Managementul claselor de elevi în cadrul alternativelor educaționale

Prof. ORBAN IULIU

Liceul Teoretic Nicolae Jiga Tinca

Moto:’’Daţi-mi un peşte şi voi mânca azi,

învăţaţi-mă să pescuiesc şi voi avea ce mânca o viaţă.’’

Fiecare dintre noi a asistat în secolul XXI, mai mult ca oricând la o ’’punere sub lupă’’ a
sistemului educaţional, determinat atât de noile schimbări ale societăţii cât şi de impregnarea valorilor
aduse din vest în ceea ce priveşte sistemul educaţional. Această tendinţă s-a concretizat în România prin
introducerea alternativelor educaţionale, cele mai multe având la bază iniţiative private.
Privite la început cu reticenţă, aceste iniţiative private au ajuns astăzi a fi apreciate de cei mai
mulţi dintre cei implicaţi în actul educaţional. Dacă până mai ieri, societatea românească se ferea a aminti
de alternativele educaţionale care existau în vest astăzi observăm o preferinţă către aceste sisteme-lucru
deloc neglijabil pentru cei interesaţi a introduce reforma în învăţământ.
În comunicatul de presă al M.E.C şi C.N.A.E din 31.03.2004 sunt precizate cele 5 forme de
educaţii alternative existente în România:
*Pedagogia Waldorf (1990)
*Pedagogia Montessori (1993)
*Pedagogia Freinet (1995)
*Alternativa Step by Step (1996)
*Planul Jena (1996)
Prof. Dr. Gheorghe Felea, coordonatorul lucrării Alternative Educaţionale din România
precizează că educaţia tradiţională reprezintă elementul static, pe când educaţia alternativă reprezintă
elementul dinamic. Astfel în învăţământul tradiţional se pregăteşte elevul pentru viaţă, pe când în
învăţământul alternativ şcoala face parte din viaţă, cunoştinţele sunt descoperite de copil.
PEDAGOGIA WALDORF
Pedagogia Waldorf a fost creată la începutul secolului XX de către Rudolf Steiner, la iniţiativa
directorului fabricii de ţigarete Waldorf Astoria, Emil Molt. Ea se bazează pe antropologia dezvoltată de
Rudolf Steiner în cursurile de introducere ţinute în toamna anului 1919, înainte de începerea primelor
clase. În lume, acest sistem educativ are o largă răspândire. De la început, organizatorii şi-au propus
realizarea unei şcoli la baza căreia să stea concepţii pedagogice noi, care au în vedere arta educării, nu
doar a omului pământean, ci şi a omului sufletesc şi spiritual.
Această educaţie este orientată antropologic, ţinând seama de necesităţile şi capacităţile fiecărui
individ. Conţinutul disciplinelor nu urmăreşte însuşirea acestora, ci să stimuleze interesul copilului
pentru cunoaştere. Dezvoltarea gândirii, simţirii, voinţei copilului sunt obiectivele esenţiale ale acestei
alternative educaţionale.
Pedagogia Waldorf se bazează şi funcţionează pe baza unui număr de 7 principii pedagogice.
Principiul fundamental este abordarea integrală a fiinţei umane conform cu specificul vârstei şi având ca
ţel dezvoltarea personalităţii copilului. Principiul educaţiei permanente se referă la faptul că educaţia
începe odată cu naşterea fiinţei umane şi devine o dimensiune a existenţei sale pe parcursul întregii vieţi.
Principiul organizării ritmice a situaţiei educaţionale-această organizare ritmică este reflectată în
pedagogia Waldorf prin planificarea pe ’’epoci de studiu’’. Crearea unui ambient adecvat obiectivelor
este cel de-al patrulea principiu, în timp ce principiul asigurării unui echilibru între teorie şi practică are
în vedere obiectivul pedagogiei Waldorf de a forma şi dezvolta elevul nu doar din punct de vedere
1
cognitiv, ci şi din punct de vedere volitiv. Principiul predării artistice se referă la faptul că predarea este
considerată o artă şi este profesată ca atare, astfel încât în faza liceală elevul să fie apt de a dezvolta o
gândire cu un înalt grad de abstractizare. În fine, principiul predării în imagini care se referă la nevoia de
’’imagini vii’’ a copilului de vârstă şcolară mică. Această nevoie nu este satisfăcută, însă, doar de
prezentarea unor planşe, diapozitive sau chiar a modelului natural, ci principala modalitate de a crea
’’imagini vii’’ este cuvântul.
’’Nevoia de fantezie, simţul pentru adevăr, simţul de răspundere-acestea sunt cele trei forţe care
sunt nervii pedagogiei’’, spunea Rudolf, Steiner. Pedagogia Waldorf este o artă ce acţionează direct
asupra fiinţei umane în devenire. Dascălii care predau într-o astfel de şcoală se confruntă, nu atât cu
modalităţi diferite de predare sau forme de organizare a învăţământului, ci cu întrebările: ce forţe trăiesc
în copil? ce trăsături volitive posedă copilul? cum este gândirea şi afectivitatea lui? . Cunoscându-le
profesorul acţionează în sensul dezvoltării lor. Metodele folosite pentru educarea gândirii, voinţei şi
simţirii copilului se concretizează prin exerciţiul artistic(educă voinţa), cuvântul rostit(acţionează asupra
afectivităţii copilului, oferindu-i posibilitatea să se concentreze asupra materiei predate), exerciţiul
practic(duce la învăţarea prin faptă, prin activitate concretă, practică).
O clasă I Waldorf este preluată de un învăţător-diriginte timp de 8 ani. El reprezintă interesele
clasei în colegiul profesorilor. Se predau lb. străine, sport, abilităţi practice, muzică de către specialişti.
Învăţătorul-diriginte predă pe perioade de 2-5 săptămâni(matematică, fizică, istorie etc.) în etape
succesive(nu sunt paralelisme). Învăţătorul-diriginte nu poate fi decât un om cu spectru foarte larg şi
nerutinier.
După instrucţia de bază într-o zi de 90-100min., urmează ore cu ritm săptămânal: lb. străine,
sport, abilităţi practice, etapele meşteşugăreşti, pregătirea religioasă după opţiunile părinţilor sau
pregătire liberă dacă nu aparţine nici unei comunităţi religioase. După vârstă instrucţia durează între 24-
36 ore săptămânal. La acestea se adaugă teatru, orchestră etc.
Nu sunt examene formale, ci contează imaginea profesorului despre evoluţia elevului. La acestea
se adaugă teste(caiete de epocă, pe perioade) scrise de copil. La sfârşitul anului se face o caracterizare
scrisă, amplă, pe baza căreia sunt orientaţi şi copii şi părinţii.
Totul se bazează pe interes de învăţare, nu pe presiune exterioară.
Aducând în actul predării în mod armonios grija pentru cele trei componente ale fiinţei umane:
gândire, simţire, voinţă, pedagogia Waldorf uneşte gândirea analitică şi sintetică, intelectul obiectiv, de
lucrul consecvent, cu sens şi calitativ înalt prin intermediul simţirii artistice şi morale. Particularităţile
învăţământului Waldorf sunt centrate pe următoarele domenii:
1*importanţa ritmului
2*învăţarea în epoci
3*o şcoală fără manuale
4*caietele şi instrumentele de scris
5*ponderea deosebită a cursurilor artistice şi practice
6*o şcoală fără note
7*conducerea clasei de către învăţător, dincolo de cls.aIV-a
8*conducere colegială
9*materii şi activităţi specifice
1. În şcoala Waldorf, ritmul are un rol important în educarea voinţei, urmărindu-se ritmul unei
ore, al zilei, al lunii şi al anului. Ritmul orei este reliefat de împărţirea cursului principal, ce se desfăşoară
la începutul cursurilor în primele două ore, în trei părţi:
- o parte ritmică, prin care este solicitată voinţa copilului
- o parte cognitivă care se adresează intelectului
- o parte de povestire care se adresează simţirii
Utilizarea ritmului în educaţie permite ca întreaga fiinţă a persoanei educate să fie abordată şi nu numai
componenta sa intelectuală. Ritmul zilei presupune studierea materiilor cu caracter cognitiv în prima
parte a acesteia şi a celor artistice şi practice în cea de a doua parte. Acest lucru face posibilă adâncirea
2
subiectelor teoretice prin aplicarea lor în practică şi prin însufleţirea lor artistică. Ritmul lunii se referă la
existenţa unor module de 2-4 săptămâni în care zilnic între orele 8 şi 10 sunt studiate materiile principale
(româna, matematica, fizica, chimia, biologia, istoria, geografia etc.). Aceste module poartă denumirea
de epoci.
2.Materiile cognitive sunt studiate în epoci: o clasă studiază, de exemplu, fizica, zilnic, primele
două ore fără pauză, timp de 2-4 săptămâni. Într-o astfel de epocă se poate parcurge chiar şi materia pe
un an şcolar. În şcoala Waldorf uitarea este considerată un aliat, din două motive: în primul rând pentru
că uitând fizica, elevul se va putea dedica cu toate capacităţile unui nou domeniu, de exemplu, literaturii,
iar în al doilea rând pentru că, după ce fizica a fost uitată aparent complet, la reîntâlnirea cu această
ştiinţă, elevul îşi va reaminti mult mai intens cele învăţate.
3.Absenţa manualului unic contribuie la creşterea respectului faţă de cărţi şi la întărirea autorităţii
profesorului, care are astfel o legătură directă în comunicarea cu elevii. Pe de altă parte, elevii se
obişnuiesc să se documenteze din cât mai multe surse în studiul unei teme. Formarea unei păreri cât mai
obiective, antrenamentul pentru facultate şi viaţa de autodidact sunt calităţi evidente pe care le dobândesc
elevii astfel şcolarizaţi.
4.În şcoala Waldorf încă de la început copilul scrie pe caiete fără liniatură, considerându-se că
liniatura este folosită exact cu scopul de a îngrădi şi limita la norme clar stabilite scrisul copilului.
Alternativa Waldorf nu pledează pentru un scris dezordonat, ci dimpotrivă, ordinea, latura estetică, în
general, sunt puternic cultivate în şcoală. În absenţa liniilor, elevul va trebui să depună un efort mai mare
pentru a-şi ordona scrisul. Şi în legătură cu instrumentele de scris în şcoala Waldorf elevii lucrează mai
mult cu suprafeţe, în special în primele clase. Astfel, în clasa I elevii scriu cu blocuri cerate, în clasa a II-
a grosimea liniei se subţiază, folosindu-se creioane cerate, din clasa a II-a copiii vor scrie cu creioane
colorate groase, în clasa a III-a elevii exersează scrisul cu pana şi apoi încep să scrie cu stiloul. Caietele
vor fi organizate in aşa fel încât, partea estetică, de scriere, de ilustrare şi de ornamentare să fie în
permanenţă avute în vedere, intr-un mod artistic,de calitate. Aceasta, cu atât mai mult cu cât redactările
în caiete reprezintă forma personală de ’’manual’’ pe care o realizează elevii înşişi.
5. Ponderea ridicată a cursurilor artistice şi a celor practice iese în evidenţă de la prima privire
asupra orarului obişnuit din şcoala Waldorf, întrucât aceasta îşi propune să realizeze o educaţie
echilibrată, oferind pe de o parte fiecărui elev ceea ce i se potriveşte, însă intervenind şi cu preocupări în
acele domenii spre care acesta nu are înclinaţii, dar care sunt necesare unei educaţii complete. Un
argument în plus pentru acest principiu: de regulă, educaţia intelectului prin ştiinţe cultivă distanţa,
individualismul, antipatia şi concurenţa, iar, dimpotrivă, educarea sufletescului prin arte şi meşteşuguri
cultivă simpatia, apropierea, lucrul în echipă şi colaborarea. Ambele laturi ale educaţiei sunt la fel de
importante pentru un om echilibrat, dornic să-şi controleze singur viaţa, fără a se lăsa manipulat din
exterior.
6.Şcoala Waldorf este o şcoală fără note. Din acest motiv orele sunt mult mai libere, elevii fiind
deosebit de deschişi, participând în mod natural la ora, fără frica de note proaste. Majoritatea elevilor
întreabă când nu au înţeles şi ies cu curaj la tablă. La sfârşitul fiecărui an şcolar, elevul primeşte un
certificat în care fiecare profesor descrie activitatea sa din toate punctele de vedere. Din aceste certificate,
părinţii află mult mai multe despre copilul lor decât dintr-o medie. În registrul matricol este cuantificată
activitatea elevului la fiecare materie cu un calificativ sau notă, echivalente cu evaluarea făcută în timpul
anului.
7. Activitatea de îndrumare a clasei este realizată, de regulă, de către o personalitate, care îşi
asumă corelarea şi coordonarea evoluţiei şcolare a elevilor pe parcursul unei trepte şcolare.
Particularităţile de vârstă, antropologice, care sunt unitare în perioada de la 7 la 14 ani, cer în mod
obiectiv prezenţa unei aceleiaşi persoane în această funcţie coordonatoare. În sistemul clasic de
învăţământ Waldorf, această funcţie didactică este numită ’’învăţătorul clasei’’ şi are ca şi îndatoriri
pedagogice predarea unui număr de discipline, cuprinse în epoci, de-a lungul celor opt ani de studiu până
la liceu. Datorită formelor legislative şi de pregătire existente, această formă de organizare nu este oficial

3
acceptată în România, dar este încurajată de unele inspectorate şi de cercetători în pedagogie şi de
psihologi.
8. Rudolf Steiner a cerut corpului profesoral să accepte ca fundament pedagogico-organizatoric
discutarea tuturor problemelor şcolii, îndeosebi a celor pedagogice, în consiliul profesoral. Şi pentru că
problemele curente se cer discutate pe măsură ce au loc, consiliul profesoral se întruneşte săptămânal.
Aici profesorii spun ce predau, cum predau, dacă au avut succes cu o temă sau eşec cu alta. Aici sunt
luate în discuţie clase de elevi sau elevi în parte, care trec printr-o situaţie mai dificilă sau mai deosebită
şi au nevoie de atenţia întregului corp profesoral pentru a depăşi situaţia creată. Aici sunt dezbătute teme
pedagogice generale, indiferent de specialitate, la care participă toţi profesorii şi învăţătorii, căci pe toţi
’’membrii familiei’’ îi interesează drumul celuilalt.
9. O parte din materiile şi activităţile specifice şcolii Waldorf sunt: scrisul şi cititul, limba
română, limbile străine, drumul de la basm la istorie, aritmetica, desenul formelor, desenul geometric cu
mâna liberă, matematica, zoologia, botanica, geografia, fizica şi chimia, euritmia, muzica, abilităţile
practice şi educaţia tehnologică, practica, arta dramatică etc.
De la fondarea sa în 1919, modelul şcolii Steiner s-a implantat în Germania, apoi în Marea
Britanie, în Canada, în Africa de sud şi în Australia; el a câştigat apoi metropolele din Sud şi Japonia. În
prezent este în curs de a dobândi teren în ţările Europei de Est. Federaţia Waldorf din ţara noastră
cuprinde 23 asociaţii, care reprezintă interesele grădiniţelor, şcolilor, liceelor şi centrelor de pedagogie
curativă din România. Rezultatele la examenele naţionale de capacitate şi de bacalaureat confirmă
performanţele acestui învăţământ alternativ şi îi conferă o poziţie egală în sistemul naţional de
învăţământ.
PEDAGOGIA MONTESSORI
Maria Montessori, pedagog şi medic italian, prima femeie medic a Italiei, a înfiinţat în 1907
’’casa dei bambini’’ pentru copiii de 2-6 ani ai căror părinţi erau în căutare de lucru. ’’Casa dei bambini’’
similară grădiniţei este o comunitate educativă care nu se substituie, ci completează şi desăvârşeşte
educaţia copilului în familie. Maria Montessori a prezentat în lucrările sale ideile care au pus bazele
pedagogiei Montessori. Ea considera copilul ’’fiinţă divină, dar neînţeleasă’’şi afirma că ar trebui ’’să
nu-i educăm pe copiii noştri pentru lumea de azi. Această lume nu va mai exista când ei vor fi mari şi
nimic nu ne permite să ştim cum va fi lumea lor. Atunci să-i învăţăm să se adapteze’’.
Pedagogia Montessori are drept principiu de bază educaţia necesară, adecvată şi continuă-tendinţe
ale reformelor actuale din educaţie care confirmă ideile Mariei Montessori şi le fac aplicabile în practică.
Ca atare prin pedagogia Montessori se urmăresc promovarea drepturilor copilului, extinderea şi
intensificarea educaţiei timpurii şi educarea părinţilor, formarea deprinderilor de activitate intelectuală
intensă şi continuă, de adaptabilitate şi de asumare a schimbărilor; creşterea rolului mediului educativ în
ansamblul educaţiei, în familie şi în comunitate; educaţia cosmică şi cea ecologică care pregătesc
generaţiile următoare pentru extinderea relaţiilor cu universul fizic şi pentru asumarea unor
responsabilităţi de care poate să depindă chiar viaţa umanităţii; educaţia pentru libertate, pace, pentru
schimbări pozitive asumate responsabil.
Într-o clasă Montessori copiii sunt pur şi simplu absorbiţi şi foarte preocupaţi de propria
activitate. Aproape toate lecţiile sunt individuale, deci fiecare copil are de obicei un plan diferit de
activităţi pe care educatorul îl gândeşte şi îl pune în practică în funcţie de interesul şi nivelul la care se
află copilul. Toate materialele din clasă sunt uşor accesibile şi la dispoziţia copiilor, aşezate pe rafturi
joase. Copilul este liber să aleagă dintre materialele care i s-au prezentat anterior şi după ce termină de
lucrat cu ele ştie că trebuie să le aşeze pe raft în acelaşi loc şi în aceleaşi condiţii, gata pentru următorul
copil interesat de aceeaşi activitate. Posibilitatea de a alege este un privilegiu pe care, din păcate, copilul
din şcoala tradiţională nu îl are. În clasele Montessori copilul se poate mişca liber dintr-o parte a clasei în
alta, ascultând de propriul lui impuls interior. Cu timpul, exerciţiul alegerii devine obişnuinţă, adică se
dezvoltă capacitatea copilului de a lua decizii cu privire la propria persoană. Mişcarea copiilor obişnuiţi
să ia decizii pentru ei înşişi devine o mişcare inteligentă, cu scop şi dictată de voinţă, ba mai mult această
mişcare merge împreună cu cunoaşterea şi invăţarea, fără ea acestea fiind nenaturale la vârsta copilăriei.
4
 Structura fizică a clasei Montessori.
Într-o clasă Montessori există patru arii diferite:
1. Viaţa practică (practical life ) care cuprinde activităţi practice legate de viaţa de zi cu zi. Toate
acestea îl ajută pe copil să se adapteze noului mediu din clasă, să îşi câştige independenţa, să îşi
coordoneze mişcările şi să exerseze concentrarea atenţiei.
2. Activităţile senzoriale care vizează dezvoltarea simţurilor. La această vârstă (3-6 ani) copilul
explorează prin intermediul simţurilor mediul în care trăieşte. Dezvoltarea lor conduce implicit la o
cunoaştere mai rafinată şi la ascuţirea inteligenţei. Prin materialul senzorial Maria Montessori a pus
concepte abstracte în formă concretă. Materialul senzorial vizează dezvoltarea fiecărui simţ în parte prin
izolarea lui de celelalte. Materialul senzorial pregăteşte copilul pentru observarea sistematică a mediului,
primul pas care duce la mici descoperiri realizate în mod spontan.
3. Activităţile de limbaj care vizează, fireşte. Dezvoltarea limbajului cu aspectele lui esenţiale:
vorbit, scris şi citit.
4. Activităţile de matematică – se bazează pe materiale specifice, care respectă caracteristica
vârstei, de a opera în plan concret, senzorial. Treptat, spre sfârşitul celui de-al treilea an în aceeaşi clasă,
se face trecerea la materiale care se eliberează de încărcătura senzorială, nu pentru că aşa spune metoda,
ci pentru că pur şi simplu copilul realizează că nu mai are nevoie de suportul concret, că şi-a însuşit
ideea.
Într-o clasă Montessori copiii sunt pe trei nivele de vârstă, între 3 şi 6 ani. Copiii care au început
anul acesta grădiniţa la 3 ani vor fi în aceeaşi clasă încă doi ani de acum înainte. Acum sunt cei mai mici,
peste doi ani vor fi cei mai mari. Un proces de creştere şi dezvoltare pe care ei înşişi îl sesizează cu mult
entuziasm. În felul acesta relaţiile dintre copii în cadrul orelor de program seamănă mult mai mult cu
viaţa din afara şcolii, adică cu viaţa reală. Un alt aspect deosebit este faptul că în clasa Montessori există
un singur exemplar al fiecărui material, ceea ce înseamnă că un singur copil poate desfăşura activitatea
care implică acel material. În mod implicit, dacă un alt copil vrea să folosească acelaşi material va trebui
să aştepte până ce colegul lui termină activitatea şi aşază materialul înapoi pe raft. La începutul anului se
creează conflicte, dar nu ia mult timp ca acceptarea să devină obişnuinţă. În mod indirect, se educă astfel
respectul pentru lucrul altuia şi răbdarea de a aştepta să-ţi vină rândul.
Dat fiind faptul că sistemul Montessori este în mod semnificativ diferit de cel tradiţional, se
impune un anumit plan de educaţie a părinţilor care sunt, fireşte, curioşi să afle la ce anume le este expus
copilul. În acelaşi timp, o comunicare eficientă şi consistentă cu părinţii uşurează atât evoluţia copilului
cât şi activitatea educatorului. Părintele şi educatorul sunt ca cele două vâsle ale unei bărci. Dacă se
mişcă numai una sau dacă acţionează într-o direcţie diferită există riscuri: fie ca barca să se învârtă în loc,
fie ca în cel mai rău caz să se răstoarne.
PEDAGOGIA FREINET
La sfârşitul sec. XX, un anonim profesor francez, Celestin Freinet pune bazele unui sistem
denumit mai târziu pedagogia Freinet. În mare parte, învăţătorul plecat dintr-un mic sătuc francez nu
avea să-şi vadă roadele muncii sale de-o viaţă. Astăzi în peste 40 de ţări din întreaga lume, zeci de mii de
copii din ciclul primar învaţă să scrie, să citească, să se descurce în viaţă conform pedagogiei Freinet.
Pedagogia Freinet se bazează pe o serie de principii, clar stabilite: şcoala centrată pe copil,
munca şcolară motivată, activitate personalizată, expresie liberă şi comunicare, cooperare, învăţare prin
tatonare experimentală, globalitate a acţiunii educative.
În pedagogia Freinet elevul devine o prezenţă activă, el nu mai este un simplu recipient în care se
toarnă cunoaştere. Printr-o analiză critică faţă de doctrinele care tratează şcolaritatea ca activitate ludică
Frienet evită neajunsurile acestor doctrine prin crearea şi justificarea ideii de ’’muncă-joc’’ contrapusă
celei de ’’joc-muncă’’ subliniind astfel rolul muncii asumate liber nu numai în educaţie, ceea ce se
observase de mult, ci şi în învăţare. Este relevată repudierea energetică a muncii-corvoadă, a muncii-
impuse tipice pentru şcoala tradiţională. În pedagogia Freinet, libertatea nu înseamnă libertate de a nu
face nimic, ci libertatea de a alege între opţiuni diverse. Munca individuală înseamnă că fiecare elev face
ce crede că are nevoie mai multă în acel moment. Freinet porneşte de la ideea că orice copil poate deveni
5
cel mai bun într-un anume moment al existenţei sale, în aceste condiţii ierarhizarea într-un grup de copii
nu pare cea mai bună idee. Freinet este ’’o pedagogie care responsabilizează la maxim şi îi învaţă pe
copii respectul faţă de alţii’’(Denise Lelouard Fouquer-corespondenta sectorului internaţional al
Institutului Cooperativ al Şcolii Moderne din Franţa).
Tehnicile folosite în cadrul pedagogiei Freinet sunt: jurnalul şcolar, corespondenţa şcolară,
ancheta documentară, exprimarea plastică, exprimarea corporală, creaţia manuală, exprimarea dramatică,
textul liber şi ieşirea şcolară. Instrumentele pedagogiei Freinet sunt: fişiere autocorective, fişiere
documentare, planul de muncă individual, brevetul, autoevaluarea, evaluarea. Formele de organizare a
colectivului de elevi sunt: clasa cooperativă, munca în echipă, trăieşte-ţi proiectul.
Tipologia educaţiei promovate de Freinet este învăţarea centrată pe rezolvarea unor probleme de
către grupurile de copii aflate sub îndrumarea cadrelor didactice. Munca în grupuri mici este considerată
drept mijlocul fundamental de educaţie. Formarea grupurilor se face la alegerea copiilor şi durează 3-4
săptămâni. Neintervenţia educatorului îi va permite copilului să conştientizeze pentru prima dată
valoarea sa ca membru al unui grup ca şi valoarea celor cu care colaborează.
În acest caz rolul educatorului se va limita doar la: organizarea materialelor necesare educaţiei,
asigurarea şi menţinerea climatului de încredere, precum şi cultivarea încrederii în părerile celorlalţi. În
cea mai mare parte educatorul este doar un observator atent care dirijează şi coordonează activităţile
elevilor săi.
Literatura de specialitate din srăinătate observă de-a lungul timpului aplicabilitatea acestui tip de
pedagogie la ciclul primar, gimnazial, liceal.
STEP BY STEP
Programul Step by Step este destinat copiilor de la naştere şi până la vârsta de 13 ani, precum şi
familiilor acestora. În România, programul a debutat în 1994 sub numele de Head Start, care, în 1995 a
luat numele de Step by Step, la iniţiativa Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă, prin semnarea unei
Convenţii cu Ministerul Educaţiei Naţionale. Începând din martie 1998 programul este continuat de
’’Centrul Step by Step pentru Educaţie şi Dezvoltare Profesională’’ care oferă noi metode ca o
continuare a viziunii de educare a generaţiilor viitoare în vederea unei participări active în cadrul
societăţilor deschise.
Programul Step by Step creează temelia atitudinilor, cunoştinţelor şi deprinderilor de care copiii
vor avea nevoie în rapida schimbare a timpurilor viitoare. Programul este conceput în spiritul respectului
faţă de necesităţile specifice fiecărei ţări şi tradiţiilor culturale, în spiritul respectării Drepturilor Omului
şi Convenţiei Drepturilor Copilului.
Alternativa educaţională Step by Step respectă curriculum-ul naţional, standardele naţionale, este
adaptat culturii locale şi, în acelaşi timp, integrează standardele şi cele mai bune practici internaţionale
din domeniul educaţiei.
Programul promovează educaţia centrată pe copil, predarea orientată după nevoile şi interesele
copilului, învăţarea organizată în centre de activitate, implicarea familiei şi comunităţii în educaţia
copiilor, respectarea şi aprecierea diversităţii umane, susţinerea incluziunii grupurilor defavorizate.
Alternativa educaţională Step by Step are misiunea de a dezvolta în fiecare copil capacitatea de a fi
creativ, de a-şi forma o gândire critică, a face opţiuni şi a avea iniţiativă, a defini şi a rezolva o problemă,
a comunica uşor cu semenii, a-i înţelege şi a negocia.
La şcolile Step by Step fiecare clasă are câte două învăţătoare. La începutul unei zile în clasa
Step by Step are loc întâlnirea de dimineaţă. Această întâlnire nu este o oră de curs, iar durata ei este
variabilă şi poate ţine chiar de la 8:00 până 9:00. Este un prilej pentru copii să se salute, să comunice, dar
şi să afle tema şi activităţile zilei. Aceste activităţi nu sunt condiţionate de timp. Aceasta este una din
caracteristicile alternativei educaţionale Step by Step, care se adresează numai copiilor din învăţământul
preprimar şi primar. Elevii îşi desfăşoară activitatea de învăţare după modelul şcolii depline, între orele
8-16, pe centre de activitate: citire, scriere, matematică, ştiinţe, arte, construcţii, alte imagini. Elevii au
responsabilităţi diferite: există copii care răspund de prezenţă, de aranjarea materialelor în centre, de
îngrijirea florilor etc.
6
 PLANUL JENA
Această alternativă pedagogică îşi trage numele de la Universitatea Jena din Germania, acolo
unde, cu ani în urmă, în 1924 a fost iniţiat un experiment şcolar în urma căruia prof. Peter Petersen şi-a
expus teoriile la Congresul Internaţional de la Locamo din 1924. Cu timpul, văzându-se rezultatele
remarcabile obţinute, Planul Jena a început să fie folosit pe scară largă, el bazându-se pe următoarele
principii pedagogice: gruparea-majoritatea timpului este petrecut de copii în grupuri eterogene de vârstă,
după modelul familial; activităţile de bază sunt cele care definesc fiinţa umană–conversaţia, jocul, lucrul,
serbarea( serbările marchează începutul şi sfârşitul de săptămână, aniversările, sosirea sau plecarea unui
copil din şcoală sau grupul de bază, sărbători religioase sau naţionale, alte evenimente importante din
viaţa individuală, a şcolii sau a comunităţi); sala de clasă, grupa şi toate celelalte spaţii sunt spaţii
educaţionale; participarea la management, dezvoltarea simţului pentru ordine şi a responsabilităţii pentru
spaţiul comun; participarea copiilor în organizarea experienţelor educaţionale şi a activităţii, în
amenajarea spaţiului, managementul clasei, stabilirea regulilor etc. Alternativa Jena este în faza de
studiu privind continuarea implementării în sistem.
Fiecare dintre aceste tipuri educaţionale ar merita atenţia noastră, dar societatea românească este
doar la stadiul în care se obişnuieşte cu astfel de concepte, iar până la asimilarea lor deplină este nevoie
de timp.

BIBLIOGRAFIE

1. Aldo, Pettini - Freinet şi tehnicile sale, Editura

2. Ezechil, Liliana;
Radu, Ion T. -
3. Montessori, Maria-
4. Montessori, Maria-
CEDC, Bucureşti, 1992.
Pedagogie. Fundamente teoretice.
Ediţia a II-a, Editura V&I Integral,
Bucureşti, 2002.
Copilul fiinţă divină, dar
neînţeleasă (pentru părinţi şi
educatori), Editura CEDC,
Bucureşti, 1991.
Descoperirea copilului, Editura
Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1977.

5. Rădulescu, Mihaela - Pedagogia Freinet. Un demers

inovator, Editura Polirom, Iaşi,
1999

6. www.stepbystep.ro accesat în 19 noiembrie 2006

7. www.waldorf.ro accesat în 15 noiembrie 2006