TEMA 2: ACTIVITATEA ECONOMICĂ ŞI ELEMENTELE EI DE BAZĂ

1. Nevoile umane şi interesele economice

2. Resursele economice şi bunurile economice
3. Conţinutul activităţii economice şi fazele ei

Scopul temei: analiza nevoilor umane, a resurselor şi a bunurilor economice şi a fazelor

activităţii economice.

Obiectivele temei: După studierea acestei teme, ar trebui să fiţi capabili:

 să analizaţi trăsăturile nevoilor umane şi a legii creşterii nevoilor umane;
 să explicaţi structura piramidei lui A. Maslow referitor la nevoile umane;
 să analizaţi resursele economice şi legea rarităţii resurselor economice;
 să explicaţi problema alegerii raţionale şi a costului de oportunitate;
 să determinaţi clasificarea bunurilor economice;
 să analizaţi utilizarea şi valoarea mărfii;
 să analizaţi fazele activităţii economice;
 să explicaţi importanţa curbei posibilităţilor de producţie.

2.1. Nevoile umane şi interesele economice

Economia politică studiază modul în care societatea foloseşte resursele limitate pentru a
satisface nevoile nelimitate. Orice activitate economică reprezintă procesul de transformare a
resurselor economice în bunuri economice, în scopul satisfacerii nevoilor umane. Nevoile umane
apar, mai întâi, sub forma a ceea ce oamenilor le este necesar pentru existenţă, pentru formarea şi
dezvoltarea lor (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, instruire etc.). Nevoile umane se manifestă ca
un ansamblu de cerinţe materiale, economice, sociale, spirituale ce pot fi satisfăcute de
societate, reieşind din gradul atins în dezvoltarea societăţii şi capacitatea oamenilor de a
conştientiza aceste cerinţe. În literatura de specialitate toate nevoile sunt clasificate în 3 grupe:
1. nevoi naturale (fiziologice, biologice) sunt cele necesare oricărui individ (aerul, apa,
hrana, îmbrăcămintea, locuinţa etc.);
2. nevoi sociale (de grup, convieţuire, comunicare) sunt cele resimţite ca membri ai
diferitor socio-grupuri şi care pot fi satisfăcute prin acţiunea lor comună;
3. nevoi raţionale (spiritual-psihologice, de instruire, de perfecţionare profesională,
culturală) ele ţin de trăsăturile oamenilor şi devin deosebit de importante, pe măsura progresului
preocupând raţionalitatea, educaţia.
Teoria ierarhiei nevoilor a fost elaborată de psihologul american Abraham Maslow, care
ierarhizează nevoile umane, în funcţie de prioritatea lor în cinci categorii:
 Figura 5
 Nevoile fiziologice sunt nevoile de bază ale corpului uman: hrana, apa, somn, adăpost, etc. Ele
sunt dominante atunci cînd nu sunt satisfăcute la un nivel acceptabil. În acest caz, nici o altă
nevoie nu poate sta la baza motivaţiei.
 Nevoile de siguranţă şi securitate cuprind nevoia de stabilitate, protecţie împotriva
îmbolnavirilor, a vătămărilor fizice, a dezastrului economic, a factorilor ocazionali şi
imprevizibili, nevoia de structură, de ordine şi lege. De obicei, nevoia de securitate este activă
şi dominantă în cazuri deosebite, cum ar fi: războiul, epidemiile, catastrofele naturale,
dezorganizarea societăţii, crize economice, nevroze, situaţii negative cronice.
 Nevoile sociale sunt legate de natura socială a omului. Iniţial, Maslow s-a referit la ele ca
nevoi de dragoste şi apartenenţă. În această categorie intră şi nevoia de prieteni, de relaţii
agreabile cu cei din jur, nevoia de familie.
 Nevoia de stimă cuprinde două grupe de nevoi delimitate în funcţie de unghiul de abordare,
care poate fi intern sau extern. Din punct de vedere intern, nevoia de stimă cuprinde dorinţa de
putere, realizare, încredere, independenţă, libertate, iar, din punct de vedere extern, dorinţa de
a avea reputaţie sau prestigiu, statut, faimă şi glorie, recunoaştere, demnitate, apreciere.
Satisfacerea acestor nevoi duce la încredere în sine, conştientizarea valorii proprii, sentimentul
de a fi util şi necesar în lume.
 Nevoia de autorealizare (autoactualizare) este dorinţa unei persoane de a se realiza ca o
personalitate unică, în concordanţă cu potenţialul său şi în cadrul limitelor impuse de realitate.
Satisfacerea acestei nevoi permite individului să-şi realizeze potenţialul, talentele şi
capacităţile de care dispune, totodată, va duce şi la creşterea celorlalte nevoi.
 O nevoie odată satisfacută încetează să mai fie motivatoare. Nevoile de nivel superior, mai ales
cele personale (stimă, realizare), sunt mult mai puternice, sub aspect motivaţional, decît cele de
nivel inferior şi efectul lor este mai îndelungat.
O altă clasificare a nevoilor a propus Georg Wilhelm Friedrichi Hegel.
1. Nevoi fiziologice;
2. Nevoi de siguranță (securitate);
3. Nevoi religioase;
4. Nevoi de cunoaștere.
F. M. Dostoevskii clasifica nevoile astfel:
1. Nevoi pentru bunuri materiale necesare pentru a susține viața;
2. Nevoi de cunoaștere;
3. Nevoi de asociere mondială a oamenilor.
Nevoile umane se caracterizează prin următoarele trăsături:
 Nevoile umane sunt nelimitate ca număr, manifestându-se sub forma principiului creşterii şi
diversificării trebuinţelor (moda, publicitatea, etc.). Legea nevoilor crescânde presupune că, sub
acţiunea dezvoltării producţiei, a publicităţii şi a modei, cresc cantitativ şi se perfecţionează
calitativ nevoile umane.
 Nevoile umane sunt limitate în volum. Între amplificarea nevoilor economice (nelimitate) şi
resursele economice (limitate) există o contradicţie care se manifestă prin legea rarităţii
resurselor, adică resursele şi bunurile sunt relativ limitate.
 Nevoile umane au o dublă determinare:
- obiectivă, fiind rezultatul condiţiilor de viaţă existente la un moment dat în societate și
depinzând de gradul de civilizaţie şi cultură a populaţiei;
- subiectivă, adică nevoile economice depind de factori biologici, sociali, psihologici,
morali, tradiţii, obiceiuri, fiecare individ devenind un subiect economic care constată cât
de mare este intensitatea trebuinţei sale.
 Nevoile umane sunt concurente şi substituibile, pot fi înlocuite cu satisfacerea altora.
 Nevoile umane sunt complementare, evoluând de cele mai multe ori în sensuri identice.
 Nevoile umane au caracter reproductibil şi repetabil (proces de repetare).
Nevoile umane constituie motorul întregii dezvoltări social-economice. Principalele nevoi
sunt nevoile economice (nevoile de bunuri şi servicii). Aceste nevoi servesc drept motiv de bază
în dezvoltarea producţiei şi a progresului tehnico-economic în ansamblu. Deşi se află într-o
legătură reciprocă, nevoile umane nu trebuie confundate cu interesele economice. Interesele
economice pot fi definite ca o formă de manifestare a nevoilor umane şi pot fi clasificate astfel:
1) Din punct de vedere al purtătorilor intereselor, se disting:
 interese economice individuale, particulare, private;
interese economice ale microgrupurilor sociale, ale întreprinderilor,
organizaţiilor cu caracter local;
interese economice naţionale, statale, denumite şi interese generale;
interese economice internaţionale;
interese economice mondiale, planetare.
2) Din punct de vedere al rolului îndeplinit în viaţa economică a societăţii:
interese economice fundamentale;
interese economice nefundamentale, secundare, terţiare etc.
3) Din punct de vedere al caracterului legăturilor cu subiecţii purtători, se disting:
interese economice directe;
interese economice
indirecte.
4) Din punct de vedere al duratei manifestării lor în timp, se disting:
interese permanente;
interese periodice;
interese rare.

2.2. Resursele economice şi bunurile economice

Orice activitate umană presupune utilizarea de resurse specifice, în cantităţi determinate şi

de calitate adecvată. Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor ce pot fi utilizate şi
atrase în procesul de producere şi obţinere de bunuri economice şi servicii necesare pentru
satisfacerea nevoilor umane. Resursele naturale, împreună cu cele umane, formează resursele
primare, alături de care, o importanţă deosebită, revine resurselor economice derivate, care
reprezintă rezultatul folosirii şi acumulării resurselor primare, potenţând eficienţa utilizării
tuturor resurselor economice. Cu alte cuvinte, resursele economice reprezintă ansamblul
potenţialului natural, material, ştiinţific şi tehnologic, informaţional, financiar şi uman, de care
dispune societatea la un moment dat.
Resursele economice pot fi clasificate:
1. Resurse materiale, care includ:
a) resurse materiale primare:
- elemente materiale: pământul, fauna, flora, minereurile, lemnul, apa, etc.;
- forţe energetice: căderea apelor, energia solară, reacţiile chimice.
b) resurse economice derivate: echipamente şi tehnologii de producţii, infrastructura
materială şi socială.
2. Resurse umane, care includ:
a) resurse primare – populaţia;
b) resurse derivate – stocul de învăţământ, cunoştinţe ştiinţifice, inovaţiile.
3. Resurse financiare – mijloacele băneşti concentrate la dispoziţia agenţilor economici.
4. Resurse informaţionale – date, informaţii sistemice informaţionale pentru conducere,
modele, etc.
In funcţie de posibilitatea de recuperare a resurselor în urma procesului de producţie,
acestea pot fi:
- recuperabile;
- partial recuperabile;
- nerecuperabile: sunt cele derivate, bunuri de consum.
Analizand resursele naturale, economiştii fac două distincţii esenţiale: utilizabile şi
neutilizabile; regenerabile şi neregenerabile (Figura 6). O marfă este denumită utilizabilă atunci
când firmele sau consumatorii pot beneficia de întreaga sa valoare economică.

Regenerabile Neregenerabile
Pădurile, terenuri Petrolul, gazele
Utilizabile agricole, energia solară naturale, cuprul,
nisipul
Rezervele de peşte, Apa din pânza freatică,
calitatea aerului, locurile clima, deşeurile radioactive
Neutilizabi pustii,
le priveliştile montane

Figura 6. Tipuri de resurse naturale

Sursa: P. A. Samuelson, W. D. Nordhaus, Economie politică.

Pentru resursele epuizabile (petrolul şi gazele naturale) problema economică centrală este
alocarea lor în timp şi spaţiu, iar pentru cele regenerabile, utilizarea prudentă este obiectivul
principal, ceea ce permite maximizarea valorii lor. Se consideră neregenerabilă o resursă care
există în cantităţi limitate şi care nu se regenerează suficient de rapid, pentru a fi relevantă din
punct de vedere economic. Exemplele tipice de resurse neregenerabile sunt combustibilii fosili şi
resursele minerale.
În raport cu nevoile, resursele economice sunt limitate. De aici rezultă şi caracteristica de
bază a resurselor economice: caracterul lor relativ limitat. Raritatea resurselor reflectă legea
economică generală. Legea rarităţii resurselor presupune că volumul, structurile şi calitatea
resurselor economice şi bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structurile şi
intensitatea nevoilor umane. Consecinţele acestei legi sunt:
1. Resursele economice dobîndesc un anumit preţ şi solicită o utilizare raţională;
 2. Devine relativ limitat volumul bunurilor produse, ceea ce determină apariţia problemei
alegerii, care este denumită problema fundamentală a organizării activităţii economice (Ce este
necesar de produs? În ce mod de produs? Pentru cine de produs?). Această problemă presupune
obţinerea rezultatelor maxime cu cheltuieli minime de resurse economice la fiecare unitate de
produs. Din multiple variante de folosire a resurselor rare, oamenii pot alege obţinerea acelor
bunuri ce satisfac mai bine nevoile lor.
Resursele economice nu trebuie confundate cu bunurile economice. Bunurile economice
reprezintă rezultatul utilizării eficiente a resurselor economice care satisfac anumite nevoi
personale sau sociale. Bunurile economice pot fi divizate în:
Bunuri economice libere, aflate în natură, ale căror cantitate, raportată la cerinţele
oamenilor, apare ca nelimitată (aerul, apa, lumina solară, vântul etc.);
Bunuri economice limitate (terenuri agricole, cărbune, gaz etc.);
Bunuri materiale directe (de consum - alimentare si nealimentare) şi indirecte (de
producţie: materie prima, maşini, instalaţii);
Bunuri nemateriale (necorporale) – prestări de servicii.
După gradul de prelucrare, bunurile economice pot fi:
Bunuri iniţiale (materia primă);
Bunuri intermediare (aflate în diferite faze de producţie);
Bunuri finale (destinate consumului final).
În funcţie de sectorul din care provin, bunurile economice se divizează:
Bunuri primare (agricultura, pescuitul, industria extractivă);
Bunuri secundare (construcţiile, industria prelucrătoare);
Bunuri terţiare (transport, telecomunicaţii, servicii bancare).
În funcţie de subiectul care le utilizează, bunurile economice pot fi:
Bunuri private
Bunuri publice
În condiţiile economiei de piaţă, majoritatea bunurilor economice se manifestă în formă
de marfă. Marfa reprezintă un bun economic creat în baza factorilor de producţie destinate
pentru schimb, prin intermediul mecanismului de cumpărare-vânzare. Marfa se manifestă în
următoarele forme:
în formă de obiecte de consum personal şi productiv;
în formă de resurse naturale (loc de pământ, cărbune, petrol, gaz);
în formă de forţă de muncă;
în formă de capital real (maşini, utilaje);
în formă de servicii manageriale şi de marketing;
 în formă de rezultate ale activităţii ştiinţifice (brevete, inovaţii);
în formă de monedă şi hârtii de valoare;
în formă de bunuri materiale şi nemateriale.
Orice bun în formă de marfă are 2 laturi:
1. Utilitatea
2. Valoarea.
Utilitatea bunurilor economice sau valoarea de întrebuinţare reflectă gradul de
satisfacere a nevoilor umane. Deosebim: utilitate unitară (folosire de la un bun); utilitate totală
(folosire de la toate bunurile), utilitate marginală (folosire de la ultimul bun). Legea utilităţii
marginale descrescânde presupune că, pe măsura creşterii consumului bunurilor, utilitatea
lor marginală se reduce.
Valoarea de schimb a bunurilor economice reprezintă raportul dintre două mărfuri care
conţin aceeaşi cantitate de factori de producţie (exemplu: 1 kg de carne = 60 kg de cereale). În
aceste condiţii este necesar îndeplinirea următoarelor condiţii:
- la procesul schimbului trebuie să participe, cel puţin, două persoane cu căte un bun;
- bunurile schimbate trebuie să reprezinte utilitate reciprocă.
Sunt cunoscute teoriile valorii de schimb:
 VALOARE – MUNCĂ (cheltuieli identice)
 VALOARE – UTILITATE (inegalitatea schimbului).

2.3. Conţinutul activităţii economice şi fazele ei

Acţiunea umană reprezintă un mod concret de manifestare a omului pentru a-şi asigura
satisfacerea nevoilor. Acţiunea umană se imparte în acţiuni practice şi actiuni teoretice. Acţiunile
umane practice reprezintă un raport între om şi natură, prin care omul urmăreşte satisfacerea
nevoilor prin utilizarea resurselor economice. Acţiunea umană teoretică reprezintă un raport între
om şi natură, prin care omul urmăreşte să înveţe şi să deprindă modul de utilizare eficientă a
resurselor economice. Cea mai importantă componentă a activităţii umane este activitatea
economică. Activitatea economică reprezintă activitatea fundamentală concretă de lupta a omului
cu raritatea resurselor. Totalitatea acţiunilor economice desfăşurate la un moment dat formează
economia. Aşadar, activitatea economică reprezintă un proces complex de atragere, alocare şi
utilizare eficientă a resurselor economice, în scopul satisfacerii nevoilor umane. Activitatea
economică include diferite activităţi umane: activitatea de producţie şi reproducţie; activitatea de
organizare a procesului de schimb; activitatea de organizare a repartiţiei bunurilor; activitatea
ştiinţifică; activitatea de ocrotire a mediului ambiant. Principalele forme de activitate economică
sunt:
 a) De producţie;
b) De circulaţie (de schimb);
c) De repartiţie (distribuire);
d) De consum.
Aceste 4 forme de activitate formează fazele procesului de producţie.
1) Faza de producţie include activităţile legate de combinarea şi utilizarea factorilor de
producţie, în scopul obţinerii bunurilor economice. Producţia este divizată în:
 Producerea bunurilor materiale: producţia industrială, producţia agricolă, producţia în
domeniul de construcţie, producţia de servicii materiale (servicii comunale, servicii de
comerţ, servicii de transport etc.)
 Producerea bunurilor nemateriale: producţia de servicii nemateriale (servicii juridice,
servicii medicale, servicii de instruire etc.), producţia bunurilor nemateriale (producţia
obţinută în urma activităţii intelectuale: manuale, tablouri, opere etc.)
Serviciile materiale şi nemateriale formează sectorul de servicii.
2) Faza de circulaţie (schimb) include activităţile economice legate de deplasarea în
spaţiu a bunurilor materiale şi trecerea lor de la o persoană la alta, pe calea vânzării - cumpărării.
3) Faza de repartiţie (distribuire) include activităţile legate de procesul de distribuire şi
redistribuire atât a venitului naţional, cât şi a veniturilor obţinute în urma utilizării factorilor de
producţie (salariul, dobânda, profitul, dividendul etc.).
4) Faza de consum include activităţile legate de organizarea si exercitarea consumului
personal şi productiv. La această fază, se determină gradul de folosire efectivă a bunurilor,
precum şi se verifică utilitatea acestora şi concordanţa lor cu nevoile umane.

Totalitatea activităţilor ce cuprind producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor

materiale şi a serviciilor economice formează economia societăţii. Principiul de bază al
activităţii economice este obţinerea rezultatelor maxime cu cheltuieli minime. Pentru a
realiza acest principiu este aplicată curba posibilităţilor de producţie, care ilustrează problema
rarităţii resurselor şi reflectă combinările a doua bunuri care pot fi produse cu un volum dat de
resurse. În alegerile efectuate pentru satisfacerea nevoilor cu resurse limitate, trebuie sa ţinem
cont de următoarele principii economice:
a) principiul rationalităţii: conform acestui principiu oamenii acţionează în funcţie de
propriul interes, urmărind fie obţinerea utilităţii totale maxime, fie obţinerea profitului maxim.
b) principiul eficienţei şi optimalităţii: eficienţa economică presupune ca raportul efect -
supraefort să fie maxim (supraunitar) sau raportul efort - supraefect sa fie minim (subunitar).
Orice individ maximizează efectele obţinute la un efort dat sau minimizează cheltuielile
efectuate pentru obţinerea rezultatelor dorite.
 c) principiul ecologic: atât în calitate de consumator, cât şi în calitate de producător
oamenii sunt obligaţi, datorită resurselor limitate, să aleagă, dintre multitudinea variantelor avute
la dispoziţie, cea mai bună alternativă.
Sacrificarea unei alternative în favoarea alteia presupune un cost numit cost de
oportunitate sau cost al alegerii. Costul de oportunitate reprezintă costul celei mai bune dintre
alternativele sacrificate. Costul de oportunitate (CO) este un cost relativ, pentru că măsoară
câstigul prin pierdere şi un cost real, pentru că se exprimă prin valoarea celei mai bune dintre
alternativele sacrificate. Pentru alegerea alternativei posibile, raţionale, agenţii economici trebuie
să ţină cont de volumul de resurse, de cerere şi ofertă, de rata profitului aşteptat.

valoarea bunului la care se renunţă;

valoarea bunului ales pentru consum.

În procesul de producţie, costul de oportunitate se evidentiază cu ajutorul frontierei

posibilităţilor de producţie sau a curbei transformării. Frontiera posibilităţilor de producţie
(FPP) evidentiază posibilităţile de alegere în producţia a două bunuri economice. FPP este un
instrument de analiză, cu ajutorul căreia se ilustrează modul de alocare eficientă a resurselor
pentru obţinerea producţiei dorite. Exemplu: presupunem ca un producător ce poate realiza, prin
activitatea economica, atât bunul X, căt şi bunul Y.

Variante de Coste de
Bunul X Bunul
producţie oportunita
Y te
1 0 16
2 2 15
3 4 13
4 6 10
5 8 6
6 10 1
7 12 0

CO = ; 2)CO =

Obţinerea unei producţii mai mari se poate realiza pe cale intensivă, prin creşterea
eficienţei utilizării factorilor de producţie şi pe cale extensivă, prin creşterea volumului
resurselor economice. Situaţiile în care apare costul de oportunitate:
  atunci când venitul disponibil este utilizat pentru a consuma bunurile X şi Y;
creşterea cantităţii consumate din bunul X presupune reducerea cantităţii
consumate din bunul Y.
 când utilizăm resursele avute la dispoziţie pentru a ne sadisface nevoile X şi
Y, creşterea satisfacerii nevoii X presupune într-o mai mică măsură
satisfacerea a nevoii Y.
 când utilizăm resursele pentru a produce bunurile X şi Y, creşterea cantităţii
din bunul Y presupune reducerea cantităţii din bunul X.

Cuvintele – cheie

 activitate economică  resurse informaţionale

 consum economic  resurse umane
 cost de oportunitate  repartiţie
 bun economic  schimb economic
 interese economice  utilitate
 marfă  valoare
 producţie  valoare de
întrebuinţare
 resurse economice  valaoare de schimb
 resurse financiare

Probleme de recapitulare

1. Ce reprezintă nevoile umane şi cum pot fi ele clasificate?

2. Analizaţi repartizarea nevoilor după A. Maslow.
3. Care sunt condiţiile de apariţie a nevoilor economice?
4. Care este deosebirea dintre resursele şi bunurile economice?
5. Structura resurselor materiale şi ale bunurilor economice.
6. Analizaţi cele două laturi a mărfii: utilitate şi valoare.
7. Scopul activităţii economice şi fazele ei.
Bibliografie

 A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie Economică. – Chişinău: U.T.M., 2004, p. 17

-20.
 Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. – Chişinău: Editura ARC, 2006, p. 27-
 37.
 Mihai Grosu, Economie politică. – Chişinău: Editura Evrica, 2001, p.15-24.
 Valeriu Umaneț, Economie politică. – Chişinău: U.S.M., 2004, p. 7 -27.
 Niţă Dobrotă, Economie politică. – Bucureşti: Editura Economică, 1997, p. 16-26.
 Jacquea Genereux, Economie politică. – Bucureşti: Editura ALL BECK, 2000, p 27-30.
 О. П. Сорочан, Экономическая теория. – Кишинэу: ЭАМ, 2008.с. 50-62.
 В.М. Соколинский, Экономическая теория. – Москва:КНОРУС, 2008. с 33-47.