențelor mele.
Deși statutul și competențele lor arată clar că Marsha, Kathy și Susan sunt persoane
remarcabile, experiențele lor ca femei într-o structură ierarhică masculină susține teoria grupului
amuțit. Kramarae spune că „bărbații au dat structura unui sistem de valori și unui limbaj care
reflectă acel sistem de valori. A trebuit ca femeile să-și facă drum prin sistemul organizat de
bărbați” [19]. Pentru femeile cu mai puține îndemânari și încredere în sine decât Marsha, Kathy
sau Susan, un astfel de proiect poate fi descurajator.
diferențelor biologice dintre sexe sau încercărilor femeilor de a-și ascunde experiențele. Mai
degrabă, ea sugerează că atunci când bărbații habar nu au ce doresc, gândesc sau simt femeile,
este pentru că nu au făcut efortul să afle. Când autoarea britanică Dale Spender era editor la
revista Women’s Studies International Quarterly, a oferit o interpretare suplimentară ignoranței
bărbaților. A sugerat că mulți bărbați înțeleg că un eventual angajament de a le asculta pe femei
ar presupune în mod necesar o renunțare la poziția lor privilegiată: „Chestiunea esențială aici este
că dacă femeile încetează să rămână amuțite, bărbații încetează să fie atât de dominanți, iar
pentru anumiți bărbați acest lucru poate părea incorect, deoarece reprezintă o pierdere a
drepturilor” [23]. Un bărbat poate evita acel glonț egalizator declarând inocent: „Niciodată n-o să
înțeleg femeile”.
apare din și perpetuează restricțiile rolului feminin, însă oferă de asemenea confortul validării.
(Deborah Jones)
Vină: Emoția care le oprește pe femei de la a face ceea ce ar putea avea nevoie să facă
pentru a avea grijă de ele însele, nu de oricine altcineva. (Mary Ellen Shanesey)
Povestea ei: Povestea umană așa cum este spusă de femei despre femei... (Anne
Forfreedom)
D-ră: O formă de adresare adoptată de femei care doresc să fie recunoscute ca persoane
individuale, în loc să fie identificate prin relația lor cu un bărbat. (Midge Lennert și Norma
Wilson)
Unul dintre băieți: Înseamnă că NU una dintre fete. (Cheris Kramarae)
A fi părinte: O condiție care aduce adesea schimbări dramatice în viețile noilor mame –
„pierderea locului de muncă, a venitului și statutului; dezbinare a rețelelor și legăturilor sociale;
adaptare la viața de «casnică». Cei mai mulți proaspăt deveniți tați nu raportează dizlocări
sociale asemănătoare.” (Lorna McKee și Margaret O'Brien)
Pornografie: Pornografia este teoria și violul este practica. (Andrea Dworkin)
Hărțuire sexuală: Se referă la impoziția neavenită a solicitărilor de natură sexuală în
contextul unei relații în care există o inegalitate a puterii. (Catharine Mackinnon)
Tăcere: Nu este de aur. „Nu există agonie mai mare decât să porți în tine o poveste
nespusă.” (Zora Neale Hurston) „Într-o lume în care limba și numirea înseamnă putere, tăcerea
este apăsătoare, este violență.” (Adrienne Rich)
să ne îmbunătățească relația profesională. N-am spus nimic, însă mă simțeam foarte derutată...
Acest bărbat era un membru respectabil al corpului profesoral și cu siguranță știa mai multe
despre normele relațiilor studenți-profesori decât știam eu.
Astfel m-am gândit că mă înșel simțind că modul în care se comporta era nepotrivit, că îi
interpretez greșit motivele, exagerând importanța „prieteniei”... Așa că mi-am propus să avem o
„discuție deschisă”.
Aveam un dezavantaj în „discuția noastră deschisă”, pentru că am abordat-o ca pe o șansă de a
clarifica sentimentele, în timp ce el a folosit-o ca pe o ocazie de a reinterpreta și redefini ceea ce
se întâmpla în modalități care conveneau scopurilor sale. I-am spus că nu mă simt bine „fiind atât
de prietenă” cu el. El a răspuns că am o reacție exagerată și în plus, că se vede modul în care am
fost crescută într-un orășel din sud... I-am spus că sunt îngrijorată că nu este obiectiv în ce
privește munca mea, însă o prețuiam deoarece el dorea să fie „prieten” cu mine; el a întors-o
explicându-mi că îmi judeca lucrările corect, ÎNSĂ că fiind „prieteni”, interesul său în a mă ajuta
din punct de vedere profesional a crescut. Indiferent ce spuneam, el avea un răspuns care definea
sentimentele mele ca inadecvate. [27]
Teoria grupului amuțit poate da o explicație sentimentului de derută și de lipsă de putere
al acestei femei. Povestea ei este atât despre lupta pentru limbă pe cât de mult este despre lupta
cu conduita sexuală. Atât timp cât profesorul își poate defini acțiunile numindu-le „a te purta
prietenos”, el face abstracție de sentimentele studentei – chiar ea face acest lucru. Dacă ar fi fost
echipată cu instrumentul lingvistic al „hărțuirii sexuale”, ea și-ar fi putut valida sentimentele,
numind avansurile profesorului inadecvate și ilegale.
Potrivit lui Kramarae, când termenul de hărțuire sexuală a fost folosit pentru prima dată
într-un tribunal la sfârșitul anilor 1970, era singurul termen legal definit de femei. Răspunsul
senatorial dat mărturiei Anitei Hill la audierile de confirmare la Curtea Suprema Clarence
Thomas au arătat că mai este mult de lucru până când femeile își pot consolida definițiile proprii.
Pentru teoria grupului amuțit, lupta pentru contestarea limbii create de bărbați continuă.
problemele sunt cauzate în esența de „stilurile diferite” ale bărbaților și femeilor. Tannen
avertizează că „sentimentele puternice și reproșurile vizavi de motivele sau de caracterul greșit
pot surveni atunci când nu există intenția de dominare, de mânuire a puterii” [29].
Kramarae crede că apologia lui Tannen față de abuzul de putere al bărbaților este naivă în
cel mai bun caz. Ea observă că bărbații ignoră sau ridiculizează adesea declarațiile femeilor
potrivit cărora nu sunt auzite într-o societate dominată de bărbați. În loc să dea vina pe „stilurile
diferite”, Kramarae scoate în evidență numeroasele modalități în care sistemele noastre politice,
educaționale, religioase, legale și de comunicare în masă susțin ierarhii între genuri, rase și clase
sociale. Răspunsul dumneavoastră la teoria grupului amuțit poate depinde foarte bine de
chestiunea dacă sau nu sunteți beneficiarul sau victima acestor sisteme.
Pe bărbații și femeile care sunt dispuși să asculte ce are Kramarae de spus, creșterea
conștientizării cultivate de teoria grupului amuțit îi poate face să se oprească din folosirea
cuvintelor în modalități care mențin ilegalitățile puterii. Termenul de hărțuire sexuală este numai
un exemplu al modului în care cuvintele femeilor pot fi forțate în lexiconul public, astfel încât să
dea voce experiențelor colective ale femeilor. Expresii precum viol la o întâlnire romantică,
tavanul de sticlă sau schimbul al doilea nici măcar nu existau când Kramarae și Treichler și-au
compilat dicționarul feminist în 1985, însă acum acești termeni sunt la îndemână pentru a numi
nedreptățile sociale și profesionale cu care se confruntă femeile. Vederile și declarațiile lui
Cheris Kramarae cu privire la femei ca fiind un grup redus la tăcere de către bărbați au zgâlțâit
cu putere modelele tradiționale ale comunicării dintre bărbați și femei.
NOTE
[1] Cheris Kramarae, Women and Men Speaking, Newbury House Publishers, Rowley, Mass.,
1981, p. 1.
[2] Barrie Thorne, Cheris Kramarae și Nancy Henley (editori), Language, Gender and Society,
Newbury House Publishers, Rowley, Mass., 1983, p. 9.
[3] Cheris Kramarae, "Folklinguistics," Psychology Today, Vol. 8, iunie 1974, pp. 82-85.
[4] Edwin Ardener, "Belief and the Problem of Women," in Perceiving Women, Shirley Ardener
(editor), Malaby, Londra, 1975, p. 2.
[5] Edwin Ardener, "The 'Problem' Revisited," in Perceiving Women, Shirley Ardener (editor),
Malaby, Londra, 1975, p. 22.
382
REFLECȚII ETICE
VOCEA DIFERITĂ A LUI CAROL GILLIGAN
Carol Gilligan este profesor de educație la școala doctorală de științe ale educației de la
Harvard. Cartea sa, Într-o voce diferită prezintă o teorie a dezvoltării morale care susține că
femeile au înclinația să gândească și să vorbească într-o voce etică diferită de cea a bărbaților
[1]. Perspectiva lui Gilligan asupra diferențelor de gen corespunde analizei lui Deborah Tannen a
bărbaților care vor independență și a femeilor care doresc conectare umană. Gilligan este
încredințată că majoritatea bărbaților caută autonomie și se gândesc la maturitatea morală în
termeni de dreptate. Este la fel de sigură că femeile doresc să fie legate de alții și își privesc
responsabilitatea etică supremă în termeni de grijă.
Pe baza cantității și calității relațiilor feminine, Gilligan pune în contrast femeile cărora le
pasă cu bărbații care sunt corecți. Drepturile individuale, egalitatea în fața legii, jocul corect, o
afacere cinstită – toate aceste scopuri etice masculine pot fi urmărite fără a avea legături
personale cu alții. Dreptatea este impersonală. Însă judecata morală a femeilor este mai
contextualizată, mai imersată în detaliile relațiilor și narațiunilor [2]. Atenția față de ceilalți,
devotamentul, sacrificiul de sine și dorința de a face pace reflectă toate implicarea personală.
Descrierea lui Gilligan a vocii feminine corespunde analizei lui Philipsen a codului de exprimare
Nacirema. De fapt, majoritatea exemplelor sale sunt extrase din conversațiile femeilor. Ambii
autori observă grija creată dintr-un simț al conectării.
Lucrarea lui Gilligan a apărut ca răspuns la teoria dezvoltării morale a colegului său de la
Harvard, Lawrence Kohlberg, care a identificat niveluri de maturitate etică analizând răspunsuri
la dileme morale ipotetice [3]. Potrivit sistemului său de notare bazat pe justiție, tânăra femeie
adultă obișnuită se află cu un pas în spatele corespondentului său masculin. S-a estimat că
femeile sunt mai puțin mature din punct de vedere etic decât bărbații pentru că sunt mai puțin
preocupate de concepte abstracte precum dreptatea, adevărul și libertatea. În schimb, își bazează
deciziile etice pe considerente legate de compasiune, loialitate și un simț puternic al
responsabilității de a preîntâmpina durerea și a alina suferința. Raționarea lor morală părea să
reflecte mai îndeaproape viziunea lui Buber a relațiilor autentice de tip Eu-Tu decât imperativul
categoric al lui Kant.
Gilligan se simte confortabil cu ideea că bărbații și femeile vorbesc pe voci etice diferite.
Totuși, când femeile nu urmează poteca normativă proiectată de bărbați „concluzia este în
general că ceva nu e în ordine cu femeile” [4]. Ea scoate în evidență „paradoxul nedrept că înseși
trăsăturile care au definit tradițional «bunătatea» femeilor sunt cele care le marchează ca
deficitare din punctul de vedere al dezvoltării morale” [5].
Deși teoria lui Gilligan este mai mult descriptivă decât prescriptivă, presupunerea sa
fundamentală este că modul în care stau lucrurile reflectă modul în care ele ar trebui să stea. Cei
mai mulți teoreticieni etici sunt tulburați de ideea unui criteriu dublu – dreptate pentru unii, grijă
pentru alții. Filosofia morală tradițională nu a sugerat niciodată etici diferite pentru grupuri
diferite, totuși cititorii de ambele sexe raportează că teoria lui Gilligan rezonează cu experiența
lor personală.
[6]. Benhabib, profesoară de filosofie la Universitatea de stat din New York la Stonybrook, care
dorește să susțină că un criteriu etic universal este o posibilitate viabilă. Însă ea simte de
asemenea forța a trei atacuri majore asupra raționalității iluministe în general și a discursului etic
al lui Habermas în particular. Așa că își propune să „apere tradiția universalismului în fața
acestei critici triadice prin implicarea tezelor feministe, comunitariene și post-moderne” [7] și, în
același timp, să învețe din ele și să le încorporeze vederile în universalismul său interactiv.
Critica postmodernă: În amplu discutata sa carte din 1984, Condiția postmodernă, Jean
François Lyotard declară că nu mai există niciun fel de „mari narațiuni” pe care să se întemeieze
o versiune universală a adevărului [8]. Gânditorii postmoderni elimină orice presupoziții a priori
sau „date” care încearcă să legitimeze idealurile morale ale Iluminismului și ale democrației
liberale vestice. Ei suspectează consensul și încercarea lui Habermas de a legifera raționalitatea.
Benhabib rezumă critica postmodernă: „Garanțiile transcendentale ale adevărului sunt moarte; ...
există numai lupta fără sfârșit a narațiunilor locale care se întrec pentru legitimare” [9]. Ea
apreciază insistența postmodernă asupra faptului că un punct de vedere moral este o realizare,
mai degrabă decât o descoperire, însă nu este „mulțumită să cânte cântecul de lebădă al gândirii
normative în general” [10]. Benhabib susține posibilitatea ca în loc să se ajungă la un consens în
privința modului în care ar trebui să acționeze toată lumea, indivizii interactivi să se poată alinia
unui bun comun.
Etica comunitară: Dacă există vreun angajament care îi strânge pe comunitarieni și pe
postmoderni împreună, este „critica raționalității vestice așa cum este văzută din perspectiva
marginilor, din punctul de vedere al ce și pe cine exclude, suprimă, delegitimează, consideră
nebun, imbecil sau infantil” [11]. Benhabib înțelege pericolul impunerii insistente a unui șablon
moral global într-o situație locală. Dacă considerăm că oamenii sunt agenți morali imateriali
lipsiți de istorie, de relații sau de obligații, vom fi capabili să ne confruntăm cu dezordinea din
contextele reale ale vieții. Pentru a evita această eroare, Benhabib insistă că orice etică pan-
umană trebuie atinsă prin interacțiune cu alte persoane concrete care trăiesc în colectivități –
oameni obișnuiți care trăiesc în comunitate – mai degrabă decât să fie impusă asupra acestora de
către o elită rațională.
Critica feministă: Deborah Tannen, Cheris Kramarae și Carol Gilligan sunt cu toate de
acord că experiențele femeilor și modul în care acestea vorbesc despre ele sunt diferite de ale
bărbaților. Însă, tipic pentru abordările raționaliste, Habermas ignoră virtual distincțiile de gen.
Etica lui a discursului sau etica discursului a lui Habermas tratează chestiuni legate de dreptatea
politică și economică într-o sferă publică dominată de bărbați, însă el trimite activitățile la care
femeile au fost istoric limitate – creșterea copiilor, îngrijirea casei, satisfacerea nevoilor
emoționale și sexuale ale bărbatului, îngrijirea bolnavilor și a vârstnicilor – la o sferă privată
unde normele libertății, egalității și reciprocității nu par să se aplice. Datorită accentului pe care
îl pune pe dialogul deschis în care niciun subiect nu este considerat banal, universalismul
interactiv ar evita privatizarea experiențelor femeilor.
În ciuda celor trei critici citate deasupra, Benhabib crede că o nouă specie de etică
universală este încă posibilă: „Un astfel de universalism ar fi interactiv nu legislativ, cunoscător
al diferențelor de gen, în loc să fie orb în privința lor, sensibil contextual și nu indiferent la
situații” [12]. Pesemne el ar incorpora atât dreptatea, cât și grija.
NOTE
[1] Carol Gilligan, In a Different Voice: Psychological Theory and Women's Development,
Harvard University, Cambridge, Mass., 1982.
385
[2] Declarație rezumativa a Seylei Benhabib, "The Generalized and the Concrete Other: The
Kohlberg-Gilligan Controversy and Feminist Theory," in Seyla Benhabib și Drucilla Cornell
(editori), Feminism as Critique, University of Minnesota, Minneapolis, 1987, p. 78.
[3] Lawrence Kohlberg, Essays on Moral Development, Volume One: The Philosophy of Moral
Development, Moral Stages and the Idea of Justice, Harper & Row, San Francisco, 1981, p. 12.
[4] Gilligan, p. 18.
[5] Carol Gilligan, "In a Different Voice: Women's Conceptions of Self and Morality," Harvard
Educational Review, Vol. 47, 1977, p. 484.
[6] Seyla Benhabib, Situating the Self: Gender, Community and Postmodernism in
Contemporary Ethics, Routledge, New York, 1992, p. 4.
[7] Ibid., p. 2.
[8] Jean François Lyotard, The Postmodern Condition: A Report on Knowledge [Condiția
postmodernă, Editura Idea, Cluj, 2003], Geoff Bennington și Brian Massumi (traducători),
University of Minnesota, Minneapolis, 1984.
[9] Situating the Self, p. 209.
[10] Ibid., p. 229.
[11] Ibid., p. 14.
[12] Ibid., p. 3.
386
PARTEA A ȘAPTEA
INTEGRAREA
______________________________________________________________________________
TEORIA COMUNICĂRII
CAPITOLUL 36. ORDINEA DIN HAOS
______________________________________________________________________________
387
TEORIA COMUNICĂRII
Prietenii care știu că am scris o carte despre teoriile comunicării mă întreabă adesea care
teorie este cea mai bună. Deși am preferatele mele, mă găsesc în poziția de a nu fi capabil să vin
cu un răspuns mulțumitor. Mă liniștește asigurarea lui Karl Weick că există inevitabile avantaje
și dezavantaje în orice teză teoretică. De asemenea, sunt convins că ideea lui de a clasifica
teoriile potrivit compromisurilor pe care le fac autorii lor este o modalitate utilă de a ne feri să
devenim prea neîngăduitori dacă identificăm vreun defect în construcția acestora. A crea o teorie
nu este un lucru ușor.
Weick prezintă dilema cu care se confruntă teoreticienii orientați empiric citând
postulatul complexității comensurabile al lui Warren Thorngate, psiholog la Universitatea din
Alberta: „Este imposibil ca o teorie a comportamentului social să fie simultan generală, simplă
sau parcimonioasă și precisă” [1]. Termenul de complexitate comensurabilă se referă la
necesitatea de a adăuga calificări astfel ca o teorie să poată da seama de circumstanțe speciale.
Thorngate își extinde postulatul:
Cu cât este mai generală o teorie simplă, cu atât mai puțin precisă va fi ea în predicția chestiunilor
concrete... Cu cât este mai precisă o teorie simplă..., cu atât mai puțin capabilă va fi ea de a da
seama de ceva mai mult decât de cea mai simplă sau reușită situație... Teoriile generale și precise
nu pot fi [simple]. [2]
Cadranul imaginar al unui ceasornic poate arăta modul în care Weick descrie relația celor
trei idealuri. Orele doisprezece, patru și opt se aliniază celor trei criterii ale lui Weick:
generalitate, precizie și respectiv simplitate. Pozițiile orelor rămase reprezintă variate combinații
ale celor două criterii între care acestea cad. Niciuna dintre poziții nu poate combina cele trei
idealuri, iar a te apropia de una dintre ele înseamnă a te îndepărta de cel puțin una dintre celelalte
două.
O limbă de ceasornic care indică ora două ar arăta că o teorie care se menține adevărată
în majoritatea circumstanțelor va fi, cu necesitate, foarte complicată. Din pricina descrierilor sale
complexe ale atitudinilor ca latitudini multiple, ne vine în minte teoria judecății sociale a lui
Sherif (vezi Capitolul 15).
Sherif ar fi ales să dea înainte sau înapoi limba de ceasornic pentru a reduce
complexitatea teoriei sale, însă numai cu prețul caracterului general sau al preciziei. Ar fi putut
alege să limiteze aplicabilitatea teoriei judecății sociale la chestiuni în care ascultătorii sunt
profund implicați personal, desființând astfel problema confuză a latitudinilor non-angajării.
Acel tip de tratament „de ora patru” ar fi oarecum mai simplu și ar avea o putere predictivă
extraordinară. Însă Sherif nu a fost dispus să limiteze utilitatea teoriei sale la situații în care
atitudinile sunt ferm ancorate.
Alternativ, Sherif s-ar fi putut mișca în sens contrar acelor de ceasornic, îndepărtându-se
de complexitate, prin descrierea atitudinilor ca fiind un unic punct pe o linie, așa cum procedează
mulți teoreticieni ai persuasiunii. O teorie simplă „de ora 10” ar putea totuși fi aplicată în
majoritatea situațiilor; evident, Sherif credea că predicțiile acesteia ar fi greșite prea multă
vreme. Prin urmare, deoarece precizia și generalitatea aveau prioritate majoră pentru Sherif, el a
optat pentru o teorie complexă.
Pentru a aprecia ideea lui Weick despre avantajele și dezavantajele cu care se confruntă
un teoretician al comunicării, trebuie să puteți spune cât e ceasul din punct de vedere teoretic. O
să fac un circuit în jurul cadranului de ceas astfel încât dumneavoastră să vă clarificați ce
388
înseamnă exact orele sale. Așezarea teoriilor concrete pe fața ceasornicului reflectă evaluarea
mea a deciziilor majore pe care le-au luat autorii lor.
Am afirmat în Capitolul 3 că o teorie științifică bună este utilă. Cum o teorie așezată la
ora doisprezece poate fi aplicată în orice situație, ea face mai mult decât să îndeplinească criteriul
respectiv. Însă Weick sugerează că nu există abordări ale comportamentului social care să fie
complet independente de context. David Mortensen, profesor de comunicare la Universitatea din
Wisconsin este de acord: „Comunicarea nu are niciodată loc într-un vid; nu este un proces «vid»,
golit de istorie sau de subtexte situaționale” [3].
Renunțând la născocirea potrivit căreia teoria lor se aplică oriunde, teoreticienii din
poziția orei două câștigă acuratețe. O abordare „de ora două” lărgește întrebările, adaugă condiții
și recunoaște cauzele multiple ale unuia și aceluiași comportament. În timp ce teoriile care se
strâng în jurul vârfului cadranului de ceasornic prezintă o mare relevanță, o mișcare în sensul
acelor de ceasornic riscă să fie obscură pentru a reflecta cu mai multă precizie complexitatea
comportamentului uman.
Un teoretician „de ora patru” este un om de știință pur: afirmă, testează și respinge
ipotezele nevalabile. Capitolul 3 susținea că o teorie științifică bună este testabilă. Accentul pus
de teoria „de ora patru” pe precizie caută explicații care trec testul. Publicul răspunde adesea
întrebând: „Și ce-i cu asta?”
Descrierea la baza cadranului este „dependentă de context”. Când este rugat să prevadă
orientări viitoare, un teoretician „de ora șase” răspunde: „Depinde...” Cercetarea cantitativă care
se originează aici se desfășoară de obicei într-un laborator în condiții extrem de reușite.
Cercetarea calitativă din poziția orei șase este un colaj interpretativ de studii de caz, teorie creată,
observație participativă și etnografie. Informațiile sunt bogate, însă aplicațiile în alte situații sunt
limitate.
Teoriile orei opt pliază informațiile într-o singură concluzie sau o listă scurtă de principii
ușor de înțeles. Daryl Bem oferă teoria sa a percepției de sine ca alternativă mai simplă la
explicația lui Festinger în termeni de disonanță cognitivă (vezi Capitolul 16). Ca alți teoreticieni
care operează din această postură, Bem e expus la acuzația de reducționism.
Descopăr că studenții sunt deseori atrași de așezarea la ora zece a ceasului teoretic al lui
Weick. Combină simplitatea cu relevanța. Cunoașterea este distilată în aforisme ușor de reținut
sau în metafore vii. Indiciile intuitive și sentimentele interioare obțin demnitate atunci când
exprimă o teorie speculativă, portabilă de la o situație la alta. Desigur, cercetarea „de la ora zece”
poate ridica erori fascinante la statutul de adevări, însă Weick nu consideră pericolul ca fiind cu
necesitate fatal:
Probabil că toate explicațiile, indiferent de cât sunt de bizare, sunt valide o parte din timp.
Depinde pur și simplu de creatorul ideii să fie suficient de inteligent sau de norocos să găsească
acele locuri în care teoria se susține cu acuratețe. [4]
Reprezentarea lui Weick pe cadranul de ceasornic a postulatului lui Thorngate explică de
ce nicio abordare din această carte nu poate evita criticismul. Fiecare teorie are cel puțin un
„punct vulnerabil” sau un călcâi al lui Ahile. Urmărirea a două virtuți are loc mereu cu prețul
celei de-a treia, însă Weick își menține părerea că două din trei nu e rău. El spune că teoreticienii
care încearcă să facă totul sfârșesc de regulă prin a nu realiza nimic. Rezultatele sunt obișnuite,
moderate și plictisitoare – ținte ușoare pentru cei care doresc să se amuze pe seama pretențiilor
academice.
Parodia Monty Python a teoretizarii este un astfel de caz. Schița cu brontozaurul al trupei
de comici este o satiră la adresa teoreticienilor care sunt prea impresionați de propriile idei. Când
389
apare la o dezbatere televizată, Anne Elk își prezintă cu mândrie teoria care încearcă să le facă pe
toate:
Teoria mea care îmi aparține... este precum urmează și începe acum. Toți brontozaurii sunt subțiri
la unul dintre capete, mult mai groși la mijloc și apoi subțiri din nou la celălalt capăt. Aceasta este
teoria mea, este a mea, îmi aparține și sunt proprietara ei. [5]
Teoria este în mod cert exactă, fără îndoială simplă și generală în măsura în care se aplică
fiecărui animal de tipul respectiv. Este de asemenea banală. Pentru a evita o astfel de capcană,
Weick recomandă teoreticienilor să își aleagă intenționat poziția preferată pe cadranul
ceasornicului și apoi să se „relaxeze cu grație” în privința problemelor care vin la pachet cu
teritoriul.
Deși postulatul lui Thorngate descrie compromisurile inerente teoriilor orientate empiric,
nu e greu de imaginat teoreticieni umaniști care se confruntă cu aceleași avantaje și dezavantaje.
Amintiți-vă din Capitolul 3 când am scris că o teorie umanistă bună (1) creează înțelegere, (2)
identifică valori, (3) stimulează consensul, (4) inspiră apreciere estetică și (5) schimbă societatea.
Pesemne nicio teorie nu le poate face pe toate. Gândiți-vă la două teorii din această carte care
investighează genul și comunicarea în interiorul unei societăți. Nici abordarea culturală a lui
Clifford Geertz a rolurilor de gen din Bali, nici versiunea lui Cheris Kramarae a teoriei grupului
amuțit nu pot susține toate aceste funcții.
Descrierea densă a lui Geertz a bărbaților care se luptă pentru statut într-o încăierare de
cocoși balinezi atinge o coardă sensibilă în bărbații din întreaga lume. Figurile de stil de care se
servește în timp ce spune povestea pariurilor lor riscante îi atrage foarte mult din punct de vedere
estetic pe cititorii de ambele sexe. Însă proza îmbietoare folosită de Geertz și comunitatea
consensului pe care o generează împiedică orice încercare de a schimba societatea indoneziană.
El nu este un reformator.
Slăbiciunea lui Geertz este punctul tare al lui Kramarae. Teoria feministă este menită să
provoace distribuția inegală a puterii perpetuată de controlul masculin al modalităților dominante
de exprimare. Deși intenția reformatoare a lui Kramarae este profundă, ea nu se așteaptă la un
spectru amplu de bărbați care dețin puterea de a fi de acord cu analiza ei. Cât despre estetică,
abuzurile de putere nu sunt frumoase.
Alături de Weick, sunt convins că toți teoreticienii nu pot decât să facă schimburi între
avantaje și dezavantaje care inevitabil împiedică construcțiile lor să reprezinte tot ce ne-am putea
dori. O anumită toleranța din partea noastră este mai potrivită. Trebuie să încercăm, totuși, să
înțelegem alegerile pe care le-au făcut.
Pentru a vă ajuta să strângeți laolaltă marea parte a ceea ce ați învățat, capitolul final
examinează teoreticienii care au angajamente comune. Sper că distincția dintre științe și
umanism pe care am folosit-o pe parcursul întregii cărți v-a oferit oarecare înțelegere, însă acum
că v-ați familiarizat cu o varietate de teorii, o integrare mai sofisticată este potrivită. Dacă veți
găsi această încercare de sinteză insuficient de mulțumitoare, sper că o veți trata cu aceeași
toleranță cu care îi tratați pe teoreticienii înșiși. Confuzia nu cedează ușor în fața clarității.
NOTE
[1] Warren Thorngate, "'In General' vs. 'It Depends': Some Comments on the Gergen-Schlenker
Debate," Personality and Social Psychology Bulletin, Vol. 2, 1976, p. 406.
[2] Ibid.
[3] C. David Mortensen, "Communication Postulates," in Contexts, Jean N. Civikly (editor),
Holt, Rinehart & Winston, New York, 1975, p. 21.
390
[4] Karl Weick, The Social Psychology of Organizing, ediția a 2-a, Addison-Wesley, Reading,
Mass., 1979, p. 39.
[5] Graham Chapman, John Cleese, Terry Gilligan, Eric Idle, Terry Jones, și Michael Palin, The
Complete Monty Python's Flying Circus: All the Words, Volume Two, Pantheon, New York,
1989, p. 119.
391
realitate fizică. Poate că vă amintiți descrierea mea a unei demonstrații într-o sală de clasă în care
am rugat studenții să își introducă mâinile în găleți umplute cu apă la diferite temperaturi (vezi
Capitolul 15). Folosesc exercițiul respectiv pentru a ilustra teza teoriei judecății sociale a
părtinirii consecvente a judecății psiho-fizice. Anderson susține că oricare ar fi obiectul judecății
– temperatura fizică sau atitudinea cognitivă – teoreticianul obiectiv va presupune că aceleași
principii se aplică. Întreaga lume fenomenală este un tot unitar.
Potrivit lui Anderson, teoreticienii interpretativi cred în domenii multiple. Ei nu pun la
îndoială realitatea materială a scaunelor lor de birou sau prezența vie a studenților care stau jos și
discută lucrările pentru cursuri. Totuși, nici fizica nici biologia nu contribuie la înțelegerea a ce
vor să spună oamenii atunci când comunică unii cu alții. Se spune că nu există nimic obiectiv în
privința semnelor și semnificațiilor. Domeniul social este diferit de regimul material.
Anderson discută un număr de diferențe care despart perspectiva obiectivă despre lume
de cea interpretativă. Teoreticienii obiectivi susțin o singură realitate social independentă și
autonomă. Dovezile vorbesc de la sine. Invers, specialiștii interpretativi presupun că realitatea
este un statut care se acordă. Interpretarea este o realizare umană care creează informații. Textele
nu se interpretează niciodată pe ele însele.
Obiectiviștii presupun că realitatea socială deține o calitate veșnică și cuprinzătoare. Ei
consideră că principiile teoretice majore sunt an-istorice și nu depind de condițiile locale. Potrivit
interpretiviștilor, nu este deloc așa. Cunoașterea este privită mereu dintr-un punct de vedere
particular. Un cuvânt, un gest sau o acțiune pot deține permanență într-o comunitate dată, însă
este periculos să presupunem că interpretările pot transcende liniile timpului și ale spațiului.
În ce privește limba, teoreticienii obiectivi sunt înclinați să trateze cuvintele ca
referențiale și reprezentaționale. Cuvintele au înțelesuri particulare. Însă, specialistul interpretativ
este mai suspicios în privința semnelor. Pentru un hermeneut profund ca Anderson „lupta pentru
înțeles este lucrul de fiecare zi, iar așezarea înțelesului înseamnă exprimarea cu succes a puterii”
[3]. În acest sens, teoreticienii interpretativi nu sunt observatori detașați ai scenei umane. Ei
înțeleg că sunt parte din procesul producției însuși.
Mai jos aveți evaluarea mea a locului unde se potrivește fiecare teorie pe continuumul
obiectiv-interpretativ. Dacă unele repartizări au fost ușor de făcut – „evidențe” teoretice, ca să zic
asa –, altele au fost decizii foarte dificile. Din fericire, această evaluare este tipărită pe hârtie, nu
gravată în piatră. O consider un proiect în curs de desfășurare, mai degrabă decât Cuvântul Final.
Pe o scară de la 1 la 5, unde 1 reprezintă polul obiectiv, iar 5 cel interpretativ, iată
calificativele mele pentru fiecare dintre teoriile discutate în această carte:
Mesaje
Teoria informației 1
Înțelesul înțelesului 3
Gestionarea coordonată a înțelesului 4
Interacționismul simbolic 3
Teoria încălcării așteptărilor 1
Semiotica 4
Comunicarea interpersonală
Constructivismul 2
Teoria penetrării sociale 2
Teoria reducerii incertitudinii 1
Perspectiva interacțională 3
Dialectica relațională 4
393
Comunicarea de masă
Determinismul tehnologic 3
Teoria cultivării 1
Studiile culturale 4
Funcția stabilirii agendei 1
Spirala tăcerii 1
Contextul cultural
Gestionarea anxietății/ nesiguranței 1
Teoria negocierii aparențelor 2
Teoria codurilor de exprimare 3
Stilurile genolectice 3
Teoria grupului amuțit 4
În unele privințe, întregul text v-a pregătit pentru această sinteză. Deși am început cu
dihotomia de tip sau-sau, științific/ umanist, am lucrat mereu la complicarea imaginii. Acum că
ați studiat multe – dacă nu toate – teoriile prezentate în această carte, sunteți pregătiți să primiți
scena teoretică mai complexă pe care tocmai am sugerat-o. Vă încurajez să studiați evaluarea
mea a teoriilor rând cu rând. S-ar putea să descoperiți că trebuie să vă împrospătați memoria în
privința țintei principale a unei teorii sau a termenilor săi cheie. Dacă acesta este cazul, poate vă
uitați în Anexa A, plasată imediat după acest capitol. Oferă un rezumat de cincizeci de cuvinte al
fiecărei teorii, care ar trebui să vă ajute să vă amintiți ce ați studiat mai devreme în timpul
semestrului.
M-am consultat cu un număr de specialiști din domeniu pentru a obține „lectura” lor în ce
privește așezarea adecvată a teoriilor. Așa cum mă așteptam, ei nu au fost mereu de acord.
Totuși, în aproape fiecare caz discuția rezultată mi-a ascuțit înțelegerea atât a teoriei, cât și a
chestiunilor mai ample meta-teoretice prezentate de Anderson. Ca să nu fiu singurul care câștigă,
voi menționa pe scurt câțiva dintre factorii care au complicat unele dintre deciziile pe care le-am
luat (și de ce e posibil să am experiența disonanței post-decizionale).
Înaintea morții sale s-a întors spre o discuție despre „semnificanți plutitori” care pot fi angajați
de post-structuraliști pentru a susține orice punct de vedere. Deși schimbarea lui Baxter și
Montgomery nu este la fel de dramatică, referințele lor dese la un număr nelimitat de contradicții
relaționale, vederile dialogale ale lui Bakhtin și dezordinea generală a comunicării împing
perspectiva lor dialectică într-o direcție interpretativă.
Numeroși specialiști în studii culturale și feministe pot obiecta că nu am acordat
lucrărilor lui Hall și Kramarae calificativul 5. Ambii teoreticieni dețin agende reformatoare
puternice și amândoi văd în lupta pentru limbă lucrarea esențială a cercetării. Însă Hall și
Kramarae dețin fiecare perspective globale asupra lumii care adesea încalcă interpretările
individuale și importanța contextelor locale particulare, prin urmare calificativul 4 pare mai
potrivit.
Câteva teorii sunt dificil de evaluat din pricina aparenței deconectări dintre angajamentele
lor filosofice declarate și metodologiile lor de cercetare. Delia a susținut o orientare interpretativă
care considera comunicarea „o activitate emergentă, creativă, prin intermediul căreia realitatea
socială umană este permanent re-creată, afirmată, reparată și schimbată” [4]. Însă cercetarea
empirică pe care Delia și urmașii săi o citează și o efectuează face să fie clar că teoria
constructivistă este mai mult obiectivă decât interpretativă. Situația este inversată în cazul lui
McLuhan. Teza sa obiectivistă a relației deterministe dintre tehnologie și cultură este în dezacord
cu natura impresionistă a „probelor” sale și cu natura anecdotică a dovezilor care, chipurile, le
susțin. De aceea i-am desemnat un schizofrenic 3, însă nu m-aș împotrivi unui 2.
În sfârșit, cei mai mulți retoricieni se consideră implicați într-o întreprindere
interpretativă, prin urmare repartizarea lui Aristotel în partea obiectivă a scalei poate părea
forțată. Însă faptul că Aristotel și-a propus să descopere și să clasifice toate mijloacele
disponibile de persuasiune constituie dovada unei perspective asupra lumii mai mult obiective
decât interpretative.
Sper să priviți această absența a consensului teoretic ca pe o încurajare și nu ca pe o
încurcătură. Ea vă lăsa deschisă posibilitatea de a fi activi în luarea propriei decizii informate în
legătură cu angajamentele unui teoretician, mai degrabă decât să vă împingă în postura
adnotatorului pasiv. Examinați lista teoriilor pentru a hotărî dacă sau nu doriți să schimbați
calificativul uneia dintre ele. Capacitatea de a articula un motiv pentru schimbarea calificativului
unei anumite teorii este un semn bun că înțelegeți atât teoria, cât și diferențele dintre
întreprinderile obiective și cele interpretative.
O observație finală în privința așezării teoriilor pe scara obiectiv-interpretativ: dacă pe
moment ignorați teoriile de la mijloc, care au trăsături ale ambelor comunități de cercetare, veți
descoperi ca aproximativ 60% din teorii reflectă o orientare obiectivă, iar celelalte 40% reflectă o
orientare interpretativă. Această proporție de șaizeci la patruzeci se potrivește amestecului de
cercetare pe care Anderson îl vede în domeniul comunicării.
Fără a-mi pune degetul pe o variantă, în mod intenționat, voi încerca să argumentez fiecare
poziție. Apoi vă puteți hotărî.
adevăr nu pot să vorbească una cu alta. Din acest motiv, spune Rorty, dezbaterile dintre științe și
umanism în ce privește cunoașterea, metodologia și natura umană „nu sunt chestiuni de rezolvat,
ci... diferențe cu care trebuie trăit” [9].
Comentariile lui Rorty îmi amintesc de teza lui Deborah Tannen potrivit căreia
conversațiile dintre bărbați și femei reprezintă comunicare de la o cultură la alta. Pesemne
comunitățile empirice și cele retorice sunt cel mai bine înțelese în termeni de culturi diferite.
Deși membrii unei culturi nu vor înțelege niciodată deplin înțelesurile împărtășite de cealaltă
cultură, ei pot învăța să accepte și să aprecieze diversitatea.
Acest respect și chiar celebrare a diferențelor are loc într-o anumită măsură în domeniul
psihologiei clinice. Școlile psiho-analitică, comportamentală și umanistă de terapie diferă în ce
privește punctul de plecare, metoda și concluzia. Totuși cei mai mulți terapeuți aplaudă, în ultimă
instanță, orice abordare care ajută oamenii.
Domeniul evaluării personalității oferă o altă analogie utilă. Mulți dintre dumneavoastră
ați dat testul indicatorului tipologic Myers-Briggs, un test de personalitate care măsoară
preferințele individuale pe patru scări bipolare [10]. Scala simțuri-intuiție arată modul în care
oamenii percep sau adună informații – cum abordează învățarea. Pe măsură ce citiți descrierile
simțirii și intuiției de mai jos, gândiți-vă cât de aproape sunt ele de pozițiile epistemologice ale
cercetării obiective și interpretative:
Simțirea: Un mod de a „învăța” constă în folosirea funcției simțirii. Ochii, urechile și celelalte
simțuri vă spun ce există de fapt și se întâmplă de fapt, atât în interiorul cât și în exteriorul
dumneavoastră. Simțirea este deosebit de utilă în aprecierea datelor reale ale unei situații.
Intuiția: Celălalt mod de a învăța este cu ajutorul intuiției, care vă arată înțelesurile, relațiile și
posibilitățile dincolo de informațiile care vă parvin prin intermediul simțurilor. Intuiția se uită la
imaginea în ansamblu și încearcă să surprindă modelele esențiale. [11]
Descrierile de mai sus sugerează că pot exista profiluri ale personalității diferite ale
studenților din școala dumneavoastră, care gravitează de regulă spre științific sau spre umanist.
Dacă există o legătură între personalitate și perspectiva asupra lumii, nu are sens să încerci să
convingi o persoană să renunțe la modul propriu de achiziționare a cunoștințelor. Poate că cel
mai bine este să recunoaștem că lumea ar fi un loc plictisitor dacă toți oamenii ar fi la fel ca noi
și pur și simplu să ne bucurăm de diferențe.
3. Cooperarea cu colegii de care avem nevoie
Deși opțiunea respingerii și cea a respectului diferă în ce privește tonul emoțional,
ambele răspunsuri presupun că există o prăpastie insurmontabilă care desparte obiectivitatea
științifică de interpretarea artistică. Teoreticianul cultivării George Gerbner crede că această
apreciere este prea sumbră. Gerbner își imaginează o relație simbolică între cele două perspective
asupra lumii prin care oamenii de știință și artiștii se ajută unii pe alții să împlinească o
promisiune care nu poate fi atinsă de către o singură abordare:
Contrapunerea științei artelor sau cercetării umaniste prezintă o falsă dihotomie... În termeni
comunicaționali, știința este încercarea umană de a pătrunde în realitățile existenței, iar arta
reprezintă efortul de a le exprima. Astfel, știința se ocupă să facă tezele adevărate în timp ce arta
se străduiește să le facă convingătoare și credibile. Cele două se completează, în loc să se
contrazică una pe alta. [12]
Mulți din cei care adresează această problemă sunt de acord că specialiștii în arte și în
științe au nevoie unii de alții, însă ei diferă în ce privește ordinea temporală și natura relației
cooperante. Unii cred că este nevoie de o perspectivă interpretativă pentru a crea o teorie, apoi de
o structură mentală tehnică pentru a o testa și rafina. Alții consideră că artiștii aplică teoria în
situații practice, însă numai după ce oamenii de știință o generează și o dovedesc. O a treia
397
perspectivă sugerează că specialiștii în retorică fac lumină în privința modului în care se creează
mesajele, în timp ce oamenii de știință obiectivi analizează efectul pe care mesajele respective îl
au asupra altora.
Pesemne că punctul tare al științei este comparația riguroasă a mesajelor multiple, în timp
ce punctul forte al umanismului este analiza sa inventivă, în profunzime a unui singur mesaj.
Antropologul Gregory Bateson descria rigoarea și imaginația ca fiind cele două mari contrarii ale
minții: „Fiecare dintre ele... este letală de una singură. Rigoarea fără imaginație reprezintă
moarte paralizantă, însă imaginația fără rigoare este nebunie” [13].
Retoricianul Marie Hochmuth Nichols a dat ecou solicitării lui Bateson a unui efect de
temperare pe care științele și umanismul îl pot avea una asupra celeilalte. Ea susținea că
„umanismul fără științific este orb, însă știința fără umanism poate fi greșită” [14]. Nu ar fi
corect să pretindem că știința nu este preocupată de probleme etice. Cercetătorii empirici sunt
instruiți să fie corecți față de toate detaliile pe care le adună și cum gestionează informațiile.
Totuși, întrebarea legată de valoare pe care umaniștii o aduc în studiul comunicării poate obliga
cercetătorii obiectivi să se confrunte cu acele corpuri calde care simt, în locul statisticilor reci și
impersonale. În manieră similară, solicitarea de către oamenii de știință a informațiilor brute
poate acționa precum un test de realitate pentru tipul de cercetător interpretativ care are înclinația
să-și ia zborul pe aripile fanteziei. Dacă umaniștii nu pot oferi dovezi care să le permită altora să
ajungă la concluzii asemănătoare, analizele lor sunt suspecte.
4. Legitimarea lui copil născut într-o căsătorie zorită din pricina venirii sale pe lume
Celeste Michelle Condit, profesor de comunicare la Universitatea din Georgia folosește
analogia legăturii sexuale pentru a descrie relația curentă dintre științele sociale și retorică în
domeniul comunicării. Ea spune că indiferent dacă patriarhilor cu sânge pur al cercetării
obiective și interpretative le place sau nu, contactul secret dintre membrii celor două familii a
produs descendenți care amestecă trăsăturile ambelor tradiții. Nu ar trebui să ne surprindă sau să
ne jeneze faptul că unii tineri specialiști poartă fără urmă de îndoială asemănările cu ambii lor
părinți.
În fond, retorica (nestatornica artelor) și științele sociale în domeniul comunicării (tânărul cast la
modul ipocrit) au fost forțate una împotriva celeilalte timp de vreo patruzeci de ani. Fiecare a avut
experiența unei torturi diferite, încuiate împreună într-un compartiment minuscul al universului,
certându-se pentru firimituri de prestigiu academic... Fiecare neagă orice hocus-pocus, protestând
în felul său, fie ca „tânărul nu va plăti”, fie că „ea nu este o doamnă”. Sunt semne, totuși, ale
urmașilor; există un număr crescând de rânduri ale unor studii care împrumută din ambele
tradițiile de cercetare – atât retorică, cât și social-științifică. Sunt acești descendenți legitimi? [15]
Răspunsul pe care îl încearcă Condit este „da”. Ea observă că „după ani de legătură cu
Madam Retorica și cu grupul cu care aceasta se însoțește (teoria feministă, hermeneutica, teoria
critică & co.), unii oameni de știință în comunicare au renunțat la atitudinea lor idealistă” [16]. Ei
nu mai insistă asupra legilor ascunse, a adevărului universal sau a neutralității axiologice. Unii
retoricieni au fost la fel de defăimați de-a lungul anilor de legătură cu oamenii de știință
pragmatici. Ei prețuiesc acum construcția teoretică retorică mai mult decât criticismul retoric,
scriu cu precizie tehnică în locul inteligenței literare și par să minimalizeze importanța
comunității de specialiști ca validare a înțelepciunii.
În loc să privim acest copil născut din dragostea dintre știință și umanism ca pe o urâtă
încurcătură, Condit sugerează ca știința și umanismul să se căsătorească așa cum se cuvine
(poate la o conferință SCA) și să-și boteze copilul cu numele „Înțelegere”. Ea îndeamnă ca
Înțelegere să primească instrucție în metodologiile de cercetare dezvoltate de ambele părți ale
398
O ULTIMĂ OBSERVAȚIE
În Introducere am comparat această carte cu o colecție de hărți – un atlas pitoresc al
hărților comunicaționale pe care profesioniștii din domeniu cred că merită să le vedem. Sper că
v-a fascinat această primă privire spre teoria comunicării și că ați generat dorința de a explora
anumite zone particulare. Vă îndemn să nu vă mulțumiți să priviți diapozitivele de călătorie ale
altor oameni; comunicarea nu este o activitate de fotoliu. Bineînțeles, gândiți-vă la perspectivele
lui Burgoon, Baxter, Burke și alții. Dar uitați-vă și la dumneavoastră. Spre deosebire de multe
domenii academice, studiul comunicării este unul în care cu toții suntem practicanți. Totuși,
amintiți-vă că experiența brută neexaminată nu înseamnă educație. Trebuie să cântăriți, sondați,
speculați și să vă urmați intuiția dacă doriți să profitați de bogăția bazei de date pe care o oferă
conversațiile de fiecare zi. Două liste care urmează acestui capitol v-ar putea ajuta în studiul
dumneavoastră suplimentar.
Anexa B clasifică revistele academice care sunt deosebit de relevante în contexte
comunicaționale particulare. Dacă sunteți interesați cu adevărat de teoriile comunicării, trebuie
să citiți din surse primare și să înțelegeți problemele domeniului. Anexa C vă oferă
recomandările mele în privința unor filme de calitate care ilustrează diferite aspecte ale
procesului comunicațional. Dacă v-au plăcut referirile mele vaste la Nell, Copiii unui Dumnezeu
mai mic, Roger și cu mine și Când Harry a întâlnit-o pe Sally, poate doriți să închiriați un film și
să culegeți propriile exemple de principii teoretice. Recomand eșantionarea unei cantități egale
de materiale de pe fiecare listă.
Domeniul se schimbă rapid. Nu există motiv să vă opriți la o primă privire spre teoria
comunicării sau să acceptați o privire de mâna a doua. Probabil ați meditat la o idee care nu e
sugerată în aceste pagini. Poate că noțiunea respectivă poate fi dezvoltată și poate deveni
interesul unui nou capitol într-o ediție revizuită a acestei cărți. Alegeți-vă perspectiva teoretică și
contextele comunicării care vă fascinează și întoarceți-vă de la observația ocazională la privirea
intensă. Continuați să priviți.
NOTE
[1] James A. Anderson, Communication Theory: Epistemological Foundations, Guilford, New
York, 1996, pp. 13-46.
[2] Ibid., p. 27.
[3] Ibid., p. 58.
[4] Jesse Delia și Lawrence Grossberg, "Interpretation and Evidence," Western Journal of
Speech Communication, Vol. 41, 1977, p. 36; reiterat în Jesse Delia, Barbara O'Keefe, și Daniel
O'Keefe, "The Constructivist Approach to Communication," in Human Communication Theory,
ediția a 2-a, Frank E. X. Dance (editor), New York, Harper & Row, 1982, p. 147.
[5] Robert Bostrom și Lewis Donohew, "The Case for Empiricism: Clarifying Fundamental
Issues in Communication Theory," Communication Monographs, Vol. 59, 1992, pp. 126-127.
[6] Ibid., pp. 109 și 127.
[7] Stuart Hall, "Ideology and Communication Theory," in Rethinking Communication, Vol. 1e,
Brenda Dervin, Lawrence Grossberg, Barbara O'Keefe și Ellen Wartella (editori), Sage,
Newbury Park, Calif., 1989, p. 52.
[8] Ibid., p. 42.
[9] Richard Rorty, Consequences of Pragmatism, University of Minnesota, Minneapolis, 1982,
p. 197.
[10] Isabel Brigsg Myers, Introduction to Type, Consulting Psychologists, Palo Alto, Calif.,
1987.
[11] Ibid., p. 5.
[12] George Gerbner, "The Importance of Being Critical - In One's Own Fashion," Journal of
Communication, Vol. 33, No. 3, 1983, p. 361.
[13] Gregory Bateson, Mind and Nature: A Necessary Unity, Bantham, New York, 1979, p. 242.
[14] Marie Hochmuth Nichols, Rhetoric and Criticism, Louisiana State University, Baton Rouge,
1963, p. 18.
[15] Celeste Michelle Condit, "The Birth of Understanding: Chaste Science and the Harlot of the
Arts," Communication Monographs, Vol. 57, 1990, p. 323.
[16] Ibid., p. 324. Termenul hermeneutică se referă la principiile interpretării unui text. În acest
context, numele desemnează o abordare postmodernă care a fost influențată de filosofi europeni
precum Foucault, Heidegger și Derrida. Pentru o discuție introductivă a postmodernismului, vezi
John Stewart, "A Post-modern Look at Traditional Communication Postulates," Western Journal
of Speech Communication, Vol. 55, 1991, 354-379.
400
Enumerate mai jos se află scurte rezumate ale celor treizeci și trei de teorii descrise în
carte. Sper că ele vă vor aminti materialele pe care le-ați citit mai devreme. Am încercat să
rămân fidel expresiilor cheie pe care le utilizează teoreticienii, însă rezumatele nu înlocuiesc
descrierile mai cuprinzătoare și ilustrările extinse care s-au desfășurat în prealabil.
Există un pericol, desigur, în încercarea de a surprinde esența unei teorii în doar câteva
rânduri. Fiecare capitol este deja o condensare și o interpretare a lucrărilor originale ale autorilor.
Împăturind în plus conținutul în două sau trei propoziții (digerarea a ceva digerat), nu pot face
dreptate ideilor complexe pe care le-a expus fiecare teoretician. Tezele încapsulate sunt
concepute doar pentru a vă împrospăta memoria. Cu excepția teoriei convergenței simbolice a lui
Bormann, pe care am inclus-o în „Comunicarea în grup și publică”, rezumatele sunt enumerate în
aceeași ordine în care au apărut în text.
Mesajele
Teoria informației a lui Shannon și Weaver: Într-un model sursă-canal-receptor al
transmiterii de semnale, informația este definită ca oportunitatea de a reduce incertitudinea.
Zgomotul taie capacitatea canalului de a transporta informații între transmițător și receptor.
Modul de a compensa zgomotul este prin creșterea redundanței.
Înțelesul înțelesului al lui Richards: Neînțelegerile au loc atunci când oamenii presupun
că un cuvânt are o legătură directă cu referentul său. Cuvintele nu au înțelesuri; oamenii da. Un
trecut comun reduce neînțelegerea. Definiția, metafora, feed-forward-ul și limba engleză de bază
sunt remedii lingvistice parțiale pentru lipsa de experiență comună.
Gestionarea coordonată a înțelesurilor a lui Pearce și Cronen: Persoanele-aflate-în-
conversație construiesc împreună propriile realități sociale, obținând coerența, coordonând
acțiunile și având experiența misterului. Coerența este un context unificat al poveștilor spuse,
coordonarea apare prin intermediul poveștilor trăite, iar misterul este un sentiment de uimire în
legătură cu poveștile neexprimate.
Interacționismul simbolic al lui Mead: Oamenii acționează spre oameni, lucruri și
evenimente pe baza înțelesurilor pe care le atribuie acestora. O dată ce oamenii definesc o
situație ca fiind reală, ea este foarte reală în ce privește consecințele sale. Fără limbă nu ar exista
gândire, nici conștiință de sine și nici prezența socializantă a colectivității în interiorul
individului.
Teoria încălcării așteptărilor a lui Burgoon: Încălcarea așteptărilor pe care o altă persoană
le are într-o interacțiune poate fi o strategie superioară conformării. Atunci când înțelesul unei
încălcări este ambiguu, comunicatorii cu valența recompensei înaltă își pot mări atractivitatea,
credibilitatea și capacitatea de persuasiune dacă aleg să surprindă. Comunicatorii trebuie să
acționeze adecvat atunci când valența încălcării sau valența recompensei sunt negative.
Semiotica lui Barthes: Sistemele de semne vizuale importante ale unei culturi afirmă
status quo-ul prin faptul că sugerează că lumea așa cum este astăzi este naturală, inevitabilă și
eternă. Creatorii de mituri realizează acest lucru cooptând semnele denotative neutre să devină
semnificanți fără fundament istoric ai sistemelor semiotice conotative secundare.
Comunicarea interpersonală
Constructivismul lui Delia: Oamenii complecși din punct de vedere cognitiv în felul în
care îi percep pe alții au o capacitate mai mare de a comunica sofisticat, lucru care determină
401
consecințe pozitive. Ei pot angaja o logică a conceperii de mesaje retorice care creează mesaje
centrate pe persoana ce urmărește simultan scopuri comunicaționale multiple.
Teoria penetrării sociale a lui Altman și Tayllor: Apropierea interpersonală înaintează în
maniera treptată și ordonată de la niveluri de schimb superficiale la cele intime ca funcție a
rezultatelor atât imediate, cât și viitoare. Intimitatea durabilă necesită vulnerabilitate reciprocă
permanentă prin intermediul amplorii și al profunzimii dezvăluirii de sine.
Teoria reducerii incertitudinii a lui Berger: Când străinii se întâlnesc, preocuparea lor
principală este să reducă incertitudinea în privința celeilalte persoane și a relației lor. Un produs
verbal, căldura non-verbală, dezvăluirea de sine, similaritatea și rețelele de comunicare comune
sporesc, iar incertitudinea scade – și reciproc. Căutarea de informații și reciprocitatea sunt
corelate pozitiv cu incertitudinea.
Perspectiva interacțională a lui Watzlawicz: Relațiile din cadrul unui sistem familial sunt
interconectate și extrem de rezistente la schimbare. Comunicarea între membri are atât o
componentă a conținutului, cât și una relațională. Sistemul poate fi transformat numai atunci
când membrii primesc ajutor din afară pentru a-și re-condiționa punctuația relațională.
Dialectica relațională a lui Baxter și Montgomery: Relațiile sunt în permanentă curgere.
Ambele părți au experiența unor forțe conflictuale care le influențează spre (1) conectare-
separare, (2) deschidere-închidere și (3) certitudine-incertitudine – în cadrul relațiilor lor și
vizavi de rețelele sociale. Cuplurile gestionează tensiunea dialectică prin strategii de negare,
dezorientare, inversiune spiralată, segmentare, echilibru, recalibrare, integrare și confirmare.
Teoria judecății sociale a lui Sherif: Cu cât este mai mare contradicția dintre poziția unui
vorbitor și punctul de vedere vedere al ascultătorului, cu atât va fi mai mare schimbarea
atitudinală – atât timp cât mesajul se află în interiorul latitudini acceptării. Implicarea de sine
ridicată indică de regulă o latitudine largă a respingerii. Mesajele care cad în zona respectivă ar
putea avea un efect de bumerang.
Teoria disonanței cognitive a lui Festinger: Disonanța cognitivă este un impuls neplăcut
care determină oamenii (1) să evite punctele de vedere conflictuale, (2) să caute confirmare după
luarea unei decizii dificile și (3) să își schimbe convingerile personale pentru a le potrivi
comportamentului public atunci când există o justificare minimă pentru această acțiune.
Modelul probabilității de elaborare al lui Petty și Cacioppo: Elaborarea mesajelor este
calea centrală a persuasiunii, care poate produce schimbări atitudinale pozitive majore atunci
când ascultătorii sunt motivați și capabili să cerceteze argumentele pe care le consideră
puternice. Factorii irelevanți pentru mesaje stăpânesc calea periferică, o cale mai comună și care
produce numai schimbări atitudinale minore.
Comunicarea în grup și cea publică
Gândirea gregară a lui Janis: Înclinația grupurilor bine închegate de a căuta potrivirea le
poate determina să își suprime gândirea critică și să ia decizii de calitate inferioară. Conducătorii
pot scurt-circuita procesul gândirii gregare prin instituirea unor norme procedurale care
încurajează vigilența membrilor și oferă luarea în calcul corectă a perspectivelor contrare.
Perspectiva funcțională a lui Hirokawa și Gouran: Grupurile iau decizii de calitate
superioară atunci când membrii lor își ignoră intuițiile și îndeplinesc rațional patru funcții: (1)
analiza problemei, (2) stabilirea obiectivelor, (3) identificarea alternativelor și (4) evaluarea
consecințelor pozitive și negative. Marea parte a comunicării în grup rupe progresul către
realizarea acestor sarcini funcționale, însă comunicarea contra-activă poate aduce oamenii înapoi
la cercetarea rațională.
402
se gândească. Oamenii care au mare nevoie de îndrumare sunt influențați în mod deosebit de
agenda mijloacelor de comunicare în masă.
Spirala tăcerii a lui Noelle-Neumann: Oamenii trăiesc cu teama perpetuă de auto-izolare
și monitorizează cu atenție mediul înconjurător pentru a vedea ce opinii sunt în ascendență și
care se află în declin. Când oamenii simt că părerile lor pierd teren, ei rămân tăcuți. Repetiția
permanentă de către televiziune a unui unic punct de vedere accelerează spirala tăcerii.
Contextul cultural
Teoria gestionarii anxietății/ nesiguranței: Întâlnirile interculturale se caracterizează prin
niveluri ridicate de nesiguranță și anxietate, în special atunci când variabilitatea culturală este
ridicată. Comunicarea eficientă este făcută posibilă de capacitatea noastră de a gestiona cu
atenție propria anxietate și a ne reduce nesiguranța în ce privește atât propria persoană cât și
oamenii cu care comunicăm.
Teoria negocierii aparențelor a lui Ting-Toomey: Membrii culturilor colectiviste, cu
profundă dependență de context au preocupări legate de salvarea reciprocă a aparențelor și față
de incluziune, care îi determină să gestioneze conflictele cu o altă persoană prin evitare, obligare
sau compromis. Datorită interesului pentru salvarea propriilor aparențe și pentru autonomie,
persoanele din culturi individualiste cu slabă dependență de context gestionează conflictele prin
dominare sau prin rezolvarea problemelor.
Teoria codurilor de exprimare a lui Philipsen: Prin etnografia comunicării știm că toate
culturile au coduri de exprimare diferite care presupun sinele, societatea și acțiunea strategică.
Înțelesul unui cod de exprimare este determinat de vorbitori și ascultători și este țesut în
discursul însuși. Folosirea măiestrită a codului poate explica, prevedea și controla discursul
despre discurs.
Stilurile genolectice ale lui Tannen: Conversația dintre bărbați și femei este comunicare
de la o cultură la alta. Stilurile discursive masculine și feminine sunt cel mai bine văzute ca două
dialecte culturale diferite și nu ca moduri de vorbire inferioare sau superioare. Vorbirea
masculină care raportează se concentrează asupra statutului și independenței. Discursul feminin
care se raportează caută conexiunea umană.
Teoria grupului amuțit a lui Kramarae: Limba creată de bărbați ajută la definirea,
deprecierea și excluderea femeilor. Femeile sunt mai puțin elocvente în public deoarece
cuvintele și normele folosirii lor au fost concepute de către bărbați. Pe măsură ce femeile
încetează să rămână tăcute, bărbații vor înceta să-și mențină poziția dominantă în societate.
404
Vedere de ansamblu
Communication Abstracts
Communication Monographs
Communication Theory
Human Communication Research
Western Journal of Speech Communication
Mesaje verbale
Et cetera
Journal of Language and Social Psychology
Research on Language and Social Interaction
Symbolic Interactionism
Written Communication
Mesaje non-verbale
Human Communication Research
Journal of Nonverbal Behavior
Semiotica
Procesarea cognitivă
Cognitive Processing
International Journal of Personal Construct Psychology
Journal of Social Cognition
Psychological Review
Dezvoltarea relațiilor
Communication Monographs
Human Communication Research
Journal of Social and Personal Relationships
Menținerea relațiilor
Human Communication Research
Journal of Social and Personal Relationships
Journal of the International Listening Association
Western Journal of Communication
Luarea deciziilor în grup
Group
Group and Organizational Studies
Small Group Behavior
Small Group Research
Comunicarea organizațională
Administrative Science Quarterly
Group & Organization Management
Management Communication Quarterly
Retorica publică
Philosophy & Rhetoric
Quarterly Journal of Speech
Rhetoric Society Quarterly
Southern Communication Journal
405