Peritonitele

Peritonita este o inflamație a peritoneului, o membrană subțire care acoperă peretele abdominal și

organele interne.

Clasificare:
Dupa tipul evolutiv:

1. Acuta
2. Cronica

Dupa localizarea procesului infectios:

1. Generalizata(difuza)
2. Localizata

Dupa modalitatea de infectare a mucoasei:

1. Primitive(foarte rara)-insamantarea pec ale hematogena dintr-un focar septic situate

extraabdominal,prin comunicare cu mediul extern a unei infectii genitale sau prin plaga
ombilicala la nou-nascut.
2. Secundare- ca complicatie in urma unor procese patologice abdominale

In functie de agentul causal:

1. Aseptice(chimice)
2. Septice(microbiene)

Etiologie:
1. perforarea esofagului distal (sindromul Boerhaave), a stomacului (ulcer gastric, cancer
gastric), a duodenului (ulcer duodenal), a restului intestinului (apendicită,
diverticulită, diverticul Meckel, boala inflamatorie a intestinului, infarct intestinal, cancer
colorectal) sau a vezicii biliare (colecistită).
2. traumatismele abdominale
3. ingerarea unui corp străin ascuțit (os de pește, scobitoare, bucată de sticlă)
4. perforarea cu un endoscop sau cateter și fistula anastomotică
5.  Infecțiile sistemice(tuberculoza)
6.  Boala inflamatorie pelviană
7.  Chimioterapia intraperitoneală

Tablou clinic:
1. Peritonitele au un debut brusc, moment în care se instalează așa-zisa triadă Dieulafoy:
durere vie abdominală, contractură abdominală generalizată („abdomen de lemn”) și
hiperestezie cutanată cu abolirea reflexelor cutanate abdominale.
2. Durerea abdominală este exacerbată de mișcările peritoneului, de exemplu tusea, flexarea
șoldurilor sau efectuarea manevrei Blumberg.
3. În starea incipientă a bolii apar vărsături alimentare, urmate de vărsături biliare. Vărsăturile
nu sunt întotdeauna prezente în faza de debut a peritonitelor. În fazele tardive ale bolii
acestea pot fi fecaloide, având ca efect deshidratarea pacientului, pierderi de clor,
accentuând, astfel, șocul toxic.
4. Greața este, de asemenea, un simptom frecvent pentru peritonită.
5. Alte simptome includ: poftă de mâncare scăzută, stoparea tranzitului intestinal (gazos și
fecal), frisoane însoțite de stare febrilă, sete, oligurie (diminuarea cantității de urină),
 oboseală, tensiune arterială scăzută, frecvență cardiacă crescută, respirație superficială sau
frecvență respiratorie crescută.

Complicații
Dacă peritonita nu este tratată la timp, aceasta se poate complica și pot apărea:

 abcesele peritoneale;
 obstrucția intestinală (prin bride – benzi fibroase cicatriceale);
 sindromul hepato-renal;
 șocul bacteriotoxic;
 encefalopatia hepatică (complicație a bolii hepatice).

Diagnostic paraclinic:
 Rigiditatea (contracția involuntară a mușchilor abdominali) este cel mai specific semn în
diagnosticarea peritonitei.
 Examenului citologic din lichidul de lavaj peritoneal. Un număr de peste 500 de leucocite/ml
sugerează peritonită generalizată.
 Hemocultura poate ajuta în depistarea stărilor de septicemie, putând, totodată, preciza care
este germenul responsabil de aceasta și tipul de antibiotice necesare pentru tratament.
 Radiografia abdominală simplă poate evidenția nivele hidroaerice și pneumoperitoneu.
 Ecografia abdominală poate evidenția prezența lichidului de ascită a abceselor, chistelor,
anse intestinale stazice, dilatate, apendicită acută, litiază colecistică cu calculi inclavați,
dilatații de căi biliare.
 Tomografia computerizată a devenit metoda imagistică de elecție pentru diagnosticul
proceselor inflamatorii abdominale.

Tratament:
Cei mai mulți pacienți diagnosticați cu infecții peritoneale necesită internare și supraveghere într-o
secție de terapie intensivă.
Peritonitele secundare necesită în marea majoritate a cazurilor tratament chirurgical, asociat cu
cel medicamentos (antibiotic, de repleție volemică)
Sunt recomandate cefalosporinele de generații noi, beta-lactamine cu spectru larg, fluorochinolone,
clindamicină în asociere cu metronidazol.
Laparotomia este necesară pentru explorarea completă și lavajul peritoneului, precum și pentru
corectarea oricăror leziuni anatomice care ar fi putut cauza peritonita.
Soluția preferabilă este rezecția parțială/totală a organului care este perforat (de exemplu, în
perforația apendiculară – apendicectomia, în colecistita acută perforată – colecistectomia, în
perforațiile duodenale/gastrice – rezecția parțială a stomacului). Excepția o constituie peritonita
bacteriană spontană care nu necesită întotdeauna intervenție chirurgicală și poate fi tratată cu
antibiotice în primă instanță.
În cazul abceselor peritoneale, în majoritatea cazurilor doar tratamentul antibiotic nu este suficient
pentru rezolvarea lor.
Abcesele peritoneale pot fi drenate percutan, sub ghidaj ecografic sau tomografic. Dacă
drenajul percutanat nu este fezabil se intervine chirurgical prin abord deschis.