ATMOSFERA TERESTRĂ

1. Compoziţia atmosferei
2. Densitatea aierului şi presiunea atmosferică
3. Procesele adiabatice din atmosferă
4. Turbulenţa în atmosferă şşi structura atmosferei0

Oceanul gazos al atmosferei care înconjoară globul pămîntesc are o

grosime aproximativ 2500km, însă masa atmosferei este de 1 milion de ori mai
mică decît masa globului pămîntesc.
În atmosferă se produc fenomenele şi procesele fizice care determină
vremea şi crează clima. La aceste procese participă şi suprafaţa pămîntului. Între
suprafaţa pămîntului şi atmosferă se petrec schimbări de căldură. De pe
suprafaţa terestră se evaporă apa, iar produsul de condensare ce se formează în
atmosferă cade înapoi sub formă de precipitaţii solide sau lichide.
Atmosfera este un amestec de gaze în care se găsesc şi diferite particule
lichide şi solide a căror masă totală este mică în comparaţie cu masa totală a
atmosferei. Gazele în proprorţii mari şi constante din aerul atmosferic sînt azotul
ş oxigenul. În aierul uscat şi curat din straturile inferioare ale atmosferei 78%
revine azotului şi 21% oxigenul, iar din celelalte gaze argonul se găseşte în
proporţie de 0,93%, CO2 – 0,03%, iar heliu, criptonul, neonul reprezintă 0,01%.
În stratul de 80 – 100km componenţa aierului se schimbă foarte puţin cu
înălţimea, însă începînd de la această înălţime se observă escompunerea
moleculelor de O2 în atomi, sub influenţa radiaţiei ultraviolete şi corpusculare ale
soarelui.
Aerul din straturile inferioare ale atmosferi are în componenţa sa apă în
satre gazoasă. Conţinutul în % a vaporilor de apă variază lîngă sol 0,1% pînă la
4%.
Densitatea vaporilor de apă se micşorează cu înălţimea, mai repede decît
densitatea celorlalte gaze.
La înălţiemea de 1,5 – 2km densitatea vaporilor de apă este de 2 ori mai
mică decît lîngă sol. Existenţa vaporilor de apă în atmosferă are o importanţă
foarte mare pentru vremea şi clima de pe pămînt. De condensarea vaporilor de
apă din atmosferă sunt legate fenomenele atmosferice ca: formarea norilor şi
căderea precipitaţiilor, ceaţa.
Bioxidul de carbon din aer se găseşte în cantitate foarte mică, în mediu
0,03%.
Un rol important în atmosferă îl are azotul. În apropierea suprafeţei
pămîntului se găseşte foarte puţin, însă în stratul cuprins între 2,5 şi 3,5km
înălţime conţinutul de ozon din atmosferă creşte.
Înafară de gaze, în componenţa aerului atmosferic intră şi particule
lichide şi solide.
 Dimensiunile particulelor solide (praf, fum, microorganisme, praful
cosmic) sînt foarte mici de ordinul zecimilor şi sutimilor de microni.
În atmosferă se ma găsesc picături de apă şi cristale de ghiaţă care sînt
produse de condensare şi respectiv sublimare şi care se formează în atmosferă
pîcla, norii, ceaţa.
Cantitatea de praf, fum, funingine din aierul oraşelor mari atinge cîteva
sute demii de particule pe cm3, scăzînd treptat pe măsura îndepărtării de oraşe şi
înălţime.
Mari cantităţi de praf, fum şi cenuşă pătrund în atmosferă în timpul
erupţiilor vulcanice.

II. Parametrii fizici principali ai aerului sînt:

o presiunea;
o tmperatura;
o umiditatea.
Densitatea aerului variază direct proprorţional cu presiunea şi invers
proprorţional cu temperatura.
Din fizică este cunoscut că pentru aşa numita stare ideală a gazului
corelaţia între presiune, temperatură şi densitate se exprimă prin ecuaţia stării
gazelor sau ecuaţia Klaiperon.
P = σ RT; P – presiunea aerului;
T – temperatura absolută;
σ - densitatea gazului;
R – constanta gazelor.
Această ecuaţie poate fi utilizată pentru aerul uscat vapori de apă şi aer
umed, însă constanta gazelor (R) trebuie să fie diferită.
Densitatea aerului poate fi calculată cu ajutorul stării gazelor, cunoscînd
valorile constantei gazelor şi a presiunii.
Presiunea atmosferică este forţa cu care aerul apasă pe umiditatea de
suprafaţă. În fiecare punct al atmosferei există o anumită valoare a presiunii.
Presiunea atmosferică se măsoară cu barometrul cu mercur. Presiunea
coloanei de mercur din barometru pote fi exprimată prin înălţimea mercurului.
Dacă considerăm densitatea mercurului constantă, presiunea coloanei de
mercur este direct proporţională cu înălţimea lui. Presiunea se exprimă în mm
coloană de mercur, pentru transformare din mm în mb se înmulţeşte valoarea
presiunii în mm cu 4/3.
Presiunea atmosferei se mai măsoară şi cu barometrul aneroid a cărui
parte receptivă este formată din cutii metalice cu aer rarefiat.

III. De mare importanţă este faptul că temperatura aerului poate varia fără
schimb de căldură cu mediul extern. Asemenea variaţii ale temperaturii gazului,
care se fac fără pierdere sau cîştig de căldură se numesc adiabatice. În cazul
contractării aerului odată cu creşterea presiunii creşte şi temperatura şi invers,
paralel cu dilaterarea scade presiunea şi temperatura.
Variaţiile de temperatură sînt determinate de creşterea energiei interne a
aerului folosit pentru contractarea sau dilaterarea lui.
Legătura între presiune şi temperatură, în procesul adiabatic în aerul uscat
sau nesaturat, se exprimă prin ecuaţia lui Poisson.

T0 şi T – temperatura la început şi la sfîrşitul procesului;

P0 şi P – presiunea la început şi la sfîrşitul procesului;
R – constanta gazelor;
Cp – căldura specifică la presiunea constantă;
A – echivalentul termic.
Datorită încălzirii inegale a suprafeţei terestre, în locurile unde încălzirea
este puternică, aerul capătă o mişcare ascensională. În aerul uscat, nesaturat,
temperatura în cazul circulaţiei ascendente, scade pînă la 1 0C la 100m, iar la o
circulaţie descendentă creşte cu aproximativ aceeaşi valoare.
În aerul umed în cazul circulaţiei ascendente, odată cu scăderea adiabatică
a temperaturii, are loc condensarea vaporilor de apă care este urmată de
degajarea căldurii.
Scăderea temperaturii în aerul ascendent duce la starea de saturaţie şi
reprezintă cauza principală a condensării vaporilor de apă din atmosferă.

IV. Una din particularităţile importante ale atmosferei este turbulenţa

curenţilor de aer.
Circulaţia aerului într-un curent atmosferic are o direcţie generală bine
definită. În acelaşi timp însă, în aier apar turbioane atmosferice de mărimi diferite
datorită cărora unele cantităţi de aer dintr-un curent au o mişcare dezordonată.
Carcterul circulaţiei turbulente a aerului se poate observa în mişcarea fulgilor de
zăpadă pe timp vîntos.
Turbulenţa în aer se produce întotdeauna şi depinde de viteza straturilor
vecine. Asupra turbulenţei influenţează de asemenea distribuţia temperaturii
atmosferice pe verticală. Cu cît mai repede scaade temperatura cu înălţimea cu
atît este mai puternică turbulenţa.
Turbulenţa este un mecanism puternic de amestec al diferitelor straturi de
aer. Deplasarea maselor de aer se face de mii de ori mai repede, decît în difuzia
moleculară.
Structura atmosferei se împarte în cîteva straturi după distribuţia pe
verticală a temperaturii.
Stratul inferior – troposfera – începe de la suprafaţa terestră, limita
superioară se găseşte la 9 – 11km. Graniţa superioară a troposferei se numeşte
tropopauză. Temperatura aerului scade cu înălţimea în medie cu 0,60C pe 100m.
 De asupra troposferei pînă la 50 – 60 km înălţime se găseşte stratosfera.
Acest strat se caracterizează prin faptul că temperatura lui la început aproape
nuu se schimbă şi apoi creşte cu înălţimea pînă la cîteva zeci de grade peste o 0C.
Straturile de aer de de asupra stratosferei (de la 50 – 60 pînă la 80 – 85km)
formează mezosfera. În mezosferă, temperatura aerului ca şi în troposferă,
scade cu înălţimea.
Deasupra mezosferei pînă la 1000km se găsesc straturile ionosferei.
Ionosfera – este numită şi termosferă avînd în vedere temperatura
ridicată a aerului. O însuşire principală a ionosferei este puternica ionizare. Aerul
conţine o mare cantitate de particule încărcate cu electricitate pozitivă sau
negativă. Acestea sunt molecule şi atomi de oxigen şi azot şi electroni liberi. Aici
se observă aureole boreale şi luminiscenţe permanente a aerului care crează
culoarea albăstruie a cerului.
De la înălţimea de 1000km începe exosfera.