Enigma Otiliei

Romanul „Enigma Otiliei”(1938) de George Călinescu reprezintă o întoarcere la

formula balzaciană de roman obiectiv, având caracter polemic față de operele
subiective și fiind în același timp o ilustrare a concepției autorului despre curentele
literare.

Pentru că „nu există fenomen artistic pur, clasic sau romantic”, opera este un
roman balzacian în înțelesul clasic al cuvântului, dar înregistrează și multe inovații.

„Enigma Otiliei” este un roman realist de tip balzacian prin tema familiei și a
moștenirii, prin motivul paternității, structura închisă și relatarea întâmplărilor la
persoana a III-a, din perspectiva unui narator omniscient, obiectiv și omniprezent, prin
tehnica detaliului semnificativ în descriere și prin personajele tipice prezentate în relație
cu mediul din care provin. Cu toate acestea, romanul depășește modelul realismului
clasic prin spiritul critic și polemic, prin elemente ce țin de modernitate, precum
ambiguitatea personajelor și tehnicile de portretizare ale Otiliei – comportamentismul și
reflectarea poliedrică (tehnica oglinzilor paralele).

Un alt aspect modern constă în interesul naturalist pentru procesele psihice

deviante, motivate prin ereditate și mediu, precum alienarea lui Titi și senilitatea lui
Simion Tulea.

Din punct de vedere tematic, romanul e o frescă socială balzaciană, recreând

atmosfera societății bucureștene de la începutul secolului al XX-lea. În centrul cărții stă
o temă balzaciană, istoria moștenirii lui moș Costache. Tema determină structura
operei, fiindcă agitația clanului Tulea în jurul averii lui Costache Giurgiuveanu constituie
planul social al operei, în timp ce procesul de formare al personalității lui Felix și iubirea
lui pentru Otilia conturează cel de-al doilea plan narativ.

Cu toate acestea, titlul insistă asupra elementului modern al romanului, misterul

feminității întruchipat de Otilia, personaj reprezentativ pentru procesele vârstei
adolescentine, spontane și contradictorii. Declarația autorului în privința  titlului înclină
balanța spre intenții comerciale, dar ea nu poate fi decât o modalitate de mistificare, de
inserție a senzaționalului în nucleul metodei realiste, pentru a o face actuală: „Voisem
să numesc cartea «Părinții Otiliei», dar editorului i s-a părut mai sonor titlul «Enigma
Otiliei». Dacă am pus acest titlu ca să se vadă că enigma este și nu este, e pentru a
sugera procesele unei vârste. Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că le are”. Titlul
inițial ar fi accentuat motivul paternității, sugerând că romanul este unul de esența
balzaciană pură, dar nu este așa datorită faptului că metoda realistă este preluată
creator.

Incipitul romanului fixează veridic cadrul temporal (într-o seară de la începutul lui
iulie 1909) și spațial (strada Antim din București, casa lui moș Costache), prezintă
principalele personaje, sugerează conflictul și trasează planurile epice. Finalul este
închis, fiindcă prezintă soluționarea conflictelor și este urmat de un epilog. 

Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii și a casei lui

moș Costache, din perspectiva lui Felix, aflat în etape diferite ale existenței sale.
Răspunsul lui Costache la venirea lui Felix („aici nu stă nimeni!”), reluat în finalul operei,
susține simetria compozițională. 

Faimosul incipit al romanului, în care este prezentat „un tânăr de vreo 18 ani,
îmbrăcat în uniformă de licean”, prin intermediul căruia sunt descrise strada Antim și
casa unchiului Costache susține mai ales prin finețea și erudiția observațiilor, care
permit cititorului descoperirea unor semnificații dincolo de suprafața detaliilor
arhitectonice. Întreg fragmentul de început se construiește pe baza contrastului dintre
aparență și esență, dintre ceea ce vor să pară prin casele pe care le-au construit
locuitorii acestei străzi și ceea ce sunt ei în realitate. Mai precis, ei mimează cultura și
grandoarea, combinând la întâmplare stiluri arhitectonice incompatibile : „varietatea cea
mai neprevăzută a arhitecturii, mărimea neobișnuita a ferestrelor în raport cu forma
scundă a clădirilor, ciubucăria ridicolă prin grandoare, amestecul de frontoane grecești
făceau din strada bucureșteana o caricatură în moloz a unei străzi italice”. Locuitorii de
pe stradă Antim nu sunt marcați doar de incultură și de snobism, ci se dovedesc și
zgârciți, întrucât casele sunt scunde, iar impresia generală de paragină este susținută
de zidăria crăpată și scorojită și de urmele evidente de umezeală.

Majoritatea personajelor din roman depășesc tipologia în care se încadrează o

dată cu prima apariție prin ambiguitatea personalității lor. În primul capitol, ca într-o
adevărata comedie umană, actanții sunt portretizați de narator din perspectiva lui Felix,
în episodul jocului de table. În fața tânărului nou venit se desfășoară un întreg spectacol
de măști, fiecare personaj înfățișându-se prin excesele caricaturale ale propriei figuri.
De exemplu, unchiul Costache are capul atins de o calviție totală și fața  părea aproape
spână, buzele îi erau întoarse în afară și galbene de prea mult fumat, acoperind numai
doi dinți vizibili, ca niște așchii de os, iar în momentul în care tânărul i se prezintă, el
răspunde că „nu stă nimeni aici”, tratând prin aceeași replică teama lui de nou. Mai
mult, când Aglae îi cere „câțiva franci”, bătrânul o refuză categoric, iar când Otilia
admiră un inel al lui Pascalopol, moș Costache o repede să și-l însușească. Astfel, deși
se încadrează în tipologia avarului, prin dragostea pentru Otilia și pentru Felix, bătrânul
zgârcit este umanizat, aspect de neconceput la avarii lui Balzac.

Replicile malițioase ale Aglaei cum că fratele ei intenționează să facă azil de

orfani îi vizează pe cei doi tineri și anunță conflictul succesoral, fiindcă ea îi percepe pe
aceștia drept rivali la moștenirea integrală a fratelui său. De asemenea, vorbele
aceleiași Aglae adresate lui Pascalopol, „O să aibă Otilia cu cine se distra, ce zici,
Pascalopol?”, anunță conflictul erotic privind rivalitatea dintre moșierul matur și tânărul
Felix pentru iubirea Otiliei.

De asemenea, dacă Otilia ar fi caracterizată exclusiv pornind de la primele

scene din roman prin rochia dantelată pe care o poartă, prin părul buclat, prin atitudinea
ei copilăros-erotică față de Pascalopol sau prin camera plină de rochii, cutii de pudră,
panglici, toate aruncate în dezordine, ei i s-ar potrivi tipologia cochetei. Pe parcursul
narațiunii însă, Otilia își dovedește complexitatea, naratorul utilizând în portretul ei
tehnica reflectării poliedrice: ea este „fetița cuminte” pentru moș Costache, o enigmă și
misterul feminin pentru Felix și Pascalopol, „o dezmățată și o stricată” pentru Aglae, „o
fată deșteaptă” cu spirit practic pentru Stănică Rațiu.

Lupta pentru moștenirea bătrânului avar este un prilej pentru observarea

efectelor în plan moral a obsesiei banilor. Familia transformată în „clan”, se întemeiază
pe rațiuni financiare, interesele comune ale membrilor ei fiind legate de avere,
moșteniri, testamente, afaceri ilicite și venituri misterioase. Familia înregistrează o
atenuare a sentimentului de dragoste dintre rude. Romanul abundă de părinți denaturați
cu valențe comice: Aglae și Simion Tulea atenuează atât de mult personalitatea Auricăi
sau a lui Titi, încât prima rămâne toată viața o frustrată din punct de vedere sentimental,
iar Titi un debil mintal. Cealaltă fiică a Aglaei, Olimpia, și soțul ei, Stănică Rațiu își
neglijează copilul, determinându-i moartea numai după două luni de viață. De
asemenea în ciuda iubirii sincere pe care le-o poartă lui Felix și Otilia, Moș Costache
obține câștiguri mari de pe urma lor uitand mereu să le plătească suma modică din
contractul tutorial.

O altă scenă relevanta pentru tema romanului este cea a priveghiului înainte de
vreme, construită ca într-o comedie bufă. Așezați în jurul mesei de cărți, Aurica, Titi,
Olimpia,, impostorul medic Vasiliad, adus de Stănică pentru a constata prematur
decesul lui Costache, sunt auziți fragmentar de Felix, „frazele fiecărui distingându-le
după timbru, căci jucătorii erau ascunși, ca zeii, în nori de fum”.

Formarea sentimentală a tânărului medicinist urmează un traseu care mai mult l-

ar putea deforma: înconjurat de personaje îndoielnice din punct de vedere moral, Felix
primește primul sărut de la Otilia abia după ce îi acceptă capriciul de a-l primi în
preajma ei pe Pascalopol, iar prima experiență sexuală este datorată lui Stănică, ce i-o
prezintă pe frivola Georgeta. Cât despre transformarea sa psihologică, simptomatice
rămân atât căsătoria din interes, prin care, după război are acces la lumea bună a
capitalei, cât și faptul că în secvența finală a romanului el nu mai descoperă niciun
mister în Otilia, ci doar un „aer de platitudine feminină”. Naivul și romanticul de
odinioară este substituit de un bărbat pragmatic, de un medic renumit și de un
universitar respectat care și-a realizat visul profesional.

Așadar, romanul „Enigma Otiliei” este o oglindire a lumii de la începutul secolului

al XX-lea într-o frescă socială ce dezvăluie viziunea caricaturală asupra societății
burgheze, contaminate de carențe morale și psihologice majore.