Etapele procedurii de insolventa

Delimitarea noțiunii de insolvență de noțiunea de insolvabilitate Insolvența este acea stare a

patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru
plata datoriilor certe, lichide și exigibile. Definitorie pentru starea de insolvență este deci lipsa
lichidităților cu care debitorul să poată plăti datoriile ajunse la scadenţă. Această stare nu înseamnă că în
patrimoniul societăţii nu se află active sau bunuri ce pot fi valorificate pentru stingerea datoriei.
Insolvabilitatea indică un dezechilibru patrimonial datorat raportului deficitar dintre activ și
pasiv. În cazul în care în patrimonial debitoarei nu se găsesc suficiente bunuri din a căror valorificare să
se susțină cheltuielile procedurii de insolvență, aceasta nu va putea fi deschisă.

Starea de insolvenţă nu trebuie confundată nici cu starea de faliment. Procedura falimentului

este procedura de insolvenţă care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru
acoperirea pasivului urmată de radierea acestuia din Registrul Comerţului.

Un debitor ajuns în stare de insolvenţă are posibilitatea, dacă întruneşte anumite condiţii expres
prevăzute de lege, să intre într-o fază de reorganizare a activităţii, pe baza unui plan aprobat de creditori
şi confirmat de judecătorul sindic. Dacă activitatea astfel reorganizată este profitabilă şi permite plata
tuturor creanţelor, conform termenelor şi condiţiilor stabilite în plan, atunci debitoarea iese din starea
de insolvenţă, îşi menţine personalitatea juridică, urmând să își continue activitatea în mod
independent. Dacă planul de reorganizare nu este respectat, atunci debitoarea intră în faliment, urmând
ca activitatea sa să fie supusă controlului lichidatorului judiciar, care va proceda la valorificarea bunurilor
din patrimonial debitoarei în vederea plății creanţelor datorate.

După lichidarea activelor, debitoarea va fi radiată din registrul în care este înmatriculată și va
înceta existenţa. Principalele criterii care stau la baza determinării insolvenţei şi implicit a falimentului
sunt: lipsa de solvabilitate şi gradul de îndatorare. Conceptul de întreprindere în dificultate nu este privit
numai de pe poziţie financiară, ci şi de pe poziţii juridice, economice si social - politice.

Scurt istoric privind institutia insolventei

Instituţia falimentului s-a impus încă de la începuturile relaţiilor comerciale, ca o reacţie faţă de
disfuncţiile provocate de activitatea deficitară a anumitor comercianţi care, neonorându-şi la scadenţă
obligaţiile băneşti, periclitează securitatea creditului, antrenând un blocaj financiar. Fiind inițial restrâns
numai la procedura falimentului, tratamentul juridic al insolvenței comerciale reprezenta o modalitate
specială de executare silită, urmărind doar lichidarea activului debitorului și stingerea pasivului prin
plata creanțelor.

Termenul "faliment" are o etimologie latină (însemna a esua, dar si a înșela), exprimand
incapacitatea de plată a debitorului creată în frauda creditorului. In antichitate, legile evreilor
reglementau o descărcare periodică de datorii a debitorilor, astfel încât comerciantul să poată porni o
nouă afacere. În schimb, legile grecilor și romanilor nu au permis un asemenea remediu debitorului
imprudent sau ghinionist, acesta fiind considerat infam . Prima procedură colectivă în favoarea
creditorilor, prin care aceștia erau trimiși în posesia bunurilor debitorului s-a instituit în dreptul roman-
missio in possessionem, urmând ca după vânzarea acestora, venditio bonorum, preâul obținut să fie
distribuit creditorilor.

Cadrul legal actual

Pentru a fi eficientă, legislația insolvenței trebuie să satisfacă anumite standarde minime, astfel
cum se conturează din valorificarea datelor furnizate de: - cele mai bune practici internaționale:
„Principiile Băncii Mondiale pentru o insolvență eficientă și sisteme al drepturilor creditorilor”2011;
„Ghidul legislativ al UNCITRAL în materie de insolvență”1997; „Principiile unei proceduri de insolvență
efective și eficiente elaborate de Fondul Monetar Internațional”1999; „Principiile de bază pentru
regimul legal al insolvenței elaborate de Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare”2011; -
recomandările elaborate de INSOL Europa prin „Studiul asupra unei noi abordări asupra eșecului în
afaceri și insolvenței - Analiza legală comparativă a prevederilor relevante ale Statelor Membre și a
practicii în materie” din 2010.

În prezent, cadrul legal național este reprezentat de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de
prevenire a insolvenței și de insolvență denumită generic Codul Insolvenței. Insolvența persoanelor fizice
este reglementată de Legea nr.151/2015 intrată în vigoare de la 01.01.2018. În raporturile cu statele
membre ale Uniunii Europene este aplicabil Regulamentul european al insolvenţei nr. 848/2015
(varianta reformată a Regulamentului 7 nr.1346/2000), prin care se determină în principal aspecte de
drept internațional privat, cum ar fi: competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea deciziilor
date într-un alt stat membru. România și-a însușit așadar propunerile de reformare a reglementărilor
naţionale adresate de Comisia Europeană statelor membre prin „O nouă abordare a eșecului în afaceri și
a insolvenței”- C (2014) 1500 final; Planul de acțiune al Comisiei Europene ”Antreprenoriat 2020”- COM
(2012) 795 final. Prin aceste recomandări sunt trasate temele pe care ar trebui să se axeze legislațiile
naționale astfel încât să se dezvolte o cultură a salvării și redresării, urmând a fi înlăturate obstacolele
juridice și administrative existente în prezent.

Eforturile legislative ale României în direcția reglementării falimentului se înscriu în tendințele

internaționale, în special cele trasate prin Legea Model din domeniul insolvenței transfrontaliere din
1997 și cu Ghidul legislativ al insolvenței din 2004 elaborate de UNCITRAL. Legea model nu este un
instrument investit cu forţă obligatorie, ci oferă, cu titlu de recomandare, un set de soluţii juridice
destinate a fi implementate în legislaţia internă a statelor în materia insolvenţei în raporturile de drept
internațional privat. Rolul Ghidului este de a scoate în evidenţă aspectele cele mai importante de drept
material al insolvenței, care ar trebui să se regăsească în legislaţiile naţionale, furnizându-se şi
îndrumările pe baza cărora fiecare stat îşi poate concepe normele de implementare.

Principiile care guvernează procedura insolvenței

Principiile care trebuie să guverneze procedura insolvenței sunt:

1. maximizarea gradului de valorificare a activelor şi de recuperare a

 2. acordarea unei şanse debitorilor de redresare eficientă şi efectivă a afacerii, fie prin
intermediul procedurilor de prevenire a insolvenţei, fie prin procedura de reorganizare judiciară

3. asigurarea unei proceduri eficiente, inclusiv prin mecanisme adecvate de comunicare şi

derulare a procedurii într-un timp util şi rezonabil, într-o manieră obiectivă şi imparţială, cu un minim de

4. asigurarea unui tratament egal al creditorilor de acelaşi rang

5. asigurarea unui grad ridicat de transparenţă şi previzibilitate în procedură

6. recunoaşterea drepturilor existente ale creditorilor şi respectarea ordinii de prioritate a

creanţelor, având la bază un set de reguli clar determinate şi uniform aplicabile

7. limitarea riscului de credit şi a riscului sistemic asociat tranzacţiilor cu instrumente financiare

derivate prin recunoaşterea compensării cu exigibilitate imediată în cazul insolvenţei sau al unei
proceduri de prevenire a insolvenţei unui cocontractant, având ca efect reducerea riscului de credit la o
sumă netă datorată între părţi sau chiar la zero atunci când, pentru acoperirea expunerii nete, au fost
transferate garanţii financiare

8. asigurarea accesului la surse de finanţare în procedurile de prevenire a insolvenţei, în

perioada de observaţie şi de reorganizare, cu crearea unui regim adecvat pentru protejarea acestor
creanţe

9. fundamentarea votului pentru aprobarea planului de reorganizare pe criterii clare, cu

asigurarea unui tratament egal între creditorii de acelaşi rang, a recunoaşterii priorităţilor comparative şi
a acceptării unei decizii a majorităţii, urmând să se ofere celorlalţi creditori plăţi egale sau mai mari
decât ar primi în faliment

10. favorizarea, în procedurile de prevenire a insolvenţei, a negocierii/renegocierii amiabile a

creanţelor şi a încheierii unui concordat preventiv

11. valorificarea în timp util şi într-o manieră cât mai eficientă a

12. în cazul grupului de societăţi, coordonarea procedurilor de insolvenţă, în scopul abordării

integrate a acestora

13. administrarea procedurilor de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă de către practicieni în

insolvenţă şi desfăşurarea acestora sub controlul instanţei de judecată.

ETAPELE PROCEDURII DE INSOLVENTA

Procedura insolvenţei este organizată în 4 etape care se desfăşoară între momentul introducerii
unei cereri de deschidere a procedurii şi până la închiderea acesteia. Aceste 4 etape sunt: 1) Întocmirea
tabelului de creanţe; 2) Perioada de observaţie; 3) Reorganizarea; 4) Falimentul şi lichidarea activelor.
Aceasta reprezintă procedura generală astfel cum este definită de articolul 5 alin. (1) pct. 46 C. Ins. Prin
excepţie de la procedura generală, legea reglementează şi o procedură simplificată care este definită
drept: „procedura [...] prin care debitorul care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art 38 alin. (2) C. Ins.
intră direct în procedura falimentului [...]”- art. 5, alin. (1) pct. 47. Procedura generală reprezintă
procedura de insolvenţă prevăzută de prezenta lege, prin care un debitor care îndeplineşte condiţiile
prevăzute la art. 38 alin. (1), fără a le îndeplini simultan şi pe cele de la art. 38 alin. (2), intră, după
perioada de observaţie, succesiv, în procedura de reorganizare judiciară şi în procedura falimentului sau,
separat, numai în reorganizare judiciară ori doar în procedura falimentului – art. 5 pct. 46 C. Ins.

După deschiderea procedurii insolvenței, urmează o perioadă de observație, în care se

analizează situația juridică patrimoniul întreprinderii. Dacă, întreprinderea poate fi salvată, urmează
reorganizarea iar dacă nu, falimentul și lichidarea. În perioada de observație care poate fi de maxim 60
de zile cuprinsă între data deschiderii procedurii generale și data confirmării planului de reorganizare
sau, după caz, a intrării în faliment, activitatea comercială continuă în interesul debitorului cu scopul de
a realiza redresarea acestuia. Reorganizarea nu poate fi concepută dacă debitorul nu își continuă
operațiunile curente.

În perioada de observaţie activitatea debitorului se va desfăşura:

- sub supravegherea administratorului judiciar, dacă debitorul a formulat fie odată cu cererea
de deschidere a procedurii, fie ulterior, în termenul legal, intenţia de reorganizare şi dreptul de
administrare nu i-a fost ridicat;

- sub conducerea administratorului judiciar, dacă debitorului i-a fost ridicat dreptul de
administrare prin hotărârea judecătorului sindic.

Reglementarea menţine un regim juridic distinct pentru operaţiunile curente şi pentru cele care
depăşesc cadrul operaţiunilor curente, în scopul protejării averii debitorului, în interesul creditorilor.
Întrucât cele din ultima categorie comportă un risc ridicat pentru averea debitorului, acestea sunt
supuse unui regim de exigenţă superior, ce implică şi aprobarea comitetului creditorilor, ca organ
colectiv reprezentativ al creditorilor.

Activităţilor curente sunt definite de art. 5 pct. 2 C. Ins. – „activităţi de producţie, comerţ sau
prestări de servicii şi operaţiuni financiare propuse a fi efectuate de debitor în perioada de observaţie, în
cursul normal al activităţii sale, cum ar fi: a) continuarea activităţilor contractate, conform obiectului de
activitate; b) efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi aferente acestora; c) asigurarea finanţării
capitalului de lucru în limite curente.

Formalitatea aprobării finanţării în adunarea creditorilor este impusă din considerente de

echitate şi de asigurare a unui echilibru între cele doua scopuri ale procedurii institute de art. 2 din lege,
pentru ca, finalmente, o superprioritate acordată creditorului ce sprijină redresarea, finanţând pe
debitor în perioada de observaţie, să fie asigurată doar în contextul în care o diminuare a şanselor de
recuperare a creanţelor pentru creditorii cu creanţă anterioară deschiderii procedurii este asumată de
adunarea creditorilor.
 O diminuare a substanţei cauzei de preferinţă conservată cu de un creditor cu creanţa
anterioară deschiderii procedurii se poate produce doar în cazul :

- inexistenţei bunurilor negrevate a căror valoare să fie suficientă pentru un asemenea scop;

- în care prima condiţie nu este îndeplinită, dacă există acordul creditorului beneficiar de cauze
de preferință asupra acelui bun;

- în care lipsește acordul creditorilor beneficiari de cauze de preferinţă, iar superprioritatea

creditorului finanţator, instituită potrivit art. 159 alin. (1) pct. 2 C. Ins. va fi suportată proporţional de
creditorii beneficiari de cauze de preferinţă, prin raportare la valoarea bunurilor sau drepturilor ce
formează obiectul respectivelor cauze de preferinţă, stabilită de un evaluator.

În cazul lipsei bunurilor care să fie grevate de o cauză de preferinţă în favoarea finanţatorului la
momentul finanţării, superprioritatea este deci extinsă şi asupra bunurilor sau drepturilor negrevate,
conform ordinii de prioritate instituită de art. 161 pct. 2 C. Ins. Sunt vizate bunurile care eventual ar
urma să intre ulterior în patrimoniul debitorului, iar finanţatorul va trebui să analizeze şi să îşi asume o
asemenea situaţie.

te să conducă la restructurare/reorganizare. Cu toate că operaţiunile pe care administratorul

judiciar le avizează prealabil au căpătat o enumerare foarte detaliată şi aceasta nu are un caracter
limitativ, analiza permanentă a activității debitorului are un rol foarte important, dat fiind faptul că, pe
de o parte, administratorul judiciar va trebui sa se implice în observarea activităţii debitorului cu privire
la respectarea obligațiilor legale ale acestuia, inclusiv la încadrarea activităţii sale în activitatea curentă,
la continuarea operaţiunilor în perioada de observație în acord cu scopul redresării, la prevenirea
diminuării patrimoniului debitoarei prin acte sau fapte nelegale, acţionând în scopul prevenirii sau
înlăturării oricăror consecințe contrare legii.

În situaţia pierderilor continue, falimentul fiind inevitabil, administratorul judiciar are și

prerogativa solicitării trecerii la faliment, protejând astfel averea debitorului şi interesul creditorilor.
Acordarea unor prerogative extinse în activitatea de supraveghere exercitată de către administratorul
judiciar, pe componenta avizării operaţiunilor, nu se putea face fără un suport acordat de legiuitor prin
responsabilizarea administratorului special, care va trebui să efectueze o raportare prealabilă atunci
când solicită în acest sens concursul administratorului judiciar, prin care să menţioneze şi faptul că au
fost verificate şi că sunt îndeplinite condiţiile privind realitatea şi oportunitatea operaţiunilor juridice
supuse avizării. Administratorul judiciar va putea refuza avizarea unei operaţiuni propuse şi asumate de
administratorul special în măsura în care consideră că operaţiunea nu este oportună.

Reorganizare judiciară este definită de art. 5 pct. 46 C. Ins. drept procedura ce se aplică
debitorului în insolvenţă, persoană juridică, în vederea achitării datoriilor acestuia, conform programului
de plată a creanţelor. Procedura de reorganizare presupune întocmirea, aprobarea, confirmarea,
implementarea şi respectarea unui plan, numit plan de reorganizare, care poate să prevadă, nelimitativ,
împreună sau separat:
 - restructurarea operaţională şi/sau financiară a debitorului;

- restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social;

- restrângerea activităţii prin lichidarea parţială sau totală a activului din averea debitorului.

Planul de reorganizare a fost calificat ca un contract de sine stătător, cu caractere și efecte

specifice. Planul conferă procedurii reorganizării judiciare un caracter convențional (exprimă acordul
creditorilor), un caracter instituțional (procedura presupune schimbări în structura organizatorică a
debitorului) și un caracter judiciar (procedura se desfășoară sub controlul instanțelor judecătorești).

Modalitățile de implementare a procedurii de reorganizare Sunt prezentate de art. 132 alin. (3)
C. Ins. :

- restructurarea și continuarea activității debitorului;

- lichidarea unor bunuri din averea debitorului sau

- o combinație a celor două variante.

Planul de reorganizare trebuie să includă:

- perspectivele de redresare, aspectele financiare și manageriale;

- programul de plată al creanțelor;

- regulile de tratament al creanțelor prin planul de reorganizare

- măsurile adecvate de implementare a planului de reorganizare.

Debitorul, prin administratorul special, sau, după caz, administratorul judiciar va trebui să
prezinte trimestrial rapoarte comitetului creditorilor asupra situaţiei financiare a averii debitorului.
Pentru respectarea principiului transparenței și previzibilității în procedură, raportul trimestrial se
publică, în extras, în BPI, anterior convocării comitetului creditorilor pentru exprimarea votului în
vederea aprobării acestora.

Dacă consideră necesar, în virtutea exercitării rolului activ, în termen de 5 zile de la aprobarea
rapoartelor, comitetul creditorilor poate convoca adunarea creditorilor pentru a prezenta măsurile luate
de debitor şi/sau de administratorul judiciar, efectele acestora, precum şi a propune motivat alte
măsuri. Prin aceste rapoarte trimestriale creditorii sunt sesizați în privința mersului afacerii, deci trebuie
să redea o analiză realistă asupra modului în care debitorul reușește să execute planul de reorganizare,
putând constitui un avertisment în cazul eventualelor pierderi continue înregistrate în situația financiară
a debitorului.
 Concluzii:

După deschiderea procedurii insolvenței, urmează o perioadă de observație, în care se

analizează situația juridică patrimoniul întreprinderii. În perioada de observaţie activitatea debitorului se
va desfăşura sub supravegherea administratorului judiciar sau sub conducerea administratorului judiciar
Dacă întreprinderea poate fi salvată urmează reorganizarea iar dacă nu, falimentul și lichidarea.
Reorganizare judiciară este procedura ce se aplică debitorului în insolvenţă în vederea achitării datoriilor
acestuia, conform programului de plată a creanţelor. Planul de reorganizare cuprinde manifestările de
voință ale persoanelor abilitate de lege, care concretizează măsurile necesare redresării activității
debitorului, în vederea plății creanțelor creditorilor. În urma confirmării unui plan de reorganizare,
debitorul îşi va conduce activitatea sub supravegherea administratorului judiciar. De la momentul
confirmării planului de reorganizare, debitorul trebuie să implementeze toate modificările operaționale
asumate, precum și toate modificările de ordin juridic sau structural conținute în plan.

Masteranda: Nedelcu Daniela-Alexandra

Specializarea: Contabilitate, Fiscalitate si Audit, Anul 1