Poluarea mediului – o problemă globală

CUPRINS
Echilibre. Dezechilibre. Dezvoltare durabilă.............................................................................................................2
Surse de poluare.......................................................................................................................................................3
Surse de poluare a atmosferei.............................................................................................................................3
Efecte globale...........................................................................................................................................................7
Efectul de seră......................................................................................................................................................7
Ploile acide...........................................................................................................................................................8
Ecosisteme. Lanțuri trofice.......................................................................................................................................9
Ecosisteme...........................................................................................................................................................9
Lanțuri și rețele trofice.......................................................................................................................................11
Degradarea solului.................................................................................................................................................11
Folosirea anti-dăunătorilor................................................................................................................................13
Poluarea apelor......................................................................................................................................................14
Evaluarea nivelului de poluare a apelor.............................................................................................................15
Epurare industrială.............................................................................................................................................16
Epurare menajeră...............................................................................................................................................16
Forme speciale radiații trans-frontieră...................................................................................................................17
Forme de manifestare........................................................................................................................................17
Urbanizare și mega-orașe.......................................................................................................................................18
Urbanizare și mega-orașe..................................................................................................................................18
Poluarea urbană.................................................................................................................................................19
Poluarea cu radiații........................................................................................................................................19
Stabilirea optimului economic................................................................................................................................20
Bibliografie:.............................................................................................................................................................22

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE MANAGEMENT FINANCIAR
Cadru didactic titular: Lect. univ. dr. Cleopatra DRIMER

Programul de masterat: Managementul financiar al mediului

Anul universitar 2019-2020
Anul I. Semestrul 1
Disciplina: Legislație națională și internațională a mediului

Masterand: Răducanu Aurelian Cătălin

1
Echilibre. Dezechilibre. Dezvoltare durabilă
Încă de la apariția sa pe Terra, homo sapiens a influențat mediul natural în sensul dorit de el,
pentru a-și asigura protecție, hrană, căldură, deci pentru supraviețuire și dezvoltare. Dacă la început
impactul a fost neglijabil, datorită numărului redus de indivizi și adaptării cvasi-animalice la mediu, în
timp efectele s-au amplificat. Din perioada neolitică (7 – 8.000 de ani î.Hr.) populația s-a preocupat de
domesticirea și creșterea animalelor, de cultura plantelor, ceea ce a implicat defrișări masive prin
incendii. Au început așadar să se înlocuiască ecosistemele naturale cu altele noi, artificiale, sau
antropice (create de om). Civilizațiile s-au dezvoltat în bazinele marilor râuri: Tigru, Eufrat, Nil, Indu,
Iantzî, etc. Pământul era acoperit în proporție de 70-75% de păduri, iar deșerturile reprezentau numai
18%. (În prezent, suprafața acoperită de păduri reprezintă numai 8%, pe când suprafața de soluri
erodate circa 34%).
În antichitate, agricultura a fost continuat să se extindă pe suprafețe mari, afectând astfel tot
mai pregnant spații și ecosisteme. Din secolul al XVIII-lea, industrializarea a intervenit din ce în ce
mai puternic în mediului natural, deteriorându-l prin exploatarea resurselor naturale și prin prelucrarea
lor
prin diferite tehnici, prin intensificarea traficului și creșterea demografică. Impactul omului asupra
naturii s-a materializat prin:
 modificarea radicală a peisajului geografic prin lucrări de mari proporții, ca: bazine, lacuri de
acumulare, îndiguiri, desecări, extracții la zi, etc.;
 exploatarea puternică a resurselor materiale și energetice ale solului și ale subsolului;
 modificări climatice, prin transformări negative în structura învelișului vegetal (în special prin
defrișări);
 schimbarea structurii ecosistemelor peste limitele de refacere ale lor;
 distrugerea unor numeroase specii de plante și animale prin deteriorarea, schimbarea sau
distrugerea ecosistemelor în care fuseseră adaptate;
 schimbarea compoziției atmosferei, apelor și solului, prin deversări de diverse produse;
 alterarea fondului genetic natural al viețuitoarelor, în sensul scăderii capacității de adaptare,
refacere și reproducere.
Omenirea a înregistrat și câteva erori ecologice în decursul timpului, producătoare de
adevărate catastrofe ecologice. Se pot menționa despăduririle excesive și irigațiile artificiale pe văile
Tigrului și Eufratului, care au produs deșertificarea ținuturilor Mesopotamiei (astăzi Irak). Deșerturile
au făcut parte din peisajul geografic în proporție de aproximativ 10%, fiind localizate în centrul Africii
(la nord de Ecuador), în Asia subtropicală, Australia, America, în depresiuni joase, puternic ecranate
de munți, sau șesuri cu vegetație puțină. Astăzi 33,6% din suprafața uscatului este formată din
deșerturi și semideșerturi, ce se întind pe sute de milioane de ha. Din păcate, deșerturile avansează
anual cu 60.000 km2, afectând cam 16% din populația globului, deci peste 600 milioane de locuitori,
cărora le afectează sistemul de hrană, cantitatea de hrană, alimentația cu apă, accentuând malnutriția și
sărăcia. Cauza extinderii deșerturilor este explozia demografică, ce a provocat o serie de acțiuni
dăunătoare mediului și anume: defrișări prin tăiere, incendiere, sau distrugere, eroziunea solului
datorită lipsei pădurilor și irigațiilor excesive, creșterea numărului de vite, supra-pășunatul, agricultura
intensivă, monocultura. Valorificarea unor astfel de teritorii nu este simplu de realizat. Ele pot servi ca
surse energetice de tip solar, eolian, sau pot fi redate circuitul agricol prin aducerea apei de la mare
adâncime, deturnarea de râuri, împăduriri, irigații, lacuri de acumulare, etc. Toate proiectele necesită
însă investiții foarte mari și nu sunt încă aplicabile pe suprafețe mari.
Vânătorile masive au distrus puternic unele specii de animale, cu repercusiuni asupra solului și
climei. De exemplu: dispariția bizonilor din America de Nord, distrugerea elefanților din Africa.
Civilizația mayașă din America Centrală a dispărut și datorită culturilor intensive pe soluri tropicale
hidrofile. Lacurile artificiale, de baraj modifică clima, produc băltiri, sărăturii, presiuni în roci. Cultura
bumbacului fără asolamente (rotația culturilor) a erodat și sterilizat solul în Florida, utilizarea DDT a
distrus unele specii, etc.
Actualmente industria, transporturile, agricultura, marile aglomerări urbane, conflictele armate
afectează profund și uneori ireversibil mediul natural. Efectele tulburărilor mediului sunt complexe și
imprevizibile. Sistemele conținând forme de viață sunt afectate prin:

2
  distrugerea locurilor în care trăiesc;
 modificări climatice;
 desfășurarea vieții în prezența unor multiple forme de poluare, la care viețuitoarele trebuie să
se adapteze.
Tulburările de mediu pot influența sistemul imunitar al viețuitoarelor și chiar al omului, pot
activa un microb, pot genera viruși noi, din tulpini de viruși existenți deja, pot duce la apariția unor
epidemii, uneori și la rezistența la medicamente a factorului patogen. Amestecarea biologică mărește
riscul expunerii la boli infecțioase, cu atât mai mult cu cât au crescut mijloacele rapide de călătorie.
Astfel, un agent patogen poate călători astăzi în jurul globului, numai în câteva ore, deci contaminările
se pot răspândi cu ușurință. In condiții cu deficit de apă curată se apreciază o proliferare a 99% din
bolile infecțioase cunoscute azi pe glob.
În anul 1972, prima Conferință asupra mediului de la Stockholm, organizată sub egida O.N.U.
a lansat pentru prima dată semnale serioase referitoare la mediu, la poluarea acestuia tot mai puternică.
Ideile de bază ale Conferinței s-au referit la:
 evaluarea poluării mediului înconjurător;
 creșterea demografică;
 supravegherea factorilor poluanți;
 schimbul de informații pe probleme de mediu, dintre țări.
După Conferință, la nivel internațional s-au adoptat câteva măsuri și anume: dezvoltarea
Programului Națiunilor Unite pentru mediu (PUNE), Sistemul global de Supraveghere a Mediului
Înconjurător (GEMS), Sistemul Internațional de Referințe (INFOTERRA), Registrul internațional de
produse chimice potențial toxice (IRPTC). Experți O.N.U. au stabilit că în perioada 1950 - 1990,
activitatea economică a crescut de circa patru ori. Presiunea exercitată de om asupra naturii se
manifestă tot mai pregnant, fie prin consumul necontrolat de resurse și de spațiu, fie prin producerea
de deșeuri ce nu se pot integra în natură. Producția industrială a crescut mai mult de 50 de ori în
ultimul secol, din care 80% după anul 1980. Producția agricolă a crescut de peste două ori numai în 10
ani și anume în 1990, față de 1980. Consecințele se văd în degradarea terenurilor agricole, scăderea
producției agricole în unele țări din America Latină și Africa. În alte țări s-au investit sume importante
pentru extinderea culturilor pe soluri deșertice, aride, sau în pantă.

Surse de poluare
Surse de poluare a atmosferei
Atmosfera este stratul de gaze ce înconjoară Pământul cu grosimea de 1.000-3.000 km.
Compoziția aerului uscat, la suprafața solului (în volume) este de aproximativ 78% azot, 21% oxigen
și 1% alte gaze: gaze nobile, CO 2, H2, ozon, gaz metan, oxizi de azot, amoniac. Unele gaze au timpul
de staționare de mii de ani (azotul, oxigenul și gazele inerte), altele au timpul de staționare de ordinul
anilor (CO2, CH4, H2, O3, NOx), iar o altă categorie de gaze au timpul de staționare de ordinul zilelor
(CO, SO2, NH3, H2S, H2O).
Pe verticală, în atmosferă se disting zone cu variații de temperatură, care s-au denumit astfel:
 homosfera de la 0 la 100 km altitudine, cu straturile interioare: troposfera (de la 0 la 10 - 18
km), stratosfera (sub 50 km) și mezosfera (50 - 100 km);
 heterosfera, peste 100 km, cu zonele: ionosfera (100 - 500 km) și exosfera (peste 500 km).
Troposfera este stratul imediat Pământului, cu altitudinea maximă de 10 - 12 km în zona
polară și 17 km în cea ecuatorială. Temperatura scade odată cu creșterea altitudinii până la - 700°C.
Stratul limită este denumit tropopauză. La poli, la 9 km altitudine, minimele sunt de – 400°C vara și -
600°C iarna. Între 8 și 13 km sunt vânturi cu viteza maximă de 100 km/h.
În stratosferă, temperatura crește cu 1-30°C pe km, la altitudini de peste 20 km, până la 30 -
35 km, apoi cu 0 - 100°C/km, până la 50 km altitudine, atingând un maxim de + 170°C. Creșterea se
datorește prezenței ozonului, ce absoarbe radiațiile solare. Stratul superior se numește stratopauză.
Mezosfera se caracterizează prin scăderea temperaturii până la - 830°C, la altitudini de 70 - 90
km. In mezosferă este prezent stratul D, care are capacitatea de reflectare a undelor lungi, utilizate în
telecomunicații. Mezopauza, ca strat limită este localizată de la 80 - 90 km în sus, de unde temperatura
începe să crească.
3
 Ionosfera se întinde de la 90 - 100 km la 400 - 500 km. Componentele atmosferei, sub efectul
radiațiilor solare de înaltă frecvență disociază, absorb o bandă largă din spectrul ultraviolet.
Temperatura crește, astfel că la 200 km se înregistrează 10.000°C. Ionosfera cuprinde straturile E, F și
F2, care reflectă undele medii, utilizate în radiocomunicații. Sunt prezente vânturi ce ajung și la 1.000
km/h. Limita superioară, la 400 - 500 km este iono-pauza.
Exosfera este stratul de la peste 500 km altitudine, cu atmosferă rarefiată. Temperatura este de
1.200 – 17.000°C peste 1.000 km altitudine, ceea ce permite disocierea gazelor. Peste 2.500 km,
conținutul este caracteristic gazului interplanetar, cu aproximativ 600 protoni și 600 electroni pe cm 3.
Poluarea aerului constă în schimbarea compoziției, cu sau fără apariția de noi constituenți, cu
efecte dăunătoare asupra biocenozelor și biotopurilor. Poluarea provine din surse naturale și antropice.
Sursele naturale de poluare atmosferică pot fi:
 solul, din care se elimină particule solide (praf), gaze și vapori de apă;
 plantele și animalele, care elimină polen, spori, păr, pene, etc.;
 erupțiile vulcanice, din care rezultă praf, gaze, vapori de apă;
 cutremurele, generatoare de praf pentru aer și uneori, prin crăpăturile scoarței apărute,
posibilități de eliminări de gaze;
 praful cosmic și meteoriții.
Sursele antropice de poluare atmosferică sunt de fapt activitățile umane desfășurate în
industrie, transporturi, agricultură și cele menajere. Sursele de poluare atmosferică fot fi fixe, sau
mobile.
Sursele fixe sunt constituite din:
 dispozitivele de combustie industriale și menajere, care emit pulberi, oxizi de carbon, de sulf,
de azot, etc. Cu cât combustibilul este de calitate mai scăzută, arderea decurge cu randament
mai mic și se elimină cantități mai mari de poluanți. Astfel, cărbunii inferiori (lignitul,
cărbunele brun, turba, șistul bituminos) lasă la ardere cantități mari de cenușă, CO, CO 2, SOx,
NOx. Păcura elimină CO, CO2, SOx, iar gazul metan (combustibil superior) numai CO 2 și
urma de CO;
 Instalațiile industriale din chimie, metalurgie, materiale de construcții etc. elimină oxizi de Fe,
Mn, Cr, Ni, Zn, Pb, Cd, Cu, SiO2, CO2, C, etc.;
 Vulcanii, apele stătătoare (bălți, mlaștini) emit diverse gaze, vapori;
 Reziduurile de orice proveniență, haldate pe sol, animalele și plantele în putrefacție constituie
tot atâtea surse fixe de poluare atmosferică.
Sursele mobile de poluare împrăștie la distanțe mult mai mari decât sursele fixe, diverși
poluanți. În această categorie intră: vântul, păsările, apa, mijloacele de transport rutier, pe calea ferată,
naval și aerian. Împrăștierea poluanților este întotdeauna influențată de mișcarea aerului, care se
realizează datorită diferențelor de temperatură existente în două regiuni adiacente. Temperatura
modifică densitatea aerului, producând curenți orizontali, verticali, sau vârtejuri (turbioane).
Împrăștierea poluanților dintr-o sursă fixă, în plan orizontal acoperă o arie eliptică, deoarece este
influențată de vânt și de mișcarea de rotație a Pământului. Împrăștierea poluanților din surse mobile, în
mișcare urmează alte legi matematice.
Atmosfera poate fi afectată de o multitudine de substanțe solide, lichide, sau gazoase.
Pulberile solide provin din eroziunea rocilor naturale, din industrie în special și mai rar, din
alte activități umane. După natură pot fi:
 anorganice, ca diferiți oxizi metalici (de Zn, Pb, Mn, Fe, Cu), minerale (SiO 2, azbest, silicați),
ciment, sodă, coloranți anorganici, sticlă, etc.;
 organice, de origine animală (lână, păr), vegetală (bumbac, făină, in), sintetică (pesticide,
coloranți organici), etc.
Suspensiile (particulele peste 10 μm diametru mediu) au stabilitate mică și se depun mai ușor.
Puterea de difuzie este redusă, nu pătrund în alveolele pulmonare, deci nu sunt periculoase. Scad
luminozitatea, deci influențează negativ fotosinteza la plante, obturează ostiolele, dereglând respirația.
Plantele cresc mici, frunzele se răsucesc, masa biologică scade. Uneori modifică pH-ul solului, cum
este cazul la ciment. Întâlnind un obstacol vertical, praful este reținut și teoretic, numai aerul ocolește
acel obstacol. În realitate este antrenată și o cantitate redusă de particule solide.

4
 Pulberile de 0,1 - 10 μm diametru mediu au stabilitate mai mare și se depun în timp mai
îndelungat, la distanță mai mare, uneori de 2 - 10 km (cenușa, negrul de fum). Puterea de difuzie este
mai mare, ajungând în alveolele pulmonare, deci devin toxice pentru organisme. Cele mai periculoase
sunt cele de 0,2 - 2 μm, care se separă greu din aer.
Pulberile sub 0,1 μm se depun foarte greu și difuzează foarte ușor. Nu sunt nocive pentru om.
Depunerea se face după ciocnirea și aglomerarea lor. Pulberile prezintă și alte proprietăți fizice:
 suprafață mare. De exemplu, 1 cm3 cuarț măcinat la 1 μm3 va ocupa 6 m2;
 unele pot exploda (cele de Zn, S, făină, dextrină), sau aprinde (cărbune, Al);
 absorb gaze toxice, sau vapori de substanțe lichide;
 absorb radiații calorice și iradiază după încetarea încălzirii;
 formează ceață, constituind centrii de condensare;
 particulele ascuțite traumatizează căile respiratorii, cele moi se depun ca o pastă, provocând
traheite și bronșite;
 se încarcă electrostatic, prin frecare, sau prin adsorbție de ioni. Astfel, pulberile metalice se
încarcă pozitiv, cele nemetalice negativ, crescând astfel stabilitatea lor.
Aceste proprietăți pot fi utilizate în studiile inginerești, medicale, ecologice, care vizează
recuperarea pulberilor din aer, dimensionarea utilajelor, stabilirea unor măsuri tehnice de reducere a
poluării.
Aerosolii sunt formați așadar fie din particule solide sub 10 μm, fie din substanțe lichide, în
amestec cu aerul. Au stabilitate mare și putere mare de difuzie. Condensarea este favorizată de
scăderea temperaturii (care transformă particulele în cristale), de prezența umidității (care poate
solubiliza particulele, sau le umezește, mărindu-le masa).
Radiațiile ultraviolete pot provoca transformări chimice.
Acțiunea pulberilor asupra organismului uman depinde de natura substanței, concentrația în
aer, solubilitatea în apă, timpul de expunere. După acțiunea toxică, pulberile se pot clasifica în:
 iritante, sau corozive, cum sunt: varul, oxizii de arsen, cromații, etc.;
 alergenice, ca: bumbacul, cânepa, lemnul, bicromații;
 cancerigene: compușii cu crom, arsen, materialele radioactive;
 cu acțiune toxică generală: Pb, As, Mn, Be, V, etc.;
 infectante: pulberile cu microbi, viruși, etc.
Pulberile inspirate se depun neuniform și neregulat pe căile respiratorii, în funcție de mărime,
viteza aerului, durata de trecere, concentrația lor în aer, natura lor. Cele higroscopice sunt reținute în
cantitate mai mare decât cele nehidroscopice. O parte din pulberile inspirate sunt eliminate imediat la
expirație, sau în câteva ore. Pătrunderea în plămâni este zero pentru particulele de 10 μm, ce sunt
reținute de la început și 100% pentru particulele ≤ 1μm. Particulele sub O,5 μm difuzează cel mai ușor.
Îmbolnăvirea cu particule de praf, sau de fum se numește pneumoconioză. Pesticidele și în special
insecticidele poluează pe distanțe mai mari de 30 km față de locul de aplicare, fiind purtate de curenții
de aer orizontali și verticali, ceea ce explică diferitele simptome de fitotoxicitate apărute la distanță.
Substanțele lichide din diferite domenii industriale pot forma aerosoli cu aerul, datorită
volatilității lor. Vaporii se pot împrăștia la distanțe și de sute de metri, afectează aparatul respirator,
derma, ochii, se pot depune pe plante, dereglându-le respirația, afectează construcțiile, etc. Așa se
comportă gudroanele de cocserie, solvenții din lacuri, vopsele, furfurolul, insecticidele lichide, etc.
Scăderea concentrației de oxigen din aer este un fenomen nedorit, ceea ce ridică serioase
probleme omenirii. Astfel, în perioada 1910 - 1970 concentrația oxigenului a scăzut cu 0,005%.
Fenomenul continuă în ritmul de creștere de 4% anual. Rezerva de oxigen atmosferic se menține prin
fotosinteză, dar procesele de ardere a unor cantități mari de combustibil fosili și scăderea suprafețelor
ocupate de ecosisteme naturale ce eliberează oxigen fac ca fotosinteza să nu mai poată regla conținutul
de oxigen atmosferic.
Oxidul de carbon apare în atmosferă din procesele de ardere incompletă a hidrocarburilor în
motoarele autovehiculelor și din unele procese industriale din chimie, metalurgie, alimentară, etc. Are
acțiune asfixiantă, prin blocarea hemoglobinei la carboxihemoglobină. Circa 0,1% CO în sânge
blochează 50% din hemoglobina existentă. În absența CO din atmosferă, carboxihemoglobina se
descompune, refăcând hemoglobina În orașe, la expuneri continue de CO de 8 - 14 p.p.m. crește

5
mortalitatea prin infarct miocardic. În atmosferă, CO se pare că influențează ozonul și acționează
sinergetic cu alte gaze.
Hidrocarburile provin din industria țițeiului (extracție, rafinare, petrochimie), din arderile
incomplete în motoare și din fumat. Gazul metan se degajă și din mlaștini, orezării, stomacul
rumegătoarelor, procese de fermentație. Nu are efect toxic imediat, dar contribuie la efectul de seră.
Hidrocarburile condensate (benzpiren, benzantracen, etc.) se condensează pe particule în
suspensie, provocând cancer pulmonar. Alte substanțe chimice au toxicitate foarte mare (dioxina), sunt
inflamabile (benzenul, furfurolul, etc.), explozive, sau au efecte mutagene (dienele, compușii cu
halogeni, etc.).
Hidrocarburile policiclice aromatice prezintă de asemenea un factor de risc pentru sănătatea
omului. Ele provin din combustia benzinei, sau motorinei în motoarele autovehiculelor.
Oxizii de azot N2O, NO, N2O3, NO2 și N2O5 sunt generați în atmosferă din azot și oxigen, sub
acțiunea cuantelor de lumină, sau a descărcărilor electrice:

O2 + hν→ 2OxO + N2 + M →NOx + M1;

M= moleculă inertă.

Oxizii de azot sunt generați în cantități mari de industria cuprului, a fertilizanților cu azot și
din mijloacele de transport auto. Oxizii de azot nu produc iritații, dar distrug alveolele pulmonare, deci
au toxicitate mult mai mare decât monoxidul de carbon. Dioxidul de azot este de patru ori mai toxic
decât monoxidul. Peste 10 p.p.m. produc necroze foliare (decolare) la plante, iar la animale și oameni
sensibilizează organismul față de agresivitatea germenilor microbieni. Contribuie la reducerea
vizibilității pe șoselele aglomerate, prin formare de smog.
Organizația Mondială a Sănătății a fixat concentrația maximă în aer la 150 mg/m 3 pentru o
expunere de 24 de ore și de 400 mg/m3 pentru o expunere de o oră. În unele țări (Suedia, Elveția)
standardele sunt chiar mai reduse.
Produșii cu sulf: SOx, H2SO3, H2SO4, H2S provin din vulcani, industria acidului sulfuric,
fosforic, superfosfatului, industria alimentară, metalurgia neferoasă, prelucrarea petrolului și din
arderea cărbunilor inferiori în termocentrale și în gospodării. Oxizii de sulf cu apa produc acizi
sulfuros și respectiv sulfuric, care prezintă acțiune toxică și corozivă superioară gazelor uscate.
La plante, SO2 pătrunde prin ostiole și împreună cu apa și dioxidul de carbon provoacă leziuni,
distrugând clorofila. Pe frunze apar pete și apoi benzi de decolorare. Acțiunea este mai puternică în
condiții de umiditate, lumină, căldură și un conținut ridicat în CO 2, când ostiolele se deschid, lăsând să
pătrundă mai ușor agentul coroziv. Rezistența plantelor la acțiunea dioxidului de sulf este diferită, de
aceea pentru perdelele de protecție, spațiile verzi din orașe și de pe marginea drumurilor și livezi se
aleg acele plante rezistente la poluare. Pentru astfel de zone cu emisii de oxizi de sulf se pot planta:
platan, fag, tuia, pin, carpen, prun, iederă, gladiole, lalele, iriși, trandafiri etc.
Cu praful, sau cu carbonul, dioxidul de sulf are efect sinergetic. La Copșa Mică, negrul de fum
pierdut în atmosferă în prezența SO 2 emis de întreprinderea de metale neferoase produce anemii,
tuberculoză, saturnism. La concentrații de 1 - 5 p.p.m. SO 2 se produc iritații, iar peste 5 p.p.m.-
afecțiuni respiratorii. În marile orașe, la o medie anuală de peste 0,046 p.p.m. apar frecvent maladii
respiratorii la copii școlari, iar la peste 0,52 p.p.m. și în condiții de praf, sau carbon crește mortalitatea.
Hidrogenul sulfurat provine din vulcani, procese de putrefacție, cocsificare, extracția și
prelucrarea petrolului. Omul suportă până la 45 g H 2S/m3 aer, după care, la creșterea concentrației
dispare mirosul, ajungându-se chiar la deces.
Fluorul și compușii cu fluor sub formă de gaze sau pulberi acționează asupra unor enzime și
asupra clorofilei, producând pete galben - brune pe plante. Frunzele cad timpuriu, chiar vara,
producțiile sunt scăzute, microorganismele din sol se reduc. Astfel, la Slatina, producțiile de grâu și de
floarea soarelui sunt cu 10 - 30% mai scăzute decât în zone similare.
Smogul este un amestec de poluanți diferiți, aflați într-o atmosferă umedă și se prezintă ca o
ceață alburie, sau cu nuanțe gălbui-cafenii. Cuvântul s-a format din cuvintele smoke = fum și fog =
ceață. Apare în anumite zone geografice, datorită unor reacții chimice între poluanții aflați în prezență
în aer. S-au identificat două tipuri de smog:

1
Duțu M., Ecologia. Probleme ale protecției mediului și conservării naturii, București, 1995

6
  reducător (de tip londonez);
 oxidant (fotochimic, de tip californian).
Smogul reducător apare datorită existenței în aer a dioxidului de sulf, în condiții de izolare,
deci fără curenți de aer importanți. Ceața alburie scade rezistența organismului, crește mortalitatea la
copiii și bătrânii cu afecțiuni pulmonare și cardiovasculare. O astfel de situație s-a semnalat în1952 la
Londra, când s-au înregistrat 4.000 de decese din cauza smogului.
Smogul oxidant apare în condiții specifice, de calm, trafic intens, situații întâlnite în Los
Angeles, pe unele autostrăzi din Olanda și Germania. În atmosferă coexistă NOx cu alte substanțe
gazoase. Ziua se formează ozon, care reacționează cu oxizii de azot și cu substanțele organice
provenite din gazele de eșapare ale motoarelor autoturismelor, formând ceață gălbuie conținând
produși toxici.
Smogul fotochimic se manifestă și în zilele noastre, la valori mari de trafic și calm atmosferic,
iar pentru reducerea lui și evitarea accidentelor din cauza scăderii vizibilității se recomandă
diminuarea traficului în zonă.

Efecte globale
La unii poluanți, efectele negative se resimt după un timp îndelungat. Se vorbește astfel de:
efectul de seră, distrugerea stratului de ozon și ploile acide, cauzate de acumulările de dioxid de
carbon, freoni, oxizi de azot, de sulf, etc.

Efectul de seră
Dioxidul de carbon, CH4, NOx, freonii permit radiației solare să străbată atmosfera, să ajungă
pe Pământ, dar nu mai permit reîntoarcerea energiei termice în spațiul cosmic. Dintre gazele
menționate, dioxidul de carbon se află în cantitatea cea mai mare, fiind emis din procese de ardere în
industrie, motoare, consumul casnic, vulcani etc. Se apreciază că CO 2 este implicat în proporție de
aproximativ 50% în efectul de seră, CH 4 19%, freonii 17%, ozonul 8%, NO 2 4%, vaporii de apă 2%.
Emisiile cele mai mari provin din arderea cărbunelui.
Consecințele efectului de seră s-ar concretiza în: topirea ghețarilor și creșterea nivelului apelor
mărilor și oceanelor cu 1 - 2 m, inundații, schimbări climatice (în regimul precipitațiilor, al vânturilor),
deplasarea zonelor climatice și de vegetație. Vor fi în pericol teritoriile litorale joase din: Olanda,
Thailanda, statele insulare, orașul Cairo, unele delte importante (pe Gange, Nil), etc. Presupunând o
topire totală a calotelor de gheață numai din Antarctica s-ar ridica nivelul marin cu 6 m, fără a lua în
calcul ceilalți ghețari din Arctica și din munți. Sunt posibile migrări masive ale populației. Va fi
afectată puternic și situația alimentației mondiale, deoarece vegetația naturală are nevoie de câteva
secole pentru adaptare la noile condiții de climă. Pădurile aflate la latitudini medii își vor strânge aria.
Dar încălzirea planetei produce și vaporizarea unei cantități mai mari de apă, formându-se
nori, care reduc efectul de seră. În ultimii ani s-au observat chiar depuneri suplimentare de zăpadă în
Groenlanda, Antarctica și chiar ierni mai bogate în precipitații în multe zone geografice.
După Conferința de la Rio de Janeiro, aproape 120 de state, inclusiv țările din Uniunea
Europeană au ratificat în martie 1994 Convenția privind clima pe Terra. Principalul obiectiv al
Convenției este reducerea emisiilor de gaze ce generează efectul de seră, până în anul 2000, la nivelul
cantităților emise în anul 1990 și menținerea acestor nivele și după anul 2000. S-au stabilit și măsuri
concrete:
 îmbunătățirea randamentelor de ardere;
 evitarea circulației inutile;
 scăderea consumului specific de carburant la autoturisme la 5 l/100 km până în anul 2005;
 creșterea ponderii surselor neconvenționale de energie de la 5% în prezent, la 15 - 16%;
 limitarea despăduririlor;
 reîmpădurirea unor zone.
Impactul încălzirii globului terestru va fi dificil în special pentru țările sărace. Dezvoltarea
economică necesită consum energetic sporit, cantități mari de resurse consumate, investiții. Ar fi
incorect și practic imposibil să se stopeze industrializarea acelor țări slab dezvoltate economic pe

7
motive ecologice. Cooperările internaționale pentru alegerea acelor variante tehnologice care să se
integreze măsurilor ecologice sunt în fapt, singura soluție a dezvoltării.
Ozonul se formează în straturile superioare ale atmosferei, la 20 - 55 km prin reacții
fotochimice:

O2 + hν→ 2O2O2 + 2O → 2O32

La 35 km altitudine există un strat de câțiva mm grosime de ozon, care are rolul de a reține
parțial radiațiile ultraviolete din radiația solară. Organismele vii de pe Pământ sau adaptat la
concentrații maxime de 10 p.p.m. ozon atmosferic. La concentrații mai mari, pe plante apar mai întâi
dungi argintii, după care urmează uscarea prematură. La concentrații mai reduse, radiațiile ultraviolete
produc arsuri la plante, sau pe dermă, afecțiuni ale ochilor. La expuneri îndelungate, în timpul verii, în
special între orele 13 - 15, la oameni pot apărea afecțiuni de la înroșirea dermei la cancer de piele, iar
la ochi, iritații, cataractă. Scăzând doar cu 1% concentrația de ozon atmosferic, fluxul de radiații
ultraviolete crește cu 2%, crescând de 6 ori frecvența cancerului pielii, a bolilor de ochi, recoltele de
plante scad simțitor, fitoplanctonul se reduce, afectând fauna care se hrănea cu el, scade eficiența
vaccinului contra tuberculozei. Vopselele și masele plastice îmbătrânesc mai repede, fiind necesari
aditivi mai scumpi pentru stabilizarea lor în timp.
Studiile statistice arată o creștere cu 4 - 6% a tumorilor letale în ultimii ani, datorită expunerii
la radiații ultraviolete.
În ultimii ani s-a observat scăderea stratului de ozon în anumite regiuni geografice, fenomen
denumit de specialiști formarea de "găuri" de ozon. Pierderile de ozon s-au estimat la aproximativ:
40% deasupra Antarcticii, 20% deasupra Arcticii, 2,3% la latitudini de 53° - 640°, 3% la latitudini de
40° - 520°, 1,7% la latitudini de 30° - 330°.
Degradarea stratului de ozon s-a atribuit unor cauze: - naturale (o specie de nori existentă la
poli, în special la Polul Sud, cu ace foarte fine de gheață, pe suprafața cărora se descompune ozonul,
sau radiațiilor ultraviolete); - antropice, care intervin cu ponderea cea mai mare. Principalii vinovați
sunt freonii, compuși de tip clorofluorocarbon CFC, utilizați pentru presurizarea substanțelor lichide în
butelii metalice (spray-uri), ca agenți frigorifici, sau pentru stingerea incendiilor, la prepararea maselor
plastice expandate, ca solvenți industriali, etc. O moleculă de freon poate distruge 104 - 106 molecule
de ozon. Freonii au timpi mari de înjumătățire, de zeci și sute de ani, ceea ce le mărește stabilitatea în
timp, acumularea în atmosferă și acțiunea de distrugere a ozonului. De exemplu: CFC-115 are timpul
de înjumătățire de 380 ani, CFC-114 185 ani, CFC-12 111 ani, CFC-11 75 ani, HCFC-123 1,5 ani etc.
Numărul record de studii referitoare la ozon sunt înregistrate în Canada, țară cu suprafață
mare, situată între trei oceane. În cel mai populat oraș, Toronto, în 1993 a scăzut concentrația de ozon,
față de 1980, cu 4,2%.
În 1987, la Viena s-a semnat Protocolul privind protecția stratului de ozon. În decembrie 1995,
la Montreal a avut loc a șaptea reuniune pe problemele ozonului atmosferic. Reuniunea s-a încheiat cu
propuneri referitoare la :
 controlul producției de CFC;
 eliminarea CFC, halonilor, CCl4 și metilcloroformului până în anul 2000;
 introducerea de noi substanțe, de tranziție, ca de exemplu bromura de etil, în locul CFC;
 transferul de tehnologii spre țările slab dezvoltate, pentru înlocuirea tehnologiilor ce utilizează
freonii;
 retehnologizarea fabricilor de cosmetice, ș.a.
Țări ca Germania, Norvegia, Suedia au eliminat substanțele ce degradează stratul de ozon,
ODS, din industria militară. În S.U.A., Marea Britanie se studiază intens pentru identificarea altor
substanțe alternative ODS, pentru aviație, nave, echipamente frigorifice.

Ploile acide
Oxizii de sulf și de azot prezenți în concentrație mare în atmosferă, proveniți din creșterea
consumului de combustibili fosili, industria chimică, metalurgică, erupții vulcanice, sau procese de

2
Duțu M., Ecologia. Probleme ale protecției mediului și conservării naturii, București, 1995

8
oxidare a unor materiale biologice, în contact cu apa de ploaie produc ploi acide, deci soluții diluate de
acid sulfuric și azotic. Aceste ploi au o sumă de efecte negative:
 distrug vegetația, în special pădurile de conifere, prin distrugerea directă a clorofilei;
 dizolvă sărurile de calciu și magneziu din sol, producând carența în aceste elemente,
acidifierea solului și carențe în nutriția plantelor;
 dizolvă stratul protector de ceară de pe frunze, copacii devenind mai puțin rezistenți la
acțiunea dăunătorilor;
 suprafertilizează solul, plantele crescând foarte repede, prematur;
 acidifiază lacurile, dispărând peștii. Sunt afectate mai mult lacurile vulcanice.
Ploile acide se manifestă la distanță mare de locul emiterii agentului poluant, uneori și la sute
de kilometri. Acțiunea lor este mai puternică în regiunile reci, în care conținutul de amoniac din aer
(ce le-ar putea neutraliza) este redus. 7,7% din suprafața pădurilor din Germania a fost afectată de ploi
acide (aproximativ 560.000 ha), în special în Bavaria și în zona de graniță cu Franța. Apele interne din
zona medie a Norvegiei și Suediei au fost acidifiate de la pH= 6-7 inițial, la 4-5.
Pentru reducerea efectelor ploilor acide se iau măsuri ce vizează în primul rând reducerea
emisiilor de oxizi de sulf și azot la sursa de poluare: industria chimică, metalurgică, termocentrale.
Alte măsuri se referă la:
 desulfurarea gazelor de ardere, cu recuperarea sulfului conținut în ele;
 reținerea oxizilor de azot din gazele de ardere;
 extinderea termocentralelor abur-gaz, cu randamente energetice mai mari;
 reîmpădurirea zonelor cu specii rezistente la ploile acide;
 tratarea solurilor cu săruri de calciu și magneziu ș.a.
Se apreciază că tehnologiile de desulfurare și denitrare a gazelor de termocentrală, sau din alte
domenii industriale sunt în general scumpe, necesită investiții suplimentare importante și cheltuieli de
exploatare. Reducerea emisiilor din procesul tehnologic, la sursa de poluare și extinderea tehnicilor de
producere a energiei electrice din surse neconvenționale par a fi soluții mai avantajoase.

Ecosisteme. Lanțuri trofice

Ecosisteme.
Termenul de ecologie a fost introdus pentru prima dată de biologul german Ernst Haeckel în
anul 1866, utilizând cuvintele grecești oikos=casă, locuință și logos=știință, vorbire. Deci ecologia
poate fi considerată ca o știință a habitatului (a spațiului de locuit).
Apariția acestui domeniu științific a fost favorizată de acumulările importante de cunoștințe
despre natură, inventariate de naturaliști de mare valoare, ca: Ch. Linnee, G. Cuvier, Y. Lamarck, G.
Buffon, A. De Candolle, Ch. Darwin. Dezvoltarea ecologiei însă a fost lentă la început, comparativ cu
alte dezvoltări științifice, datorită lipsei datelor referitoare la interacțiunile organismelor cu mediul și
între ele, precum și la finalitatea acestei științe, deci a aplicațiilor practice. Între timp, s-au
fundamentat clar alte domenii științifice, ca: fitosociologia, s-a introdus noțiunea de ecosistem, s-au
elaborat teoria generală a sistemelor, teoria analitică a asociațiilor biologice, energetica ecosistemelor,
concepția trofoenergetică.
Astăzi ecologia este definită ca știința ce studiază condițiile de existență ale ființelor vii și
interacțiunile existente între ființele vii pe de o parte și între ființele vii și mediu, pe de altă parte.
După anul 1930, ecologia a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă, datorită abundenței
cunoștințelor acumulate și conștientizării omenirii asupra cauzelor unor erori ecologice. Astăzi
ecologia este socotită o știință a supraviețuirii umane pe pământ, datele ei fiind aplicate direct în
practica agricolă, silvică, în tehnologiile industriale, în îmbunătățirea condițiilor de locuit și de
desfășurare a activității, chiar a vieții, în modificarea climei.
Ecologia face apel la cunoștințe și metode din alte domenii științifice, ca: fizică, chimie,
biologie, geografie, geologie, antropologie, economie, morfologie, genetică, fiziologie, geobotanică,
etc. Pe drept cuvânt se apreciază că studiile ecologice necesită cunoștințe enciclopedice.
Principalele probleme ale ecologiei sunt:
 studiul circulației materiei și energiei în biosferă;

9
  principiile productivității biologice;
 dinamica populațiilor de animale;
 principiile conservării și reproducerii resurselor naturale.
Ecologia se deosebește net de biologie, prin obiectul de studiu – sistemele supraindividuale
(populația, biocenoza, ecosistemul, biosfera) și nu sistemul biologic individual.
În România, savantul Grigore Antipa a fost în tinerețe studentul și asistentul lui E. Haeckel. A
studiat sub aspect ecologic Marea Neagră, litoralul, delta, lunca inundabilă a Dunării, a organizat
muzeul de științele naturii din București, care astăzi îi poartă numele, pe principii ecologice. Printre
continuatorii preocupărilor lui Antipa se pot enumera: academicianul M. Băcescu, profesorii N.
Botnariuc, Al. Berzo, Tr. Săvulescu, M. Ionescu, E. Racoviță, ș.a.
Ecologia utilizează o serie de noțiuni specifice acestui domeniu științific. Astfel, prin
populație se înțelege un sistem de indivizi din aceeași specie, dintr-un biotop. Biotopul reprezintă
partea abiotică a ecosistemelor, caracterizată prin omogenitate structurală, topologică, climaterică și
biochimică, aparținând de o anumită unitate administrativă.
Biocenoza se referă la un sistem de populații atașat de un biotop. De exemplu: populația de
animale și de plante dintr-o pădure, dintr-un lac, etc.
Biosfera cuprinde ecosistemele planetei. Ea este dată de entitatea vastă a Terrei, împreună cu
învelișul de apă, aer și cu viețuitoarele.
Ecosistemul este un sistem complex, alcătuit din biocenoză și biotop. De exemplu: pădurea,
livada, etc. Reprezintă unitatea de bază, elementară a ecosferei și prezintă o stabilitate termodinamică
relativă. În privința locului ocupat de viețuitoare se apelează la următoarele noțiuni: habitat - suprafața
de teren ocupată de un individ sau de o populație, pe care aceasta își desfășoară activitatea.
Arealul este teritoriul ocupat de o specie sau o populație. Poate fi foarte restrâns (de exemplu
o peșteră), sau foarte larg, cu aspecte continue sau discontinue.
Peisajul este mediul natural global definit față de om. Reprezintă obiectele naturale, cele
create de om (cabane, păduri, etc), fenomenele atmosferice climatice de pe un teritoriu, percepute de
simțuri.
Complexul format din biotop și biocenozele aferente formează un biom (în geografie
Landschaft). Principalii biomi ai lumii sunt:
a) biomii tereștri alcătuiți din:
a. regiunile polare și tundra;
b. muntele cu etajele de vegetație pe înălțime;
c. pădurile;
d. stepele, preeriile, savanele și pampasul;
e. deșerturile;
b) biomii acvatici conținând:
a. mările și oceanele;
b. comunitățile de apă dulce (curgătoare și lacuri);
a) biomii subterani (peșterile).
Nișa ecologică indică câmpul de activitate al unei specii și relațiile cu alte specii (cu ce se
hrănește și cui servește ca hrană). E diferită de noțiunea de habitat, arătând “profesia” speciei. Astfel,
când populațiile a două specii au același spațiu de activitate (nișă), intervine competiția, ducând la
dispariția unei specii. Pentru a supraviețui, speciile se adaptează, se specializează. Se deosebesc:
 nișe înguste;
 nișe largi.
De exemplu, păsările răpitoare își pot procura hrana din mai multe biotopuri. Structura nișei
poate fi supusă modificărilor de ciclu zi-noapte (circadian), deci unele specii activează ziua, iar altele
noaptea.
Se mai utilizează termenii de:
 nișă trofică, referindu-se la activitatea de hrănire;
 nișe echivalente, când specii echivalente ca aspect îndeplinesc aceeași funcție în biocenoze
amplasate diferit geografic.

10
 Comunitățile ecologice succesive se numesc sere. Comunitatea majoră de sere formează
climax. Omul poate interveni pentru a stăpâni unele comunități ecologice, în care caz evoluția
comunității se face prin sere secundare, iar comunitatea majoră se numește disclimax.
Un ecosistem poate prezenta proprietăți:
 colective, funcție de numărul de indivizi;
 specifice, cum sunt: valența ecologică, rezistența și reziliența.
Valența ecologică a unei specii reprezintă posibilitatea speciei de a popula medii diferite, în
care acționează factori de mediu cu variații mai mari sau mai mici. Rezistența reprezintă capacitatea
sistemului de a suporta o perturbație. Reziliența este capacitatea de a se regenera sistemul, revenind la
starea inițială, după ce perturbația a încetat. Rezistența speciilor este diferită și anume este mai mare la
plante decât la animale. Prezintă valori minime la nou născuți și la bătrâni și este maximă în perioada
de maturitate a individului.

Lanțuri și rețele trofice.

Între speciile unei biocenoze se stabilesc relații diferite, între care cele de hrană (trofice) ocupă
un loc important. Denumirea “trofic” provine din cuvântul grecesc trophe=nutriție.
Lanțul trofic este reprezentat de succesiunea de ființe vii care se hrănesc unele cu altele.
Cantitatea de masă, sau de energie și numărul de indivizi ce se transmit printr-un lanț trofic
scade, datorită pierderilor de biomasă și de energie. În natură, lanțurile trofice se întâlnesc, se
intersectează constituind adevărate rețele trofice. Echilibrul biologic este expresia stabilității unui
ecosistem, realizată printr-o multitudine de interacțiuni. Într-un biotop, viețuitoarele ajung să se
adapteze, astfel încât schimbul de masă și de energie cu mediul devine constant. Așadar se stabilește
un echilibru dinamic în timp. Deranjarea structurii prin creșterea ponderii unei specii în dauna altor
specii este anulată prin acțiunea celorlalte specii, datorită funcției de autoreglare a biocenozei. Această
însușire se manifestă mai intens dacă biocenozele sunt mai bogate în specii. Din păcate, ecosistemele
agricole având specii mai puține, sunt sensibile la perturbații, reglarea efectuându-se numai prin
intervenția omului.
Cicluri biogeochimice. În natură, odată cu apariția vieții, mediul geochimic s-a transformat în
mediu biogeochimic. Deci, organismele vii participă în circuite complexe, alături de substanțele
anorganice. Are loc permanent un circuit de materie și energie.
Aceste fluxuri sunt de mare importanță. Ele arată sinteza materiei vii și descompunerea ei în
elemente mai mici (CO2 , NH3, H2O) care reintră în circuitul natural.
Multe materiale create de om nu își găsesc locul în acest ciclu, rămânând mult timp în natură,
producând poluarea mediilor aer, apă și sol. De exemplu: metalele, masele plastice, pesticidele, fibrele
sintetice, fertilizanții etc. Unele dintre ei pot ajunge prin lanțuri trofice la om, producând diferite
afecțiuni. Astfel, azotații din apă la concentrații chiar mai mici de 300 p.p.m. trec în plante și de aici în
stomac, unde sub influența unor bacterii active mai ales la copii se transformă în azotiți. Azotiții
reacționează cu hemoglobina din sânge, formând un compus stabil, methemoglobină.

Degradarea solului
Solul este stratul de la suprafața pământului, afânat, moale, friabil, care împreună cu atmosfera
constituie mediul de viață al plantelor.
Solul s-a format din roci, sub influența factorilor pedogenici: climă, microorganisme,
vegetație, relief. Transformările rocilor în timp au fost profunde, astfel încât solul apare ca un corp
natural, distinct, deosebit de roca mamă. Durata de generare este mare, astfel încât pentru a se forma
pe cale naturală 3 cm de sol sunt necesari 300 – 1.000 de ani, iar pentru 20 cm, 70.000 de ani.
Compoziția solului este dată de: - substanțe minerale rezultate din degradarea și alterarea
rocilor și mineralelor, ca de exemplu:
 SiO2, FeOx, CaCO3, CaSO4 etc.;
 substanțe organice specifice, produse prin transformarea chimică a resturilor vegetale. De
exemplu: acizi humici, celuloză, hemiceluloză, aldehide, alcooli, fenoli, grăsimi, aminoacizi,
albumine, etc. Resturile vegetale și animale se descompun sub influența microflorei și

11
 microfaunei existente în sol, în compuși simpli (CO 2, H2O, NH3, etc.), din care
microorganismele sintetizează compuși organici.
Poluarea solului reprezintă orice acțiune care dereglează funcționarea normală a solului.
Activitățile de producție au afectat în timp solurile, prin: lucrări miniere, excavații, depozite de
deșeuri, alunecări de teren, eroziune, salinizare, acidifiere, etc. Sau produs în multe zone dezechilibre
în nutriția plantelor, care au mers până la deșertificare.
Poluarea solului se manifestă prin:
 degradare fizică (compactarea, degradarea structurii);
 degradare chimică (creșterea conținutului de metale grele, pesticide, modificarea pH-ului);
 degradare biologică (cu germeni patogeni). Deci există poluare fizică, chimică, biologică și
uneori, radioactivă.
Indicatorii poluării solului pot fi conținuturile de elemente, substanțe, microorganisme (ca și la
problemele de poluare atmosferică și acvatică). In practică se folosesc însă următorii indicatori:
 deprecierea calitativă și cantitativă a recoltelor;
 creșterea cheltuielilor pentru menținerea recoltelor la parametrii anteriori poluării;
 cheltuieli pentru drenaj, anti-erozionale ș.a.;
 restricții la exportul unor produse, cum sunt legumele cu un conținut prea mare de nitrați, sau
restricții în utilizarea furajelor din terenurile contaminate cu plumb etc.
Solul fiind un sistem mult mai complex decât aerul și apa, poluarea îi afectează proprietățile,
deci și fertilitatea. În plus, poluanții pot trece din sol în plante, apă, sau aer, iar depoluarea este un
proces dificil, uneori chiar nerealizabil.
Unul dintre indicatorii de poluare a solului este scăderea producției agricole. La o populație de
peste 6 miliarde de locuitori, producția actuală de cereale se află astăzi sub nivelul de satisfacere a
cerințelor. Stocurile de cereale au scăzut permanent începând cu 1992. Studiile demografice indică o
cifră de 8 miliarde locuitori în anul 2020, deci necesarul de hrană va crește în următorii 25 de ani, în
medie, cu 64%, iar în țările în curs de dezvoltare cu aproximativ 100%.
După clasificarea solurilor poluate adoptată în România, sursele de poluare și agenții poluanți
ai solurilor sunt:
1. Excavațiile la zi prin care se execută decopertarea zăcământului, excavarea acestuia, depuneri
de steril, depozite de diferite produse. Extracțiile la suprafață îndepărtează obiective, ca:
locuințe, păduri, etc. Terenul este supus infiltrațiilor, inundațiilor și alunecărilor, mărind în
felul acesta suprafața naturală afectată. La închiderea excavațiilor, umplerea trebuie efectuată
în ordinea inversă, deci steril, decopertă și sol la suprafață. La cariere, unde extracțiile durează
și zeci de ani, în unele situații se rambleiază terenul și se acoperă cu sol adus din alte zone.
2. Depozitele de sterile, cenuși de termocentrală, zguri metalurgice acoperă suprafețe care altfel
ar fi avut altă destinație, iar particulele fine sunt antrenate de vânt, poluând alte terenuri, sau
ape. Precipitațiile pot antrena haldele create, mărindu-le aria bazei și acoperind în timp scurt
obiectivele din apropiere. Depozitele de gunoaie permit în plus, dezvoltarea paraziților care
răspândesc microbi, viruși la distanță.
3. Metalele grele ajung în sol din aer, apă și nămoluri. De la suprafață coboară în sol prin procese
de difuzie, adsorbție, dizolvare și antrenare cu apa, sau cu macroorganismele. În sol
microorganismele le solubilizează, sau le transformă în suspensii în apă, ajungând astfel în
rădăcinile plantelor. Din plante, metalele grele ajung și se acumulează în organismele
animalelor și ale oamenilor.
4. Materialele radioactive pot exista în subsol, ca zăcăminte de pehblendă conținând U, monezit
(Th), etc. Izotopul 90Sr se urmărește de cele mai multe ori, deoarece acest radionuclid
reprezintă 1 - 10% din totalul radionuclizilor. El se combină cu substanțele organice, acizii
humici, în special la pH mai mare. Este fixat puternic de argile. Asemănător se comportă și
izotopul 137Cs, care se leagă mai puțin de substanțele organice.
5. Deșeurile și reziduurile din industria alimentară și ușoară constituie alte surse posibile de
poluare a solurilor. Uneori se utilizează ca fertilizanți, sau amendamente.
6. Deșeurile și reziduurile vegetale agricole și forestiere încarcă solul cu nitrați, agenți patogeni
și facilitează înmulțirea buruienilor. Aceste materiale și produsele lor de degradare în timp pot
fi transportate de ape la distanță, mărind astfel aria de răspândire a poluanților.

12
 7. Dejecțiile animale aplicate excesiv ca îngrășăminte afectează proprietățile solurilor. Acestea
pot conține NaCl, biostimulatori, uree, medicamente, agenți patogeni, care produc poluarea
chimică și biologică solurilor, scad permeabilitatea și pot difuza până la pânzele de ape
freatice, transformându-le în focare de substanțe chimice, viruși, etc. Tot din zootehnie pot
rezulta substanțe de igienizare a grajdurilor (sodă, detergenți), care contribuie la poluarea
solurilor și apelor.
8. Dejecțiile umane apar în jurul micilor localități fără canalizare, a locurilor de campare, târguri,
șantiere. Astfel de locuri devin focare de germeni patogeni ai difteriei, TBC, febrei tifoide.
9. Nămolurile separate din apele uzate conțin substanțe organice (cele provenite din industria
alimentară, zootehnie, activitățile menajere), sau anorganice (cele provenite din industria
metalurgică, prepararea minereurilor și cărbunilor etc.). Se pot aplica în agricultură numai
dacă conținuturile de metale grele și nemetale sunt sub limitele admise de standarde. Unele
culturi, cum sunt cele de cartofi, morcovi pot suporta un conținut mai ridicat de metale grele,
dar altele, cum este salata nu acceptă.
10. Hidrocarburile apar pe terenurile din jurul sondelor, rezervoarelor cu produse petroliere,
rafinării, trasee de conducte, în caz de defecțiuni, accidente, etc. Numai în anul 1989 în
România s-au semnalat 49.000 ha afectate de hidrocarburi, o parte din aceste suprafețe fiind
socotite nerecuperabile pentru agricultură. Pentru îndepărtarea hidrocarburilor din sol se
efectuează:
a. lucrări de drenare, urmate de ardere;
b. descompunerea petrolului cu microorganisme direct în sol;
c. fertilizarea puternică cu azot etc.
11. Eroziunea și alunecările de teren sunt alte fenomene ce cauzează degradarea solurilor. Pe glob
sunt aproximativ 5,7 miliarde ha erodate, creând pericolul extinderii deșerturilor.
12. Compactarea (tasarea) solurilor se produce ca urmarea unor lucrări agricole efectuate cu
mașini grele, din lipsa asolamentelor, sau a pășunatului excesiv. Prin compactare se reduce
aerația, circulația apei. Dacă tasarea depășește 30 cm de sol, degradarea este ireversibilă, deci
permanentă. Pentru refacerea solului tasat se recomandă efectuarea aratului la adâncime de 35
- 80 cm și rotația culturilor.
13. Trecerea terenurilor agricole și silvice spre alte utilizări (casnic, industrial, drumuri etc.)
produce dezechilibre ecologice puternice în zonă, ajungându-se la eroziunea solului,
degradare, surpare, dispariția unor specii etc.
14. Pesticidele acționează numai într-o mică proporție (3 - 40%) în scopul pentru care au fost
utilizate, restul împrăștiindu-se în aer, apă și pe sol. Se apreciază o creștere în ultimii ani a
rezistenței dăunătorilor la pesticide, ceea ce a determinat aplicarea acestora în cantități mai
mari și crearea de noi pesticide, cu toxicitate superioară. Ca efect letal, se apreciază că 0,1 kg
pesticid actual acționează ca și 2 kg DDT.

Folosirea anti-dăunătorilor
Trecerea terenurilor agricole și silvice spre alte utilizări (casnic, industrial, drumuri etc.)
produce dezechilibre ecologice puternice în zonă, ajungându-se la eroziunea solului, degradare,
surpare, dispariția unor specii etc.
Analizele au pus în evidență existența circuitului pesticidelor în natură. Astfel, pesticidele pot
ajunge în aer și de aici pe plante, sol și în apă. De pe plante, pesticidele ajung prin lanțuri trofice la
om. De la vegetație, animale și oameni, pesticidele ajung din nou în sol și apă. In apă, pesticidele trec
în plancton, de aici la nevertebrate, pești și în final la om. Si sedimentele de pe fundul apelor pot
conține pesticide.
Pesticidele sunt greu solubile în apă, dar foarte solubile în grăsimi, unde se pot acumula.
Acumularea este favorizată și de timpul de înjumătățire de ordinul anilor la unele pesticide, cum sunt:
DDT 3 - 10 ani, heptaclor 7 - 12 ani, aldrin 10 ani, dieldrin 1 - 7 ani, HCH 2 ani etc.
Sunt volatile, ceea ce explică difuzarea lor în mediu la mare distanță, astfel încât, astăzi se
găsesc răspândite pe tot globul. De exemplu, în grăsimea balenelor s-au găsit 0,0645 mg DDT/g, în
crustaceul Krill 0,004 mg DDT/g, etc. Dunărea varsă în Marea Neagră 186 t HCH/an.
Pesticidele afectează circuitele biogeochimice din ecosferă, dar acțiunea asupra organismelor
nu este cunoscută în totalitate. Se cunosc unele acțiuni asupra sistemului nervos, sau asupra unor
13
hormoni. De exemplu, la păsări este inhibată enzima carboanhidroza, care ajută la fixarea calciului în
coaja ouălor, deci este periclitată reproducerea; la insecte, pesticidele organofosforice afectează
sistemul nervos, prin afectarea enzimei colinesteraza, ajungându-se la dereglarea mișcărilor, spasme și
deces; la alge scade masa biologică la jumătate; planctonul poate fi inhibat, dar și stimulat; la unele
specii s-au observat efecte mutagene, sau cancerigene etc.
Datorită toxicității ridicate, a timpului mare de înjumătățire și a efectelor puternice în mediu s-
a interzis producția unor pesticide, printre care și DDT.
Poluarea chimică, biologică și cu materiale radioactive se poate preveni prin controlul
nămolurilor aplicate, a condițiilor de depozitare a materialelor. Poluarea cu pesticide a solurilor se
poate preveni prin:
 cultivarea de soiuri de plante rezistente la dăunători, care nu mai necesită tratamente cu
pesticide;
 selecționarea semințelor;
 utilizarea asolamentelor;
 utilizarea metodelor biologice, ca de exemplu: însămânțarea unei suprafețe reduse, pe terenul
de la care se urmărește o anumită cultură, cu un soi care atrage dăunătorii, creându-se astfel o
zonă capcană, în care se va realiza distrugerea locală a dăunătorilor. Altă posibilitate este de
utilizare de feromoni - substanțe chimice care perturbă procesele naturale de reproducere a
insectelor dăunătoare (masculii nu mai pot identifica insectele femele). Se mai aplică:
atragerea unor păsări, a unor specii de insecte, sau de microorganisme, ce distrug paraziții de
pe un teren cultivat.

Poluarea apelor
Poluarea apelor reprezintă alterarea calităților fizice, chimice și biologice ale apelor, produsă
direct, sau indirect, în mod natural, sau antropic. Apa poluată devine improprie utilizării normale.
Poluarea poate avea loc:
 continuu (permanent), în cazul canalizării dintr-un oraș, sau reziduurile provenite din industrie
și deversate în ape;
 discontinuu, la intervale regulate, sau neregulate de timp;
 temporar (ex. colonii provizorii);
 accidental, în cazuri de avarie.
Sursele de poluare a apelor se clasifică după mai multe criterii, dat fiind diversitatea lor:
a. După proveniență: activitățile menajere, industria, agricultura și transporturile.
b. După aria de răspândire a poluanților:
a. surse locale (conducte de canalizare, rampe de descărcare);
b. difuze, când poluanții se răspândesc pe o arie mare. Uneori este dificil de localizat
sursa, sau sursele poluante.
c. După poziția lor:
a. surse fixe;
b. mobile (autovehicule, locuințe și instalații ce se deplasează, etc.).
De exemplu: industria deversează în apele naturale substanțe chimice, organice și
anorganice, resturi vegetale și animale, solvenți, hidrocarburi, căldură, etc. Materialele pot fi în
stare solidă, sau lichidă, miscibile, sau nemiscibile cu apa, ușor, sau greu volatile, mai mult sau
mai puțin toxice. Sunt situații în care încărcătura radioactivă a deversărilor nu este deloc de
neglijat, depășind fondul natural de radioactivitate.
Agricultura deversează în apele naturale ape cu încărcătură mare de substanțe chimice
(pesticide, fertilizanți, detergenți, etc.), ce pot depăși conținutul apelor menajere de 5 ori la
consumul de oxigen, de 7 ori la azotul total și de peste 10 ori la materialele solide, conform datelor
publicate de OMS.
Transporturile deversează produse petroliere, detergenți, etc.
Activitățile menajere poluează chimic și biologic apele naturale.
Poluanții apelor sunt foarte diverși și de aceea clasificare adoptă mai multe criterii.
a) După natura lor există poluanți:

14
 a. organici;
b. anorganici;
c. biologici;
d. radioactivi;
e. termici;
b) După starea de agregare se diferențiază:
a. suspensii (substanțe insolubile în apă);
b. poluanți solubili în apă;
c. dispersii coloidale;
c) După durata degradării naturale în apă se deosebesc:
a. poluanți ușor biodegradabili;
b. greu biodegradabili (la care degradarea naturală durează sub 30 de zile);
c. nebiodegradabili (degradarea în 30 - 60 de zile);
d. refractari (cu degradare și peste 2 ani). De exemplu, caprolactama se biodegradează la
substanțe mai simple în decurs de 3 săptămâni, pe când clorbenzenul în 2 ani, deci are
timp să se acumuleze în apă, mărind efectele toxice.
Poluarea organică apare de obicei de la fabricile de celuloză și hârtie, care elimină și 1.000
– 3.000 l apă poluată/ s. Chiar dacă se efectuează o epurare cu randament de 95%, tot rămân
cantități mari de poluanți. Receptorul trebuie să aibă în această situație un debit suficient de mare,
pentru a dilua poluanții sub limitele admise de standardul de calitate. Industria chimică,
petrochimia, industria alimentară elimină de asemenea poluanți de origine organică, din care unii
sunt foarte toxici (fenolul, ierbicidele, etc.) și cu persistență ridicată în mediu.
Poluarea anorganică rezultă din industria produselor clorosodice, chimie, extracția
țițeiului, prepararea minereurilor, hidrometalurgie. Apele poluate conțin săruri, acizi, baze,
modifică pH-ul apelor naturale, corodează conductele, instalațiile, aduc prejudicii agriculturii, au
efecte stresante pentru organismele acvatice. Poluarea biologică este produsă de activitățile
menajere, abatoare, zootehnie, etc.
În apă apar microorganisme patogene, care generează uneori îmbolnăviri în masă. Prin apă
se transmit boli:
 bacteriene (febra tifoidă, dizenteria, holera);
 virotice (poliomielită, hepatita epidemică);
 parazitare (amibioza, giardioza). Apele poluate biologic favorizează înmulțirea unor paraziți,
ca: țânțarii, transmițători de paludism, musca tzetze, transmițătoarea bolii somnului etc.
Poluarea termică apare prin deversarea de apă caldă în efluenții naturali. În aceste condiții
scade conținutul de oxigen din apă, crește sensibilitatea organismelor acvatice la poluanți, unele
viețuitoare dispar, se înmulțesc algele albastre, etc. Acest tip de poluare apare pe lângă unele instalații
industriale și din energetica nucleară.
Poluarea radioactivă apare la apa rezultată din industria extractivă a minereurilor de uraniu,
sau thoriu, la instalațiile de preparare a minereurilor radioactive, din zonele de depozitare
necorespunzătoare a deșeurilor radioactive, în urma unor avarii la reactoarele nucleare, naufragii de
vapoare cu încărcătură nucleară etc.
Apele naturale pot degrada poluanții organici, sub acțiunea microorganismelor existente, a
radiațiilor solare și a oxigenului. Din degradare rezultă compuși mai simpli, până la moleculele cele
mai mici: CO2, CH4, NH3, H2O, H2S. În primele zile se degradează compușii cu carbon, apoi în etapa a
doua se oxidează biologic compușii cu azot, după cum rezultă din analizele efectuate pe probe de apă.

Evaluarea nivelului de poluare a apelor

Evaluarea nivelului de poluare a apelor. efectele generale ale poluării marine (apelor),
gospodărirea resurselor de apa.
Calitatea apelor este stabilită prin standarde, datorită importanței pe care o prezintă pentru
siguranța vieții și pentru desfășurarea activităților economice. In România sunt în vigoare: STAS 1342
- 91 pentru calitatea apei potabile, STAS 4706 - 88 pentru apele de suprafață, STAS 9450 - 73 pentru
apele necesare irigațiilor, Norme de igienă pentru ștranduri organizate și o serie de decrete, pentru
precizări. Calitatea apelor se exprimă prin indicatori, stabilizați și calculați în urma unor analize

15
efectuate atât la apele de suprafață, cât și la cele subterane. La apele de suprafață se determină: -
indicatori organoleptici; - suspensii; - pH; - CCO; - oxigenul dizolvat; - CBO; - azotul total; - analize
biologice, toxicologice, bacteriologice, de radioactivitate, eutrofizare, etc. La apele subterane se
determină: - pH-ul; - reziduul fix; - CCO. În anumite situații se mai analizează din ape următoarele
conținuturi de substanțe: detergenți, pesticide, metale neferoase, fenoli, hidrocarburi, clor, azotat,
fluor, iod, fier, mangan, indicatori de eutrofizare, etc. Indicatorii organoleptici sunt: culoarea apei,
gustul și mirosul. Analizele bacteriologice determină conținutul apei în germeni patogeni specifici, ca:
bacili, cili din tubul digestiv, etc. Analizele toxicologice stabilesc nocivitatea unor poluanți, dozele
limită de supraviețuire și cele letale, folosind testări la pești și la crustaceul Daphnia. Probele de apă
trebuie corect recoltate, conservate, iar analizele efectuate după metode standardizate. Aceste probe
pun în evidență atât poluanții, cât și sursele posibile de poluare. Analizele trebuie efectuate pentru a
stabili fondul natural al apelor, depășirea valorilor limită admise de standard, atenționând asupra
necesității revenirii la fondul natural.
Efectele poluării marine se resimt și ca anomalii structurale la unele specii, cu manifestări
proliferative și neoplazice. Numai în ultimul deceniu s-au semnalat pe litoralul românesc 46 fenomene
de înflorire deosebit de ample și de intense. A crescut cantitate de organisme acvatice moarte în urma
hipoxiei (scăderea conținutului de oxigen dizolvat din apă), ajungând în partea de nord-vest și la 100 -
200 t/km2 plajă anual, din care 10-15% au fost pești. În privința biodiversității, numărul de specii de
alge macrofite a scăzut cu peste 50%, s-au redus până la cvasi-dispariție răpitorii mari, dezvoltându-se
speciile mărunte, au scăzut stocurile de pește. În prezent capturile sunt de peste 9 ori mai mici la
nivelul întregului bazin și de peste 10 ori mai mici la litoralul românesc. La efectele agenților poluanți
s-a adăugat și pescuitul nerațional practicat de fosta URSS și Turcia. De semnalat și pătrunderea unor
specii emigrante, care în lipsa unor concurenți puternici s-au dezvoltat exploziv, uneori cu efecte
dezastroase. Plajele litoralului românesc s-au degradat puternic în ultimii 30 de ani, suprafața erodată
fiind de 22 km2, iar cea depusă numai de 0,7 km2, aceasta din urmă fiind scăzută ca urmare a
diminuării populațiilor de moluște marine.

Epurare industrială
Epurarea apelor reprezintă totalitatea operațiilor efectuate pentru diminuarea conținutului de
poluanți, astfel încât concentrațiile rămase să nu provoace poluarea apelor receptoare. Epurarea se
realizează într-o serie de utilaje, care alcătuiesc stațiile de epurare. Amplasarea staților de epurare a
apelor uzate (poluate, sau reziduale) se face în aval de întreprinderea, sau întreprinderile poluante.
Evacuarea apelor epurate înapoi în albia râului are loc în aval, sau în amonte de zona de captare a apei.
În ultima situație, întreprinderea este direct interesată în efectuarea corespunzătoare a epurării apei,
deoarece urmează să o utilizeze în procesul de producție, acceptă deversarea în rețeaua de canalizare
urbană numai dacă apele industriale conțin (în mg/dm 3): Cl - 100 maxim, SO4 2 - 300, fenoli 50, CN -
50, detergenți 50, Cr, Cu, As, Ni, Pb, Zn, Cd câte 1. În caz contrar, apele industriale se pre-epurează și
după aceea se amestecă cu cele orășenești, sau se epurează separat.
Procedeele mecanice, chimice și biologice se utilizează de multe ori asociate.
Pentru substanțele toxice, singurele procedee aplicabile sunt cele mecanice și chimice.
Celelalte categorii de substanțe (solide, organice, bacterii) sunt epurate cu mare eficiență prin
procedeele biologice, pe cale naturală, deci mai ieftină, sau pe cale artificială.
Un alt exemplu de tratare biologică pe cale naturală îl constituie apele provenite din industria
celulozei.
Epurarea biologică se poate realiza pe cale naturală și artificială. Pe cale naturală, apa epurată
mecanic este colectată într-un bazin colector și utilizată la irigații. Metoda a fost aplicată în vechime,
în Ierusalim, la greci, romani și chinezi. Investițiile sunt evident mai reduse, dar procedeul nu se poate
aplica la toate tipurile de apă. Apa nu trebuie să conțină germeni patogeni, paraziți, să nu aibă miros
neplăcut și se aplică numai culturilor de porumb și sfeclă de zahăr.
Epurarea biologică artificială utilizează fie filtre biologice, fie bazine cu nămol activ. Filtrele
biologice (biofiltrele) sunt de fapt bazine umplute cu roci minerale, cocs, cărămidă spartă, materiale
plastice. Biofiltrele au prevăzute sisteme de ventilație, pentru eliminarea gazelor. La suprafața
granulelor se formează o peliculă de 1 - 3 mm grosime, conținând materiale organice și bacterii
aerobe, care descompun substanțele organice. Se aplică substanțelor organice ușor biodegradabile,
aflate în concentrație scăzută.
16
Epurare menajeră
Epurarea apelor reprezintă totalitatea operațiilor efectuate pentru diminuarea conținutului de
poluanți, astfel încât concentrațiile rămase să nu provoace poluarea apelor receptoare. Epurarea se
realizează într-o serie de utilaje, care alcătuiesc stațiile de epurare. Amplasarea staților de epurare a
apelor uzate (poluate, sau reziduale) se face în aval de întreprinderea, sau întreprinderile poluante.
Evacuarea apelor epurate înapoi în albia râului are loc în aval, sau în amonte de zona de captare a apei.
În ultima situație, întreprinderea este direct interesată în efectuarea corespunzătoare a epurării apei,
deoarece urmează să o utilizeze în procesul de producție. Tratarea în situ (la locul producerii) a apelor
reziduale diminuează investițiile pentru utilaje, conducte, dar procedeele nu se pot generaliza, aria lor
de aplicabilitate fiind redusă. Se utilizează: aerarea, antrenarea cu abur a poluanților, desorbția
termică, tratarea chimică, extracția cu solvenți, procedee biologice etc.
Procedeele de epurare a apelor reziduale măresc costul produsului, deci trebuie să fi cât mai
simple, într-un număr cât mai redus de faze, cu consumuri specifice reduse de energie electrică,
combustibili și reactivi. Reactivii se aleg cu prețuri scăzute (aer, calcar, etc.) și se urmărește dozarea
lor corectă, pentru a nu polua apa cu ei. Cheltuielile de epurare se pot reduce prin recuperarea unor
substanțe din apele reziduale și valorificarea lor, ca de exemplu: fibre celulozice, grăsimi organice și
uleiuri vegetale, metale (Cu, Ni, Cd, Cr, Hg, etc.) fenoli, vitamina B12 ș.a. Cheltuielile scad și dacă se
valorifică nămolul, sau dacă se recirculă apele uzate. Dacă apele epurate sunt eliminate cu conținuturi
mai mari decât limitele admise de standarde, atunci întreprinderea vinovată de încălcarea legii plătește
penalități.
Epurarea se realizează printr-o serie de procedee, de natură fizică, chimică și biologică.

Epurarea mecanică
Epurarea mecanică, sau primară constă în separarea particulelor solide de diferite dimensiuni
prin:
 reținerea particulelor de peste 1 mm pe grătare, sau site amplasate la partea superioară a
curentului de apă;
 deznisiparea în decantoare cu circulație orizontală, sau verticală, în care scade viteza apei la
0,3 - 0,4 m/s și se depun particulele de 0,2 - 1 mm în 2 - 3 minute;
 separarea uleiurilor, produselor petroliere, grăsimilor etc.;
 decantarea particulelor sub 0,2 mm (suspensii fine și o parte din particulele coloidale), în timp
de 1 - 3 ore. Decantoarele pot fi gropi, iazuri de pământ, sau construcții din beton, zidărie,
oțel, mase plastice.

Forme speciale radiații trans-frontieră

Forme de manifestare
Poluarea trans-frontieră, sau internațională apare sub forma unor efecte defavorabile provocate
de un sistem economic dintr-o țară peste granițe, asupra altor sisteme naturale și economice.
Prin programul conferinței de la Rio de Janeiro denumit "Agenda 21" s-a stabilit că statele au
dreptul de a exploata propriile resurse, după politicile proprii legate de dezvoltare și de protecția
mediului înconjurător, fără să prejudicieze însă mediul altor state, sau zone ce nu sunt în jurisdicție
națională. Nu trebuie trecut cu vederea că toți locuitorii sunt afectați de creșterea temperaturii planetei,
că unele teritorii, inclusiv cele polare sau insulare, foarte slab dezvoltate economic pot fi afectate de
poluarea aerului și apelor generată în alte țări, uneori la sute și mii de kilometri distanță. Se pierd
terenuri agricole, scad recoltele, diversitatea ecologică se reduce, se extind bolile tropicale, iar O.N.U.
ar putea interveni doar ca mediator între conflictele ecologice interstatale.
Harta economică a lumii arată că aproximativ 21% din populația globului trăiește în țările
industrializate și consumă: 86% din producția mondială de Al, 81% din cea de hârtie, 80% din cea de
fier și de oțel, 75% din energie, 61% din carne ș.a. Aceste țări produc peste 90% din cele 400 milioane
tone de deșeuri periculoase, din care 30 milioane tone tranzitează granițele. Tot ele sunt răspunzătoare
de efectul de seră (emițând aproape 70% din CO 2), de poluarea intensă a aerului și apelor, de tăierea
masivă a pădurilor, de eroziunea solurilor.
17
 Țările în cu economie slab dezvoltată consumă cu mult mai puțin decât produc, dețin
tehnologii învechite, poluante. Exploatează pădurile fără programe de refacere, acceptă depozitarea de
deșeuri periculoase pe teritoriul lor contra valută, chiar la prețuri scăzute (de exemplu, în Africa se
depozitează deșeuri periculoase cu numai 2,50 $/t, pe când în alte țări dezvoltate se depozitează cu 250
$/t).
Poluarea trans-frontieră se manifestă așadar direct, sau indirect.
Poluarea directă apare ca urmare a evacuării cu intenție (continuu, periodic, aliator), sau
accidental de materiale reziduale în aer, sau în ape. Situația se semnalează astăzi în zona marilor lacuri
dintre S.U.A. și Canada, în mările Mediterană, Neagră, în golful Persic, în timpul conflictului armat
din anul 1991 și chiar după încetarea acestuia, în fluviile ce străbat teritoriile mai multor țări etc.
Atmosfera suferă influențe multiple, peste granițele statelor, datorită emisiilor industriale, din
transporturi, agricultură și din orașe. De exemplu după accidentul de la Cernobîl efectele s-au simțit în
întreaga Europă de est.
Poluarea indirectă se manifestă pe mai multe direcții:
 prin export de produse și în special de produse agricole, cu calitate scăzută, defecte, grad mare
de uzură, de impurificare etc.;
 prin export de utilaje, sau tehnologii poluante, depășite fizic și moral;
 prin existența unor valori diferite ale concentrațiilor maxim admise pentru agenții poluanți în
diferite țări;
 prin depozitarea necorespunzătoare de reziduuri poluante pe teritoriul altor țări etc.
Poluarea trans-frontieră afectează nu numai țările vecine, ci toate spațiile geografice: mări și
oceane, regiunile polare, spațiul cosmic.

Urbanizare și mega-orașe
Urbanizare și mega-orașe
Urbanizarea este un proces continuu, dinamic, care are loc permanent pe glob.
Urbanizarea a apărut prin concentrarea unei populații pe un loc geografic și s-a extins prin
procese de migrare, sporul natural al populației și prin transformarea unor zone rurale în orașe. Astăzi,
zonele urbane sunt zone complexe: rezidențiale, industriale, culturale, administrative, științifice, de
învățământ, comerț, având complexe căi de comunicație interne și cu exteriorul.
Ponderea populației urbane a crescut permanent, valori deosebit de mari înregistrându-se după
cel de al doilea război mondial. Numai în anii 1950 – 1960 populația urbană a crescut cu 35%, în
medie.
Populația a fost și este atrasă de oraș prin posibilitățile oferite în găsirea unui loc de muncă,
salarii mult mai mari, politica fiscală avantajoasă, servicii medicale și de alte naturi, învățământ,
confort. Anual migrează spre oraș 20 milioane de oameni în special din țările slab dezvoltate. Cu acest
ritm se apreciază că în câteva decenii s-au mutat aproape popoare întregi, din care 90% au ajuns în
condiții precare de viață. Numai spre Cairo migrează zilnic 1.000 de persoane, dintre care mulți tineri,
sub 18 ani.
Câteva exemple: orașul Tokyo înregistra în anul 1946 3,5 milioane locuitori, iar în 1968 - 11,5
milioane; pe coasta vestică a Oceanului Atlantic, orașele Boston, New York, Philadelphia, Baltimore
și Washington s-au extins, ajungând la peste 40 milioane locuitori; în Germania, zona Ruhr are o
densitate mare de orașe, dintre care în Munchen sunt 400 locuitori/km 2.
Au apărut orașe gigant, denumite mega-orașe (megalopolisuri), cu peste 10 milioane de
locuitori, în care recensământul populației este aproape imposibilă astăzi. De exemplu: Cairo cu 7 sau
chiar 18 milioane locuitori; Mexico City extins pe 1.500 km 2, cu peste 24,4 milioane ; New York,
Londra, Shanghai, Bombay, Lagos, Calcutta, Sao Paolo, Kinshasa, Buenos Aires, Delhi, Peking, Rio
de Janeiro, Curitibo ș.a. Există 38 de mega-orașe în prezent, pe glob, cu rata de creștere a populației de
3,5%, depășind rata medie de 2,5 %, astfel că începutul secolului al XXI-lea a găsit numeroase orașe
gigant.
Conform datelor O.N.U., pentru un oraș de numai 1 milion de locuitori sunt necesare zilnic:
1.000 t hrană, 625.000 t apă, 9.500 t combustibil. Un astfel de oraș produce zilnic 950 t substanțe
toxice poluante pentru aer și 500.000 t ape reziduale.

18
 Datorită dezvoltării inegale, consumurile de hrană, apă, energie ș.a. sunt diferite. Astfel, cu
toate că în America de Nord și în Europa de vest trăiește doar 10% din populația globului, în aceste
regiuni se consumă peste jumătate din producția de energie a lumii. În Asia se consumă doar un sfert
din energia totală produsă pe glob, cu toate că numai în China trăiește 20% din populația globului.
Reducerea poluării în mega-orașe este greu de realizat, deoarece de mult timp zonele
industriale aflate inițial la marginea orașelor se află înconjurate de zone de locuințe. În plus, traficul
urban foarte intens contribuie serios la poluarea atmosferei.
Cele 25 de țări dezvoltate, membre ale Organizației pentru Cooperare Economică și
Dezvoltare (OECD) s-au obligat să reducă emisiile de CO 2 cu cel puțin 20%, până în anul 2005. În
S.U.A., California, industria de autoturisme a fost obligată prin legea "Clean Air Act" să ofere,
începând cu anul 1997, 2% din producția lor ca mașini nepoluante. S-au recomandat de asemenea
câteva localități în care să circule vehicule federale cu energie neconvențională (electrică etc.): Los
Angeles și zona de sud, Miami - Palm Beach, New York - New Jersey - Long Island, Boston -
Lawrence - Worcester, Dallas, Atlanta, Chicago, San Francisco, Philadelphia - Washington - Tranton
etc.
Și în alte țări se iau măsuri pentru reducerea poluării din marile orașe. Dintre aceste măsuri se
pot menționa:
 depoluarea industrială;
 extinderea zonelor verzi;
 reciclarea unor deșeuri în mai mare cantitate;
 construcția de motoare cu grad redus de emisii poluante, cu consum redus de combustibil;
 utilizarea în mai mare măsură a vehiculelor electrice (măsură aplicată deja în Buenos Aires);
 organizarea traficului cu prioritate pentru autobuze, cu extinderea sistemului "undă verde",
benzile de depășire rezervate mașinilor de mare tonaj;
 utilizarea mai mult a transportului în comun;
 reducerea deplasărilor;
 încărcarea la maxim a mașinilor de mare tonaj;
 consumul economic de apă, cu evitarea pierderilor pe traseele conductelor;
 stații de epurare de mare capacitate și eficiență;
 depozitarea corespunzătoare a deșeurilor solide, în spații special amenajate, eventual cu
fermentare controlată, compostare, sau incinerare ș.a.
Problematica poluării urbane este astăzi complexă, se vehiculează cantități imense de ape
reziduale, deșeuri, astfel.

Poluarea urbană
Poluarea cu radiații
Poluarea cu radiații apare datorită emisiei și propagării în spațiu a unor radiații, capabile de a
produce efecte fizice, chimice și biologice asupra organismelor vii.
Radiațiile sunt emisii și propagări de unde, sau corpusculi, implicând un transport de energie.
Au caracter ondulatoriu, corpuscular, sau mixt. În numeroase cazuri, radiația se face sub forma unui
fascicul de raze, astfel încât termenii de radiație și rază au același accept.
Radiațiile α sunt nuclee de heliu, cu energie mai mică și putere de pătrundere redusă, având un
parcurs de câțiva centimetri. În drumul lor ionizează aerul sau gazele străbătute.
Radiațiile β sunt emisii de electroni sau de pozitroni, cu viteze foarte mari, dar putere de
ionizare mai mică.
Radiațiile electromagnetice pot fi unde radio, termice, infraroșii, vizibile, ultraviolete, X, γ, în
funcție de lungimea de undă.
Efecte periculoase s-au observat la iradierea cu radiații infraroșu, X și gamma.
Radiațiile X (Roentgen) apar prin frânarea electronilor la impactul cu o țintă materială
metalică. Străbat corpurile, impresionează plăcile fotografice și sunt utilizate în fizică, medicină pentru
diagnosticare și tratament.

19
 Radiațiile gamma γ apar din reacții nucleare, au putere mare de penetrare, nu sunt deviate în
câmp magnetic sau electric. Ionizează substanțele, distrug celulele organice, provocând modificări
fizice și biologice în organismele vii.
Toate radiațiile sunt frânate la trecerea prin straturi de diferite naturi și grosimi.
Astfel, radiațiile α sunt frânate și de un strat de hârtie, cele β de o placă de aluminiu de 3 mm
grosime, dar cele gamma, de un strat de 1m de beton, căptușit cu mase plastice, situație întâlnită la
centralele nucleare.
Radioactivitatea este un ansamblu de fenomene prin care se emit în mod spontan radiații
corpusculare (α, β etc.) sau electromagnetice (γ) de către nucleele instabile. Prin bombardarea
nucleelor atomice ale unor elemente cu anumite particule pot fi obținuți izotopi radioactivi diferiți,
dintre care unii nu se găsesc în natură.
Sursele de radiații pot fi naturale, din scoarța terestră, energia solară și cea cosmică, sau
antropice, din activitățile umane.
Sursele naturale terestre de radiații sunt alcătuite din rocile radioactive, ca: minereurile de
uraniu, de thoriu, izotopi radioactivi de potasiu, carbon, etc. În natură există numeroase elemente care,
în stare pură, sau din compuși emit spontan radiații. În ultimii ani se semnalează existența în locuințe
închise, apa potabilă, aerul din unele zone geografice, a radonului 222 Rn, rezultat din dezintegrarea
226 Ra existent în roci și sol.
Radonul se ridică prin fisuri (concentrație mare s-a observat după cutremure) și este considerat
un element foarte periculos.
Radiația solară este de natură electromagnetică. Trecând prin atmosfera Pământului, o parte
din radiația solară este absorbită, producând încălzirea aerului, altă parte este împrăștiată (difuzată) de
componenții aerului, iar cea mai mare parte ajunge direct la Pământ. De radiația directă depind în cea
mai mare măsură variațiile de temperatură de la zi la noapte și de la un anotimp la altul, deoarece
intensitatea acestei radiații depinde de starea atmosferei, zona geografică, mișcarea globului terestru.
Dacă atmosfera este curată, sunt împrăștiate radiațiile cu lungimi de undă mici de preferință, ceea ce
explică culoarea albastră a cerului.
Radiația cosmică este de natură corpusculară și electromagnetică, provenind direct din spațiul
cosmic (radiația primară), sau din interacțiunile acesteia cu particulele din atmosferă (radiația
secundară). Radiația primară este alcătuită din protoni, nuclee fără înveliș electronic, alte particule și
cuante gamma, provenind din procese interstelare, în care particulele primesc energii uriașe (până la
l019 MeV). Radiația secundară conține particule stabile (electroni, pozitroni etc.) și instabile (mezoni,
hiperoni etc.).
Sursele antropice de radiații provin din toate activitățile umane ce utilizează materiale, sau
instalații ce emit radiații. Apar în zonele de extracție și preparare a minereurilor de uraniu, sau de
thoriu, la depozitarea necorespunzătoare a materialelor reziduale radioactive, din accidente, sau avarii
la instalațiile nucleare, la vapoare, submarine, avioane cu încărcătură nucleară, din experiențe militare.
Din anul 1963, prin tratat internațional s-au interzis experiențele la sol, în apă, sau în aer, fiind permise
numai cele subterane. Pericol de radiații apare și la instalațiile de producere și accelerare de particule,
necesare pentru studiul structurii materiei și pentru producerea de izotopi artificiali, utilizați în
defectoscopie, terapia unor tumori etc. De asemenea pot apare radiații și de la instalațiile cu raze X
utilizate în medicină, sau la detectarea defectelor în metale, betoane etc.
Reducerea poluării în mega-orașe este greu de realizat, deoarece de mult timp zonele
industriale aflate inițial la marginea orașelor se află înconjurate de zone de locuințe. În plus, traficul
urban foarte intens contribuie serios la poluarea atmosferei.

Stabilirea optimului economic

Secolul al XXI-lea a preluat o mare problemă nerezolvată de secolul anterior - protecția
mediului înconjurător. Actualmente există numeroase semnale de alarmă din cauza poluării excesive și
a epuizării unor resurse naturale. Cu toate preocupările existente în fiecare țară și la scară
internațională orientate spre protecția mediului și protejarea resurselor naturale, conservării vieții, a
diversității ecologice se apreciază unanim că eforturile sunt insuficiente și distribuite inegal pe glob.

20
Susținerea financiară a cheltuielilor pentru mediu este dependentă de starea economică a fiecărei țări,
de decalajele existente între țări , care vor marca profund și acest domeniu.
Cheltuielile pentru eliminarea sau micșorarea poluării depind de natura agentului poluant,
gradul lui de toxicitate, efectele lui asupra mediului biotic și abiotic. După cum s-a mai arătat, valorile
concentrațiilor maxim admise pentru fiecare poluant sunt diferite de la țară la țară, acestea influențând
atât gradul de depoluare, cât și cheltuielile aferente acestui grad. Depășirile acestor concentrații maxim
admise prin standarde naționale, sau internaționale atrag amendarea financiară a agentului economic,
iar recuperarea și valorificarea unor substanțe din agenții evacuați în mediu reduce cheltuielile pentru
depoluare.
Cheltuielile pentru combaterea poluării mediului conțin două componente distincte:
 cheltuielile pentru scăderea concentrației de poluanți emiși de către sursele de poluare sub
valorile concentrațiilor maxim admise;
 cheltuielile pentru combaterea efectelor poluanților emiși peste normele legale.
Acestea formează fluxul monetar către mediu. La acest flux se adaugă o bonificație
dependentă de raportul rezervelor cunoscute, rezerve exploatabile, precum și de nivelul cerere-ofertă
pentru ea. Rolul bonificației este de a îngrădi cererea pentru resursele considerate limitate, în scopul
protejării lor și utilizării un timp cât mai îndelungat.
Resursele de mediu pot fi considerate ca bunuri private, sau publice, fiecare având aprecieri
economice diferite.
Prețul unei resurse de mediu considerată bun privat este alcătuit din:
 costul refacerii capacității de ofertă (amortizarea) am;
 raportul r1 = rezerva exploatabilă / rezerva disponibilă;
 raportul r2 = cerere / ofertă pe pseudo piața aceluiași produs;
 taxa guvernamentală tm pentru efectele produse de consum pentru caracterul regenerabil sau
neregenerabil. Deci: Prețul mediu = am + r1 + r2 + tm3
Pentru bunurile publice de mediu (parcuri naționale, rezervații etc.), prețul se stabilește prin
negociere între consumator și producător, depinzând și de veniturile populației. Comportamentul
firmelor și al populației poate fi influențat prin mijloace economice pentru menținerea calității
mediului.
Cheltuielile pentru depoluare înregistrează o curbă exponențială, deci creșterea cheltuielilor
este mică la un grad redus de depoluare și înregistrează valori mari și chiar foarte mari dacă se impune
un grad mare de depoluare, tinzând către 100%. Curba efectelor obținute prin depoluare este de obicei
logaritmică, înregistrând creșteri mari la un grad redus de depoluare, după care creșterile sunt mai
mici. Optimul economic se înregistrează acolo unde diferența dintre curbe este maximă. Acest optim
corespunde unui grad de depoluare xo. Dacă xo nu aduce o reducere agentului poluant sub valoarea
concentrației maxim admise sunt necesare cheltuieli suplimentare pentru mărirea gradului de
depoluare x0.
Dintre măsurile concrete luate în unele țări pentru reducerea poluării mediului se pot enumera:
 impozite ecologice plătite statului;
 creșterea costului benzinei;
 impozite pentru protecția mediului;
 scăderea impozitelor la unele întreprinderi și creșterea impozitelor la alte întreprinderi din
sectoare poluante;
 introducerea altor impozite pentru crearea de resurse financiare ce urmează a fi utilizate în
scopuri ecologice;
 implementarea reformei fiscale ecologice, pentru menținerea constantă a veniturilor bugetare
realizate din impozite. Reforma ecologică se referă la creșterea impozitelor la procesele cu
consum mare de energie, apă, materii prime, ocuparea solului și concomitent, scăderea altor
taxe ale personalului muncitor;
 asigurarea transparenței utilizării fondurilor obținute din taxe și impozite cu destinație
ecologică.
Valoarea cheltuielilor pentru protecția mediului este relativ redusă în România, existând orașe
și chiar zone cu grad foarte ridicat de poluare. O evaluare a acestora de către experții Băncii Mondiale
3
Duțu M., Ecologia. Probleme ale protecției mediului și conservării naturii, București, 1995

21
și de la Ministerul Mediului în anul 1991 a delimitat 4 clase, în funcție de urgența aplicării măsurilor
de reducerea poluării. Aceste clase sunt:
 Clasa A, care necesită acțiuni imediate, cu o durată de până la un an, cuprinde 7 zone foarte
puternic poluate, dintre care se amintesc Copșa Mică, Baia Mare, Zlatna.
 Clasa B include zone cu emisii de substanțe mai puțin toxice, care necesită studii pentru
identificarea lor și de impact asupra mediului (1-3 ani).
 Clasa C cuprinde centre industriale în care reducerea emisiilor poluante este dependentă de
măsurile de restructurare și dezvoltare economică, cu durata de 3-7 ani.
 Clasa D se referă la zonele în care acțiunile de protecție a mediului nu au caracter prioritar,
dar în care se va urmări calitatea acestuia.
În afară de mijloacele economice de constrângere, sau de dezvoltare a activității, de cele
tehnice și tehnologice, pentru reducerea emisiilor de poluanți și controlul acestora, strategia de
protecție a mediului impune existența unui cadru legislativ și organizatoric adecvat pentru fiecare țară
și anumite momente.

Bibliografie:
 Duțu M., Ecologia. Probleme ale protecției mediului și conservării naturii, București, 1995
 http://www.mmediu.ro/beta/wp-content/uploads/2012/06/2012-06-
05_Institutii_internationale_protectia_mediului.pdf
 https://europa.eu/european-union/topics/environment_ro

22