CUPRINS

1. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ....................9 Adela C. Măria C. Fekete

Definiţii ale comunicării..................................................................9
Evoluţia comunicării interpersonale din perspectiva mijloacelor de
Fekete
comunicare
13
Perioada clasică.........................................................................................14
Perioada medievală şi renascentistă....................................15
Perioada modernă..............................................................15
Perioada postmodernă........................................................16

2. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ-DELIMITĂRI CONCEPTUALE:

PERSPECTIVĂ ISTORICĂ ŞI PERSPECTIVĂ INTERDISCIPLINARĂ....19
Informaţia, într-un spaţiu pluridimensional.....................................19
Comunicarea din perspectivă interdisciplinară................................20
Perspectiva lingvistică.......................................................20
Perspectiva semiotică şi pragmatică....................................21
Repere pedagogice
Perspectiva psihologică......................................................26
Perspectiva psihiatrică........................................................27 şi psihologice în comunicarea
Perspectiva dezvoltată de mass-media................................27
Delimitări conceptuale ale comunicării interumane........................28
Scopurile comunicării interpersonale..............................................29
interpersonală Y
Rolurile comunicării......................................................................30
Rolurile limbajului........................................................................30
Conţinutul comunicării..................................................................31
Mijloacele comunicării..................................................................31
Funcţiile comunicării.....................................................................32
Formele comunicării....................................................................34

3. TIPURI DE COMUNICARE....................................................................37
Comunicarea interpersonală...........................................................37
Comunicarea intrapersonală...........................................................38
Comunicarea de grup.....................................................................39
Clasificarea grupurilor........................................................39
Reguli ale grupului............................................................40
Rolurile pe care indivizii le au în cadrul grupului...............40
Tehnici de comunicare în cadrul grupului (pentru fiecare rol
în parte).......................................................................................43
Tehnica blazonului 43
Comunicarea rotativă..............................................44
Purtătorii de cuvânt................................................44
Studierea riscurilor şi găsirea soluţiilor...................44
Editura Napoca
Star 2007
Editura NAPOCA STAR e-mail: contact@napocastar.ro
Piaţa Minai Viteazul nr. 34/35, ap. 19 http://www.napocastar.ro
teL/fax: 0264/432.547
mobil: 0740/167461

Director de editură: Dinu Virgil-Ureche

Redactor şef: Ileana-Voichiţa Vereş

Coperta: Părinţilor noştri,

Diego Rivera. Portrait ofTwo Women. 1914. Ana si Zoltan
The Arkansas Arts Center, Little Rock, Arkansas, USA.

©Autoarele, 2007

ISBN: 978-973-647-532-0
 Lauda şi răsplata....................................................44
Comunicarea publică.....................................................................44
Comunicarea de masă....................................................................44
Comunicarea la distanţă şi comunicarea transculturală...................45
Comunicare de întreprindere sau intra/inter-instituţională...............46
Comunicarea internaţională...........................................................46
Comunicare politică şi electorală...................................................46
Comunicare mediatizată...............................................................46
Comunicare publicitară................................................................47
Comunicare educativă.................................................................47
Comunicare esopică.....................................................................47
Comunicarea paradoxală..............................................................47
3.15 Comunicarea defensivă.................................................................47
Motto:
4. ŞCOLI ŞI TEORII ALE COMUNICĂRII INTERPERSONALE................49
Drumul cel mare e bătut de toţi călătorii; ce să le mai spui
despre el? însă, pe cărările de alături, nu se abat toţi; dacă Teoria clasică a comunicării interpersonale....................................49
dai aici de ceva nou, de ceva sau de ceva frumos, ai ce să le Analiza tranzacţională (AT)...........................................................50
spui. Programarea neuro-lingvistică........................................................51
(T. Maiorescu, Culese şi alese, 1910). Şcoala de la Palo Alto...................................................................52

5. AXIOMELE COMUNICĂRII INTERUMANE.........................................54

6. COMUNICAREA VERBALĂ..................................................................59
Limbă — limbaj — limbaj verbal..........................................................59
Limba............................................................................................59
Limbajul........................................................................................59
Teoriile nativiste ale limbajului..........................................60
Teoriile învăţării limbajului................................................62
Limbajul verbal.............................................................................63
Formele limbajului verbal..................................................65
Diferenţierea între limbă şi limbaj..................................................66
Metacomunicarea şi limbajul verbal...............................................67
Limbajul oral.................................................................................68
Mecanismul de funcţionare al comunicării: triada emiţător - mesaj -
receptor................................................................................................69
Comunicarea digitală şi comunicarea analogică.............................72
Codificarea şi decodificarea...........................................................74
Rolul celorlalţi factori ai comunicării: zgomotul şi redundanţa în
comunicare...........................................................................................74

7.....................................................R Aparenţa 77
OLUL ŞI IMPORTANŢA MESAJELOR NON-VERBALE ÎN Comunicarea prin gesturi................................................................................77
COMUNICAREA INTERPERSONALĂ...........................................................76 Expresia feţei 78
Comunicarea non-verbală...................................................................76 Mesajele kinetice şi posturile..........................................................................79
Modalităţile de comunicare non-verbală..............................................77 Tăcerea 81
 Ascultarea 82
Zgomotul 83
Mesajele paralingvistice.................................................................................85
Aspectele non-verbale ale scrisului.................................................................85
Comunicarea prin spaţiu şi teritoriu....................................................85
Mesajele ambientale...........................................................................86
Comunicare prin imagini....................................................................88
Funcţiile comunicării non-verbale.......................................................88
Diferenţe culturale reflectate în limbajul non-verbal............................89
Codarea-decodarea comunicării non-verbale.......................................90
8.....................................................P
ERSOANĂ ŞI PERSONALISM....................................................................92
Geneza identităţii personale................................................................93
Reprezentarea despre sine prin sine.........................................93
8. l .2. Reprezentarea despre sine prin ceilalţi...................................99
Persoană şi personalitate...................................................................101
Cunoaşterea de sine prin perspectiva Ferestrei Johari........................101
Perspectiva psihologică a definirii personalităţii.................................102
9. LIMBAJUL PROVERBELOR ÎN CADRUL COMUNICĂRII
INTERPERSONALE.......................................................................................109
Valoarea proverbelor, maximelor şi cugetărilor în viaţa omului.........109
Valoarea cugetărilor în cunoaşterea aspectului moral al vieţii (înţelep
ciunea de viaţă sau morala): despre omenie, învăţătură, familie etc
111
Valoarea cugetărilor în cunoaşterea personalităţii umane: categorii de maxime şi
proverbe care vorbesc despre om şi relaţiile sale..................................................114
10. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ ŞI SITUAŢIILE DE
INFLUENŢARE.............................................................................................117
Sugestia.........................................................................................117
Cuvântul: puterea cuvintelor de a influenţa
comportamente umane............................................................................118
Rolul funcţiilor limbajului în modificarea comportamentelor 119
Funcţia manipulatoare prin modelul Donald Trump..............120
Cuvinte potrivite: puterea şi fragilitatea cuvintelor...........................122
Cuvinte-etichetă..............................................................................123
Cuvinte-imagini..............................................................................123
Vocabularul transformaţional..........................................................124
Cuvinte-capcană.............................................................................124
Negativul vs. Negarea negativului...................................................125
Trădarea cuvintelor.......................................................................126
Denotaţia şi conotatia. Rolul metaforelor.......................................126
11. GENOSANALIZA CUVINTELOR...........................................................130
Orientarea spre în afară şi spre înăuntru a cuvintelor.......................130
Analiza cuvintelor care compun universul natural şi uman...............131
Argumente de ordin lingvistic.............................................131
Argumente de ordin psihologic...........................................134
Argumente de ordin stilistic - literar...................................136
Argumente de ordin filozofic..............................................138
Feminitatea ecologiei......................................................................138
12. LIMBAJUL IMAGINILOR.......................................................................142
Aspecte definitorii ale semnul iconic.............................................................142
Prezenţa verbalului şi iconicului în acelaşi mesaj...........................................149
13. LIMBAJUL PUBLICITĂŢII.....................................................................153
Publicitatea metamorfozează produsul uman
şi comercial prin discurs.........................................................................153
14. COMPORTAMENTUL ŞI ATITUDINEA - ANTRENAMENTUL
COMUNICĂRII..............................................................................................162
Comportamentul...........................................................................................164
Atitudinea.....................................................................................................166
Atitudini şi comportamente conversaţionale..................................................167
Comportamentele din cadrul dialogului.........................................................168
De la raportul cognitiv la cel afectiv în cadrul comunicării............................171
Identificarea şi evaluarea intenţiilor partenerului............................................172
15. COGNITIV ŞI AFECTIV ÎN COMUNICAREA INTERPERSONALĂ....174
De la raportul cognitiv la cel afectiv în cadrul comunicării............................174
Comunicarea şi etica.....................................................................................175
Bibliografie......................................................................................................178
faţă de posibilitatea realizării unei definiri exhaustive a comunicării. El susţine că o
definiţie corespunzătoare a comunicării ar fi utilă, dar că nu crede că un astfel de
lucru poate fi realizabil. Sigband ia în calcul multitudinea de elemente pe care le
presupune comunicarea - de la funcţie până la structură - încât chiar „o definiţie
care ar include aspecte motivationale, organizationale, abilităţi de exprimare scrisă
şi orală a emiţătorului şi receptorului, nu ar putea circumscrie întreaga sa
amploare". (N. Sigband, p.23)
Autorii lucrării intitulate, Concepte fundamentale în ştiinţele comunicării şi
studiile culturale, definesc comunicarea prin perspectiva a două abordări
(O'Sulivan et al, 2001, p. 74):
• prima abordare - prezintă comunicarea ca pe un proces în care A
transmite un mesaj lui B, iar mesajul are un efect asupra acestuia, în cadrul acestei
abordări are loc identificarea următoarelor elemente: Cine spune/ Ce spune/pe ce
canal/ Cui spune/ cu ce efect?;
• cea de a doua abordare - este una structuralistă, vorbeşte despre relaţia
dintre elementele constitutive necesare ca înţelesul să poată să apară. Aceste
elemente pot fi grupate în trei categorii:
(1) textul, semnele şi codurile lui;
(2) persoanele care „citesc" textul, experienţa socială şi culturală care i-a
format pe ei şi, totodată, codurile şi semnele pe care le folosesc;
(3) conştiinţa unei „realităţi externe" la care se referă atât textul cât şi
oamenii.
Teoriile mecaniciste consideră comunicarea un compus format din mai
multe elemente.
O abordare similară în modalitatea de a studia comunicarea este cea a lui
Jean Lohisse care ne trimite la ideea de a vedea în aceasta un ansamblu dinamic, în
care accentul este pus pe relaţiile dintre elemente. Acest tip de abordare este numită
de Jean Lohisse organicistă (Lohisse, 2002). Autorul pleacă de la analogia
interconexiunilor existente între elementele organismelor biologice. Astfel, aceste
teorii privesc comunicarea ca pe un sistem dinamic, ce stabileşte relaţii interactive
între elemente (emiţător, receptor, mesaj) etc. într-un sens mai putin metaforic, se
poate vorbi despre o abordare sistemică. Perspectiva organicistă se bazează pe
patru principii (Lohisse, 2002, p. 101):
• Modelul este circular şi complex. El nu se mai derulează linear, nu are
nici început, nici sfârşit în acest caz putem spune că dispare ideea de transmitere şi
apare aceea de contact.
• Modelul este interactiv. Interactivitatea reprezintă acţiunea reciprocă
prin care se transformă comportamentul sau natura componentelor. Spre deosebire
de viziunea analitică, legătura de la cauză la efect nu mai este unică şi obligatorie.
Există o opoziţie cu principiul secventialitătii. Bateson remarca faptul că, în
momentul în care comunicăm cu o persoană, raporturile faţă de noi înşine diferă
de cele existente cu o clipa înainte, în consecinţă, analiza nu mai trebuie să
descrie ceea ce se spune sau se face, ci să vadă actul de comunicare în
desfăşurarea lui.
• Modelul ia în calcul totalitatea, inclusiv contextul.
Abordarea
mecanicistă izolează părţile pe care experienţa ni le oferă în totalitate. Un sistem
reprezintă un tot ireductibil la suma componentelor lui. Totalitatea implică ideea de
12
1. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ
Comunicarea interpersonală reprezintă un fenomen complex, de mare
amplitudine, care face din munca de definire şi de interpretare, un efort, pe cât de
provocator, pe atât de dificil (încercările în acest sens sunt de ordinul sutelor). De
aceea, suntem conştienţi de faptul că exerciţiul nostru de a contura domeniul
comunicării umane, rămâne, în continuare, deschis interpretărilor, analizelor şi
chiar polemicilor.
Definiţii ale comunicării
Cursul de faţă îşi propune să prezinte şi să analizeze puncte de vedere în
legătură cu fenomenele, procesele, conceptele, contextele socio-psihologice care se
petrec la nivelul comunicării interumane. Ţinând cont de faptul că avem de a face
cu o disciplină interdisciplinară, vom defini fenomenul de comunicare
interpersonală din perspectiva vastă de domenii în care aceasta îşi regăseşte
reprezentarea. Vom face o incursiune prin lungul circuit de „afluenţi", la confluenţa
cărora comunicarea se întregeşte: filosofic, sociologie, retorică, lingvistică, estetică,
psihologie, pedagogie, psihologie socială, folclor, teoria informaţiei, lingvistică etc.
In aceeaşi măsură, punctele de vedere pentru care vom opta vor tine cont de
evoluţia societăţii şi mai exact de dinamica acesteia în raport cu procesul de
comunicare. Trăind într-o societate care îşi modifică, în continuu, formaj singura
constantă a acesteia este că rămâne mereu dependentă de comunicare. In aceste
condiţii, atât societatea cât şi comunicarea se condiţionează reciproc, încercând, în
permanenţă, un demers de compatibilizare şi de sincronizare.
Primele explicaţii cu privire la comunicarea interpersonală şi implicit la
cele cu privire la definirea noţiunii de comunicare sunt cele care trimit la
etimologie. Originea cuvântului comunicare se găseşte în verbul latin „comunico,
-are", care, la rândul său provine din adjectivul „munis, -e", cu sensul de cel „care
îşi face datoria, îndatoritor, serviabil". Prin aceasta, se avansează ideea unei
atitudini de deschidere, de interes şi de bunăvoinţă a unei persoane faţă de
celălalt/ceilalti. în limba română, primele cercetări cu privire la originea cuvântului
ne-au relevat faptul că prima formă pe care această noţiune a cunoscut-o a fost
aceea de „cuminecare". Prin aceasta, comunicarea dobândeşte un timbru metafizic,
ce surprinde o dubla dimensiune: sacră şi comunitară. Sensul ecleziastic, cultural al
noţiunii trimite la sensuri precum „a împărtăşi", „a face ceva să devină, prin luarea
de cunoştinţă," „un bun comun", „a deveni părtaş la ceva", „a unifica". Ulterior,
limba română a preluat şi sensul laic al cuvântului dat de neologismul
„comunicare". Acesta se referă, printre altele, şi la baza organizării existenţei
sociale determinată de modul de realizare a raporturilor interumane.
Dicţionarul explicativ al limbii române notează în dreptul acestei noţiuni
următoarele: „a comunica" înseamnă „a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a
înştiinţa, a spune (despre oameni, comunităţi sociale, etc.) a se pune în legătură, în
contact cu; a vorbi cu; a fi în legătură cu, în contact cu, a duce la..." (DEX, 1979; p.
179).
 Marele filosof român Constantin Noica, în ,Jtostirea filosofică româ-
nească", (C. Noica,1970, p. 268), definea comunicarea în următorii termeni: „...
comunicarea este în sânul a ceva, întru ceva. Comunicarea trebuie să fie, şi în orice
caz, tinde să fie fără rest; cuminecarea nu se petrece decât dacă există un rest, şi cu
atât mai bine cu cât zona de rest e mai mare. Comunicarea e de date, de semnale
sau chiar de semnificaţii şi înţelesuri; cuminecarea e de subînţelesuri". Sensul
metaforic al cuvântului „rest" este lesne de dedus. Orice afirmaţie trebuie să
producă o reacţie: un efect.
La fel de metaforic se arată şi Corneliu Mircea, care percepe cele două
sensuri ca fiind „convergente" spre sensul unic de la care au pornit El declară
despre „cuminecarea" că „porneşte ca şi comunicarea, de la făpturile aflate în plină
împărtăşire şi dezvăluire de sine". Ambele implică (cel putin) două entităţi ale
fiinţei, care îşi părăsesc ţinutul limitat şi se deschid înspre adevărul lor, dăruind şi
primind deopotrivă. Acesta ar fi momentul fundamental, care transformă, defineşte
şi întemeiază fiinţele comunicante, împingându-le într-o nouă realitate. Dar „...
fiinţa umană nu se termină şi nu sfârşeşte cu cele două fiinţe pentru că [ea] se
împărtăşeşte fără contenire din fiinţa tuturor făpturilor lumii... De aceea există şi va
exista „un rest" ce se va completa mereu, cu fiecare nou act comunicant pentru a
rămâne neacoperit mereu, îndemnând fiinţele să comunice, să se cuminice". (C.
Mircea, 1979, p. 24,25)
Este important de subliniat faptul că, sensul originar al cuvântului permite
interpretarea prin prisma a două perspective. Prima dintre ele, deschisă pe o direcţie
orizontală, răspunde satisfacerii unei nevoi materiale, concrete. Este vorba despre
interpretarea comunicării în funcţie de ceea ce se întâmplă la nivelul relaţiilor de
cooperare între fiinţele umane în cadrul unor comunităţi familiale, sociale,
naţionale, chiar globale (date fiind transformările socio-politice la care asistăm).
Cea de-a doua direcţie, orientată pe verticală, răspunde satisfacerii unei nevoi
spirituale, abstracte. Este vorba despre necesitatea fiinţelor umane de a se împlini şi
într-un plan superior existenţei materiale, în lumea spiritului.
Mihai Dinu completează perspectiva, în sensul în care, pentru sine „cele
două cuvinte surori dau seama împreună de ambivalenţa procesului de
„cumu-nicare", evidentiindu-i dubla dimensiune comunitară şi sacră". Autorul
justifică această dublă orientare astfel: „... comunicarea dobândeşte o rezonanţă mai
adâncă, un timbru metafizic, pe care definiţiile uzuale i-1 refuză, din păcate..." (M.
Dinu, 1997., p. 15,16)
Cercetătorii americani Frank E.X. Dance şi Cari E. Larson au adunat într-un
volum cele mai reprezentative definiţii ale comunicării, (contabilizate la un număr
de 126 de formulări). Analiza lor a evidenţiat faptul că termenul este utilizat într-o
accepţiune particulară, specializată, deseori în divergenţă cu sensul încetăţenit în
alte domenii, în cele ce urmează, vă oferim câteva dintre definiţiile prezente în
volum.
• în opinia biologului Edward O. Wilson „comunicarea este o acţiune a
unui organism sau a unei celule care alterează modelele probabile de
comportament ale altui organism sau altei celule, într-o manieră adaptativă pentru
unul sau mai mulţi participanţi".
10
• Cari I. Hovland, Irving I. Janis şi Harold H. Kelley definesc comunicarea
ca pe „un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei,
verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul)."
• Charles Morris vede în comunicare „punerea în comun, împărtăşirea,
transmiterea unor proprietăţi unui număr de lucruri" şi adaugă că „orice mediu
care serveşte acestui proces de punere în comun e un mijloc de comunicare:
aerul, drumul, telefonul, limbajul."
• Collin Cherry afirmă: „comunicarea este ceea ce leagă organismele între
ele."
• Waren Weaver spune despre comunicare că reprezintă „totalitatea
proceselor prin care o minte poate să o afecteze pe alta."
• Louis Forsdale dă următoarea definiţie: „comunicarea e procesul prin
care un sistem este stabilit, menţinut şi modificat prin intermediul unor semnale
comune (împărtăşite) care acţionează potrivit unor reguli."
• Jose Aranguren conchide: „comunicarea este o transmitere de informaţie
la care se aşteaptă răspuns." (după „Istoria teoriilor comunicării" de A. Mattelart
şi
M. Mattelart).
• Webster defineşte în dicţionarul său termenul de comunicare ca fiind un
act / o situaţie de transmitere; un mesaj verbal sau scris; un schimb de informaţii;
un sistem de comunicare; un proces prin care se realizează un schimb de sensuri
între indivizi cu ajutorul unui sistem comun de simboluri" (Webster, p. 460).
• Himstreet şi Batsy definesc comunicarea: „ca manager,
principala
preocupare o reprezintă procesul de transmitere şi fluxul informaţiei. Ca scriitor şi
vorbitor, principala preocupare o reprezintă construirea/prezentarea mesajului. Ca
emiţător şi receptor al mesajului eşti obligat să fii preocupat de sens. Aceste trei
abordări diferite referitoare la definirea comunicării îşi propun doar să izoleze
diferitele aspecte ale procesului de comunicare în scopul realizării unei cât mai
precise înţelegeri". (Himstreet şi Batsy, p. 6-7).
• O definiţie, remarcabilă prin amploare, se poate identifica la Ana Bogdan
Tucicov. Pentru autoare, comunicarea este considerată a fi „un proces, activitate
umană ce constă în transmiterea şi schimbul de informaţie (mesaje) între persoane,
în împărtăşirea unor stări afective, decizii raţionale, judecăţi de valoare, cu
finalitatea expresă de a obţine efecte în reprezentările şi opiniile indivizilor". (A.
Tucicov, p. 56)
• Un punct de vedere şi o definiţie făcute într-o manieră a tot cuprinzătoare
este cel al lui Abraham A. Moles (p. 25). El vede în comunicare „acţiunea prin
care un individ sau sistem situat întru-un punct dat este făcut să participe la stimuli
şi la experienţe ale mediului de către un alt individ sau sistem situat într-un alt loc
sau epocă, utilizează elemente ale cunoaşterii pe care le posedă deopotrivă
ambii parteneri". Se stabileşte astfel o corespondenţă univocă între un anumit
univers spatio-temporal şi un altul dat.
Autorii citati încadrează comunicarea în parametrii şi în normele pe care
disciplinele, în care aceştia au creat doctrină, le corespund. Există însă şi cercetători
care deşi au investigat fenomenul numit comunicare, evită formularea unei definiţii
clare. Unul dintre aceştia este Norman Sigband. Autorul manifestă multă prudenţă
11
confruntaţi cu problemele transpunerii limbajului articulat într-un nou cod, vizual, temporală (deci perisabilă), se produce şi se consumă ca o marfă.
în studiul său Dominant Trends in English Rhetorical Thought, 1952, Nemaifiind formativă, cunoaşterea nu mai interesează în sine, ci doar ca
Douglas Ehniger identifica patru direcţii de abordare specifice pentru mijloc, instrument Sensul
aceasta perioada: clasică, psihologică, beletristică şi elocutionistă. Abordarea
clasica consemnează apariţiile unor lucrări ce reprezintă sinteze ale doctrinei
clasice de „retorica ciceroniana". De o importanţă capitală este lucrarea lui
Fenelon „Dialogues on Eloquence" 1679, care se remarcă prin adaptabilitatea
teoriei clasice la cerinţele lumii moderne. Autorul poate fi considerat ca
primul teoretician important din epoca moderna în domeniul comunicării
umane.
Studiul cercetării comunicării, în special, al cercetării formelor de
comunicare umană a început să prindă contur începând cu o dată cu
activitatea Institutului de Cercetare Mentală (Institute of Menthal
Research). Teoriile din cadrul acestui institut au fost elaborate de nume
importante precum Paul Watzlawick şi Don D. Jackson. Ei au avut un rol
deosebit în aprofundarea dimensiunii non-verbale a comunicării. Aceştia
au ajuns la o serie de teorii ce caracterizează comunicarea interumană. Unele
dintre cele mai importante sunt:
- Comunicarea este inevitabilă, respectiv non-comunicarea este imposibilă.
- Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi
relaţional, cel din urmă oferă indicaţii de interpretare a conţinutului
primului.
- Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat în termeni
de cauză -efect sau stimul - răspuns.
- Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie o formă analogică.
- Comunicarea este o formă ireversibilă.
- Comunicarea răspunde raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii
simetrice şi complementare.
1.2.4. Perioada postmodernă
în concepţia lui Jean-Francois Lyotard este „postmodernă" cultura
(euro-americană) care a fost afectată de criza metapovestirilor. („metapovestiri"
= fr. „recits" aici intrând romanul, fabula, scriptul cinematografic, discursul-
despre-ceva.) Ştiinţa modernă este în conflict cu metapoveştirile. De aici derivă
o altă trăsătură a postmodernismului: neîncrederea în metadiscursuri de orice
fel. Postmodernismul este o modernitate care nu mai crede în bazele ei, o
modernitate fără fundament. Postmodernitate nu crede în eroi, pericole, drumuri
initiatice şi scopuri înalte. Ea funcţionează strict cantitativ. Vrea să măsoare şi
să determine totul. Ceea ce nu poate fi măsurat, este condamnat la
dispariţie. Postmodernitatea este o reducere la cantitativ (în paradigma
postmodernă, calitatea este o cantitate mai mare). Legitimitatea postmdernitătii
a fost înlocuită cu criteriul operativităţii. Ceea ce este operativ devine
adevărat si just.
Cunoaşterea are alt statut în postmodernism faţă de toate tipurile de
societate care ne-au precedat Cunoaşterea postmodernă se exprimă şi trebuie să
se exprime în termeni cantitativi. Cunoaşterea calitativă (non-cantitativă, sacră)
este condamnată la dispariţie. Cunoaşterea operativă (postmodernă) NU
mai este formativă (nu construieşte caracterul individului). Ea este
16 13
 alternativ, atât rolul de transmiţător /emiţător, cât şi cel de receptor).
organizare, de strângere a relaţiilor pentru obţinerea unor calităţi pe care Comunicare există şi atunci când
componentele nu le au. Morin vorbeşte aici de „unitatea globală
organizată de interrelatii". Orice comunicare necesită luarea în considerare a
contextului. Fără context nu există sens şi nici contextele nu au sens decât
atunci când sunt inserate într-un clasament al contextelor, formând contexte
noi. Comunicarea înseamnă inserarea unui subiect complex într-un mediu la
fel de complex, în comunicarea din modelul organicist, subiectul face parte
din mediu, iar mediul, din subiect
• Modelul este relaţional. Semnele nu reprezintă, ele exprimă relaţia şi
se află în interior, în persoane, lucruri, obiecte care exprimă şi sunt
exprimate în teoriile comunicării. Mesajul este definit drept ceea ce se
transmite prin procesul comunicării, respectiv mijloacele prin care emiţătorul
influenţează receptorul. Măsura mesajului este informaţia care conferă
dimensiunea originalităţii acestuia prin cantitatea de imprevizibilitate
conţinută. Distincţia dintre mesaj şi informaţie se poate face ţinând cont de
cele două aspecte: aspectul cantitativ, unde informaţia poate fi măsurată în
unităţi lineare (biti), atât la emiţător (ieşire) cât şi la receptor (intrare) şi
aspectul calitativ, unde valoarea informaţiei este dată de relaţiile existente
între părţi ale mesajului, de capacitatea subiectului de a o recepţiona şi de
momentul psihologic al transmisiei (L. Soitu, 1997).
Printre înţelesurile pe care noţiunea de comunicare le dobândeşte
din analiza definiţiilor prezentate şi asupra cărora niciun teoretician nu a avut
ceva de obiectat, se numără:
— înţelegere:
- o înţelegere a mesajelor primite pe diferite canale de comunicare
de la diferite mijloace de comunicare;
- înţelegere între doua persoane, între o persoana şi un grup
sau între doua grupuri;
o comunitate: comunicarea se implementează la nivelul mental
colectiv, automat. Existenţa grupurilor precum şi a structurilor sociale pe
care acestea le dezvoltă implică actul de comunicare;
o organizare: prin comunicare este posibilă atât acţiunea organizata
cât şi organizarea acţiunii. Factorii care se organizează şi susţin întreg
procesul comunicării sunt: interacţiune; comportament şi transfer de sensuri
între membrii unui sistem.
o participare: comunicarea văzută ca proces implică participarea
din partea membrilor grupului. Prin această dimensiune a sa subliniem unul
din rolurile principale ale comunicării şi anume acela de a informa şi de a
asigura transferul de informaţie. Altfel spus, comunicarea este un proces de
transfer şi contratransfer informaţional, care se realizează doar în prezenţa
membrilor prezenţi la aceasta.

Evoluţia comunicării interpersonale

din perspectiva mijloacelor de comunicare
Aşa cum am văzut, comunicarea presupune un complex întreg
de manifestări. Astfel că putem avea o comunicare interpersonală, care
presupune existenţa a cel putin două persoane (în care fiecare poate juca,
16 13
în locul interlocutorului se află propria persoană şi atunci o numim comunicare
intrapersonală (când o persoană comunică cu sine însăşi). Tot comunicare avem şi
atunci când în locul persoanei avem comunicarea prin intermediul mijloacelor de
comunicare în masă (radio tv, cinematograf) sau mai nou comunicarea prin internet
şi network
Pentru a descrie numeroasele înţelesuri ale comunicării pe care o folosim şi
o trăim zilnic trebuie să ţinem cont de existenţa a trei câmpuri: forma, mediul şi
media.
a. Forma comunicării
Prin forma comunicării înţelegem un mod al comunicării aşa cum sunt
vorbirea, scrierea sau desenul. Aceste forme sunt distincte şi separate una de alta
aşa încât au sistemul lor propriu pentru transmiterea mesajelor. Astfel, când
semnele sunt făcute pe foaia de hârtie potrivit anumitor reguli (cum sunt cele ale
gramaticii şi ortografiei), atunci noi creăm cuvintele şi „forma" scrierii.
b.Mediul comunicării
Prin mediul comunicării se înţelege un mijloc al comunicării care combină
mai multe forme, inclusiv utilizarea tehnologiei. Spre exemplu, o carte este un
mediu care foloseşte forme ale comunicării precum cuvintele, imaginile şi
desenele.
c. Media
Prin media înţelegem acele mijloace de comunicare în masă care s-au
constituit într-un grup propriu. Exemple binecunoscute sunt radioul, televiziunea,
cinematograful, ziarele şi revistele. Toate acestea sunt distincte şi prin modul prin
care pot include un număr de forme de comunicare. Spre exemplu, televiziunea
oferă cuvinte, imagini şi muzică. Adesea termenul de mass-media identifică acele
mijloace ale comunicării bazate pe tehnologie care fac o punte intre cel care
comunica şi cel care receptează.
Un lucru este cert, mediul comunicării nu a arătat astfel de la început, ci el
s-a conturat de-a lungul timpului. Aşadar, există modalităţi diferite de abordare în
tratarea comunicării interumane. Una dintre ele ar fi aceea care ţine cont de etapa
sau de era istorică care a marcat momentul respectiv. Potrivit lui McLuhan istoria
omenirii se împarte în patru etape mari, care vorbesc despre evoluţia mijloacelor de
comunicare. Cronologic aceste etape sunt:
- era tribalismului sau era semnelor şi a semnalelor. Aici am putea vorbi
despre aşa numita perioada clasica (500 î.e.n.-40 e.n.). Acesteia îi corespunde un
anume tip de cultură, cultura orală, mitică (al cărui organ de simţ privilegiat este
urechea);
- era vorbitului şi a scrisului de mână (Grecia antică după Homer). Putem
vorbi aici de perioada evului mediu şi Renaşterea (400-1600);
- era tiparului (1500-1900) sau „Galaxiei Gutemberg" (cu ochiul organ de
simţ privilegiat);
- era electronică, audiovizuală sau Era Marconi (în care asistăm la o
diversificare de coduri: lingvistic, vizual, auditiv etc.)
La acestea am adăuga încă o delimitare care să includă epoca moderna
(1600-1900) şi pe cea posţtnodernă (1900 anii 2000 şi mai departe):
- era informatică şi a GSM-ului (epoca postmodernă).
l .2.1.Perioada clasică
14
Interesul omului pentru cunoaşterea naturii comunicării se poate descifra
încă din Vechiul Testament, dar dovada unor preocupări precise în acest sens este
semnalata abia în secolul al V-lea î.e.n., o data cu apariţia lucrării „Arta retoricii",
elaborată conform afirmaţiilor lui Aristotel, de Corax din Siracuza. Lucrarea avea
menirea de a indica cetăţenilor diferite moduri de comunicare eficienta reclamate
de introducerea unor reguli de convieţuire democratică. Autori precum M. J. Cary
şi
J.J. Haarhoff (Life and Thought in the Greek and Roman World, 1940) au arătat că
studierea comunicării a apărut în antichitate ca o necesitate practica determinată de
exigenţele sociale. Teoria lui Corax a fost ulterior introdusa la Atena de Tisias, ca
ulterior să fie dezvoltată de sofişti. Iniţial, retorica (gr. rhetorika) a fost definita de
creatorii săi ca „ştiinţa şi arta de a convinge" pentru a fi considerata azi „arta
exprimării alese utilizată în scopul convingerii unui auditoriului (FI. Marcu, C.
Mâneca, Dicţionar de neologisme, 1978) deci, a comunicării cu succes. Cel care a
contribuit esenţial la dezvoltarea studiului comunicării, în acea perioada, a fost
Platon (428-348 î.e.n.) care a introdus retorica în viata academica greacă. Platon a
fost primul care a vorbit despre (studiul comportamentului uman), organizarea
(studiul aplicării practice) şi realizarea (studiul instrumentelor de influenţare a
oamenilor). El consideră retorica drept ştiinţa a comunicării. Conform teoriei sale,
comunicarea umana parcurge cinci etape: conceptualizarea (studiul cunoaşterii),
simbolizarea (studiul sensului cuvintelor), clasificarea aceeaşi direcţie, Isocrate
(436-338 î.e.n.) în „Antidosis" concepe retorica drept teoria generala a
comportamentului uman şi expresie a celei mai înalte culturi umane. Aristotel (384-
322 î.e.n.) continua dezvoltarea teoriei, lucrarea sa „Rhetorike" cuprindea aspecte
pragmatice referitoare la sistemul de comunicare interumana. Până în anul 100
î.e.n. se poate consemna şi contribuţia filosofilor romani la dezvoltarea teoriei
sistemului; astfel acum apare prima oara distincţia între teoria comunicării
(retorica) şi practica (oratoria). Elaborarea paradigmei sistemului a fost atribuita de
istorici lui Cicero (106-43 î.e.n.) cu lucrările „De inventione" (86 î.e.n.) şi „De
oratore" (55 î.e.n.).
1.2.2. Perioada medievală şi renascentistă
După interesul manifestat în antichitate faţa de teoria comunicării, în
lunga perioada care urmează nu se înregistrează preocupări deosebite în
domeniu. Această perioadă se caracterizează printr-o stagnare. Ideile rămân
tributare domeniului scolasticii sau teologiei. Singurele preocupări notabile
ale acestei perioade rămân cele legate de exersarea retoricii în scrisori şi
discursuri, iar în epoca medievala formele de joc scenic, „actoricesc" o formă
de teatru.
1.23. Perioada modernă
începând cu secolul al XVII-lea se poate constata reapariţia interesului
pentru studierea teoriei comunicării, poate şi ca urmare a unei noi atmosfere de
deschidere spre democratizare şi libertate de expresie, caracteristică pentru Europa
acelei perioade. Primele elemente de gândire teoretică în domeniul comunicării
interumane apar o data cu inventarea scrierii, în această situaţie, autorii s-au văzut
15
Cherry, teoria codurilor a lui Hammingh cu a sa genetică moleculară, în deceniul
1950-1960 apare studiul proceselor de învăţare cu următoarele repere: lingvistica
generativ-transformaţională a lui Chomsky; inteligenţa artificială a lui Minsky;
teoria sistemelor a lui Bertalanffy; ştiinţele cognitive; In deceniul 1960-1970 apar
teoria limbajelor de programare avându-i ca teoreticieni pe Ginsburg, Rice, Floyd;
teoria algoritmică a informaţiei a lui Kolmogorov-Chaitin; teoria informaţiei
semantice dezvoltată de Carnap, Bar-Hillel, Hintikka, Suppes; teoria controlului;
teoria relaţiilor internaţionale a lui Karl Deutsch; semiotica i-a avut în prim plan pe
Peirce, Morris, Greimas; sistemele cu informaţie incompletă a lui Zadeh; teoria
textului; holografia; lingvistica computaţională. In deceniul 1970-1980 se dezvoltă
teoria complexităţii prin Blum, Hartmanis; ciberneticile de al doilea ordin prin
Foerster; sinergetica prin H. Haken-M. Eigen; teoria catastrofelor prin R. Thom;
geometria fractală prin Mandelbrot; ştiinţa haosului determinist; criptografia cu
cheie publică; teoria structurilor autopoietice (Maturana-Varela); logica
zgrunţuroasă („rough logic" a lui Z. Pawlak). în deceniul 1980-1990 se dezvoltă
biologia computaţională; calculul^ cuantic; abordarea cuantică a conştiinţei;
emergenţa metaforelor cognitive, în deceniul 1990-2000: calculul biologic în
diferite variante: calculul cu DNA, calculul cu membrane (Gh. Păun).
Comunicarea din perspectivă interdisciplinară
Pe tot parcursul secolului al XX-lea s-au acumulat diferite descrieri ale
procesului de comunicare umană. Fiecare descriere a adoptat unghiul de vedere al
uneia dintre disciplinele care au ca obiect comunicarea sau / şi limbajul.
Perspectivele sub care acestea ni se înfăţişează sunt:
Perspectiva lingvistică
Comunicarea este un aspect al funcţionalităţii limbajului. Acest lucru a fost
unanim acceptat de către toti teoreticienii. Dar este ea cea mai importantă
manifestare a acestei funcţionalităţi? Aceasta a fost întrebarea care i-a frământat pe
cei acre au dorit să pregătească o descriere unitară a acesteia.
Se ştie că limbajul are un rol important şi în formarea ideilor. Dacă totuşi a
prevalat punctul de vedere după care principala funcţie a limbajului este cea
comunicativă, trebuie să observăm că acest fapt a fost supus unei reexaminări
atente, iar autori precum S. Kuroda, în Some thoughts on the foundations ofthe
theory of language (S. Kuroda, 1979, p. 1-12) contestă primordialitatea funcţiei
comunicative faţă de celelalte funcţii ale limbajului.
O reprezentare triadică a procesului de comunicare a fost propusă de K.
Biihler (Studieri, vol.38. 1933, p. 19-90), considerat părintele conceptelor:
emiţător-mesaj-destinatar. Ulterior, Roman Jakobson (RJakobson, 1960) a mai
adăugat trei componente: cod, canal şi context (referent). Lingvistul distinge şase
componente ale comunicării cărora le apartin, în mod corespunzător, tot şase
funcţii: expresivă, poetică, conativă, metalingvistică, fatică şi referentială. Este însă
necesar ca reprezentarea Biihler -Jakobson să facă joncţiunea cu o altă linie de
gândire, de la care lingvistica şi semiotica s-au reclamat uneori, dar pe care nu au
20
cunoaşterii postmoderne este circulaţia, tranzitul, transformarea în deşeuri în urma
utilizării.
Cunoaşterea ştiinţifică (modernă/postmodernă) este intolerantă la adresa
cunoaşterii narative (tradiţionale), pe care o tratează drept: arierată, sălbatică,
primitivă, subdezvoltată, alienată, făcută din opinii, din cutume, din prejudecăţi, din
ignorante. Ea este utilizată atât de către mass-media cât şi de către oamenii de
ştiinţă. Ştiinţa modernă nu admite la baza ei o probă metafizică (autoritate
transcendentă fondatoare), ci consideră că adevărul este imanent. Condiţiile
adevărului pot fi descoperite în urma unei dezbateri ştiinţifice care duce la
consensul expertilor. Cunoaşterea tradiţională nu cere nici o dezbatere, nu cunoaşte
nici o acumulare progresivă, nu are nici o pretenţie de universalitate. Cunoaşterea
ştiinţifică este în competiţie cu cunoaşterea operativă. Azi, mai mult ca oricând,
cunoaşterea ştiinţifică este subordonată puterilor economică şi politică.
Informatizarea este mijlocul tehnic care permite cel mai mare control asupra
contextului. Premodernii şi modernii au obţinut mijloace tehnice cele mai
deosebite. Astfel stând lucrurile, comunicarea nu se poate dezvolta decât utilizând
din ce în ce mai multe mijloace tehnice cu ajutorul cărora să poată obţine, prelucra
(după cum gândesc ei) şi transmite informaţia pentru ca să se întoarcă la ei profitul.
Informaţia produce bani şi se produce cu bani. Ţările bogate vor produce din ce în
ce mai multă informaţie, devenind astfel din ce în ce mai bogate. Cunoaşterea
postmodernă este mercantilizată. Aşa stând lucrurile putem vorbi despre o
„cunoaştere de investiţie" şi de profit Motorul ştiinţe postmoderne NU este dorinţa
de cunoaştere, ci dorinţa de îmbogăţire. Singurul criteriu credibil pentru cercetare
devine puterea.
Dacă în societăţile tradiţionale legitimarea se face printr-o metapovestire, în
societatea postmodernă legitimarea se face prin discursul de putere. Cel mai
puternic devine cel care are dreptate. Criteriul tehnic influenţează criteriul
adevărului: cel mai performant are întotdeauna dreptate. Adevărul ştiinţific rezidă în
puterea de a aduce probe asupra a ceea ce spune emiţătorul şi de a respinge orice
enunţ care are ca obiect acelaşi referent.
Postmodernismul înlocuieşte valoarea de adevăr cu valoarea de existenţă
(ceea ce există contează prin simplul fapt de a exista). Acesta deplasează accentul
de la finalitate la mijloacele de acţiune. Nu mai contează „de ce?", sau „în ce
scop?", ci „cum?", sau „în ce fel?". Mijloacele tehnice se supun principiului
optimizării performantelor. Ele nu sunt nici adevărate, nici juste, nici frumoase, ci
eficiente.
Prin urmare, cursul de comunicare interpersonală rămâne una din marile
provocări transdisciplinare, pentru care comunitatea ştiinţifică, a tuturor timpurilor,
s-a străduit să formuleze teorii şi axiome, în capitolele următoare vom încerca să
prezentăm unele puncte de vedere formate şi formulate din interiorul acestei
discipline şi totodată să relansăm discuţia pe^ această temă în cadrul departa-
mentelor de comunicare din lumea universitară, în mediul universitar românesc, un
exemplu pozitiv, în această privinţă, 1-am avut în lucrările lui Mihai Dinu
Comunicarea (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997) şi Fundamentele comunicării
interpersonale (Editura AII, 2004); Adrianei Chiriacescu, Comunicare interumana.
Comunicare in afaceri. Negociere, (Bucureşti, ASE, 2005; Irena Chiru);
17
Comunicarea interpersonală (Editura Tritonic, Bucureşti, 2003); Ş. Prutianu,
Antrenamentul abilităţilor de comunicare, (Editura Polirom, Bucureşti, 2005) ca să
oferim doar câteva dintre personalităţile preocupate să definească şi să redefinească
acest tip de comunicare umană.
Teme:
1. Definiţi comunicarea.
2. Comentaţi evoluţia comunicării interpersonale din
perspectiva
mijloacelor de comunicare.
3. Reflectaţi un moment, după care scrieţi cuvintele care vă vin în minte
atunci când vă gândiţi la comunicare interpersonală. Cu aceste cuvinte încercaţi să
obţineţi o redefinire a disciplinei.
2. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ
-DELIMITĂRI CONCEPTUALE:
PERSPECTIVĂ ISTORICĂ ŞI
PERSPECTIVĂ EVTERDISCIPLEVARĂ
Comunicarea între persoane sau între grupuri joacă un rol esenţial, de prim
ordin. Ea este atât de importantă şi utilă încât unii autori nu s-au sfiit s-o considere
că reprezintă unul dintre elementele cheie în definirea, înţelegerea şi explicarea
individului şi chiar a societăţii.
De la început trebuie subliniat faptul că nu putem vorbi despre o definiţie
universal convenabilă a comunicării interpersonale fără să ne oprim asupra
informaţiei, în plus de atât, în cadrul comunicării interpersonale, putem să vorbim
despre un spaţiu cu mai multe dimensiuni, la care să raportăm orice tip particular de
informaţie. Astfel că fiecare dimensiune corespunde unui punct de vedere relativ la
informaţie, deci unui aspect al ei. Aşa cum putem vorbi despre comunicare despre
comunicare, tot aşa putem vorbi despre informaţie despre lume sau informaţie de-
spre informaţie.
Despre comunicarea interpersonală discută antropologii şi sociologii,
lingviştii şi psihologii, biologii şi criticii literari, ziariştii şi filozofii, informaticienii
şi matematicienii, logicienii, semioticienii şi medicii de aceea domeniul său pare a
nu se mai sfârşi niciodată.

Informaţia, într-un spaţiu pluridimensional

Informaţia poate fi directă sau mediată; precisă sau imprecisă (ambiguă,
aproximativă, vagă etc.); negativă sau pozitivă (informaţia Shannon este negativă,
cea a lui Bateson este pozitivă); cantitativă sau calitativă (prima este măsurabilă, a
doua se referă la formă); locală sau globală (informaţia Shannon este globală, cea a
lui Kolmogorov şi Chaitin este locală); obiectivă, subiectivă sau obiectiv
-subiectivă (informaţia Shannon este de primul tip, informaţia privind propria
percepţie a duratelor este de al doilea tip, informaţia din mecanica cuantică este de
al treilea tip); la scală (macroscopică, infinit mică sau infinit mare); paradigma la
care se face raportarea (semn, energie, materie). Natura sursei poate fi de asemenea
variată, să provină din: fizică, biologie, inginerie, informatică etc; Lista poate
continua indefinit şi infinit, deoarece oricând poate să apară un nou punct de vedere
în aprecierea informaţiei. Varietatea tipologică a informaţiei este vizibilă şi în lunga
listă a disciplinelor informaţiei. Descoperirile ştiinţifice de-a lungul timpului au
condus la cuceriri tehnice prin care omenirea a putut progresa de la un stadiu la
altul.
Astfel, în perioada 1900-1940 au apărut intuiţionismul lui Brouwer, teoria
functiilorjecursive a lui Godel şi Kleene, logica constructivă a lui Turing şi studiul
formei, în deceniul 1940-1950 a apărut teoria algoritmilor a lui Markov,
informatica, prin primul calculator electronic programabil, al lui von Neumann,
cibernetica lui Wiener, teoria informaţiei a lui Shannon, teoria comunicării a lui

18 19
 O altă clasificare a sistemelor de semne ar fi în funcţie de teoria actională
(behaviouristă) a lui Mead. Această clasificare îi aparţine lui Charles Morris, care
defineşte acţiunile (actele) ca având un început, un sfârşit fiind generate de un
impuls şi putând fiind structurate în funcţie de scopul urmărit. Mead a identificat
trei stadii într-o acţiune, diferenţiate de impulsurile determinate după cum urmează:
- orientare, generată de impulsuri perceptive;
-prelucrare, generată de impulsuri de prelucrare;
- îndeplinire, caracterizată de impulsuri desatisfacere sau
defulare; Tot Ch. Morris le mai clasifică şi în alte trei stadii.
Acestea sunt:
- designative, prin care agentul capătă informaţii de orientare;
-prescriptive, care îi indică agentului cum să se comporte;
- apreciative, care îi permite agentului să aprecieze efectul acţiunilor sale.
(Posner, 1975, p. 92-93).
Ferdinand de Saussure, vorbind despre semn distinge două entităţi:
„semnificantul" şi „semnificatul". (F. De Saussure, 1986, p.54) Peirce face o
clasificare a semnelor în trei clase: „... a Primarităţii, a Secundaritătii, şi a
Terţiarităţii....Ideile tipice ale Primarităţii sunt calităţi ale simţirii, sau simple
aparenţe Tipul unei idei de Secundaritate este experienţa efortului disociat de
ideea unui scop care urmează a fi atins Actiunea brută este secundaritate, orice
mentalitate implică terţiaritate." (C.Peirce, 1990, p.259).
Pragmatica se ocupă cu aspecte prin care să asigure coerenţa unui text sau a
unei secvenţe de acte de comunicare, aşa numita izotopie. (lonescu, 1997, p. 190).
A.J. Greimas a introdus termenul de izotopie prin care numeşte o totalitate
omogenă de semnificaţii ce permit înţelegerea unui text şi nu a unui şir incoerent de
semne. Acesta permite depăşirea articulatorilor denotaţie/conotaţie pentru a se
interesa de coerenţa apariţiei sensului. Un semn nu are conotatie /denotaţie prin el
însuşi, ci doar în cadrul unui text, discurs, el capătă o singură semnificaţie din cele
posibile. Pentru a avea sens, un text trebuie să fie coerent. La coerenţă conlucrează
tehnicile de structurare a discursului şi retorica.
Charles S. Peirce utilizează pragmatismul ca pe o metodă de clarificare
conceptuală, punând bazele teoriei semnelor - semiotica Definiţia dată de el
semnului este: „Un semn sau representatem este ceva ce reprezintă ceva pentru
cineva, sub un raport oarecare sau într-o privinţă oarecare". Urmează constatarea că
„Totul este semn, Universul este un imens representamen, orice gândire este în
semne; a gândi înseamnă a manipula semne, pragmatismul nu este nimic mai mult
decât o regulă care stabileşte sensul cuvintelor". Lingvistica a ajuns la următoarea
concluzie: orice proces semiotic (semiosis) este o relaţie între trei componente:
- Semnul însuşi;
- Obiectul reprezentat;
- Interpretantul;
Demnul se adresează cuiva, creează, în mintea acestei persoane, un semn
echivalent sau, poate, un semn mai dezvoltat. Semnul acesta pe care-1 creează îl
numesc interpretant al primului semn". Aceasta relaţie este numită „triadică". O
semnificaţie nu este niciodată o relaţie între un semn şi ceea ce înseamnă semnul
(obiectul lui). Semnificaţia rezultă din relaţia triadică, interpretantul având rol de
24
urmat-o cu fermitate. Este vorba de teoria matematică şi inginerească a informaţiei
şi comunicării a lui C.I. Shannon. (1949)
Comparând cele două sisteme vom constata că la versiunea Shannon
lipseşte componenta contextuală (referentială). Această stare de fapt se explică prin
faptul că teoria lui Shannon are în vedere nu informaţia semantică, ci pe cea
selectivă. De asemenea, se mai observă şi alte componente care lipsesc versiunii lui
Shannon, dar pot fi identificate în versiunea Jakobson. Este vorba despre:
transmiţătorul, receptorul şi zgomotul. Transmiţătorul transformă mesajul din
sistemul de semne folosit de emiţător în cel cerut de canalul de transmisie.
Receptorul este cel care transformă mesajul din sistemul de semne cerut de canalul
de transmisie în cel folosit de destinatar. Comunicarea telefonică şi cea telegrafică
pun bine în evidenţă distincţia dintre emiţător şi transmiţător, respectiv dintre
receptor şi destinatar. Prin componenta de zgomot, Shannon şi Weaver înţeleg tot
ceea ce poate constitui sursa deteriorării sau denaturării, parţiale sau totale, a
mesajului, în vorbirea directă. Zgomotul, în sensul lui Shannon, revine la zgomotul
propriu-zis, de natură acustică. In versiunea Jakobson vom putea defini şi alte trei
funcţii noi: funcţia de codificare îndeplinită atât de emiţător cât şi de transmiţător,
funcţia de decodificare (care revine receptorului şi destinatarului) şi funcţia de
perturbare (ca rezultat al prezenţei zgomotului).
Perspectiva semiotică şi pragmatică
O altă linie de gândire ne parvine de pe filieră filozofică, logică şi semiotică
prin cunoscutele puncte de vedere a lui Frege, Peirce, Carnap etc. Lui Frege (G.
Frege, 1977) îi este atribuită distincţia dintre intensiune sau sens şi extensiune sau
referent. Acest lucru permite descompunerea componentei referenţiale
(contextuale, în terminologia lui Jakobson) în două subcomponente: intensiunea şi
extensiunea, în mod corespunzător, putem defini două funcţii: intensională (sau
conceptuală) şi extensională (sau referentială). Comunicarea la copii porneşte prin a
dezvolta funcţia extensională şi, treptat, printr-un proces foarte lent, care durează
multi ani, se ridică la funcţia intensională. Acest proces a fost urmărit şi demonstrat
de marele psihopedagog Jean Piaget şi şcoala sa.
în 1964, Roland Barthes defineşte semiologia: „Semiologia are ca obiect
orice sistem de semne, oricare ar fi substanţa acestuia şi limitele lui: imagini,
gesturi, sunete melodice, obiecte, iar complexele acestor substanţe, care se regăsesc
în rituri, protocoale sau spectacole, constituie, dacă nu limbaje cel putin sisteme de
semnificaţie". Barthes ordonează elementele fundamentale în patru rubrici:
• limbă şi vorbire;
• semnificant şi semnificat;
• sistem şi sintagmă;
• denotaţie şi conotatie; (R. Barthes, 1964, p. 57)
Binoamele semnificant - semnificat şi denotaţie - conotatie sunt importante
pentru studiul discursului mijloacelor de comunicare de masă. Fiecare semn are un
aspect dublu, unul perceptibil şi audibil: semnificantul; celălalt, conţinut în cel
dintâi şi purtat de el: semnificatul, între aceste două elemente există un raport de
semnificare.
21
 Domeniul pragmaticii merge mai departe decât semantica în definirea Toate tipurile de semne pot fi grupate conform schemei lui Peirce după
comunicării pentru că depăşeşte fenomenul ce ia în considerare înţelesul în sine, cum urmează în figura alăturată:
izolat, al unui text, al unei comunicări. Ea se preocupă de succesul sau eşecul
comunicării, de schimbarea înţelesurilor în funcţie de situaţie (persoană, loc, timp,
moment istoric etc), de rolul contextului. Conform punctului de vedere a lui Peirce, Semn-semn Semn - obiect Semn –interpretant
pragmatica include în procesul de analiză a semnelor pe cele trei elemente care (sintaxă) (semantică) (pragmatică)
compun triunghiul semiotic: semnul, obiectul semnificat / reprezentat şi Primare Qualisemn Icon termen (remă)
interpretantul, (cel care interpretează semnul). (Ch. S. Peirce, 1990) Secundare Sinsemn Indice Propoziţie
Peirce susţine că orice comunicare se poate realiza doar prin modalităţi (dicisemn)
înţelese de parteneri. Acestea ar fi desenate de cuvinte (scrise sau vorbite), imagini, Tertiale Legisemn Simbol Raţionament
gesturi, acţiuni cu o semnificaţie etc., într-un cuvânt de „semne". Semnele se
caracterizează prin faptul că tin locul unui obiect pentru un interpretant. Definiţia Figura 1. Tipurile de semne
lui Peirce spune: „definesc Semnul... ceva ce este în aşa fel determinat de altceva,
numit Obiectul său, şi care determină un anume efect asupra unei persoane, efect O nouă clasificare a semnelor aparţine lui Sebeok. Acesta delimitează şase
pe care îl denumesc Interpretantul său, încât acesta din urmă este determinat tipuri de semne şi totodată adaugă la iconi indici şi simboluri trei tipuri noi:
mijlocit de primul." (Ch.S. Peirce, 1990, p. 254). Aşadar, puterea unui semn constă semnalele, siptomele şi numele.
în faptul că poate tine locul a ceva pentru cineva, în anumite privinţe sau în virtutea Semnalul este un „semn care declanşează în mod mecanic (natural) sau
anumitor însuşiri. Totodată, el se adresează cuiva, pentru care creează un semn convenţional (artificial) o anumită reacţie din partea unui receptor (Sebeok, 2002,
echivalent, sau poate un semn mai dezvoltat Din perspectiva interpretantului p. 65-66)"
uman, un element important în pragmatică îl reprezintă timpul. Succesiunea mai Siptomele vorbesc despre existenţa unui „semn compulsiv, automat, non-
multor acţiuni, analiza efectului unei acţiuni comunicative, a unui mesaj, a unei arbitrar, astfel încât semnificantul este grupat cu semnificatul sub forma unei
replici verbale se face în funcţie de context. Prin context înţelegem mulţimea de legături naturale"
entităţi, determinate temporal (istoric) şi spaţial, care concură la interpretarea unui Numele sunt „semnele caracterizate de faptul că au o clasă extensională
semn. Conform punctului de vedere a lui Levinson, contextul are trei tipuri de pentru designatul lor, că există mai multi indivizi care au acelaşi semn denotant. De
componente: exemplu, există mai multe persoane care răspund la numele Veronica". (Sebeok,
- sociologică: rolul şi statutul social al participanţilor şi locul şi momentul 2002, p. 83).
comunicării; O altă clasificare a sistemelor de semne ar fi în funcţie de existenţa unor
- psihologică a participanţilor; relaţii cu alte semne sau obiecte denotate. Potrivit acesteia distingem următoarele
- lingvistică, în ansamblul discursiv al mesajului, în cazul comunicării în clase:
limbaj uman. (Levinson, în lonescu-Ruxăndroiu, 2003, p.19) Informate, care sunt caracterizate preponderent de relaţii semantice şi mai
După semnificaţia pe care acestea o au într-un anumit context, semnul poate putin, sau chiar de loc de o sintaxă. Astfel de semne sunt întâlnite, de exemplu, în
să fie reprezentat din perspectivă pragmatică sau din aceea a retoricii, de către politică sau în religie.
interpretantul său în următorii termeni: Formale, caracterizate în special de sintaxă şi mai putin, sau chiar de loc de
• Qualisemne. Acestea sunt semne care nu au nici o identitate, care semantică. Aici se încadrează logica formală, teoria limbajelor formale sau
exprimă doar o calitate. Un qualisemn se referă la calitatea senzorială a unui semn. matematica pură.
De exemplu, faptul că un obiect este de culoare verde sau că un cuvânt are o Notaţionale, care au şi sintaxă şi semantică. Aici se pot enumera limbile
anumită calitate, ca de pildă, aceea de a fi substantiv comun sau propriu, la genul naţionale, notaţiile muzicale, chimice, matematica şi logica aplicată etc. Aceste
masculin, feminin sau neutru, având numărul singular sau plural etc. semne pot fi, la rândul lor, clasificate în notaţii:
• Sinsemne. Acestea ne indică faptul că un obiect / o fiinţă poate avea - ale existenţei (folosind scrisul sau cititul);
semne individuale. Spre exemplu, o masă poate fi mare sau mică, rotundă sau - pentru grupare;
pătrată, poate fi de culoare deschisă sau închisă etc. Tot la fel cum, o persoană - cantitative, folosite de exemplu, în aritmetică sau algebra;
poate fi înaltă sau scundă, tânără sau mai putin tânără, cu ochii verzi sau negri etc. - pentru formă, specifice geometrice;
• Legisemne. Acestea exprimă un tip general de semne, un semn lege, un - valorice, în bani;
tip, o clasă de ocurenţe. Un legisemn este un cuvânt sau o reprezentare grafică a - ale emergenţei, chimia;
respectivului subiect. - ale succesiunii: muzica, dansul şi programarea calculatoarelor;
- raţionale, în cartografie sau teoria grafurilor.

22 23
 - la primul nivel există persoane relativ bine informate deoarece sunt
expuse mass-media;
- la al doilea nivel se află cei care consultă mai puţin mijloacele de
informare şi care depind de ceilalţi pentru a obţine informaţii.
Delimitări conceptuale ale comunicării interumane
Comunicarea este un act esenţial atât pentru viaţa persoanei, cât şi pentru
viaţa socială a individului. Noţiunile de comunicare, limba, limbaj sunt
polisemantice. Ele comportă o pluralitate de sensuri. Totodată, ele constituie
obiectul de investigaţie al mai multor discipline ştiinţifice (lingvistica, psihologia,
sociologia, semiotica, cibernetica etc.), care aduc propriile lor perspective de
abordare, nu întotdeauna identice sau măcar complementare.
Comunicarea a fost definită cel mai adeseori ca o formă particulară a
relaţiei de schimb între două sau mai multe persoane, doua sau mai multe grupuri.
Astfel, Claude Levi-Strauss (1978) interpreta societatea de pe poziţia unei teorii a
comunicării. După el, în societate sunt posibile tipuri de schimburi (sau de
comunicări):
- schimbul femeilor între grupuri (datorat regulilor rudeniei sau căsătoriei);
- schimbul bunurilor materiale (datorat regulilor economice);
- schimbul mesajelor într-o limbă comună interlocutorilor (datorat
regulilor lingvistice).
Observăm că în timp ce primele două tipuri de schimburi lărgesc sfera
noţiunii de comunicare, cel de al treilea restrânge sfera acesteia la un singur tip,
referindu-se doar la comunicarea dintre oameni, cea verbală. Aşadar pe lângă
aceste accepţiuni, cercetătorii s-au orientat spre depistarea unor elemente
diferentiatoare mult mai fine. Cercetătorii au ajuns la concluzia că exist comunicare
doar atunci când există schimb de semnificaţii. Noţiunea de „schimb", îmbogăţeşte
câmpul semantic care descrie comunicarea. Semnificaţiile acesteia pot fi transmise
atât prin mijloace verbale, cât şi prin cele nonverbale.
Alti autori care au făcut precizări în direcţia „schimbului de semnificaţii"
sunt:
N. Sillamy pune accentul pe caracterul de feed-back al comunicării. El
susţine că atunci când informaţia este transmisă, se produce o acţiune asupra
receptorului şi un efect retroactiv asupra persoanei emitente.
Anzieu şi Martin atrag atenţia asupra elementelor componente ale
comunicării şi asupra orientării ei. Astfel, comunicarea constituie ansamblul
proceselor psihice şi fizice prin care se efectuează operaţia de punere în relaţie a
unei persoane sau a mai multora în vederea atingerii unor obiective.
Aşadar, esenţiale pentru actul comunicării sunt:
1.relaţia dintre indivizi sau dintre grupuri;
2. schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificaţii;
S.modificarea voita sau nu a comportamentului celor angajaţi.
28
mediator, de informare, de interpretare sau chiar de traducere a unui semn printr-un
alt semn.
în accepţia lui Ch.S. Peirce, semnul are un caracter tridimensional şi reflectă
relaţia dintre interpretant, semnificat, obiect (sau în alti termeni semnificant,
semnificat, obiect). Grafic această relaţie triadică este reprezentată printr-un
triunghi^reprezentat prin: A (interpretant) B (semn), C (obiect), (după Ch.S. Peirce)
în baza acestor relaţii sunt stabilite trei tipuri de semne, cu care se operează
în diferite lucrări de semiotică:
1. semnul iconic seamănă cu obiectul lui, are caracterul de a-1 face
semnificant, chiar dacă obiectul lui nu există. Icon trimite la obiectul său în
virtutea unei analogii a faptului că proprietăţile sale corespund într-un
anume fel proprietăţilor denotatului. Exemple clasice de semne iconice pot fi
imaginile desenate sau fotografice ale obiectelor, tablourile etc.
2. semnul indicinal este un semn care şi-ar pierde caracterul care face din el
un semn, dacă obiectul lui ar fi nimicit, dar care nu şi-ar pierde acest caracter dacă
n-ar exista nici un interpretant. Indexul întreţine o relaţie fizică (de contiguitate) cu
obiectul. Febra este un semn al bolii, fumul este semnul focului. Tot ceea ce atrage
atenţia este un indice: zgomot, strigăt, fulger.
3. semnul simbolic este un semn asociat în mod convenţional obiectului,
sau aşa cum sunt cuvintele sau semnele de circulaţie. Dacă n-ar exista interpretant,
şi-ar pierde caracterul care-1 face să fie semn. Semnul nu are vreo relaţie de
similaritate şi nici fizică cu obiectul pe care îl desemnează. El este rezultatul
unor convenţii culturale şi sociale şi reprezintă viziunea unei societăţi referitor
la unele lucruri. Astfel, s-a ajuns să se considere balanţa simbol al justiţiei, însă
ceea ce este simbol pentru un grup, poate să nu însemne nimic pentru altul - de
exemplu, mărţişorul este un simbol al primăverii pentru moldoveni, bulgari, dar
nu şi pentru alte etnii.
Semnele simbolice sunt într-o dependenţa de o anumită cultură, tradiţie spre
deosebire de semnele iconice şi indicinale.
Motivaţia acestor semne este diferită: semnele iconice având o motivaţie
prin analogie, cele indicinale prin contiguitate sau cauzalitate, iar semnele
simbolice au o motivaţie social-culturală. Fiecare tip de semne dispune de o arie de
funcţionare reprezentativă în care îşi dezvăluie mai pregnant toate posibilităţile
(Irina Condrea, 2003, p. 168). Astfel, lumea contemporană este invadată de
iconicitate, ce se manifestă pe larg în pictură, sculptură. Ea este prezentă în mass-
media şi, în special, în sfera comerţului (etichete, afişe, ambalaj). Transmiterea
cunoştinţelor recurge la „codificarea iconică" (D. Rovenţa-Frumuşani, 1999, p 95)
capabilă să realizeze stocarea economică, sintetică, uşor lizibilă a datelor
(diagramă, tablou, schemă, grafic). De aceea, decodificarea semnului iconic
necesită adeseori un proces de învăţare pentru că receptorul vede adesea într-un
obiect ceea ce este învăţat să vadă. Indicalitatea necesită prezenţa obiectului pe care
îl reprezintă şi nu este similar obiectului. Receptorul poate decodifica un semn
indicinal în baza experienţei practice. Frunzele copacilor îngălbenite reprezintă un
semn că se apropie toamna.
25
 2.23. Perspectiva psihologică
Limbajul şi comunicarea constituie mecanismele psihice aflate cel mai la
îndemâna individului pentru a-şi regla propria sa conduită precum şi conduita
altora. Daca limbajul (precum şi sistemul imaginilor, conceptelor si ideilor, format
prin intermediul mecanismelor informaţional-operaţionale ar fi ţinut secret) n-ar fi
folosit, vehiculat, atunci n-ar avea aproape nicio utilitate practică, nu ar fi capabil
de a influenţa şi interinfluenţa, nu ar avea niciun impact asupra activităţii umane.
Mecanismele prin intermediul cărora se realizează reglajul psihic al activităţii şi
comportamentului sunt numeroase. Există însă unele mecanisme psihice care
intervin în reglajul comportamental cu intenţia de a obţine modificarea acestora în
conformitate cu nevoia / dorinţa interlocutorilor. Aceste mecanisme sunt dictate de:
- comunicarea şi limbajul, care permit proiectarea anticipată a rezultatului
acţiunii în raport cu intenţiile şi dorinţele persoanei, ca şi obţinerea modificărilor
comportamentale dorite;
- atenţia, ce asigura reglajul bazat pe orientarea, focalizarea şi selecţia
actelor sau activităţilor;
- voinţa, ca forma superioara de reglaj psihic ce ţinteşte spre atingerea
unui scop conştient propus care corespunde motivelor dar şi condiţiilor sociale şi
care intră în joc atunci când este necesară învingerea unor obstacole ce apar în
calea realizării scopurilor propuse;
- autocontrolul, ţinteşte spre atingerea unui comportament capabil să
respingă dorinţele greşite şi să facă ceea ce este corect;
- curajul, care porneşte de la convingerea că într-adevăr ceea ce am de spus
sau de făcut este adevărat, drept şi just;
- disponibilitatea, care te face să situezi pe un plan secund propriile
priorităţi şi să le pui pe prim plan pe a celora pe care îi serveşti;
- creativitatea, vorbeşte despre abordarea unei necesităţi, sarcini de lucru
sau pur şi simplu idee dintr-o nouă perspectivă;
- discreţia, sugerează evitarea cuvintelor, acţiunilor sau atitudinilor care ar
putea provoca anumite consecinţe de nedorit;
- credinţa, orientează spre ideea de încredere că faptele care s-au întemeiat
pe ceva bun, vor da roadele cele mai bune, chiar dacă nu putem şti când şi cum;
- entuziasmul, plăcerea de a te deschide oricăror competiţii şi de a avea
certitudinea că efortul tău merită.
Dintre psihologii care au fost preocupaţi să definească termenul din
perspectiva meseriei lor îi amintim pe următorii.
- Pentru profesorul Michael Kunczik „comunicarea este un compor
tament care, din punctul de vedere al celui care comunica, are ca ţel transmiterea
de mesaje cu ajutorul unor simboluri către una sau mai multe persoane" (M.
Kunczik, 1998, p.74).
- Psihologii R. Adler şi G. Rodman consideră comunicarea ca fiind „un
proces ceimplică răspunsul fiinţelor umane la comportamentul
simbolic
(interpersonal) al altor indivizi". (R. Adler, 1991, p. 41) Definiţia introduce de
astă dată relaţia „proces-interacţiune comportamentală" ca fiind prezentă în actul
de comunicare.
26
Level şi Galle încercă să comprime multitudinea de aspecte îmbinate în
procesul de comunicare, în plus, cei doi introduc ideea eficienţei comunicării,
considerând-o ca având o finalitate de genul: a transmite informaţia, a inspira o
credinţă, a induce o emoţie, sau de a scoate la iveală un comportament Această
definiţie încearcă să acrediteze ideea că o comunicare, ce în mod necesar trebuie să
fie şi eficientă, trebuie considerată atât ca proces - schimb de simboluri şi stimuli
scrişi/vizuali/ nonverbali-verbali/auditivi etc. - cât şi ca interacţiune
comportamentală mentală considerată ca rezultat al procesului în cauză.
Perspectiva psihiatrică
O altă linie de gândire vine din psihiatrie prin teoriile dezvoltate de P.
Watzlawick, J.H. Beavin, D.D. Jackson. Elementul de noutate în acest domeniu îl
constituie observatorul şi a sa nouă funcţie: aceea de observare sau terapeutică
(ultimul termen indică originea în psihiatrie a noii funcţii, corespunzătoare
medicului terapeutician). Vom prelua componenta observaţională şi funcţia
terapeutică, pentru a le include în structura generală a proceselor de comunicare.
Perspectiva dezvoltată de mass-media
Demersuri reuşite în definirea comunicării au pornit din câmpul cercetărilor
care vizau transmiterea sigură şi economicoasă a mesajelor prin sistemele de teleco-
municaţii. Teoria matematică a comunicării, expusă prima oară în formă sintetică de
către Claude Shannon, în 1948, elaborează un model matematic al unui sistem de
telecomunicaţii şi principalele teoreme referitoare la comunicare. (C. Shannon, 1949)
în veacul al XDC-lea s-au inventat sistemele tehnice de bază în comunicare
şi s-a definit principiul liberului schimb. Comunicarea a devenit un factor de
integrare a societăţii, un ansamblu ce îndeplinea funcţii precise. Acum apar primele
concepte despre o „ştiinţă a comunicării".
Procesul de comunicare a contribuit esenţial la organizarea muncii colective
în cadrul întreprinderilor şi structura spaţiilor economice, constituind un factor de
progres şi împlinire a raţiunii. Expresia acestei stări de fapt este redată printr-o
maximă definită de Francois Quesnay: „laissez faire, laissez passer". Cosmopolis-ul
comercial al concepţiei liberale de tip „laissez faire" se bazează pe diviziunea
muncii şi pe mijloacele de comunicare, căi fluviale, maritime şi terestre, pe bogăţia
şi creşterea economică. Quesnay, atent la ansamblul circuitelor lumii economice, pe
care încerca să le înţeleagă ca „sistem" şi ca „unitate", imaginează o
reprezentare grafică a circulaţiei bogăţiilor într-un aşa zis „tablou economic", din
care se desprinde o viziune macroscopică a unei economii a „fluxurilor".
în anii '40-'50, istoria sociologiei funcţionaliste a mijloacelor de comunicare
în masă înregistrează descoperirea unui element intermediar între punctul iniţial şi
punctul final al procesului de comunicare. Studiile conduse de Lazarsfeld, Opţiunea
oamenilor (The People's Choice, 1944) şi Influenţa personală: Rolul oamenilor în
fluxul comunicării de masă (The Part Played by People in the Flow of Mass
Comniunication, 1955) - descoperă influenţa „grupului primar". Autorul defineşte
fluxul comunicării ca pe un proces în două etape, în care rolul „liderilor de opinie"
se dovedeşte decisiv. Teoria poartă numele de „fluxul în doi timpi" (two-step flow):
27
 • extra-lingvistice, care scapă locatorului în timpul comunicării
• vocale: calitatea vocii care furnizează informaţii biologice, psihologice
sau sociale asupra locutorului),
• nonvocale (maniera de a se îmbrăca).
Combinarea conţinuturilor şi mijloacelor comunicării conduce la un anumit
specific al comunicării:
• informaţia cognitivă este legată de mijloace lingvistice şi paralingvistice
(gesturile fiind un substitut al cuvintelor);
• informarea injonctivă este legată preponderent de
mijloacele
paralingvistice (gesturi, mişcări, intonaţii pentru a sugera unui participant de a
vorbi), dar uneori şi de mijloacele lingvistice (fraze rituale de primire);
• informarea indiceală se transmite prin toate mijloacele.
2.9. Funcţiile comunicării
Un studiu minuţios al lui Solomon Marcus (S. Marcus, 1981, p.25-35) face
o ierarhizare a funcţiilor comunicării şi totodată notează care sunt modificările ce se
produc de la o comunicare la alta. Astfel, vom obţine o reprezentare a procesului de
comunicare formată din unsprezece componente: emiţător, transmiţător, mesaj,
receptor, destinatar, cod, canal, zgomot, sens (intensiune), referent (extensiune) şi
observator. La acestea se adaugă alte unsprezece funcţii asociate: expresivă, de
codificare, poetică, de decodificare, conativă, metalingvistică, fatică, perturbatoare,
de conceptualizare (intensională), referentială (extensională) şi terapeutică (de
observare). Fiecare funcţie este orientată asupra componentei căreia i se asociază.
Aşadar, în orice proces de comunicare sunt prezente toate componentele şi
funcţiile, dar ierarhia şi interacţiunea lor diferă de la un proces la altul. Se obţin
astfel diferite configuraţii, care con duc la o tipologie comunicaţională foarte
bogată, în anumite cazuri, unele componente (respectiv funcţii) pot coincide. Spre
exemplu, în comunicarea orală directă, emiţătorul coincide cu transmiţătorul, iar
receptorul cu destinatarul. Este posibil ca unele componente să prezinte un anumit
grad de nedeterminare; de exemplu, receptorul şi destinatarul unei cărţi, ai unei
emisiuni radiofonice sau de televiziune Există probabil posibilitatea ca în anumite
procese de comunicare, unele componente să fie pur şi simplu absente. Astfel
rămânejiontroversată prezenta funcţiei extensionale în comunicarea poetică.
în ceea ce priveşte modul în care ierarhia celor unsprezece funcţii se
modifică de la o comunicare la alta, am încercat să arătăm (S. Marcus, „Diplomatic
Communication", Revue Roumaine de Linguistique, 1981, nr. l, p. 25-35) că în
comunicarea diplomatică un rol privilegiat îl are funcţia fatică (aceeaşi care
predomină în comunicarea cu copiii).
Funcţiile comunicării au fost stabilite, pe măsura evoluţiei opiniilor şi
cercetărilor în acest domeniu, începând cu antichitatea, în retorica clasică,
comunicarea publică - oratoria - era împărţită după cum urmează:
•judiciară (sau „forensică") - acuzare sau apărare justiţie/injustiţie;
• deliberativă (sau „legislativă") - avantajos/neavantajos;
• epideictică („ceremonială" sau „demonstrativă") - elogiere sau blamare
virtute/viciu.
32
Scopurile comunicării interpersonale
Specialiştii au ajuns la concluzia că, mai mult sau mai putin explicit, fiecare
act comunicational se consumă sub imperiul unei finalităţi dorite (scopuri sau
ţeluri). Dar pentru a atinge unul sau mai multe scopuri ale comunicării (ca răspuns
la întrebarea ce vreau să obţin comunicând?), problemele metodologice (cum
vreau să obţin ceea ce mi-am propus?) sunt grevate de o serie de factori
determinanţi care tin de actorii comunicării (cu variabile lor de natură psihologică,
cognitivă şi socială) de codul şi canalul de comunicare (alegerea codului şi
canalului adecvate, rezonanţa simbolică pe care un anume cuvânt o poate avea,
poziţia centrală a unui termen etc) de contextul şi mediul (locul ales pentru a
comunica, dispunerea spaţială a interlocutorilor, statusurile şi rolurile sociale etc).
Cu toate aceste reţete, aclul comunicării rămâne unul creativ, iar prescripţiile pot
avea doar rolul de orientare. Pentru om, principalul mijloc de socializare îl
reprezintă comunicarea. Personalitatea lui se structurează într-un spaţiu de
comunicare propriu. Totodată, sistemele şi structurile sociale îşi menţin stabilitatea
şi-şi realizează finalităţile prin mijlocirea multiplelor reţele de comunicaţii de care
dispun. Lumea exterioară, ca şi noi înşine, emite permanent semnale care, atunci
când sunt raportate la experienţa noastră sau la construcţii anterioare, capătă
valoare de semne. Astfel, devenim receptorii unor informaţii pe care, chiar dacă nu
ne erau direct destinate, le receptăm.
(a.) Exista, câteva„raţiuni" ale comunicării la nivel individual:
• Prin comunicare, individul se umanizează, îşi formează şi îşi dezvoltă
personalitatea, deoarece ea este cea care îi asigură transmiterea experienţei sociale.
• Comunicarea permite influenţarea educativ-formativă a individului: în
lipsa comunicării individul rămâne la nivelul dezvoltării biologice, rămâne izolat,
inapt pentru interacţiunea socială, privat de capacitatea de integrare in
colectivitate. Nu va fi posibilă interacţiunea raţională, bazată pe gândire şi reflexie,
coordonarea reciprocă a persoanelor, cooperarea şi interinfluenţarea reciprocă.
• Omul este o fiinţă care comunică şi în virtutea acestui fapt se formează şi
se manifestă ca om.
• Activităţile de comunicare îl transformă pe om dintr-un simplu subiect
într-un actor capabil să „acţioneze asupra" şi nu numai de a „fi în". Ele pot chiar să
modifice / schimbe atitudini şi comportamente. Omul comunicant apelează la
limbă, se construieşte pe sine într-un context intercomunicaţional permanent,
atitudinile lui verbale fiind legate de context, de microsituatiile sociale în care el
trăieşte. Omul comunicant nu este doar oglinda care reflectă realitatea, ci chiar
constructorul realităţii. Aceasta nu înseamnă a nega determinismul, ci a lăsa loc
unei dinamici creatoare. Realitatea socială nu este un fapt ce trebuie tradus în
limbă, ci un şantier de construcţii. Indivizii nu încetează de a construi aceasta
realitate, dar se construiesc şi pe ei ca urmare a tranzacţiilor comunicative. Spaţiul
comunicării nu este un loc neutru şi omogen, ci dimpotrivă, un loc de ajustare şi de
glisare semantică.
(b.) Exista pe lângă raţiuni individuale ale comunicării, ci şi ,j-aţiuni
sociale":
29
 • Oamenii sporesc diversitatea de informare, depăşind, astfel, stadiul în
care unii sunt informaţi, iar alţii nu. Omul se informează, dar şi informează.
• Comunicarea socială contribuie la sporirea uniformităţii de opinie a
membrilor grupurilor, fapt care se instituie într-o premisă esenţială a uniformităţii
de acţiune.
• Schimbarea ordinii ierarhice a grupurilor se poate obţine prin
intermediul schimbului de informaţii.
• Comunicarea poate reduce tensiunile sau chiar să aplaneze un conflict
• Comunicarea satisface şi nevoia exteriorizării emoţiilor.
Astfel stând lucrurile, putem conchide că organizarea socială este imposibil
să existe în afara comunicării.
Rolurile comunicării
^.descoperirea personală (în timpul comunicării învăţăm despre noi şi
despre alţii, ne descoperim, mai ales prin intermediul comunicării sociale, care
constă în raportarea la alţii şi în final, în propria noastră evaluare);
^.descoperirea lumii (comunicarea informează, dă o mai bună înţelegere a
realităţii exterioare, a obiectelor şi evenimentelor);
c. stabilirea relaţiilor cu sens (prin comunicare căpătăm posibilitatea de a
stabili şi a menţine relaţii strânse cu alţii, deoarece ne place să ne simţim iubiţi şi
plăcuţi de alţii);
^.schimbarea atitudinilor şi comportamentelor (comunicarea, mai ales cea
realizată prin mass-media, excelează în schimbarea atitudinilor şi comportamen-
telor noastre şi ale altora);
e.joc şi distracţii (comunicarea este mijloc de destindere, de a face glume,
de a ne simţi bine)
Rolurile limbajului
Limbajul perceput ca mediator în desfăşurarea şi dezvoltarea tuturor
celorlalte mecanisme psihice, indiferent dacă acestea sunt conştiente sau
inconştiente reuşeşte, următoarele:
•percepţia, sub influenţa lui, capătă sens/ semnificaţie; se îmbogăţeşte; se
transformă în observaţie - ca percepţie cu scop;
• reprezentările devin generalizate când sunt evocate sau formate cu
ajutorul cuvintelor;
• noţiunile, judecăţile şi raţionamentele se formează cu ajutorul limbajului.
Fără el, nu există abstractizări şi generalizări, nu pot fi rezolvate probleme;
• formulările verbale sunt garanţia memorării de durata; în combinatorica
imaginativă, cuvintele apar ca vehiculatori de imagini. Cu ajutorul său,
verbalizarea permite definirea motivelor şi departajarea lor de scopuri;
• voinţa este un proces de autoreglaj verbal;
• personalitatea umana se formează şi îşi exteriorizează mare parte din
conţinutul ei prin limbaj.
30
Limbajul devine, astfel, un fel de ax al sistemului psihic uman, care face
posibil fenomenul de conştiinţă. Rolul limbajului este atât de mare încât activitatea
lui nu se întrerupe odată cu întreruperea comunicării cu altii, dimpotrivă, ea se
păstrează pe tot parcursul stării de veghe (uneori sub forma limbajului interior) si
chiar in timpul somnului. Faptul ca limbajul are un rol fundamental în activitatea
psihică a omului poate fi demonstrat, printre altele, cu ajutorul unui experiment în
care activitatea lui este perturbata. De exemplu, daca se cere unor copii ca în timpul
procesului rezolvării problemelor să-şi tină limba cu dintii, vor apărea perturbări ale
procesului rezolutiv.
Conţinutul comunicării
Este extrem de variat. Cu toate acestea specialiştii au făcut eforturi în sensul
de a găsi cele mai reprezentative scopuri ale comunicării. A reieşit că:
- vehiculează imagini, noţiuni, idei (deci are un conţinut informaţional);
- facilitează şi manifestă conduite afective, produce disonanţa
sau
consonanţa psihică, efecte de acceptare sau refuz, concordanţa sau nonconcordanţa
(conţinutul afectiv-emotional);
- transmite trebuinţe, aspiraţii, imbolduri spre acţiune
(conţinutul
motivational);
- iniţiază, declanşează sau stopează activităţile, se manifestă rezistenţa la
eforturijcontinutul volitiv).
în general, se comunica trei tipuri de informaţii:
- cognitive (conţinutul semnelor lingvistice);
- indiceale (centrate pe locuitor cu scopul definirii şi controlării rolului lui
în timpul comunicării);
- conative (schimbate între interlocutori pentru a face să progreseze
comunicarea spre realizarea unui scop).
Mijloacele comunicării
Mijloacele comunicării se clasifică astfel:
- dihotomic:
- vocal versus nonvocal (cuvinte versus gesturi, atitudini) şi
- verbal versus nonverbal (cuvinte versus noncuvinte).
Din combinarea acestor doua axe rezultă următoarele categorii de mijloace
de comunicare:
l.vocal-verbal: cuvântul fonetic ca unitate lingvistica;
2.vocal-nonverbal: intonaţii, calitatea vocii, emfaza;
3. nonvocal-verbal: cuvântul scris ca unitate lingvistică;
4. nonvocal-nonverbal: expresia feţei, gesturile, atitudinile.
în funcţie de domeniu, avem o alta clasificare a mijloacelor de comunicare:
- lingvistice (limba dublu articulată şi de manifestările vocale);
- para-lingvistice, mai mult sau mai putin conştiente, înţelese de membrii
unei culturi: nonverbal-vocale (tonul vocii), nonvocale (gesturi);
31
„metaphora" care înseamnă „a aduce dincolo", „a duce încolo şi încoace").
Metafora are darul de a arăta obiectul, fără a face parte din aura şi substanţa lui
magică. Omul stăpânit de mentalitatea magică recurge la metafore, din instinct de
autoconservare, din interesul securităţii personale şi colective. A existat şi mai
există încă, în unele locuri (mai cu seamă de prin zona munţilor Apuseni) anume
mentalitate magică, tabuizantă, care interzice oamenilor să rostească numele a
diverse obiecte sau fiinţe, mitologice sau reale, rele şi primejdioase. Când ţăranul
nu îndrăzneşte să numească pe diavol altfel decât ,jucigă-l toaca" sau pe ursul din
pădure ,Moş Martin", acest lucru se datorează faptului că el este stăpânit de
îngrijorarea că rostirea numelor adevărate ar putea să stârnească apariţia reală a
acestor fiinţe. Aşadar, ţăranul român preîntâmpină primejdia prin întrebuinţarea
unor nume care sunt considerate a fi eufemisme metaforice. Aşadar, pentru
mentalitatea magică, metafora nu mai este simplă metaforă, ci armă de apărare şi
un reflex preventiv.
Omul modern recurge la metafore pentru a exprima cu totul altceva.
Lucien Sfez recurge la trei metafore în clasificarea formelor
comunicării:
• metafora maşină - omul este liber vis-â-vis de tehnică, se serveşte, dar nu
este aservit de ea. Această perspectivă presupune a vorbi despre comunicare ca
despre un mecanism cu trei elemente esenţiale - emiţător, canal, receptor.
• metafora organism - omul este partea unui întreg, el este inserat in acest
tot, face parte din mediu, iar mediul face parte din el. Apare aici ideea de cuplu în
care cei doi parteneri nu şi-au pierdut total identitatea, dar practica schimburi
neîncetate între ei, unul exprimându-se prin altul. Această metaforă atrage atenţia
asupra necesităţii de a fi luate în considerare toate elementele constitutive ale
comunicării, care se integrează unele în altele);
• metafora confuziei - omul este absorbit de tehnică, el nu există decât prin
tehnică. Subiectul şi obiectul, producătorul şi^ produsul încep să se confunde,
pierzându-şi astfel realitatea, identitatea, sensul, în loc de a fi producător, omul
este un simplu produs, dând prioritate maşinii inteligente; aplicată la
comunicare, aceasta metaforă conduce la confundarea totala a emiţătorului cu
receptorul.
Prima metaforă o generează a comunicarea reprezentativă (în care
emiţătorul traduce lumea obiectivă pentru un receptor pasiv), iar a doua,
comunicare expresivă (în care individul exprimă lumea care îl exprimă pe el
însuşi), în sfârşit, a treia, comunicare confuză (bazată pe confuzia dintre cele doua
forme anterioare sau cum o numeşte autorul, tautism, un neologism ce provine din
combinarea tautologiei, deoarece, aici comunicarea este o repetiţie imperturbabila
în liniştea unui subiect mort sau surdo-mut, cu autismul, deoarece individul este
închis în fortăreaţa sa interioară. Comunicarea se face de la sine către sine însuşi,
însă un sine diluat într-un tot
36
Aristotel a asociat fiecărui „tip" de oratorie un aspect de timp (trecut,
prezent, viitor) şi a stabilit funcţiile şi temele potrivite fiecăreia.
Secolul al XX-lea şi dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii au condus la noi definiri
şi în cazul comunicării, analogia cu transmisiile radiofonice determinându-1 pe
Karl Buhler în 1934, în Teoria limbii să folosească pentru prima dată termenii azi
deja consacraţi de: emiţător, mesaj şi receptor legati de actul comunicării
lingvistice. In consecinţă, în raport cu fiecare din aceşti termeni, se disting
următoarele funcţii ale comunicării:
• expresivă - în raport cu emiţătorul;
• reprezentativă - în raport cu mesajul;
• apelativă - în raport cu destinatarul (receptorul).
Roman Jakobson, după cel de-al doilea război mondial vorbeşte despre
funcţiile comunicării. Potrivit lui Jakobson (1963, p. 213-218) diferiţi factori ai
comunicării verbale dau naştere la câte o funcţie lingvistică. Astfel, lingvistul
deosebeşte şase funcţii ale limbajului: funcţia emotivă, conativă, referentială, fatică,
meta-lingvistică şi poetică (R. Jakobson, 1964; după Lupu, Zâne, 1999).
Funcţia emotivă este centrată pe emiţător şi are drept scop exprimarea
directă a atitudinii subiectului (vorbitorului) faţă de cele spuse de el. Utilizând
interjecţii sau alte mijloace stilistice, vorbitorul încearcă să exprime stările sale
emoţionale, adevărate sau simulate.
Funcţia conativă sau persuasivă este concentrată asupra destinatarului. Prin
aceasta, se urmăreşte să se adopte un anumit răspuns (comportament). Este
pregnantă în limbajul puterii şi în modalitatea imperativă a comunicării.
Funcţia referentială, denotativă sau cognitivă este îndreptată asupra
referentului (despre cine/ despre ce se vorbeşte?). Prin aceasta dispare contextul
situational ce priveşte împrejurările (culturale, psihologice, antropologice, fizice) în
care are loc comunicarea. Se întâlneşte cu deosebire comunicarea ştiinţifică, unde
interesează, în special, conţinutul exprimat.
Funcţia fatică se referă la încercarea emiţătorului de a stabili şi menţine
contactul cu destinatarul şi, deci, de a controla funcţionarea canalului de
comunicare dintre ei. Repetarea unor porţiuni ale mesajului, diferitele forme de
apel sau de salut (Alo?; Ce mai faci?) sau comunicarea cu sugarii cărora mamele le
vorbesc înainte ca ei să fie capabili să trimită sau să primească o informaţie sunt
câteva exemple ilustrative. Bougnoux remarca, de altfel, succesul telefoniei mobile
care demonstrează importanţa acestei funcţii a comunicării (Bougnoux, 2000).
Funcţia poetică se concentrează asupra mesajului, modului de exprimare
sau asupra formei.
Funcţia metalingvistică face trimitere la codul utilizat întrucât emiţătorul
foloseşte codul pentru a vorbi despre cod. Ea se manifestă atunci când în
comunicare sunt necesare atenţionări: tonul (de exemplu, ironic, zeflemitor),
gesturi (a face cu ochiul etc.), precizări privind accepţiunile unor termeni utilizaţi,
care indică receptorului codul pentru „lectura" corectă a mesajului.
Cele şase funcţii definite de Jakobson coexistă de fapt în orice tip de
comunicare. Nu e vorba de monopolul uneia din ele, aşa după cum lingvistul
afirma căci „ar fi greu să găsim vreun mesaj verbal care să îndeplinească numai o
singură funcţie". Se poate vorbi, însă, despre predominanţa uneia din ele, care
33
determină şi structura verbală a mesajului. Altfel spus, nu există doar citate. Poate primi o nuanţă profesională, atunci când partenerii sunt implicaţi în
funcţii exclusive sau unice, doar funcţii dominante. O caracteristică definitorie a aceleaşi activităţi ce tin de profesie, domeniu de cercetare. Acest tip de
limbajului o constituie marea sa productivitate, în sensul că orice utilizator comunicare mai poate fi autentică aspirând la durată şi permanenţă sau
poate construi mesaje, enunţuri inteligibile pentru orice interlocutor ce neautentică, ocazională, provizorie);
aparţine aceleaşi comunităţi lingvistice, cu privire la orice subiect real sau • comunicarea de grup (reglată nu de optica personală a fiecărui
imaginar. Acest lucru, precum şi posibilitatea oferită de limbaj de a relata participant, ci de optica generală, comună tuturor membrilor grupului, ea fiind
despre evenimente şi situaţii in absenţa lor, creează posibilitatea manifestării deci suprain- dividuala); la rândul ei poate fi împărţită în comunicare intragrup
unor subclase degradate de mesaje, anume zvonurile şi minciuna. Minciuna, ca - desfăşurată în interiorul grupului - şi comunicare intergrup - între grupuri;
formă de comunicare umană, răspunde şi ea unor necesităţi personale sau • comunicare intrapersonală (se consumă în interiorul eului).
sociale, fiind prezentă atât în comunicarea interpersonală, cât şi în 2. După instrumentele folosite, comunicarea este:
comunicarea de masă. Se poate minţi din diverse motive: din dorinţa obţinerii • nonverbală şi
unor avantaje materiale, pentru a prelungi sau întrerupe o relaţie, pentru a • verbală.
brava în faţa altora sau pentru a sublima un eşec etc. Se poate minţi şi din 3. După prezenţa sau absenţa unor obiective:
raţiuni altruiste, de exemplu, pentru a feri pe cineva de şocul unui adevăr Recent, s-a încercat clasificarea formelor comunicării dintr-o perspectiva
dureros. Aici se înscrie discuţia privind dezvăluirea adevărului unui bolnav mai amplă: folclorică, filosofică, tehnică, politică, pragmatică.
incurabil. Sau, în cazul politeţii, când se minte pentru a furniza cuiva o • comunicare incidentală (atunci când individul furnizează
bucurie. Ilustrând aceste aspecte, M. Dinu (1997) (după Lupu, Zâne, 1999) informaţia despre sine fără a avea intenţia de a o face; prin indici mai
citează numele a trei autori (Camden, Motley şi Wilson) care au analizat un grosieri sau de mare fineţe, indivizii comunica informaţii despre statutul,
corpus de 322 minciuni, arătă că în 75,8% dintre ele avea de câştigat cel care rolurile, aspiraţiile lor şi chiar despre o serie de trăsături psiho-
minţea, în 21,7% câştiga cel care era minţit şi în 2,5% profita o terţă comportamentale);
persoană.
• comunicare consumatorie (care survine ca o consecinţă a unor
stări emoţionale sau motivationale a unui individ, fiind expresia directă a
CONTEXT acestor stări; ceea ce îi împinge pe indivizi să comunice nu este dorinţa de a
(funcţia referenţială) furniza informaţii, ci pur şi simplu de a-şi exprima starea afectivă pe care o
trăiesc; ea vizează schimbul
E MESAJ DE cu altul de plăcere,
MI (funcţia STI luând adeseori forma
(„a vorbi pentru a
ŢĂ poetică) NA vorbi", „a vorbi
TO TA
pentru a trece
R R timpul");
(fun CONTAC (func • comunicare
ţia
cţia T persua
instrumentală
exp (funcţ (urmăreşte modificarea
sivă) conduitei receptorului,
resi ia
fatică presupune
vă) întotdeauna prezenţa
) unor scopuri, este,
deci, utilitară),
COD • comunicare
(funcţi comuniune
a (partenerii comunică
metali într-adevăr cu
ngvisti bucurie reciprocă şi
fără altă ambiţie
că) decât aceea de a
sărbători întâlnirea
34 35
 l a în ţi reglatorii, ea este perceput ca obiect de
o t curs deosebindu-se net de exploatat
r m ul cea consumatorie. Particularităţile
, o deru Daca în comunicarea acestor forme de
sf lării consumatorie comunicare sugerează
v e ei). mesajele sunt emise, utilizarea lor diferenţiată
i r D forma şi conţinutul lor în situaţiile concrete
z a intre depinzând de starea interactionale. De pilda,
e e toate emiţătorului, în utilizarea comunicării
a m , comunicarea consumatorii într-o
z o com instrumentală, situaţie de examen, şi nu
ă ţi unic mesajele sunt a celei instrumentale, ar
o area transmise şi variază constitui nu numai o
m n instr după efectele pe care greşeala de ordin
a al ume trebuie să le producă psihologic, ci şi o
i ă ntală asupra receptorului. greşeala practică,
a are Apoi, dacă în prima, deoarece ea n-ar fi
a p cele altul este perceput ca eficientă.
l ă mai subiect dorit pentru a 4. După
e r mari fi întâlnit şi pentru a întrebuinţarea
s u virtu stabili comunicarea, în unor eufemisme
tă cea de-a doua, altul metaforice
Oamenii au
Figura 2. Schema instrumentele (mijloacele) încercat, din totdeauna,
luiJakobson cu privire la comunicării, obiectivele să ajungă prin anumite
ei. forme de comunicare
juneţii (după J. Lohisse, 1. După numărul
2002. D.49) „dincolo de" înţelesul lor
de persoane: imediat, primar. Prin
• comunicarea acest „dincolo de" am
2. interpersonală (se ajuns practic să
10 desfăşoară între doua definim cuvântul
. persoane, poate primi o metaforă (îşi are
Fo nuanţă personală atunci originea în grecescul
când partenerii se află în
r relaţii intime, recipro-
m
ele
co
m
un
ic
ăr
ii
în genere, în
clasificarea comunicării
sunt utilizate trei criterii:
numărul de persoane,
34 35
 3.3.2. Reguli ale grupului
Pentru a se putea comunica eficient în cadrul grupului, indivizii componenţi
vor trebui să cunoască şi să se supună anumitor caracteristici ale acestuia ce
funcţionează ca reguli. Aceste reguli spun:
a) grupul se supune anumitor norme explicite/implicite de ordin procedural,
social, referitoare la obiective etc.;
b) în cadrul grupului sunt recunoscute anumite roluri fie cu caracter
oficial, fie neoficial dar existând ca atare în grup;
c) în cadrul grupului rolurile sunt atribuite în funcţie de abilităţile şi
trăsăturile caracteristice ale indivizilor;
d) atribuirea rolurilor poate crea probleme fie în sensul absenţei unui
individ dotat corespunzător unui rol, fie supraaglomerării de candidaţi pentru un
rol ducând la o competiţie cu caracter negativ;
e) modul de organizare a comunicării în cadrul grupului (structuri şi reţele
de comunicare) reprezintă de asemenea o caracteristică importantă.
O altă regulă de care tine funcţionarea unui grup este aceea care spune că
orice comunicarea în grup presupune o reţea variată de comunicare. Potrivit cu
această afirmaţie H.J. Leavitt (H.J. Leavitt p. 38-50), distinge următoarele reţele de
comunicare:
a) „reţeaua primară" cu statuturi de comunicare echipotentiale pentru
fiecare partener, fără o organizare a fluxului de informaţie;
b) „reţeaua circulară", fără o organizare a fluxului de informaţie;
c) „reţeaua în formă de lanţ", în care unul din dispozitive este închis,
împiedicând transmisia;
d) „reţeaua furcă" informaţia parvenind unei părţi dintre membrii
grupului, iar ceilalţi având posibilitatea comunicării doar cu unul din membri;
e) o structură în formă de „roată", cu o persoană centrală în procesul
comunicării interactionând cu fiecare dintre ceilalţi.
Putem concluziona că funcţionarea unui grup mai mare se bazează pe
reţeaua care conectează diferite părţi ale sale şi-i asigură coerenţa. H. Blumer
nuanţează definiţia şi aduce un plus explicaţie de funcţionare a fenomenului în sine.
Pentru el, „o reţea sau o instituţie nu funcţionează în mod automat datorită unei
dinamici interioare sau unui sistem de cerinţe: ea funcţionează pentru ca persoanele
aflate în diferite puncte fac ceva, iar ceea ce fac este rezultatul modului cum
definesc situaţia în care sunt chemate să acţioneze" (H. Blumer, 1969)
3.33. Rolurile pe care indivizii le au în cadrul grupului
Societatea continuă să existe prin transmitere, prin comunicare. Sau mai
mult decât atât, am putea spune că ea există în transmitere şi în comunicare. Este
mai mult decât o legătură verbală între cuvinte precum comun, comunitate,
comunicare. Ceea ce înseamnă că oamenii trăiesc în comunitate în virtutea
lucrurilor pe care le au în comun şi a rolurilor pe care aceştia le desfăşoară în cadrul
grupului. Pentru a forma o comunitate sau o societate, ei trebuie sa aibă în comun
scopuri, convingeri aspiraţii, cunoştinţe - o înţelegere comună - „acelaşi spirit" cum
spun sociologii. Comunicarea este cea care asigură dispoziţii emoţionale şi
intelectuale asemănătoare, moduri similare de a răspunde la aşteptări şi cerinţe.
40
3. TIPURI DE COMUNICARE
Observarea şi înţelegerea procesului de comunicare poate să ne facă să fim
mai conştienţi referitor la ce se întâmplă atunci când comunicam, în cele ce
urmează, ne vom ocupa de un altfel de lectură a comunicării precum şi de
semnificaţiile sale legate de procesele sociale de adâncime, cum ar fi conservarea
identităţii şi coeziunii, exercitarea funcţiei vitale de integrare socială, menţinerea şi
consolidarea unui humus psihologic comun etc. în niciuna dintre ipostazele sale
majore, societatea (comunitatea umana) nu poate exista fără comunicare. Nici în
cea de dobândire a unei experienţe comune (care presupune dialog), nici în cea de
transmitere a zestrei culturale, nici în construirea acordului asupra unor probleme şi
dezlegări. Comunicarea semnifică mult mai mult decât schimbul şi răspândirea de
informaţii: ea creează şi menţine echilibrul în societate.
Conform celor enunţate, judecata, şinele şi societatea nu sunt structuri
discrete, ci procese de interacţiune personală şi interpersonală. Interacţiunea
simbolică subliniază importanţa limbajului, ca mecanism fundamental în devenirea
sinelui şi judecăţii. Personalitatea este ceea ce este propriu, caracteristic fiecărei
persoane şi o distinge ca individualitate sau, altfel spus, felul propriu de a fi al
cuiva.
Comunicarea are o foarte mare influenţă asupra personalităţii deoarece în
ziua de azi individul/ şinele se defineşte în funcţie de ceilalţi iar comportamentul
reprezintă o construcţie a persoanei în interacţiunea cu ceilalţi. Interacţiunea atrage
concomitent comunicare, în felul acesta, definirea unei situaţii nu este niciodată
strict individuală. Pe de altă parte, nici individul nu este doar o oglindă a celorlalţi,
ci introduce note personale în orice evaluare şi răspuns. Cu cât se comunică mai
mult cu atât cresc şansele de a se crea personalităţi puternice. Comunicarea este
cheia individului spre societate şi integrarea în aceasta. Lipsa comunicării atrage o
îndepărtare iminentă faţa de grup, echipa, societate, etc. Potrivit acestei stări de
fapt, putem vorbi de mai multe tipuri de comunicare precum:
Comunicarea interpersonală
Aceasta este definită ca un proces global care integrează cuvinte, mimică,
priviri, gesturi şi raporturi spaţiale. Privită ca un proces în desfăşurare, comunicarea
interpersonală consta în transmiterea şi schimbul de informaţii, de mesaje între
persoane, în circulaţia de impresii şi de comenzi, în împărtăşirea de stări afective,
de decizii şi judecăţi de valoare. Poate îmbrăca forma directă sau indirectă şi
urmăreşte obiective complexe precum:
- persuadarea interlocutorului;
- recunoaşterea valorii personale;
- satisfacerea nevoilor afective, de control, de dominaţie;
- crearea şi întreţinerea legăturilor umane.
John Baird şi James B.Stull (2; p. 329) încearcă să ofere un model de
comunicare interpersonală ideal. Elementele pe care acest model le presupune sunt:
deschiderea, încrederea, aprecierea. Adică acele aspecte care tin de latura
37
comportamentală a interlocutorilor şi de scopul clar al performanţei ce se referă la
obiectul comunicării. Aceiaşi autori propun soluţii pragmatice utile, capabile să
îmbunătăţească calitatea unei comunicări interpersonale. Printre acestea se numără:
stabilirea clară a obiectivului, prefigurarea reacţiilor pozitive / negative ale
interlocutorului; orientarea spre informaţie; dezvoltarea capacităţii de ascultare;
pregătirea unui plan; orientarea spre realizarea performanţei; stabilirea unui
„contract" psihologic etc.
Acest tip de comunicare prezintă avantajul de a dezvălui sensurile ascunse
ale mesajului, intensitatea şi importanţa atribuită acestuia de interlocutor, în acelaşi
timp, ea oferă posibilitatea clară a reversibilităţii Emiţător (E) - Receptor (R) şi a
feed-backului, precum şi o motivaţie a dialogului. Pentru ca acest tip de comunicare
să reuşească pe deplin este necesară prezenţa unor abilităţi comunicative din partea
interlocutorilor, acordarea unui timp anume necesar unei discuţii etc. Calitatea
procesului de comunicare depinde în foarte mare măsură de anumite caracteristici
ale relaţiei interpersonale, precum modul de interacţiune preferat de indivizi, jnodul
de corelare cu cei din jur, precum şi calitatea relaţiei dintre interlocutori, într-o
comunicare interpersonală indivizii sunt atraşi dintr-un număr variat de motive:
similitudinea intereselor, a ideilor, a preocupărilor etc.; complementaritatea;
câştigul net; competenţa; afinitatea reciprocă; expunerea despre sine, frecvenţa
interacţiunii.
Comunicarea intrapersonală.
Comunicarea intrapersonală este percepută ca fiind un proces de
comunicare la nivelul sinelui. Mesaj este „transmis", „comentat", „argumentat" de
persoana care 1-a perceput şi care îi şi răspunde, „vorbind" cu sine însăşi. Acest
proces se concentrează asupra acelor atribute ce tind să influenţeze capacitatea de
comunicare a individului însuşi, pe anumite caracteristici individuale precum:
nevoi, aşteptări, cunoştinţe anterioare, sentimente, valori, cât şi pe dezvoltarea
fizică senzorială. Toate acestea pot influenţa capacitatea de percepţie a individului
şi la rândul lor pot fi influenţaţi de percepţiile individului de-a lungul timpului/la un
moment dat (Abraham Maslow, Motivation and Personality, 1954). Pe lângă
factorii interni menţionaţi, perceperea poate fi influenţată şi de alti factori externi
precum mişcarea, intensitatea, aşezarea, repetarea, contrastul, apropierea în timp şi
spatiu etc. Există de asemenea şi factori contextuali ce pot influenţa capacitatea de
percepţie a individului. Aceştia includ cultura în care funcţionează individul,
sistemul social în care individul îşi duce existenţa, relaţiile între indivizi cât şi
statutul individului. Condiţiile fizice ale contextului trebuie de asemenea luate în
considerare. Imaginea despre sine este de asemenea considerată de cercetătorii în
domeniu, precum C. H. Colley (Human Nature and the Social Order, 1922) sau G.
Murphy (Personality: A Biosocial Approach to Origin and Structure, 1947), ca
fiind una dintre cele mai importante influenţe asupra percepţiei comportamentului
individului. Acesta acţionează şi comunică cu scopul de a întreţine această imagine
sau de a o realiza după dorinţa sa, asumându-şi diferite roluri sociale sau
profesionale ce îi oferă posibilitatea de a deveni ceea ce doreşte. Ca rezultat al
individualităţii sale subiectul este motivat să vadă lucrurile aşa cum şi le doreşte.
38
Toate aceste abilităţi intrapersonale reprezintă fundamentul pe care vor fi
construite relaţiile în cadrul comunicării interpersonale, de grup sau pentru
comunicarea la distanţă. Abilităţile perceptuale, nevoile, aşteptările, valorile, cât şi
imaginea despre sine trebuie corelate şi rezolvate în sensul satisfacerii individuale
pentru a se putea spera într-o comunicare eficientă în cadrul unor situaţii
comunicative de nivel superior. Chiar dacă emiţătorul şi receptorul este acelaşi, iar
codificarea şi decodificarea mesajelor nu este absolut necesară, comunicarea
intrapersonală rămâne totuşi un proces de comunicare autentic. Presupune sondarea
lumii noastre interioare comunicarea în şi către sine.
Comunicarea de grup.
Atunci când luăm în discuţie termenul de grup, nu putem să scăpăm din
vedere următoarea remarcă: societatea din care facem parte reprezintă un grup.
Câmpul lexical al termenului grup include noţiuni precum: reguli, reputaţie, ţel,
munca în echipă, etc.
R. Adler şi G. Rodman, (R. Adler, 1991, p.190) definesc grupul
considerându-1 „o mică adunare de persoane care se află în interacţiune, de obicei
faţă în faţă, pentru o oarecare perioadă de timp, în vederea realizării anumitor
scopuri". Cercetările întreprinse de Th. M. Newcomb, H. J. Leavitt, L. Festinger, T.
Slama Cazacu, Y. Friedman au relevat câteva principii necesare pentru constituirea
grupului: a)interactiunea (atitudinea activă); b) o perioadă de timp semnificativă ca
lungime; c)mărimea grupului; d)categorii de scopuri (individuale pentru realizarea
unor obligaţii profesionale, personale, etc.; sociale ale grupului).
Clasificarea grupurilor
în ceea ce priveşte o clasificare a tipurilor de grupuri, aceasta se poate
realiza având în vedere funcţiile grupului:
a) grupuri de studiu;
b) grupuri de auto-dezvoltare;
c) grupuri orientate spre rezolvare de probleme;
d) grupuri sociale.
Pornind de la fundamentele lui Y. Friedman, R. Escarpit promovează în
„Teoria generală a informaţie?' o clasificare a grupurilor. Aceasta s-ar caracteriza
prin „valenţă" la receptare şi emisie, „capacitate de transmitere" şi „balanţă a
influenţelor"vîn funcţie de acţiunea acestora, grupul este considerat „egalitar" sau
„ierarhizat", în al doilea caz, apar şi noţiunile de „grup specializat" şi „grup de
comandament". La rândul său, R. Escarpit propune existenţa „grupului manipulat",
în acest caz există două modele pentru transmiterea informaţiei: modelul
univectorial (informaţia este introdusă ca „instrucţiune" al cărei efect este corelat în
feed-back şi fiind orientată spre acţiune), modelul deliberativ (informaţia este
introdusă ca interogaţie, difuzată în grup pentru a determina o dezbatere ducând la
o nouă informaţie corelată în feed-back şi fiind orientată spre luarea deciziilor).
39
urma unui exerciţiu de valorizare, fiecare persoană va trebui să facă o referire
la elemente relevante prezentării sale.
3.3.4.2. Comunicarea rotativă
Acest tip de comunicare oferă şansa unei bune comunicări şi iniţiază o
formă dinamică de subgrupare. Se formează mai multe subgrupuri între care se
urmăreşte stabilirea unei comunicări regulate în cadrul activităţii de reflectare sau
elaborare şi verificare. Exerciţiul presupune mai multe etape, de durate egale. La
sfârşitul fiecăreia, o persoană din fiecare subgrup se îndreaptă spre alt subgrup
(fiecare îşi va schimba grupul o singura dată) pentru a îşi comunica impresiile /
ideile. Pentru a se păstra stabilitatea subgrupului, un „secretar - pivot" nu-şi
schimbă grupul. Prin acest exerciţiu se evită închiderea în grupuleţe „bisericuţe".
33.4.3. Purtătorii de cuvânt
Fiecare subgrup are 1-2 purtători de cuvânt desemnaţi după ce a fost
exprimat acceptul faţă de o temă comună. Se reuneşte grupul mare, iar purtătorii de
cuvânt fac un scurt raport şi se implică în discuţii. Discuţia este urmărită şi
dirijată de propunător.„Negocierile" sunt reluate de către purtătorii de cuvânt şi
grupuri.
3.3.4.4. Studierea riscurilor şi găsirea soluţiilor
Prin acest exerciţiu se pun în discuţie riscurile care ameninţă un proiect
sau o activitate. Fiecare participant îşi spune părerea cu privire la neajunsurile pe
care le prezintă proiectul, care este partea de risc a acestuia. Se notează totul pe o
folie de flip-chart, se clasifica riscurile, şi se propune un mod de soluţionare a
fiecărei categorii. Apoi, se face o unificare a soluţiilor, (apud Adelina lacob)
33.4.5. Lauda şi răsplata
Niciun exerciţiu / activitate de grup nu ar trebui să se încheie fără ca
persoana care a iniţiat activitatea să nu caute să evidenţieze aspectele pozitive sau
fără să expună beneficiile muncii desfăşurate în grup. Revenind la cazul Donald
Trump, acesta îşi răsplăteşte pe membrii echipei câştigătoare, de fiecare dată cu un
lucru, deosebit: o vizită pe cel mai mare vas din lume: Qween Mary; cumpărături
de la cel mai mare lanţ de magazine de bijuterii etc. Fără a avea pretenţia de a
concura cu magnatul american, credem că orice şef îşi poate mulţumi angajaţii dacă
în urma unui succes obţinut de aceştia le va adresa nişte cuvinte drept apreciere.
Astfel, fiecare dintre noi trebuie să se obişnuiască să primească / să formuleze
definiţii pentru a lăuda.
Comunicarea publică
Este o forma specializată a comunicării interumane care îşi are rădăcinile în
retorica antică. Aceasta presupune furnizarea de informaţii de interes public
cetăţenilor. Ea se realizează de către stat, ministere, instituţii publice.
Comunicarea de masă
Comunicarea şi informaţia sunt în strânsă relaţie, în contrast şi în
succesiune, dacă vorbim despre timpurile în care trăim. Aceasta are ca avantaj
suprem faptul că presupune un producător institutionalizat de mesaje scrise,
vorbite, vizuale sau audiovizuale, care se adresează unui public variat şi numeros.
44
Exista mai multe categorii de grupuri de la grupuri de lucru, la grupuri de
gândire (grup think) sau la grupuri mediate pe internet, pe chat, la TV etc.
Coeziunea de grup depinde de comunicare şi de dependenţe reciproce:
interacţiune şi sentimentalism între indivizi, în cazul în care ataşamentul emoţional
este puternic (familie) dorinţa inhiba comunicarea. Dacă acesta este scăzut,
comunicarea este încurajată. Frecvenţa intercomunicării între membrii unui grup
este luată în general ca indicator al coeziunii de grup şi include identităţi distincte.
Trebuie avută în vedere şi mărimea grupului, întrucât există o tensiune între
creşterea mărimii grupului şi creşterea coeziunii şi identităţii, rezultate direct din
dificultatea comunicării între foarte multe persoane. Grupurile tind să genereze nu
numai norme şi relaţii de putere ci şi sisteme de prestigiu. Când într-un grup sunt
diferenţe recunoscute privind statutul şi stima de care se bucura membrii grupului,
apare un sistem de „linii de influenţa", care acţionează în sensul controlării şi
direcţionării activităţilor, chiar dacă nu sunt institutionalizate. în ceea ce priveşte
organizaţiile formale, s-a convenit ca prototipul nu corespunde niciodată perfect
procesului real de comunicare. Efectul de „radio şanţ" acţionează rapid,
diferenţiază şi selectează informaţia astfel încât acţiunea să nu contravină
confidenţialităţii. Transmiterea informaţiilor se realizează în general pe linie
verticală - subalternii nu obişnuiesc să comunice informaţia şefilor. Problema
rolurilor în grup este una extrem de importanţă în cercetările din ştiinţele sociale,
dar şi extrem de utilă în analiza actuală a echipelor educaţionale. Este cunoscutul
faptul că în fiecare grup de indivizi există anumite roluri. Acestea sunt:
- iniţiatorul contribuitor;
- căutătorul de opinii;
- elaboratorul şi coordonator de programe;
- evaluatorul critic;
- energizatorul;
- tehnicianul procedual;
- înregistratorul.
Din categoria rolurilor sociale amintim:
-încurajatorul; -armonizatorul;
- observatorul.
Din cea a roluri individuale avem:
-agresorul;
- dominatorul.
O altă problemă importantă este caracterizată de rolurile îndeplinite de
membrii grupului în cadrul conflictului. Goodall Jr. ne oferă o tipologie a
indivizilor în cadru grupului. Aceasta include: tipul „bunului soldat" este cel care
se supune politicilor şi regulilor organizaţiilor, fiind o persoană tradiţionalistă şi
pasivă în interacţiunile din grup. „Altruistul" este cel care dezvolta strategii pentru
ceilalţi cu costuri şi sacrificii personale., .Prinţul" acţionează după cum dictează
circumstanţele şi doreşte să obţină rezultate pozitive; îşi justifică acţiunile în
funcţie de rezultate, aspirând să aibă autoritate şi putere. „Curteanul" dezvoltă un
comportament de ingratitudine în prezenţa persoanelor cu autoritate şi putere,
tinzând sa fie autocentrat, dar nu în modul evident al prinţului. „Subminatorul"
este interesat să
41
deţină controlul şi să influenţeze rezultatele grupului, fiind un membru mai în organizaţie
vârsta al acestuia, conservator, cu multă informaţie şi experienţă acumulată.
„Facilitatorul" este cel care ajuta grupul să fie deschis şi onest, îndeplinind rolul de
terapeut, în sensul ca sprijină echipa să imagineze, să fantazeze pentru a obţine idei.
„Servitorul maselor" defineşte o strategie aparţinând politicienilor; sunt persoane
care poseda autoritate si putere, dar care susţin ca nu au aceasta poziţie pentru a
pune în valoare doleanţele celorlalţi. „Prietenul" este o persoana care vrea sa te
ajute în schimbul unor favoruri în viitor, fiind loial, curtenilor şi vesel. Nu se ştie
însă când va cere o favoare în schimb. „Duşmanul prietenos" doreşte să apară ca
fiind prieten în timp ce îşi maschează adevăratele intenţii. „Persoana timidă", are
două variante, cea cu adevărat timidă şi cea care se foloseşte de acest aspect ca o
strategie. „Narcisistul" reprezintă persoana foarte centrata pe sine, care vede
organizaţia ca pe o oportunitate de a-şi îndeplini scopurile, fiind interesata doar de
modul în care grupul o poate recompensa. „Omul echipei". Nu este un tip cu o
personalitate anume, el joaca astfel încât sa se dezvăluie plenar calităţile membrilor
grupului. „Yes-man/no-man". Sunt strategii folosite de membrii cu o toleranţă
scăzută faţă de ambiguitatea conflictelor sau de anumite opinii care-i contrazic.
„Furiosul" este un narcisist autocentrat cu aspiraţiile prinţului şi curteanului. Este
dezgustat, nerăbdător, sătul de reguli, caracterizat drept persoană rebelă.
Comunicarea în dezvoltare presupune un grup mic de cel puţin trei persoane dar nu
mai mult de 15, care trebuie sa aibă un scop comun. Apare aici şi conceptul de
„sinergia grupurilor" adică interconexiunile văzute sau nevăzute dintre indivizii
respectivi. Se vorbeşte în cadrul comunicării interpersonale şi despre identificarea cu
celalalt şi luarea deciziilor. Este recunoscuta sintagma „nu fiecare vrea sa fie lider" -
de fapt, fiecare vrea sa fie lider dar este mai puternica teama de a avea succes.
în legătură cu fundamentele comunicării organizationale, prezentăm un
model ce aparţine şcolii japoneze, intitulat ,JVonaka Model". Acesta vorbeşte
despre două tipuri de cunoaştere: cunoaşterea implicită şi cunoaşterea explicită.
Informaţiile din cunoaşterea implicită se adună, de la mai multe individualităţi,
reunite în cadrul unei organizaţii (familie, şcoală, societate, naţiune, comunitate) şi
astfel se obţine cunoaştere comună. Aceasta se transformă în cunoaştere explicită.
Organizaţia creată are menirea să ofere informaţia grupului, care la rândul său să o
transmită individului la modul explicit Modelul Nonaka poate fi reprezentat grafic
astfel (Figura 3.):

cunoaştere implicita

cunoaştere explicita

Figura 3. Nonaka Model (apud

Palmira Juceviciene,
Prof.univ., Lituania)
i = individ, G = grup, O =
 3.3.4. Tehnici de comunicare în cadrul
grupului (pentru fiecare rol în parte)
Cercetările din domeniu au relevat faptul că se poate vorbi despre
posibilitatea de a găsi o strategie care să permită conturarea unui cadru eficient de
munca, comunicare, de bună relationare în grup. Concluziile la care s-a ajuns pot fi
rezumate astfel: pentru a eficientiza activitatea unui grup, managerul de echipă
trebuie să cunoască şi să pună în valoare calităţile fiecărui membru în parte şi astfel
să îl distribuie în rolul potrivit. Se considera ca rolurile asumate în grup sunt:
lucrător în echipă, evaluator, finalizator, lucrător în companie, cercetător tehnic,
modelator, preşedinte. Fiecare individ din cadrul grupului trebuie să dispună de
calităţi în funcţie de rolul pe care îl interpretează. Lucrătorul în companie trebuie să
dea dovadă de disciplină, de putere de muncă, de autocontrol, de loialitate.
Lucrătorul în echipa, pentru a îşi aduce contribuţia la îndeplinirea sarcinii,
trebuie să deprindă / să demonstreze că deţine următoarele calităţi: de bun
ascultător, capacitatea de a se adapta cu uşurinţă, flexibilitate şi empatie, de
diplomaţie.
Evaluatorul trebuie să demonstreze că gândeşte critic şi ia decizii doar în
urma unei analize consistente. Trebuie să demonstreze seriozitate, consecvenţă şi
obiectivitate.
Finalizatorul este cel care se angajează în activităţi cu finalitate clara,
stabileşte priorităţi şi acordă atenţie detaliilor.
Cercetătorul este apreciat pentru aptitudinile sale de conducere, pentru
competenţa sa, pentru disponibilitatea sa de a face cercetări în domeniul în care
42
lucrează.
Tehnicul este cel care menţine standardele de calitate şi manifestă interes
pentru asimilarea de cunoştinţe tehnice şi de specialitate.
Modelatorul este persoana, extravertită, care are multă energie, îi
mobilizează pe ceilalţi îndemnându-i la acţiune şi îi motivează pe ceilalţi să
continue, iar în situaţiile de criză îi capacitează în aşa fel încât aceştia să depăşească
obstacolele. Acţionează chiar şi sub presiune şi aduce schimbări utile.
Preşedintele este persoana care lucrează individual exploatându-şi spiritul creator şi
inteligenţa. Se implică cu eficienţă în rezolvarea problemelor complexe.
Pentru ca rolurile să funcţioneze cu eficienţă maximă pentru grup iată care ar putea
fi unele dintre tehnicile de comunicare eficientă:
3.3.4.1.TehnIca blazonului
Această tehnică are un suport metaforic: blazonul, în funcţie de anumite
caracteristici, persoane sau un grup de persoane se definesc prin această tehnică. Ea
constă în alegerea unor simboluri reprezentative pentru fiecare individ / grup în
parte. Astfel, sunt puse la dispoziţia membrilor obiecte sau steme, elemente
figurative, cuvinte / fraze care să îi reprezinte. Această practică este des uzitată şi
dă randament pentru că, încă de la început membrii grupului sunt solicitaţi să îşi
demonstreze creativitatea. De alegerea numelui tine şi puterea cu care aceştia se
investesc înainte de începerea lucrului. Spre exemplu, unii dintre candidaţii din
cadrul concursului „Ucenicuf (The Apprentice), organizat de miliardarul Donald
Trump, şi-au ales ca nume care să îi reprezinte „Mosaic" şi „Appex". Aşadar, în
transpersonală şi comunicările de apărare socială reprezintă atare
strategii relaţionale.
Teme:
1.Definiţi fiecare tip de comunicare prin particularităţile sale.
2. Creaţi politici lingvistice pentru fiecare tip de comunicare studiat.
Studiu de caz: gândiţi o strategie de pentru relansarea unui produs/mărci
comerciale. Direcţiile de interes ale rezolvării acestei sarcini sunt: activităţile de
formare a grupului, respectiv activităţile de creaţie ce tin de lansarea produsului.
în rezolvarea temei propuneţi o strategie prin care să răspundeţi cum se
poate ajunge la obţinerea următoarele obiective:
- cunoaşterea reciprocă şi cunoaşterea de sine;
- cunoaşterea şi conştientizarea stilului personal de a te comporta în
societate, în prezenţa celorlalţi;
- stimularea şi conştientizarea gradului de participare la activitatea de grup;
- stimularea empatiei;
- asigurarea asumării rolului /sarcinilor în grup.
în acelaşi timp putem vorbi şi de un dezavantaj, prin faptul că acest tip de
comunicare nu beneficiază de un feedback eficient. Daca analizam cultura
comunicării şi comunicarea culturilor, trebuie avut în vedere un concept esenţial,
anume comunicarea relaţională, care cuprinde conştientizarea, blocajele indivizilor,
managementul conflictului şi al stresului. Parson (La communication de masse et la
structure de la societe americaine, 1973) consideră comunicarea de masă ca fiind
un caz particular al procesului social.
Comunicarea la distanţă şi comunicarea transculturală
Gina Stoiciu (G. Stoiciu, 1981), consideră comunicarea la distanţă ca fiind o
comunicare mijlocită, multidirectională şi care se realizează prin intermediul unor
tehnologii de comunicare speciale, în acest caz, un sistem E (Emiţător) se adresează
altui sistem folosind canale de difuzare (C). R (Receptor) primeşte şi asimilează M
(Mesaj), dar feed-back-ul nu se produce în acelaşi circuit Tehnologiile de
comunicare extind comunicarea, o mijlocesc, reprezentând suportul comunicării, şi
nu conţinutului ei.
Elementele constitutive ale actului de comunicare au caracter special în
cazul comunicării la distanţă. Astfel:
a) E este constituit instituţional, ca sistem organizat;
b) R - individ/grup - primeşte şi utilizează informaţia prin intermediul
comunicatorului/al canalelor de difuzare (internet, telefonie mobilă, GSM, cablu)
şi aşteaptă reacţia (feed-back-ul).
c) E şi R sunt uniţi prin canale (C), care funcţionează ca agenţi de selectare
şi difuzare a informaţiei sub formă de M.
Comunicarea la distanţă include şi sistemul constituit din totalitatea
obiectelor, fenomenelor şi proceselor ce vor fi transformate în informaţii difuzate
către R de către E. în situaţia comunicării la distanţă există un însemnat număr de C
care primesc informaţii de la un mare număr de E pentru a le transmite unui tot atât
de mare număr de R; Reacţiile R - deşi nu se realizează în acelaşi circuit - asigură
caracterul de sistem. Cunoaşterea acestuia se realizează prin sondarea opiniilor ^şi
oferă sistemului E date privind influenţa sistemului de informaţie asupra lui R. în
cazul comunicării la distanţă perceperea M se realizează într-un mod special şi
anume ca un proces interpretativ de decodificare, selectare, raportare, corelare şi
integrare a semnificaţiilor. Receptarea este condiţionată psihologic de experienţa
personală şi structurile de comportament ale R Perceperea în această formă de
comunicare se prezintă ca un proces complex de explorare selectivă, integrată şi
progresivă; rezultatul său se constituie în reorganizarea sau construirea de noi
modele comportamentale sau doar în adăugiri de informaţie.
Există presupoziţia conform căreia diversele culturi reprezintă perspective
diferite şi imuabile asupra lumii. Perspectivele asupra lumii nu sunt ermetice şi altii
pot avea acces la ele, şi noi putem să ieşim din interiorul lor. Disputele
ireconciliabile între culturi şi segmentul societăţii apar uneori pentru ca există
deosebiri de valoare, în mod similar însă disputele de nerezolvat se produc şi atunci
când valorile coincid. De cele mai multe ori încercăm / ne străduim să acceptăm
lucrurile nu numai din propria noastră cultură, ci şi cei din culturi radical diferite.

48 45
Posibilitatea comunicării între culturi este inseparabilă. O cultură diferită ne oferă 3.11. Comunicare publicitară
şi puncte comune, puncte de contact, iar acestea ne permit să ne mişcăm dinspre o
cultură spre cealaltă. Desigur, la fel ca şi oamenii şi unele culturi sunt mai uşor de în cazul acestui tip de comunicări, instrumentele, mijloacele şi metodele
înţeles decât altele. Dar de cele mai multe ori aceste bariere pot fi depăşite foarte folosite de agenţiile publicitare în scopul formării, promovării şi menţinerii
uşor. Concluzia este că fiecare dintre noi poate vedea lumea aşa cum o văd şi imaginii unor produse, firme, actori sau partide politice.
ceilalţi. Studiind cu atenţie n
comunicarea între persoane, t
Kare Anderson (K. r
Anderson, 1981) a elaborat u
o serie de citate
reprezentative pentru t
persoanele interesate sa r
comunice: a
„ n
a s
m
g i
ă t
s e
i r
e
c "
a „
n e
a x
l i
u s
l t
ă
c
e c
l ă
i
m
a d
i e

p a
o
t n
r e
i
v î
i n
t ţ
e
p l
e e
46 47
g t : i
e a c
G a
m m h
a i i r
i n d e
c
b i p d
i u e
n n
e
n
e a t
" " r î
„ „ u n
a s t
a c r
o
b o e
f m
s i p
u
e i n
r
r i
v i
c n
a c
l
a
a d
c r t e
e o r
e r
î
i
e
a n
c c ( s
e o K a
m . u
t u
e n A
i
i n
l d n
c
e a e t
a r r r
g e s a
ă ! o
" /
" n i
„ F )
a i
n
g C t
d e
u o
e
t
r m r
e
a
u -
c n i
4
46 47
 n Comunicare animalele gen Inorogul, Tot în cazul acestei
s Struţocămila nu sunt comunicări întâlnim, ca
educativă altceva decât opoziţie a limbajului de
t reprezentările alegorice lemn, limbajul esopic.
i Aceasta ale Cantemireştilor, Acest tip de limbaj este
t favorizează accesul la respectiv Brâncovenilor. O unul plat, folosit pentru
u ştiinţă al cetăţenilor cu altă stratagemă a mascarea anumitor
ajutorul mijloacelor şi comunicării esopice este: evenimente sau pentru
t metodelor didactice exprimarea unei informaţii învăluirea în incertitudine,
i cunoscute fie că vine din sub forma unei dezminţiri. într-o „ceaţă" a limbii şi a
o şcoli, mass-media etc. frazelor fără sfârşit
n i
a C Ne situează între
opinia publică mondială şi c
l o cei de care depind marile a
ă m evenimente care r
u influenţează umanitatea. O
e
Prin aceasta are loc altă valenţa a acestui tip de
un transfer şi un contra- ni comunicare
transfer informaţional, între c o reprezintă: comunicarea m
membrii sau angajaţii unei a diplomatică.
instituţii, firme, organizaţii e
etc. Acest tip de r d
comunicare trebuie să ia în e Com
unic i
calcul, pentru obţinerea es
succesului, doi parametrii, are a
ce au legătură cu mediul o t
concurential: calitatea şi pi polit
ică i
viteza de reacţie, ca model c z
de transfer al informaţiilor ă şi
eficiente. elect a
Anumite fapte sau oral t
Comunicarea evenimente ce nu pot fi ă
internaţională aduse la cunoştinţa cuiva
ă
în mod direct sunt Acest tip de
comunicate în mod Acest tip de
comunicare este
comunicare are ca scop
indirect prin intermediul unidirecţională, lipsită de
păstrarea unei legături între
unor fabule, maxime, feed-back imediat din partea
actorii politici şi cetăţeni.
cugetări, analogii, aluzii. receptorilor. Mesajele sunt
Pentru aceasta se folosesc o
Pentru acest lucru sunt difuzate în general prin
multitudine de mijloace de
folosite personaje intermediul unor dispozitive
exprimare.
imaginare în locul tehnice şi al unor mijloace de
personajelor reale (de transmitere a informaţiilor
obicei înlocuirea cu C înspre mai multi receptori
animale). Este o (radio, televiziune, ziare,
arhicunoscut romanul lui m internet).
Dimitrie Cantemir,
intitulat Istoria u
hieroglifică, în care n
46 47
 3.14. Comunicarea poate
fi o strategie complexă
Com folosită de un subiect
unic pentru a-şi ocroti fiinţa,
area indiferent dacă această
para fiinţă se exprimă prin
modul său personal de a
doxa vedea lucrurile şi de a se
lă comporta sau reprezintă
identitatea lui socială,
Folosită în timp înaintea rupturii fără cale
de conflict, război, de întoarcere, a luptei sau
situaţie de criză, a crizei, există încercările
operaţiuni secrete etc. de compromis pe care le
acest tip de comunicare face individul pentru a-şi
constă în dezinformarea apăra interesele
adversarului care ştie, la psihologice profunde şi
rândul său, că este valoarea socială. Aşa cum
dezinformat în această vom vedea în continuare,
situaţie opţiunea cea mai comunicările de apărare
potrivită din partea părţii
care conduce este:
aplicarea cenzurii.
Aşadar, procesul
comunicării este unul
foarte complex şi este
strâns legat de persoanele
între care exista o
comunicare adevărată.
Fiecare tip de comunicare
se defineşte odată cu
analizarea anumitor
elemente ce le conferă
specificitate.

3.1
5
Co
mu
nic
are
a
def
ens
ivă

46 47
comunicării, ocupându-se direct de găsirea unor „moduri de utilizare care
funcţionează" cu privire la relaţia de influenţă. Teoria lor porneşte de la ideea că,
încă de la naştere, fiecare individ recurge la transpunerea în practică a unor
comportamente (programe) în vederea atingerii scopurilor vizate. Acest lucru
denunţă faptul că într-adevăr comportamentele sunt programate prin experimentele
noastre personale, prin credinţe, valori, criterii şi acţiuni. Programarea neuro-
lingvistică, după cum îi spune şi denumirea, este organizată şi condiţionată de
sistemul nervos prin percepţiile senzoriale. Aceasta analizează raporturile
interpersonale, permiţând evaluarea, la un moment dat, a impactului mesajului/
comportamentului nostru asupra interlocutorului, precum şi o armonizare a acestuia
pe măsura interlocutorului, în vederea realizării obiectivului propus. Teoria neuro-
lingvistică ne ajută să decelăm canalul de comunicare dominant al interlocutorului
prin intermediul unei analize a cuvintelor şi exprimărilor formulate de acesta,
apelând la elemente auditive, vizuale, kinestezice, odoro-gustative, „neutre" etc.
Astfel PNL se bazează pe aplicarea a trei tehnici fundamentale precum:
a) sincronizarea corporală (atitudini, mişcări, gesturi, voce, mimică, etc);
b) sincronizarea vocabularului (verbe, adverbe, adjective);
c) sincronizarea sistemelor de valori şi motivaţionale. (Rene de Lassus,
2005, p.. 3-17, apaud, R. Bandler şi J.Grinder)
în concluzie această orientare susţine punctul de vedere conform căruia,
pentru a putea comunica trebuie să răspundem interlocutorului pe „canalul" său,
altfel riscăm să realizăm un blocaj al comunicării. Pentru a reuşi să-1 decodăm pe
celălalt şi să armonizăm relaţia, nu trebuie decât să observăm şi să acţionăm în
direcţia bunului simţ.
4.4. Şcoala de la Palo Alto
4. ŞCOLI ŞI TEORII
ALE COMUNICĂRII
INTERPERSONALE
Comunicarea interpersonală este cea mai importantă caracteristică a
omenirii şi, în acelaşi timp, cea mai mare realizare a sa. Ea reprezintă abilitatea
oamenilor de a transforma spusele fără noimă în cuvinte rostite şi scrise. Prin
intermediul ei, fiinţele umane sunt capabile să îşi dezvăluie nevoile, dorinţele,
ideile şi sentimentele. Existenţa societăţii umane nu poate fi concepută în afara
comunicării. Comunicarea interpersonală presupune cel puţin două persoane, în
care fiecare poate juca, alternativ, atât rolul de transmiţător (emiţător), cât şi cel de
receptor.
Definiţiile au evoluat odată cu generarea teoriilor comunicării. Dintre
multitudinea de teoreticieni ai comunicării îi amintim pe: Dawis şi Newstrom care
consideră comunicarea a fi un ,fransfer al informaţiei şi înţelesului (semnificaţiei)
de la o persoană alta" (Lupu, Zâne, 1999, p. 102). La rândul lor, Samvar şi Mills o
definesc ca fiind „procesul împărtăşirii cu altă persoană sau persoane, cunoştinţe,
interese, atitudini, opinii şi idei" (Nemţeanu, 2000, p. 29 apaud, Samvar şi Mills).
De aici s-a ajuns la teorii moderne precum: analiza tranzacţională; programarea
neuro-lingvistică sau teoriile Şcolii de la Palo Alto.
Teoria clasică a
comunicării
interpersonale

Reprezentantul de marcă al acestei şcoli este Gregory Bateson (Vers une
ecologie de l'esprit, 1977-1978). Printre temele predilecte de cercetare ale grupului
condus de Bateson se numără şi teoria comunicării. Viziunea pe care o are
teoreticianul este una total nouă. Noutatea constă în faptul că prin această teorie se
renunţă la schema liniară Emiţător - Receptor ce avea o relaţie univocă de cauză-
efect, şi se optează pentru o viziune „orchestrală", sistemică şi în plan practic o
„metodologie a schimbării". Aceasta se focalizează nu atât asupra conţinutului
mesajului, cât asupra contextului său, permiţând elaborarea unor noi tehnici de
abordare în comunicare. Şcoala aceasta îmbogăţeşte procesul
Privită ca proces, comunicarea interpersonală este transmisia şi schimbul de
informaţii (mesaje) între persoane. Cea mai simplă schemă a comunicării poate fi
prezentată astfel: E >• R. Emiţătorul (E) transmite un mesaj pe un canal,
receptorului (R). Această reprezentare nu conţine toate elementele procesului. O
schemă complexă este cea reprezentată prin Figura 5.: Transmiţător
(emiţător)
Idealizarea----------------------------> Codificare
Raţiunile comunicării (Idei transpuse
Referent în cuvinte
sau simboluri)
Legătura Mesajul este transmis prin canalul verbal sau non-verbal

Receptor
comunicării prin Decodare
formularea a trei teorii. (cuvinte,
/. Teoria ţintei. simboluri
Aceasta se înscrie pe transpuse în
linia tradiţională a idei)
retoricii, care pune
accentul pe^ abilitatea
emiţătorului de a-şi
construi discursul pentru

52 49
Acţiune un lucru extrem de com
ca răspuns la mesaj important şi anume pone
Feedback că semnificaţia nte
mesajului diferă de la ale
Figura 5. Elementele individ la individ şi proc
astfel sunt produse esul
imagini mentale ui de
diferite. com
2. Teoria unic
ping-pong-ului. are
Această teorie (dup
porneşte de la ă
acceptarea faptului că Lupu
o comunicare este un ,
dialog şi, prin Zâne
urmare, trebuie ,
tratată ca o alternanţă 1999
de replici, de , p.
stimulului şi reacţii 103)
succesive.
Emiţătorul şi
Receptorul îşi
inversează

52 49
 Emiţătorul are o anume idee cu privire la un referent (fiinţă, obiect, lucru,
teorie etc.) pe care vrea să o comunice altei persoane (receptorului). Odată
clarificată ideea, trebuie ales limbajul cel mai potrivit pentru a o transpune într-un
mesaj, compatibil cu canalul pe care îl utilizează pentru transmiterea lui şi are în
vedere atât limbajul verbal, cât şi cel nonverbal. Receptorul, la rândul său, trebuie
să intre în rezonanţă cu transmiţătorul, să primească mesajul, să-1 decodifice. El
trebuie să treacă de la cuvinte (simboluri) la idee, şi să reacţioneze la mesaj.
Mesajul poate fi înmagazinat, reţinut sau ignorat Receptorul poate, la rândul lui,
emite un mesaj sau poate exercita o acţiune ca răspuns la mesajul iniţial, feedback.
în acest moment, emiţătorul devine transmiţător şi procesul continuă până când se
opreşte comunicarea. Evaluarea feedback-ului este o cale pentru emiţător ca să
verifice dacă mesajul a fost perceput conform intenţiei lui. Cerinţa oricărei
comunicări reuşite este concordanţa dintre mesajul transmis şi cel perceput de
receptor, în funcţie de contextul în care are loc comunicarea, pot apărea distorsiuni
în procesul transmiterii şi receptării. De aceea este nevoie de mesaje suplimentare
pentru a clarifica semnificaţia mesajului, respectiv, intenţia originară a
emiţătorului.
De la schema simplă a comunicării s-a ajuns la teorii şi şcoli care au
cercetat, analizat şi interpretat comportamentele individuale în funcţie de diferite
manifestări comunicaţionale. Dintre acestea amintim:
Analiza tranzacţională (AT)
în anul 1949, psihoterapeutul canadian E. Berne elaborează o tehnică de
analiză a interacţiunilor şi relaţiilor de lungă durată intitulată: „Analiza
Tranzacţională" (AT). Tehnica sa constă într-un model de analiză a interacţiunilor
dintre indivizi, plecând de la modelul stărilor eului. Aşadar, starea de spirit
reprezintă conceptul cel mai cunoscut şi cel mai important cu care operează analiza
tranzacţională. Ea este un sistem de gândire, de emoţii şi de comportament, legat de
diferitele etape ale dezvoltării unui individ sau chiar a unui grup. Berne susţine că
individul se manifestă deplasându-se cu o mare uşurinţă în interiorul şi în afara a
trei
„stări de spirit": starea de Adult, starea de Părinte şi starea de Copil. Starea de
Adult a eului este matură şi orientată spre realitate; starea de părinte a eului se
caracterizează prin autoritate, iar starea de Copil a eului este spontană şi inocentă.
Pentru a se putea realiza şi stăpâni comunicarea (tranzacţia comunicativă) este
importantă identificarea stării de spirit activă în acel moment pentru fiecare dintre
participanţii la tranzacţie. Astfel că în cazul schimburilor complementare întâlnim
următoarea situaţie: cine răspunde îşi adaptează răspunsul la starea eului în care se
află cel care a început tranzacţia. Dacă tranzacţia este începută de părinte, răspunsul
copilului trebuie să fie adaptat la solicitările primului. Spre exemplu dacă avem o
situaţie de genul părintele îi spune copilului: „nu sta de vorbă cu necunoscuţii",
acesta din urmă trebuie să ţină cont de informaţia primită şi să răspundă ca atare, în
schimb, în cadrul schimburile încrucişate, răspunsul se adresează unei stări a eului
diferită de acea spre care s-a îndreptat celălalt. Psihoterapia tinde să atingă un
echilibru între stările eului, prin analiza emoţiilor şi aşa-numitului „scenariu de
viaţă" al individului, întrebuinţând din plin strategia jocurilor relaţionale.
50
Este de remarcat faptul că în orice tranzacţie sunt transmise concomitent
două tipuri de informaţii: pe de o parte avem informaţii referitoare la conţinutul
mesajului, iar pe de alta avem informaţii cu privire la relaţia existentă între
interlocutori (cine, cui, cum vorbeşte). Conform specialiştilor tranzacţiile
comunicative sunt clasificate la modul următor:
a) tranzacţiile simple, clasificate la rândul lor în tranzacţii
complementare / paralele. Acestea vorbesc despre faptul că individul aflat într-o
anumită stare de spirit solicită celuilalt să răspundă stării de spirit aflată la
originea tranzacţiei, răspunsul va fi, cu siguranţă, unul prevăzut de interlocutori,
nu unul neprevăzut şi tranzacţii încrucişate care vorbesc despre faptul că individul
căruia i s-a solicitat un răspuns într-o anumită stare de spirit, nu răspunde în
funcţie de aceasta, ci furnizează un răspuns neaşteptat
b) tranzacţiile duble ascunse se desfăşoară pe două nivele: unul aparent,
explicit verbal, observabil şi altul ascuns, implicit, non-verbal. Desfăşurându-se la
mai multe nivele ele „pun în joc" mai multe stări de spirit pentru fiecare
interlocutor în parte. Dacă tranzacţia ascunsă este cea care poartă conţinutul
mesajului există riscul erorilor de înţelegere, iar dacă se referă la relaţii între
persoane, va reprezenta, posibil, subiectul unei manipulări;
c) tranzacţiile tangenţiale au loc atunci când unul dintre interlocutori
ignoră ceea ce spune celălalt schimbând brusc subiectul; asemenea tranzacţii, ca
şi cele încrucişate, sunt în mod evident devalorizante.
Ca o concluzie la cele prezentate, atragem atenţia că o comunicare se poate
menţine deschisă şi eficientă atâta timp cât partenerii la discuţie înţeleg necesitatea
comunicării „din" şi „spre" starea de spirit adecvată. Dacă dimpotrivă, emiţătorul şi
receptorul se vor afla într-o relaţie de abordare a tranzacţiei comunicaţionale
neadecvată, aceasta va prezenta disfunctionalităti sau chiar va înceta.
Analiza tranzacţională a lui Eric Berne a câştigat interesul atât a
cercetătorilor din Europa cât şi a celor din America, pe care i-a atras de partea sa.
Dintre cei mai reprezentativi îi amintim pe Thomas Harris, Muriel James şi
Dorothy Jongeward, Gerard Chandezon şi Antoine Lancestre, Alain Cordon,
Michel Josien. Fiecare dintre ei au recurs la analiza comportamentelor, atitudinilor,
exprimărilor, reacţiilor psihice şi emoţionale prin intermediul „grilelor analitice",
prin aşa numita „starea de spirit". (Enciclopedie de filozofie..., 2004)
Unii autori, au transferat, prin analogie, conceptul de „analiză
tranzacţională" dincolo de intenţia primară şi au văzut-o aplicabilă şi în domeniul
afacerilor. Dan Popescu, în lucrarea Conducerea afacerilor demonstra că putem
vorbi despre o stare de spirit petrecută în interiorul şi în afara comunicării. „Dacă o
tranzacţie este unitatea de schimb bilateral între două stări de spirit, relaţiile dintre
persoane şi grupuri sunt constituite din serii de tranzacţii care se succed." (Dan
Popescu, 1996).
Programarea neuro-lingvistică
(PNL) mai recentă decât AT, a fost creată şi fundamentată la începutul
anilor 1970 de Richard Bandler şi John Grinder (The Secrets of Communication,
1982). Ea reprezintă una dintre cele mai importante provocări în domeniul
51
apostrofare etc, pot duce la întreruperea comunicării. Una dintre descoperirile permanent rolurile. Mesajul unuia constituie cauza reacţiei comunicationale a
cercetărilor de la Şcoala de la Palo Alto insistă asupra faptului că atenţia acordată celuilalt Plusul acestei teorii este acela că prin ea se introduce ideea de feed-back
acestui plan al comunicării distruge comunicarea. Când o relaţie este deteriorată, 3. Teoria spiralei. Aceasta încearcă să introducă perspectiva tranzacţională,
participanţii urmăresc cu mare atenţie simptomele relaţiei şi îşi vânează reciproc conform căreia în interacţiunea comunicaţională suntem simultan şi continuu
indiciile nonverbale, care ar justifica, în opinia lor, afectarea relaţiei. emiţători şi receptori, în consecinţă, suntem fiecare dintre noi, produsul tuturor
Axioma 6: „Comunicarea se caracterizează prin adaptabilitate", încercând comunicărilor anterioare, şi a izola un fragment al spiralei ar însemna falsificarea
să se adapteze la ceea ce îşi transmit vs. primesc ca mesaj atât emiţătorul, cât şi esenţei procesului de comunicare.
receptorul, practic, se lasă influenţaţi. Şi unul şi ceilalţi sunt obligaţi să se adapteze
emiterii / receptării, făcând efortul să cunoască, prin sistemul de coordonate
reprezentat de emiţător, valorile atribuite subiectiv semnelor de către acesta.
Adaptabilitatea funcţionează ca o cerinţă a comunicării implicând reciprocitate în
atitudine, în comunicarea interpersonală, rolurile de emiţător/receptor sunt
complementare şi intervertibile, fiecare din cei doi subiecţi funcţionează pe rând ca
emiţător şi receptor, influenţându-se reciproc. Fiecare persoană este influenţată, pe
de o parte, de mesajele ce le recepţionează din jur, iar pe de altă parte, de efectele
ce le produc propriile mesaje asupra conduitei celuilalt
Axioma 7: „Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie o formă
analogică", în comunicarea interpersonală, putem desemna obiectele, în două
moduri complet diferite. Le putem reprezenta prin ceva asemănător (un desen, o
imagine) şi prin aceasta am atins latura analogică. Dacă desemnăm cuvintele
printr-o denumire convenită, scrisă sau pronunţată, vorbim, evident, despre
comunicarea digitală. Dacă transmite ceva, comunicarea poate crea şi o relaţie. De
acest lucru ne convinge şi T. Vianu, care în a sa lucrare, Arta prozatorilor români,
vorbeşte despre „dubla intenţie a limbajului". (T.Vianu, 1988) Cine vorbeşte o face
pentru a-şi împărtăşi gândurile, sentimentele şi reprezentările, dorinţele şi
hotărârile, dar în acelaşi timp comunicările sale năzuiesc să atingă o sferă anumita a
sentimentelor care întrebuinţează acelaşi sistem de simboluri lingvistice. Cine
vorbeşte „comunică şi se comunică". O face pentru alţii şi o face pentru el. în
limbaj se eliberează o stare sufletească individuală şi se organizează un raport
social. Considerat în dubla sa intenţie, se poate spune ca faptul lingvistic este în
aceeaşi vreme „reflexiv" şi „tranzitiv". (T.Vianu, 1988, p. 13) Se^reflectă în el
omul care îl produce şi sunt atinşi, prin el, toţi oamenii care îl cunosc, în cadrul
mesajului există conţinut (care are ca obiect tot ceea ce este comunicabil) şi relaţie
(maniera în care trebuie să auzim mesajul; în sfârşit, relaţia dintre parteneri).
Distincţiei conţinut/relaţie îi corespunde distincţia digital/analogic. Ne putem
aştepta să constatăm nu doar faptul că în orice mesaj coexistă cele două moduri
de comunicare, dar că ele se şi completează. Conţinutul va fi transmis în mod
digital, în timp ce relaţia va fi esenţial de natură axiologică, aşa cum se poate
observa din reprezentarea de mai jos:

Conţinut Ceea ce se spune Digital

Relaţie maniera de a spune Analogică

Figura 6. Distincţia conţinut-relaţie

56 53
 5. AXIOMELE
COMUNICĂRII EVTERUMANE
Gregory Bateson, de numele căruia se leagă studiul şi analiza fenomenului
de socializare, a aplicat metode cibernetice la studiul relaţiilor interumane. El
defineşte comunicarea drept „matricea în care se înscriu toate activităţile umane".
La rândul lor, R. Adler şi G. Rodman (R. Adler, 1991, p. 5), vorbind despre
comunicare, afirmă că aceasta reprezintă „un film în derulare al cărui sens provine
din desfăşurarea unor serii de imagini aflate în interrelatie". Procesul comunicării
nu poate fi scos dintr-un context căruia îi aparţine prin excelenţă şi anume:
socializarea. Aceasta este văzută ca un proces comunicational în esenţa sa, un
„proces care permite copilului să devină membru al nunitătii sale" (Bateson, după
Lupu, Zâne, 1999). Cercetătorii grupaţi în jurul prestigiosului Institute of Mental
Research, fondat în 1959 de către psihiatrii Paul Watzlawick şi Don D. Jackson, de
la Şcoala de la Palo Alto, sprijiniţi pe ideile lui Bateson, îşi realizează cercetările
asupra comunicării într-un cadru de referinţă bine precizat, anume acela oferit pe
un sistem de interacţiuni. Interesul lor este centrat pe efectele pragmatice ale
comunicării umane, pe comportamentul uman şi, mai precis, pe tulburările de
comportament Ei susţin că descifrarea în profunzime a mecanismelor comunicării
umane se poate face pornind de la situaţiile în care comunicarea suferă dereglări
sau blocaje. Cercetările lor în domeniul schizofreniei i-au condus, dincolo de
rezultatele de ordin medical (semiologic, terapeutic), la enunţarea unor axiome, a
unor principii fundamentale ce caracterizează comunicarea interumană. Acestea
sunt:
Axioma 1: „Comunicarea se caracterizează prin permanenţă şi
continuitate". Pentru dezvoltarea relaţiilor umane, comunicarea este cel mai
important factor. Limbajul este cea mai simplă şi totodată cea mai utilă modalitate
de comunicare. Din descoperirile cercetătorilor, reiese ca limbajul a apărut în urma
cu aproximativ 40 000 de ani, la oamenii de cro-magnon. Aceştia sunt consideraţi a
fi părinţii vorbirii. Apariţia limbajului i-a ajutat sa se apere mai bine şi să exploreze
regiunile din jur. Prin limbaj, ei au putut transmite generaţiilor viitoare modalităţi
de conservare a hranei, de încălzire, prin care existenta umana devenea din ce în ce
mai sigura si mai stabila. Pe măsură ce oamenii s-au răspândit şi în alte regiuni,
unde au avut de înfruntat şi de rezolvat noi probleme, modalităţile de vorbire s-au
diversificat. O dată cu trecerea timpului, limbile mai vechi au fost modificate. Cu
toate acestea, lingviştii au identificat un număr de cuvinte în vocabulare a cincizeci
de limbaje preistorice, cuvinte ce pot fi găsite si în limbile moderne. Aceste cuvinte
puteau fi găsite şi în urmă cu 5000 de ani, într-o „sursa comuna", proto-indo-
europeană. Acesta sursa comuna a condus la limba creata iniţial de oamenii de cro-
magnon. Astfel, dezvoltarea limbajului a făcut posibil progresul oamenilor.
Societatea continuă să existe prin transmitere, prin comunicare. Mai mult decât
atât, am putea spune că ea există în transmitere şi în comunicare, pentru că în
planul semnificaţiei precum şi în cel psihologic există o legătură incontestabilă
între cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Ceea ce înseamnă că
oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun. Or,
comunicarea
54
este modalitatea prin care ei ajung să deţină în comun aceste lucruri. Pentru a forma
o comunitate sau o societate, indivizii trebuie sa aibă în comun scopuri, convingeri
aspiraţii, cunoştinţe - o înţelegere comună - „acelaşi spirit" cum spun sociologii.
Comunicarea este cea care asigură dispoziţii emoţionale şi intelectuale
asemănătoare, moduri similare de a răspunde la aşteptări şi cerinţe. Limbajul, ca
forma a comportamentului uman a avut consecinţe profunde asupra indivizilor şi
societăţilor, fiind un important factor pentru evoluţia umană. Un lucru însă este
rămâne cert evoluţia limbajul şi a mijloacelor de exprimare a lui nu se opreşte şi nu
se va opri niciodată.
Axioma 2: „Comunicarea se caracterizează prin bipolaritate", întregul
proces al comunicării poate fi conceput, prin excelenţă, prin existenţa a doi poli:
emiţător-receptor. T. Slama-Cazacu (1959, p. 193) consideră limbajul - ca sistem
de simboluri - asemănător unei „pârghii sociale" care „ca şi pârghia fizică,
destinată să modifice starea unui obiect, constituie pentru vorbitor un mijloc de a
acţiona direct prin semnale, asupra celorlalte persoane. Extremităţile acesteia sunt
emiţătorul şi receptorul", în continuare, se subliniază că „în organizarea expresiei
sale, emiţătorul este obligat a se adapta la receptor, alegând semnale din sistemul
lingvistic/paralingvistic cunoscut de partener, preferând valori semnificative
cunoscute ca fiind înţelese de acesta, în demersul său se foloseşte de o apartenenţă
reciprocă la un anumit moment istoric, la un anumit tip de colectivitate, profesiune,
etc." (1959; p. 193)
Axioma 3: „ Comunicarea este inevitabilă ". Este imposibil să nu comunici.
Această axiomă are în vedere faptul că între doi interlocutori comunicarea nu se
limitează strict la componenta verbală. Ea include procesul complex al mişcării
corporale voluntare sau involuntare, al gesturilor, al privirii, al tăcerii, al spaţiului
individual, al vestimentaţiei etc. Toate, transmit mesaje. Chiar dacă nu a stat în
intenţia comunicatorului să transmită un mesaj, un lucru este cert: poziţia corpului,
expresia feţei, felul în care păşim, felul în care ne îmbrăcăm pot comunica
interlocutorului o mulţime de informaţii despre starea sufletească, starea sănătăţii,
atitudinea faţă de partener etc.
Axioma 4: Comunicarea are caracter simbolic. Comunicarea se realizează
prin coduri care au un caracter simbolic, convenţional. Pentru a exista înţelegere în
comunicarea dintre oameni, trebuie să existe coduri comune. Codul trebuie să fie
învăţat de fiecare persoană în parte printr-un proces de asimilare activă dar şi de
selecţie. Fiecare partener foloseşte, în comunicare, „limba internalizată" pentru a-şi
transmite şi recepţiona mesaje. Acestea, însă, capătă valoare de comunicare numai
în măsura în care se bazează pe codul comun. Mesajele pot fi corect codificate şi
interpretate numai dacă interlocutorii împărtăşesc acelaşi cod, dacă stăpânesc
acelaşi sistem de semnale.
Axioma 5: „ Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi
relaţional, cel de-al doilea oferind indicaţii de interpretare a conţinutului celui
dintâi", în funcţie de natura relaţiei dintre interlocutori, aceeaşi informaţie poate fi
transmisă pe tonuri diferite, în forme diferite şi are, evident, efecte diferite. Dacă
neînţelegerile de ordin informaţional pot fi rezolvate prin recursul la verificare
(confruntarea cu sursele competente), cele de ordin relaţional pot cu uşurinţă
degenera iremediabil. Tonul iritat sau batjocoritor, o privire sfidătoare, un gest de
55
producerii şi perceperii sunetelor, şi procesul intern al gândirii (Wundt). Buhler,
criticând poziţia lui Wundt, explică limbajul prin referire doar la evenimentele
externe, decât prin invocarea obscurelor „procese mentale", poziţie care se va
radicaliza în behaviorism. Specialişti ca şi Watson, Kantor etc. s-au centrat pe
studiul determinanţilor funcţionali ai comportamentului verbal. Contribuţii
remarcabile la studiul limbajului au adus reprezentanţii şcolii constructiviste
(Wallon, Vigotski, Luria, Piaget) preocupaţi de investigarea achiziţiei limbajului,
implicit de socializarea copiilor.
Din multitudinea problematicii psihologice referitoare la limbaj, vom reţine
una, care se distinge nu numai prin semnificaţia ei majoră, ci şi prin aceea că a fost
extrem de controversată. Este vorba despre problema achiziţiei limbajului. Unii
autori au ajuns la concluzia că acesta ar fi înnăscut, iar, dimpotrivă, merg pe ideea
construirii treptate a structurii limbajului.
Teoriile nativiste ale limbajului
Ele insistă asupra rolului echipamentelor biologice înnăscute. Nu este nici
un dubiu, afirmă susţinătorii acestor teorii, că intrăm în lume echipaţi pentru
vorbire. Făcând un inventar al capacităţilor înnăscute ale vorbirii, Gray arată ca
acestea sunt:
• structurile anatomice prezente în gât (laringe, faringe) care ne fac apţi
pentru a produce o gamă largă de sunete, comparativ cu orice alt mamifer;
• preferinţa de a asculta, de vorbi, de a distinge toate sunetele de baza ale
vorbirii;
• mecanisme care fac posibilă trecerea printr-o serie de faze (gângurit,)
• ariile specializate pentru vorbire din creier.
Cel mai cunoscut reprezentant al teoriilor nativiste ale limbajului este Noam
Chomsky, care încearcă să explice structurile lingvistice de suprafaţă descrise
înaintea lui de Saussure şi Sapir. Ei au încercat să demonstreze faptul că unităţile
lingvistice de baza intră în relaţii specifice între ele şi chiar cu realităţile
extralingvistice (semnale, simboluri, integrându-se în construcţii mult mai
complexe (sintagme, paradigme, produse gramaticale). Munca lui Chomsky a fost
deosebit de important, lingvistul propunându-şi chiar de la început scopuri bine
determinate. Printre acestea amintim:
l.de a găsi acele structuri non-aparente ale vorbirii (numite de el structuri
profunde) în stare de a explica structurile de suprafaţă;
2. de a stabili regulile care transformă structurile profunde în structuri de
suprafaţă;
3.de a demonstra că limbajul este înnăscut.
Chomsky s-a orientat spre dezvoltarea regulilor de transformare a
structurilor profunde în structuri de suprafaţă, constituind ceea ce s-a numit ulterior
gramatica generativă. Trecerea de la gramatica sintagmatică de suprafaţa la cea
generativă şi transformaţională a reprezentat o adevărată revoluţie în ceea ce
priveşte conceperea limbajului, ea atrăgând atenţia psihologilor de a studia nu doar
comportamentul verbal în expresia lui internă, ci si reprezentările mentale
psiholingvistice pe care comportamentele verbale le reflectă.
60
Comunicarea digitală este „dură" (sintaxă logică, abstractă, fără echivoc: un
cuvânt/un sens - da/nu - dacă/atunci). Comunicarea analogică este „moale",
ambiguă în esenţă: lacrimile exprimă supărarea sau veselia; surâsul, simpatia sau
dispreţul. Omul se vede obligat să combine cele două limbaje fie ca emiţător, fie ca
receptor. El trebuie să-1 transpună mereu pe unul în celălalt Acest lucru poate să
aibă şi consecinţe negative, pentru că poate contribui la apariţia simptomelor de
isterie. Această stare de fapt îi va determina pe cercetătorii de la Şcoala de la Palo
Alto să se ocupe de problemele comunicării patologice, în psihologia iniţiată de ei
se face distincţia între două modalităţi opuse de comunicare. Se foloseşte codul
analogic când mesajele întreţin o relaţie de semnificare imediată cu referentul lor.
Spre exemplu, înroşirea feţei este un semn de jenă. în schimb, se recurge la codul
digital când se folosesc semne care desemnează doar o realitate arbitrară. Spre
exemplu, raportul dintre lumina verde a semaforului care înseamnă „trecere" sau
„pornire" (Lohisse, 2002, p. 140) în cazul utilizării unei logici binare (de tipul
„totul sau nimic"), avem de-a face cu o formă digitală. De exemplu, o persoană
poate fi, în funcţie de sex, ori bărbat, ori femeie (logică binară), în funcţie de un
criteriu moral sau de criteriul competenţei, persoana se poate înscrie într-un registru
continuu de valori, extrem de larg.
Axioma 8: „ Comunicarea e un proces continuu, ce nu poate fi tratat în
termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns". Sensul axiomei poate fi relevat rin
următorul exemplu. Un patron îşi supraveghează excesiv salariaţii, motivând că în
caz contrar aceştia fac greşeli pe care el le plăteşte scump. La rândul lor, angazatii
afirmă că greşesc pe motiv că sunt prea strict supravegheaţi. Aşadar, ceea ce apare
pentru unii drept cauze constituie pentru altii efect şi invers. Concluzia este că
atunci când comunicăm, participăm cu întreaga noastră experienţă anterioară şi nu
avem o cauză unică pentru fiecare replică pe care o dăm celorlalţi: efectul unei
comunicări depinde de conţinutul comunicărilor anterioare.
Axioma 8: „ Comunicarea este ireversibilă ". Odată emis, mesajul produce
întotdeauna efecte: direct sau indirect, mai rapid sau mai târziu, pe termen scurt sau
de durată, în cazul unei dispute în care am aruncat cuvinte grele, urmează regretele
şi apoi în mod firesc încercăm să ne ameliorăm situaţia. Dar cu toate că încercăm să
ne retragem cuvintele, să prezentăm scuze, efectele nu pot fi anihilate niciodată
complet De aceea este necesar un autocontrol cât mai strict asupra propriului
comportament comunicational.
Axioma 8: „ Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică
tranzacţii simetrice sau complementare" Realizarea unei egalităţi depline a
partenerilor interacţiunii comunicationale este practic imposibil de atins. Conform
specialiştilor, avem două tipuri principale de interacţiuni: tranzacţionale şi
personale. In cele dintâi, rolurile participanţilor rămân neschimbate pe întreg
procesul comunicării (M. Dinu, 1997, după Lupu, Zâne, 1999). Este cazul relaţiei
profesor-student la cursuri, a relaţiei vânzător-cumpărător pe durata negocierii, a
relaţiei medicului cu pacientul pe timpul consultaţiei, relaţii în care rolurile rămân
fixe şi inegale in procesul comunicării. Interacţiunea personală (cea dintre prieteni,
soti, colegi) nu presupune dispariţia rolurilor, ci numai fluidizarea lor. Partenerii pot
schimba cu uşurinţă rolurile (pot trece din rolul victimei în cel al persecutorului),
ajungând pe rând în poziţia dominantă, dirijând interacţiunea în direcţia dorită. Sunt
57
simetrice actele comunicative de acelaşi tip: când la iritare se răspunde cu iritare, la
zeflemea cu zeflemea etc. Când, de exemplu, iritării i se răspunde cu răbdare şi
calm, asistăm la complementaritatea raporturilor de comunicare.
Axioma 9: „ Comunicarea presupune procese de ajustare şi de acordare ".
Datorită polisemiei termenilor utilizaţi de vorbitori, a necoincidenţei sensurilor
atribuite de interlocutori trebuie aduse clarificări suplimentare pentru a se putea
realiza o comunicare clară. Acest lucru presupune că aceloraşi termeni, precum şi
diferenţelor dintre experienţa lingvistică şi cea de viaţă a acestora, este necesară
racordarea acestor experienţe şi a câmpurilor semantice ale comunicatorilor în
scopul realizării unei comunicări eficiente. Acest acordaj, ce presupune
acomodarea cu codurile de exprimare ale celorlalţi, este cu atât mai dificil, cu cât
interlocutorii se cunosc mai putin între ei, cu cât experienţele lor (de viaţă,
profesionale, culturale, lingvistice) sunt mai diferite (este, de exemplu, cazul
conflictului dintre generaţii).
Axioma 10: „Comunicarea îşi demonstrează intenţionalitatea". Atât în
comportamentul, cât şi în cuvintele partenerilor de comunicare se pot descifra
anumite atitudini, motivaţii ce ne conduc la ideea că individul uman poate transmite
ceea ce vrea, când vrea şi în modul care îi este propriu. Cu alte cuvinte, în
comunicare există o anumită intenţionalitate. Acest lucru înseamnă că „un mesaj
este transmis de emiţător (E) către o altă persoană, receptor, (R), atunci când
mesajul este considerat de (E) ca o potenţială sursă de satisfacţie prin cunoaşterea
reciprocă a informaţiei. Deci (E) acţionează astfel ca şi cum propriile sale obiective
ar fi servite de faptul că atât el cât şi receptorul dispun, după transmiterea
mesajului, de aceeaşi informaţie... Ceea ce contează, este emisia intenţionată de
mesaje, comunicarea orientată spre un scop, susţinută, din punct de vedere
psihologic, de anumite motivaţii şi atitudini ale emiţătorului" (P. Golu, 1976; p.
134). Egalizarea informaţiei reprezintă, deci, un mod de legătură între emiţător şi
receptor, un mijloc de satisfacere a anumitor trebuinţe.
Axioma 11: Comunicarea este flexibilă şi poate duce la uniformitate.
Importanţa acestei caracteristici este relevată de caracterul interactiv pe care un act
de comunicare îl presupune. Nu poate fi ignorată aici necesitatea flexibilităţii ca o
caracteristică a partenerilor de comunicare, în ceea ce priveşte uniformitatea,
aceasta este dată de faptul că, în cele din urmă, comunicarea poate duce la
instalarea unei uniformităţi pe plan cognitiv, pe planul atitudinilor şi
comportamentelor manifestate, indivizii continuând să se influenţeze unii pe altii.
58
6. COMUNICAREA VERBALĂ
Dezvoltarea limbajului a făcut posibil progresul oamenilor. Limbajul, ca
formă a comportamentului uman, a avut consecinţe profunde asupra indivizilor şi
societăţii, fiind un important factor pentru evoluţia umană.
în câmpul semantic al noţiunii de limbaj intră atât limbaje naturale, adică
limbile formate în procesul comunicării sociale, cât şi limbajele artificiale,
construite de om în procesul cunoaşterii ştiinţifice. Unii autori fac distincţie între
limbă - fenomen social de comunicare prin mijloace lingvistice (fonetice, lexicale şi
gramaticale) şi limbaj - mecanismul psihic individual, constituit ontogenetic, de
utilizare a limbii. Noi folosim termenul de limbaj în ambele sensuri, în funcţie de
context. Deşi limbajele artificiale (formale) se bucură de o atenţie sporită în ultimii
ani şi din partea psihologiei, mult mai imense au fost eforturile pentru analiza
psihologică a limbajului natural. Asupra acestor aspecte ne vom opri în continuare,
desemnându-le simplu prin termeni de limbă - limbaj.
Limbă - limbaj - limbaj verbal
Limba
Limba este totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale si
gramaticale) ce dispune de o organizare ierarhică potrivit unor reguli de ordonare.
Ea este un sistem închegat de semne (cuvinte) şi de reguli gramaticale stabilite
social-istoric. în raport cu individul, ea este un dat obiectiv. Ea depinde nu de
existenţa în sine a individului, ci de existenta colectivităţii umane, a poporului, a
naţiunii. Din acest punct de vedere, ea este extraindividuală.
Limbajul
în ceea ce urmează ne vom rezuma la a prezenta puncte de vedere şi
atitudini cu privire la ceea ce limbajul poate să însemne pentru viaţa individului.
O definiţie unanim acceptată ne plasează limbajul drept unul dintre
mijloacele specific umane, cel mai frecvent folosit în comunicarea interumana. Este
considerat un fel de vehicol ce transportă intenţii, atitudini.
Totodată, limbajul este şi un tip aparte de conduită a individului, şi anume,
de conduită verbală, ce implica activităţi diverse (vorbire, ascultare, schimb de idei,
reţinerea mesajelor sonore, reproducerea sau traducerea lor). De asemenea,
conduita verbală se subsumează unei familii mai vaste de conduite şi anume
conduitelor simbolice (desen, gesturi, scris, diverse alte coduri). Limbajul, ca
facultate inerenta şi specifică speciei umane, constituie tocmai expresia şi realizarea
conduitelor verbale.
Studiul limbajului presupune investigarea unor probleme cum ar fi:
perceperea limbajului, înţelegerea discursului, memorizarea frazelor şi a textelor,
achiziţia şi producerea limbajului. Acesta este motivul pentru care psihologii au
început studiul limbajului cu investigarea relaţiei dintre fenomenele externe ale
59
eficientizarea aspectelor vulnerabile, dar şi a celor la care se poate apela în
siguranţă, în această direcţie se are în vedere CE se spune şi CUM se spune.
Aşadar, trebuie să identificăm corect nevoile partenerilor angajaţi în actul de
comunicare. Identificarea acestor nevoi atrage după sine şi selecţionarea
informaţiei semnificative din noianul de informaţii existent. Astfel, un act de
comunicare reuşit presupune:
- adecvarea masajului la scopul comunicării (informare; influenţare;
descriere de stări emotive etc.);
- tipul relaţiei dintre parteneri (oficial-neoficial; încredere-neîncredere;
ostilă-prietenească etc.);
- conştientizarea nevoilor emiţătorului în comunicare pentru adaptarea
mesajului la acestea;
- estimarea nevoilor receptorului adaptând mesajul în acest sens;
- nivelul de cunoştinţe al emiţătorului (E) şi receptorului (R) privind
mesajul şi adaptarea corespunzătoare a mesajului;
- interesul manifestat de emiţător (E) şi receptor (R) faţă de subiectul
mesajului;
- atitudinea pozitivă / negativă a E faţă de R şi viceversa;
- corelarea mesajului cu timpul alocat de interlocutori;
- respectarea normelor impuse de sistemul socio-cultural al
interlocutorului. Conform concepţiei lui D.K.Berlo (The Process of
Communication, 1960),
în cadrul unei societăţi există numeroase sisteme socio-culturale în care activează
anumite „norme" nescrise de care emiţătorul trebuie să fie conştient şi să tină
seama pentru emiterea corectă a mesajului.
Limbajul verbal reprezintă una din formele de manifestare ale funcţiei
semiotice deoarece acesta a apărut ca urmare a supunerii funcţiei semiotice la
rigorile comunicării sociale. Limbajul verbal apare la intersecţia funcţiei semiotice
cu comunicarea. El este acel tip de limbaj care satisface în chipul cel mai adecvat
cerinţele ambelor procese. Funcţia comunicativă a acestuia spune că orice limbaj
apare ca răspuns al necesităţilor de comunicare între oameni (ex. limbajele
naturale) sau între om şi maşină (ex. limbajele de programare).
In figura alăturată (Figura nr. 7) este redată - după W. Meyer-Eppler
-schema grafică a comunicării interumane. Distingem în această schemă
următoarele elemente: emiţătorul (E) şi receptorul (R); între cele două puncte (sursă
şi destinatar) distincte în spatiu sau timp, se interpune canalul sau calea de
comunicare.
Permutaţii
Emiţător
Cea de-a doua iniţiativă a lui Chomsky a fost aceea de a face între conceptul
de competenţă lingvistică şi conceptul de performanţă lingvistică. Ideea este
următoarea: în limbajul vorbit al unui individ există fraze gramaticale, dar şi fraze
negramaticale, întrebarea 1-a care lingvistul a căutat răspuns a fost: cum ar putea fi
diferenţiate acestea? Chomsky oferă ca soluţie recurgerea la intuiţia subiectului, la
conştiinţa lui implicită, adică la capacitatea lui intrinsec-ideală de a produce şi
înţelege fraze în acord cu „forma" limbii, de a aprecia gradul de devianţă al unui
enunţ în raport cu o „bună formă". Chomsky merge mai departe şi îşi mai propune
un nou scop, acela al analizei competenţei lingvistice a subiectului vorbitor.
Competenţele lingvistice ale subiectului vorbitor reprezintă o proprietate esenţială a
spiritului uman. Ele constau în cunoaşterea de care dispune subiectul, în domeniul
verbalului, de la noţiunile de gramatică, ce presupun cunoaşterea unui sistem de
reguli şi norme la noţiuni şi până la cele de lingvistică generală şi psiholingvistică.
Performanţa lingvistică este definită ca fiind capacitatea subiectului de a pune în
practica sistemul de reguli, în funcţie de diverse situaţii şi împrejurări. Conceptul de
competenţa este studiat de lingvistica, iar cel de performanţă de psiholingvistică.
Cea de-a treia idee esenţială pentru care a militat Chomsky în cadrul
psihologiei limbajului este cea care se referă la considerarea limbajului (mai ales a
structurilor profunde şi a competenţei lingvistice) ca fiind înnăscut. Această teorie
se bazează pe următoarele explicaţii:
• la naştere, creierul omenesc este înzestrat cu o structura nervoasă
specifică, ce are capacitatea de a realiza structuri lingvistice complexe;
• creierul omenesc se maturizează la fel ca alte organe (inima, ficatul,
plămânii etc.). Totuşi, în cazul lui este mai nimerit să vorbim despre creştere, de
dezvoltare şi de construcţie;
• maturizarea creierului se produce prin developarea în sens fotografic a
unor structuri deja existente şi nicidecum prin învăţare. Argumentul imbatabil în
favoarea acestei teze 1-ar constitui localizarea centrului limbajului, care pledează
pentru specificitatea ereditară.
In concluzie, Chomsky consideră că omul se naşte predispus să înveţe
limbajul în anumite moduri. Regulile lingvistice sunt mult prea complexe pentru ca
să poată fi învăţate de către copiii singuri, cu ajutorul unei inteligente generale.
Dimpotrivă, arată el, copiii sunt ajutaţi de o înţelegere înnăscută a aspectelor limbii
(este vorba despre regulile gramaticale) comune tuturor limbilor. De asemenea, ei
sunt ajutaţi de un ghid înnăscut care facilitează achiziţionarea regulilor unice ale
limbajului specific unei culturi. Acestea sunt numite de Chomsky mijloace de
achiziţie ale limbajului. O facultate de limbaj determinată genetic, precizează o
codare stract .
al Receptor
comu
nicări
i
uman
e
Fi
gu
ra
7.
M
od
elu
l
ab
anu ste profunde, cu
mit gram gramaticile ei
ă atici generative este
clas pe primordială în raport
ă baza cu cognitia. Deşi,
de datel concepţia lui Chomsky
gra or a avut un veritabil rol
mat limit catalizator în evoluţia
ici ate ştiinţelor
om care comportamentului
ene îi verbal şi a ştiinţelor în
şte sunt general (din punct de
acc acces vedere psihologic,
esi ibile. pedagogic şi nu
bilă Pentr numai), totuşi, ea este
. u una restrictivă.
Co Cho Chomsky pierde din
pilu msky vedere faptul că
l îşi , dezvoltarea cognitivă
va lingv şi cea a limbajului
îns istica sunt interactive.
uşi cu
una struct
din urile
ace ei 61
 Acest minus care i s-a adus teoriilor lui Chomsky, ne permite să facem
trecerea la teoriile behavioriste şi constructiviste care spun că limbajul poate fi
învăţat.
Teoriile învăţării limbajului
Teoriile învăţării limbajului au fost dezvoltate de behaviorişti şi
constructivişti. Potrivit lor, limbajul nu este în mod special diferit de orice altă
formă a comportamentului.
Teoriile din cadrul behaviorismul tradiţional, a cărui reprezentant este
Watson, pun accent pe elemente de gen stimul - reacţie. Skinner vine şi adaugă un
al treilea element şi anume întărirea sau recompensa. Aceste trei elemente
interactionează în maniera următoare: stimulul care acţionează asupra organismului
oferă ocazia producerii unei reacţii. Aceasta poate produce un răspuns, iar
răspunsul este de a fi întărit Dacă se produce întărirea pozitivă a reacţiei, se
instalează un proces de discriminare şi stimulul devine un agent susceptibil de a
face să apară răspunsul. Acesta este tipul de interacţiune pe care Skinner îl numeşte
operant.
Comportamentul verbal este un asemenea comportament operant,
achiziţionat prin condiţionarea operantă şi folosit ca un instrument pentru a opera în
mediul înconjurător, într-o astfel de manieră, încât sa se achiziţioneze o întărire a
stimulului, în explicarea comportamentului verbal, trebuie să se tină seama de
variabilele situationale susceptibile de a întări răspunsul, de istoria întăririlor în
contextul grupului social din care face parte individul sau de îngrădirile genetice ale
speciei sale.
Aşadar, limbajul nu doar că este achiziţionat în timpul vietii individului, dar
se şi învaţă. El trebuie ajutat prin condiţii şi mijloace specifice.
Dacă la Chomsky esenţial era ceea ce el numea language - acquisition
-device, adică LAD, în viziunea behavioriştilor şi a reprezentanţilor teoriilor
învăţării sociale, important este sistemul de suport pentru achiziţia limbajului
language-aqumtion support-system, adică LASS.
Contribuţia cea mai semnificativa pe direcţia ilustrării caracterului dobândit
al limbajului a adus-o, însă, Piaget, adept al modelului auto-organizării psihicului.
Fără a intra în amănunte, amintim că trei concepte sunt esenţiale pentru întreaga
teorie piagetiană:
l.interacţionism (care se referă la relaţiile de interacţiune reciprocă între
organism şi mediu, respinge unilateralitatea teoriilor behavioriste care privilegiază
mediul, dar şi teoriile preformiste, ce acordau o prea mare atenţie structurilor
interne ale organismului);
onstructivism (ce vizează doua aspecte esenţiale: pe de o parte, rolul
activ al organismului, pe de altă parte, caracterul progresiv al elaborării structurilor
cunoaşterii, inclusiv a limbajului);
3. echilibrul (ce cuprinde sistemele reglatoare care permit acţiunea
organismului împotriva factorilor perturbatori şi reechilibrarea structurilor interne).
Ipoteza piagetiană esenţială în ceea ce priveşte natura şi originea limbajului
este continuitatea funcţională între sistemele reprezentative şi cele de tratare a
informaţiilor. Subiectul, datorită perfecţionării sistemelor de tratare a informaţiilor,
62
îşi construieşte mai întâi imaginile mentale (reprezentările), apoi simbolurile şi, în
sfârşit, semnele vorbirii. Crearea semnificaţiei este indisolubil legata de activitatea
cognitivă. Trecerea de la inteligenţa actională (senzorio-motorie) la^ inteligenţa
operaţională (reflexivă) se face în mod firesc, fără rupturi majore, în final, se
ajunge la adaptarea corespunzătoare a individului la solicitările mediului.
în 1975 a avut loc o celebră dispută între Piaget şi Chomsky, cunoscută sub
denumirea de controversa dintre inneism si constructivism. Concepţia lui Chomsky
duce către o serie de bizarerii:
at fiind faptul că limbajul este cuprins în genomul individului, acesta şi-1
poate însuşi chiar în condiţiile unei educaţii limitate;
2. toate ipostazele posibile despre regulile ce tin de limbaj şi pe care copilul
ar putea să le inventeze sunt excluse din moştenirea genetică;
S.limbile vorbite sunt, în toate privinţele, în toată lumea, aceleaşi;
4.mediul joacă, in cel mai bun caz, un rol declanşator, el având un rol
minim în elaborarea cunoştinţelor.
Acestor concluzii, Piaget le opune altele mult mai realiste:
1.structurile cognitive ale intelectului se construiesc printr-o organizare de
acţiuni succesive exercitate asupra obiectelor; (deşi nu crede în existenţa
structurilor cognitive înnăscute ale inteligentei, acceptă ideea că funcţionarea
inteligenţei implică mecanisme nervoase ereditare, mecanisme care
sunt
insuficiente pentru explicarea genezei şi evoluţiei comportamentului uman);
2. există o inteligenţă general umană care este aptă să transforme în
realitate potentele organizatoare elementare ale creierului, în diferite forme din ce
în ce mai complexe. Principiile după care se conduce Piaget sunt ,fninimwn
deperformare" si ,jnaximum de autoorganizare".
Limbajul verbal
Atunci când vorbim despre limbajul verbal, trebuie să luăm, obligatoriu, în
calcul principalul instrument prin care acesta funcţionează: limba, în acest sens,
Ferdinand de Saussure în Curs de lingvistică generală (Cours de linguistique
generale, 1922) a fost cel care a evidenţiat, pentru prima dată, distincţia dintre
limbă (Langue) şi vorbire (Parole), în concepţia lingvistului francez, limba
constituie un sistem existent în mod virtual în conştiinţa unei comunităţi lingvistice
determinate. Acesta se manifestă sub forma unui ansamblu de convenţii adoptate
de corpul social, care permite indivizilor exercitarea facultăţii limbajului.
Actualizarea limbii se realizează sub forma vorbirii, ce constituie cea de a doua
latură a limbajului - şi anume latura concretă, de manifestare practică a
posibilităţilor lingvistice ale indivizilor. Vorbirea are un caracter individual, în timp
ce în limbă predomină componenta socială.
Fiind instrument, dar şi formă concretă de manifestare, în cadrul limbajului
verbal, limba reprezintă un cod ce trebuie cunoscut şi stăpânit de partenerii la
comunicare, altminteri, transmiterea de informaţii nu se poate realiza. Astfel prin
limbajul verbal, ce îi este caracteristic, comunicarea umană depinde de folosirea
limbii/a codului lingvistic care, în manifestarea sa, este deseori vag, imprecis, şi nu
lipsit de capcane. Pentru realizarea unei comunicări optime se impune
directe, în schimb disfemismele (exprimările dure, jignitoare) induc în mod clar în
comunicare un caracter negativ, evitarea lor fiind recomandabilă.
e) realizarea unei utilizări corecte a sensurilor conotative faţă de cele
denotative ale cuvintelor. Sensul denotativ exprimă înţelesul direct, ce serveşte la
identificarea obiectului sau noţiunii, în timp ce sensul conotativ are o natură
evaluativă determinată de contextul în care este folosit cuvântul cât şi de folosirea
individuală de către emiţător, întrucât sensul conotativ reprezintă o reflectare a
valorilor şi percepţiilor individuale, cuvintele trebuie atent selecţionate şi adecvate
situaţiei în aşa fel încât un sens denotativ să nu transmită în mod neintenţionat un
sens conotativ ofensator / contradictoriu aşteptării receptorului, influenţând astfel
comunicarea într-un sens negativ.
f) folosirea adecvată a exprimărilor pozitive faţă de cele negative. Este de
aşteptat ca o afirmaţie pozitivă să creeze un impact pozitiv asupra receptorului
(deşi implicaţiile sale pot avea şi un caracter negativ) a cărui eficienţă
funcţionează numai în funcţie de capacitatea de percepere a receptorului,
(de exemplu:
„Reprezentantul nostru vă va vizita săptămâna viitoare" implică sensul negativ că
reprezentantul nu va putea efectua vizita până săptămâna viitoare), în cazul în care
un sens negativ poate fi decelat într-o afirmaţie pozitivă, este preferabil ca
realitatea să fie exprimată simplu şi direct, uneori prin introducerea unor cuvinte
cu sens negativ (regretăm, din păcate, ne pare rău etc.).
g) folosirea adecvată a structurilor gramaticale este esenţială şi aici putem
menţiona printre altele preferinţa pentru utilizarea diatezei active, mai dinamică şi
mai clară decât cea pasivă, acordul verb-subiect/pronume etc., care încălcate pot
produce neînţelegerea mesajului, realizarea unor construcţii paralele etc.
h) unitatea, coerenţa mesajului, legătura între idei, organizarea ideilor sunt
cerinţe la fel de importante pentru construirea sistematică a mesajului în ansamblul
său, ca produs final al comunicării într-un tot unitar. Comunicarea în forma sa
verbală este de o mare complexitate, iar realizarea unui mesaj cu adevărat eficient
nu se produce de la sine, ci este rezultatul strădaniei emiţătorului, a unei discipline
riguros exersate şi a unei însuşiri adecvate a codului lingvistic.
Comunicarea scrisă implică formulări definitive, exclude negocierea
sensurilor între emiţător şi receptor (care pot fi separaţi în spaţiu şi timp), este
logică, precisă şi suficientă sieşi.
6.6. Limbajul oral
Se caracterizează printr-un registru mai larg de manifestări, prin intervenţia
factorilor extra şi paralingvistici care-1 însoţesc, prin influenţa decisivă a cadrului
situational în care se desfăşoară comunicarea. Cuvântul rostit are o forţă de sugestie
mai mare decât cel scris, fiind generator în anumite condiţii chiar de efecte
hipnotice. De fapt, hipnoza se realizează prin acţiunea sugestivă a cuvintelor rostite,
în situaţia în care cuvintele hipnotizatorului trebuie să devină singurele semnale de
comunicare, iar toţi ceilalţi stimuli să reprezinte zgomotul de fond. în cadrul
relaţiilor interumane, limbajul oral capătă particularităţi şi nuanţe în funcţie de
sexul, vârsta şi statusul social al interlocutorilor. In perioada adolescenţei, limbajul
este impregnat de funcţii emotional-expresive, ludice, interpretative şi persuasive.
68
Pentru ca informaţia să treacă prin acest canal, ea trebuie redată într-o formă
aptă de transmisie. Mesajul trebuie deci transpus într-un cod (sistem de semne) care
să fie comun cel putin în parte emiţătorului şi receptorului. In schema de mai sus,
această relaţie este redată de cele două cercuri secante: unul din cercuri (Re) indică
repertoriul emiţătorului, iar al doilea (Rr) - repertoriul receptorului. Partea haşurată
marchează repertoriul comun.
Aşa cum s-a arătat, comunicarea presupune un cod interiorizat comun, care
este în mod curent limba, împreună cu mijloacele verbale de exprimare: gesturile,
mimica, mişcarea şi atitudinea corpului, organizarea spaţială a comportamentului.
Un asemenea cod este rezultatul unei evoluţii istorice (şi ontogenetice) comune.
Limba constituie codul fundamental.
într-un sistem de comunicare, la punctul de destinaţie (R) mesajul urmează
să se retransforme în forma sa originală (informaţie, idee, concept etc.). Evident,
între parteneri, „circulă" mesajul, acesta fiind purtat de undele sonore, textul tipărit,
mimica, gesturile. Mesajul trebuie descifrat cu o distorsiune sau pierdere minimă.
De notat că orice emiţător uman este „programat" în mod normal şi ca receptor,
situaţia curentă în viaţa de toate zilele fiind aceea de dialog.
Dată fiind gama atât de întinsă a mijloacelor de comunicare - cuvânt, gest,
mimică, postură corporală etc. - după unii autori comunicarea şi comportamentul
devin practic sinonime. Intr-o asemenea optică, orice comportament capătă - în
procesul interacţiunii - valoare de mesaj. Este însă mai corect să legăm
comportamentul de comunicare, de utilizarea unui cod. Un gest care constituie prin
el însuşi o informare - în loc să fie un semn care trimite la altceva - poate fi numit
comportament informativ. El este un mod de interacţiune, dar nu este o
comunicare. Comportamentul este comunicativ când participă la un cod.
63.1. Formele limbajului verbal
Analiza limbajului în contextul activităţii generale de comunicare
interumană a dus la delimitarea unor forme particulare în care se manifestă:
limbajul extern şi limbajul intern.
Limbajul extern este adresat cu precădere unor destinatari din afară. El se
realizează în două forme: limbajul oral si limbajul scris.
Limbajul oral rezultă din succesiunea selectivă, structurată după reguli
logico-gramaticale, a sunetelor articulate, produse de aparatul fonator. După
specificul schemei de comunicare, limbajul oral se realizează în trei variante:
solilocviu, monolog şi dialog.
Solilocviul înseamnă vorbirea cu voce tare cu noi înşine. In mod normal,
aceasta formă se întâlneşte la copii (până la 5 ani). La adult, vorbirea cu sine însuşi
apare doar situational sau în stări patologice.
Monologul presupune existenta unui destinatar extern, care să recepteze
fluxul mesajelor fără a replica după fiecare secvenţă, ci doar la sfârşit. De regulă,
monologul este centrat pe o anumită temă, şi el are ca obiectiv informarea
auditoriului.
Dialogul este forma cea mai frecventă de realizare a limbajului oral. El se
desfăşoară prin alternarea poziţiilor celor doi termeni ai relaţiei de comunicare şi
are caracter de schimb reciproc de mesaje. Dialogul poate fi structurat şi liber-
65
situaţional. în primul caz, dialogul se axează pe o problemă anume, şi prin el se
urmăreşte ajungerea la un acord, consens sau rezultat final. Dialogul liber se
încheagă şi se desfăşoară spontan.
Limbajul scris se realizează prin codarea mesajelor orale în formă grafică.
Din punct de vedere ontogenetic se constituie mai târziu decât cel oral, printr-un
proces de instruire în care copilul trebuie să diferenţieze literele şi să le lege în
cuvinte. Limbajul scris are două verigi care se constituie paralel: cititul şi scrierea.
El se realizează după clasata patra şi are un grad mare de dificultate datorită
regulilor logico-gramaticale. în cadrul limbajului scris apar procedee stilistice care
măresc latura expresivă. El depinde de nivelul general de instruire şi cultură al
subiectului.
Specificul psihologic al limbajului. Limbajul reprezintă modul în care se
asimilează, se integrează şi funcţionează limba la nivel individual. El se
subordonează activităţii de comunicare, comportamentului semiotic, dar şi celui
psihologic. Din punct de vedere psihologic, funcţia semiotică exprimă capacitatea
parţial înnăscută, parţial dobândită a omului de a folosi semen ca înlocuitori ai
obiectelor. Ca modalitate de realizare a comunicării, limbajul verbal nu posedă un
conţinut reflectoriu propriu fiecare cuvânt sau propoziţie obiectivează şi exprimă
conţinuturi senzorial - perceptive, notionale, emoţionale, motivationale, motorii.
Din punct de vedere psihologic, limbajul verbal devine mediator al diferitelor
funcţii şi procese conştiente şi subconştiente, el făcând posibilă structurarea
comportamentului verbal.
Diferenţierea între limbă şi limbaj
Diferenţa se poate face prin criterii cum ar fi: istoric, ontogenetic,
instrumental-funcţional.
Din punct de vedere istoric, limbajul precede limba. Aceasta se constituie
pe baza dezvoltării aparatului fonator şi pe măsura obiectivării structurilor
limbajului. Iniţial, limba există şi se manifestă în forma limbajului oral
interindividual. Treptat însă, limba se va detaşa relativ de limbaj, constituindu-se
într-o entitate specifică, obiectivată prin semne grafice si reguli logico-gramaticale.
Din punct de vedere ontogenetic, limba precede limbajul, ea prezentându-
se individului ca o realitate obiectivă, pe care el trebuie s-o cunoască şi s-o
asimileze pentru a putea intra în relaţie adecvata de comunicare cu semenii.
Din punct de vedere instrumental-funcţional, limba constituie o mulţime
de bază, constituită din următoarele elemente:
• Alfabetul (literele cu ajutorul căruia se formează alfabetul)
• Repertoriul de combinaţii (vocabularul),
• Regulile gramaticale (care definesc modul de combinare al elementelor
vocabularului).
în aceasta înfăţişare, limba este un instrument de comunicare potenţial.
Zlate susţinea că sunt cel puţin două diferenţieri existente între limbă şi limbaj:
a. în timp ce limba este un fenomen social (elaborată de societate şi nu de
fiecare individ în parte), limbajul este un fenomen individual, individualizarea lui
realizându-se atât în plan fiziologic (datorată unor particularităţi ale aparatului
66
fonator), cât şi în plan psihologic (el are o manifestare personală şi diferită de la
individ la individ. Chiar dacă materialul limbii este acelaşi, diferă selecţia şi
dispunerea cuvintelor în fraza, fiecare act de comunicare caracterizându-se printr-
un „coeficient personal"; extrem de ilustrativă pentru caracterul individualizat
psihologic al limbajului este definiţia data limbajului de Rubinstein: Jimbajul este
limba în acţiune ";
b. dacă limba este extraindividuală, limbajul este mijlocul de vehiculare al
limbii, el presupune transformarea elementelor limbii în elemente proprii, ori
pentru aceasta este necesară conştientizarea laturii fonetice, grafice şi semantice a
cuvintelor, trecerea de la structuri semantice simple (cuvinte izolate) la structuri
semantice complexe (propoziţii, fraze, discursuri, texte). Cele două noţiunii se
diferenţiază în funcţie sfera lor: comunicarea, dat fiind că se realizează nu doar prin
mijloace verbale, ci şi nonverbale, are o sfera mai larga decât limbajul care este o
comunicare verbală, realizată prin mijloace lingvistice. Limbajul depăşeşte limitele
comunicării propriu-zise, desfăşurându-se, într-un fel sau altul, şi atunci când nu
are loc comunicarea interumană (deci limbajul continuă să funcţioneze şi atunci
când omul nu comunică cu nimeni).
La rândul ei, comunicarea depăşeşte limitele limbajului verbal, angajând o
serie de comportamente specifice ale vieţii psihice a omului (imitaţia,
contaminarea, competiţia etc.).
Metacomunicarea şi limbajul verbal
Metacomunicarea se referă la modalitatea de a sugera un mesaj practic
neexprimat, ca atare. Metacomunicarea apelează la tonul limbajului verbal, dar fără
a transmite o informaţie în accepţiunea cunoscută. Limba include numeroase
elemente ce pot fi considerate ca făcând parte din metacomunicare, şi, odată
conştientizate, ele pot contribui la îmbunătăţirea comunicării. Specialiştii le
consideră a fi cele mai importante pe următoarele:
a)^ alegerea cuvintelor potrivite poate contribui la realizarea unui mesaj
pozitiv, în acest sens, se recomandă eliminarea cuvintelor cu sens negativ,
înlocuirea lor cu altele pozitive, evitarea pleonasmelor, a abundenţei de sinonime,
cu alte cuvinte a exprimării ce tinde mai mult să impresioneze decât să exprime.
b) realizarea unui raport echilibrat între exprimarea abstractă şi cea
concretă. Opţiunea pentru un nivel ridicat de abstracţiuni poate produce o
diminuare a eficienţei mesajului prin neînţelegerea sau receptarea eronată a
acestuia de către receptor. De asemenea, un mesaj exprimat la un nivel prea
concret poate deveni neinteresant pentru un receptor avizat. Aşadar, trebuie să
existe o adaptare perfectă la nivelul situatie/receptor.
c) folosirea adecvată a jargonului. Deosebit de eficient în
cadrul
comunicării între specialişti, folosirea vocabularului specific unui anumit jargon va
deveni un mesaj criptic pentru nespecialişti intimidându-i şi blocând comunicarea.
d) folosirea prudentă a eufemismelor/disfemismelor. Substitute ale unor
cuvinte ce ar putea fi considerate ofensatoare, eufemismele încurajează o
comunicare pozitivă, dar abundenţa lor poate goli comunicarea de conţinut, făcând-
o pretenţioasă şi îndepărtând-o de ceea ce înseamnă eficienţa unei comunicări
67
 Un alt model de comunicare ne-o prezintă pe aceasta drept o „acţiune".
Aceasta însufleţeşte două terminale: „A" Şi ,3"- Prin „terminal" înţelegem un punct
care emite, şi altul care primeşte şi retransmite comunicaţii, în funcţie de aceste
două unităţi şi de relaţiile care se stabilesc între ele, se petrec următoarele procese:
• Pentru a exista o comunicare este necesar ca în „A" sa existe o intenţie
care se va transforma la „B" în atenţie, iar pentru a se realiza o comunicare este
necesar ca în „B" să apară o duplicare a ceea ce s-a întâmplat în „A".
• Importanţa factorului duplicare poate fi exprimată şi prin faptul că între
.A'Xcauză) şi „B" (efect) trebuie să existe o înţelegere. Gradul de înţelegere
defineşte j>remiza ca această comunicare bilaterală exista, concret, prin duplicare.
• In,,A"(efect) se realizează duplicarea a ceea ce a fost emis în ,,B"(cauză).
în acest mod, comunicarea este înfăptuită şi nu există elemente care să fi avut
efecte negative.
Dacă duplicarea nu se realizează corect, fie în „A", fie în „B", ciclul nu se
închide, în aceste condiţii va fi necesară o etapă ulterioară în care atât „A" cât şi
„B" vor dori să încheie ciclul comunicării. Această comunicare neterminată va
genera în ambele părţi o dorinţă de răspuns. Individul care a aşteptat timp
îndelungat un răspuns la semnalul sau va fi mulţumit să primească orice răspuns, ca
remediu la sărăcia de mesaje recepţionate.
Dacă mesajul din„A" nu poate fi duplicat în nici un fel în „B", mesajul nu
va fi recepţionat. Este ca şi cum „A" vorbeşte româneşte iar „B" înţelege doar
englezeşte, în acest caz, poate cei doi să se înţeleagă prin gestica comună care să
genereze cauze, efecte şi duplicări. Mimica şi gestica poate să comunice adesea
foarte mult. Pentru a comunica trebuie să luăm în considerare diferite modalităţi
prin care putem atrage atenţia celui căruia dorim să-i comunicam ceva interesant
pentru noi, ceva ce prin duplicare şi înţelegere să devină interesant pentru el.
în ceea ce priveşte noţiunea de limbă, Ferdinand de Saussure o defineşte, în
cursurile sale de lingvistică (Cursul de lingvistică generală), ca fiind o „instituţie
socială, sistem organizat de semne ce exprimă idei, ea reprezintă aspectul codificat
al limbajului". Mai mult, Saussure doreşte o ştiinţă generală a tuturor limbajelor, a
tuturor semnelor sociale: „Se poate concepe o ştiinţă care studiază viaţa semnelor în
sânul vieţii sociale... o vom numi semiologie. Ea ne va învăţa în ce constau semnele
şi ce legi le conduc." (F. de Saussure, 1998, p 29)
6.8. Comunicarea digitală şi comunicarea analogică
Referindu-se la comunicare Jean Caune (Jean Caune, 1995, p.59) distinge
două tipuri: comunicarea digitală şi comunicare analogică ce exprimă imagini
diferite ale lumii. Limbajul digital funcţionează cu ajutorul unor unităţi concrete
cum ar fi, de exemplu, cifrele sau literele a căror semnificaţie este convenţională.
Modul comunicării digitale reprezintă un limbaj raţional, ştiinţific şi explicit.
Limbajul digital e calificat ca unul logic, analitic, definitoriu, cel analogic,
dimpotrivă este unul metaforic. Potrivit limbajului analogic, semnul se află într-o
relaţie de asemănare cu ceea ce el desemnează, cum ar fi harta geografică în raport
de analogie cu teritoriul pe care îl reprezintă.
72
în adolescenţă, aceste funcţii se dezvoltă şi se diversifică în strânsă dependenţă de
statusul social. La bătrâneţe, vorbirea expozitivă începe să fie utilizată mai putin,
devenind mai activ limbajul interior. Uneori apare şi mania de a vorbi singur, chiar
şi pe stradă. Pot apărea reticenţe de utilizare a limbajului oral, fie datorită unor
deficienţe mnezice, fie pierderii interesului pentru diferite subiecte. Situaţiile de
comunicare influenţează într-o măsură considerabilă utilizarea limbajului verbal, în
cadrul lor distingem ca elemente esenţiale: rolurile sociale, cadrul fizic, cadrul
social, contextul lingvistic şi extralingvistic, precum şi momentul desfăşurării
comunicării între aceste elemente trebuie să existe o anumită compatibilitate pentru
ca relaţia de comunicare să se desfăşoare eficient, în funcţie de rolul jucat,
vorbitorul alege anumite registre de vorbire. Spre exemplu, de un anume registru
utilizează, de exemplu, un părinte când vorbeşte cu un copil său şi cu totul altul
arunci când se adresează soţiei sau propriului şef. în funcţie de relaţia de rol
(profesor-student, părinte-copil, medic-pacient, patron-salariat:.), vorbitorul alege
registrele de vorbire adecvate, deduse din practica dală şi culturală, pe care le
alternează în funcţie de rolurile pe care le adoptă, în comunicarea curentă,
comunicarea prin limbaj verbal se împleteşte cu comunicarea prin mijloace
nonlingvistice (gestuale, figurative). Mai mult, comunicarea umană poate atinge
performanţe superioare când se întemeiază pe modalităţi pararalingvistice, pe aşa-
numitele „expresii ale trăirii".
6.7. Mecanismul de funcţionare al comunicării:
triada emiţător - mesaj - receptor.
Conform unei definiţii generice, comunicarea trebuie înţeleasă drept „un
proces de stabilire a unităţii sau multiplicităţii ideilor între emiţător şi receptor". (E.
Graur, 2001, p.7) Altfel spus, comunicarea este un transfer de informaţie între cele
două părţi ce au un rol activ în acest proces: emiţătorul şi receptorul. Comunicarea
are un caracter complex întrucât obligă individul la un triplu proces: să recepteze
mesajul, să înţeleagă conţinutul acestuia şi să interpreteze modelul lui de
prezentare. Pentru explicarea mecanismului general de comunicare au fost propuse,
de-a lungul vremii, mai multe scheme intuitive menite să-1 configureze şi să-1 facă
operativ. Teoria comunicării consideră comunicarea ca fiind modalitatea de
legătură în spatiu şi timp între un „obiect-sistem" şi mediul extern, ca sursa
generatoare de semnale purtătoare de informaţie sau ca „transfer de informaţie.
Mesajul circulă de la sistem sursă (emitent) la un sistem receptor (destinatar).
Noţiunea de comunicare ne apare pe de o parte ca relaţie şi pe de alta ca proces.
A. Ca relaţie se defineşte ca legătură informaţională între doi termeni: sursa
sau emitentul şi receptorul sau destinatarul.
Emiţătorul este sursa de informaţii de unde este generată ideea ce va fi
transmisă. Prin urmare, emitentul generează şi transmite semnale. Pentru a
transmite semnale, sistemul emitent trebuie să posede cel putin două stări distincte
(elemente, de ex„ litere).
Receptorul este destinatarul mesajului, iar acesta poate fi consumatorul ce
primeşte mesajul direct de la sursă sau prin diversele media. El este sistemul care
69
captează şi prelucrează semnalele transmise de emitent, modificându-şi sub
acţiunea lor starea iniţială. Calitatea în sine a comunicării este determinată de
capacitatea de recepţie şi prelucrare a destinatarului. Dintre toate sistemele reale ce
pot ocupa locul de destinatar, omul dispune de cea mai complexă capacitatea de
recepţie şi de prelucrare-decodare. Ipostaza de emitent şi de destinatar nu au un
caracter invariant, ci unul relativ. Cei doi termeni îşi pot schimba reciproc locurile,
pe parcursul procesului de comunicare.
B. Ca proces, comunicarea se referă la ansamblul operaţiilor de codare-
recodare-decodare, ce se aplică asupra alfabetului de bază (la nivelul sursei) şi
alfabetului-cod (la nivelul destinatarului) şi la succesiunea mesajelor care se
transmit între emitent şi destinatar. Procesul de comunicare se caracterizează prin
frecvenţa şi periodicitate, prin amplitudine sau intensitate, prin natura substanţial
calitativă a semnalelor şi prin conţinutul mesajelor. Privit prin prisma teoriei
generale a informaţiei, el ne dezvăluie 3 laturi: latura cantitativă, pragmatică şi
semantică.
a. Latura cantitativă se referă la condiţiile obiective, necesare pentru ca
mesajul să poarte o minimă cantitate de informaţie. Această condiţie rezidă în
existenţa, la nivelul destinatarului, a unei stări de incertitudine în legătură cu sursa.
Volumul informaţiei emis la nivelul sursei este, de regula, mai mare decât cel
înregistrat la nivelul receptorului. Astfel, comunicarea este supusă unor influenţe
perturbatoare ce pun în evidenţă mai multe situaţii:
• situaţia ideală - nu există nici un factor perturbator;
• situaţia optimă - predominarea absolută a semnalului asupra zgomotului;
• situaţie de maximă nedeterminare - prezenţa semnalului este egală cu cea
a zgomotului;
• situaţia critică - dominarea zgomotului asupra semnalului.
b. Latura pragmatică presupune stabilirea unei relaţii între mesajul emis de
sursă şi o anumită stare de necesitate a receptorului. Dacă mesajul respectiv
contribuie la satisfacerea stării de necesitate atunci latura pragmatică s-a realizat.
Prin unitatea celor două ipostaze ale sale - de relaţie şi de proces
-comunicarea pune în evidenţă câteva caracteristici:
• completitudinea - este dată de diferenţa dintre cantitatea de informaţie
emisă şi cea real transmisă destinatarului; cu cât această diferenţă este mai mică,
cu atât comunicarea este mai completă;
• promptitudinea se măsoară prin durata dintre momentul
apariţiei
necesităţii unui mesaj şi momentul receptării lui. O comunicare este considerată
promptă dacă mesajele pe care le vehiculează pot fi încă folosite pentru atingerea
obiectivului reglării;
• fidelitatea exprimă gradul de corespondenţă pe elemente de conţinut între
mesajul emis şi cel real transmis şi recepţionat de către destinatar.
După contextul spatio-temporal în care se desfăşoară, comunicarea poate fi
directă (faţă în faţă) şi indirectă (existentă unui mediator).
După natura substanţial-calitativă a sistemelor relaţionale, comunicarea
poate fi: omogenă (ambele sisteme având aceeaşi natură substanţial-calitativă) şi
heterogenă (un sistem de o natură substanţial-calitativă, iar celălalt de o alta), fizică
70
(ambele sisteme sunt entităţi fizice neînsufleţite), biologică (vegetală, animală,
umană).
c. Latura semantică se va realiza dacă, atunci când emitentul transmite un
mesaj, iar receptorul îşi modifică starea tezaurului său intern în concordanţă cu
conţinutul informaţional al mesajului. Pentru ca procesul de comunicare dintre
emitent şi receptor să realizeze dimensiunea semantică, sunt necesare câteva
condiţii fundamentale:
Astfel emitentul va trebui:
• să organizeze transmiterea semnalelor în acord cu capacitatea de admisie
şi de rezoluţie (prelucrare) a destinatarului;
• să codifice mesajul cu un alfabet pe care să-1 posede şi destinatarul;
• să organizeze fluxul mesajelor în concordanţă cu regulile logico-
gramaticale ale „limbii" în care se face codificarea.
La rândul său, receptorul trebuie:
• să cunoască limba în care se transmite mesajul;
• să posede modelele tezaurizate ale combinaţiilor - cod prin care se
transmit mesajele;
• să dispună de operatori de comparare a combinatiilor-cod primite;
• sa posede experienţe anterioară în legătură cu mesajele primite.
Indicatorul comportamental concret care atestă realizarea laturii semanticii
îl constituie starea receptorului după primirea mesajului dat. Dacă reacţia sa
concordă cu conţinutul informaţional, latura semantică s-a realizat. Să luăm pe
fiecare dintre aceste aspecte şi să vedem cum se organizează.
Mesajul este unitatea de bază a comunicării ce transmite o informaţie, o
idee care a fost codificată într-un simbol. Altfel spus, dincolo de mesajul literal sau
denotat, pus în evidenţă prin descriere, există un mesaj „simbolic" sau conotat,
legat de cunoaşterea preexistentă şi împărtăşită de cel care face anunţul şi cititor.
Pentru ca mesajul să producă efectul dorit, trebuie respectate cel putin patru
condiţii fundamentale pentru a obţine succesul în comunicare (I.M. Gafencu, 2004,
p.85):
a. mesajul trebuie proiectat şi transmis astfel încât să capteze atenţia
destinatarului;
b. mesajul trebuie să utilizeze simboluri care să fie comune atât experţilor
sursei, cât şi destinaţiei, astfel ca sensul să poată fi receptat şi înţeles;
c. mesajul trebuie să trezească în destinatar conştiinţa existenţei unor
trebuinţe, sugerându-i concomitent acestuia modalităţi de a le satisface;
d. mesajul trebuie să sugereze o modalitate de a satisface aceste nevoi,
adecvată grupului căruia îi aparţine destinatarul în acel moment
Ce elemente reuneşte I.M. Gafencu (I.M. Gafencu, 2004, p.83) atunci când
încearcă să explice comunicarea vedem în următoarele enunţuri:
• rezultatul intenţionalităţii unui emiţător şi a unui receptor;
• rezultatul unor structuri internaţionale;
• stări sau acţiuni reciproce şi comune;
• actul de transmitere şi receptare.
R. Jakobson (1966, p23) a impus un model al funcţiilor limbii şi al
comunicării verbal-scripturale, în care factorii situaţiei de comunicare sunt:
emiţătorul, destinatarul, contextul, mesajul, canalul şi codul.
71
 7. ROLUL ŞI IMPORTANŢA
MESAJELOR NON-VERBALE ÎN
COMUNICAREA EVTERPERSONALĂ
înţelegerea rolului şi a manifestării comunicării non-verbale a constituit
scopul cercetărilor făcute de mulţi specialişti din domeniul comunicării. Calea
aleasă a fost aceea de a separa comunicarea non-verbală de context şi de a crea
categorii ideale de forme de comunicare non-verbală. Acestea fie că sunt
vocale precum tonul vocii, calităţii vocale, ritm, intensitate, onomatopee etc.,
fie că sunt ne-vocale redate prin gesturi, posturi, expresii faciale, atitudini
comportamentale, etc. îmbogăţesc şi clarifică, în mare măsură comunicarea
între oameni. Hewes aduce argumente în sprijinul ideii că gesturile au stat la
baza comunicării primilor hominizi şi că primele vocale au stat la baza
exprimării emoţiilor.
Comunicarea non-verbală
Printre cei dintâi care au studiat limbajul non-verbal au fost A.
Mehrabian şi M. Weiner (Decoding of Inconsistent Communication, 1967).
Rezultatul cercetării lor indică următoarele date cu privire la conţinutul
comunicării: 7% mesaje lingvistice, 38% paralingvistice (intonaţie, inflexiune a
vocii, ritm, tonalitate, accentuare, râs, plâns, oftat, separatori vocali etc.), 55%
mesaje non-lingvistice (în principal expresia feţei, gesturi, posturi, dar şi
proximitate, temporalitate, artefacte etc.). Cu toate acestea trebuie menţionat
faptul că în vreme ce mesajele verbale pot transmite aproape orice fel de
informaţie, cele non-verbale au un caracter mai limitat. Ele reflectă, în special,
afectele, preferinţele şi atitudinile interlocutorului, având cu precădere un
caracter de neintenţionalitate. Dar tocmai prin ceea ce exprimă, cât şi prin
elementul de sinceritate pe care îl implică, comunicarea non-verbală are o
deosebită importanţă în negociere, reprezentând ^în multe situaţii cheie de
înţelegere corectă a sensului comunicării verbale, în acest sens, mesajul non-
verbal nu trebuie studiat ca unitate izolată, ci integrat procesului de
comunicare, pentru că în acest context pot fi identificate valenţele şi funcţiile
sale.
Voci numeroase susţin ideea potrivit căreia comunicarea de informaţii
verbale este îmbogăţită printr-un ansamblu de procedee non-verbale prin care
emiţătorul îşi precizează mai bine intenţia şi o redă mai rapid şi mai performant
prin: gesturi, mimică, manifestări vocale, accent, intonaţie, ritm, pauză etc.
Aşadar, mijloacele non-verbale ce secondează comunicarea verbală au un
registru bogat de manifestări. Ele formează adevărate „limbaje", care pot
accentua, completa, contrazice, repeta sau chiar substitui limbajul verbal şi care
au rolul de a dezvălui o mulţime de informaţii despre vorbitor, despre emoţiile
şi sentimentele sale, despre atitudinea sa faţă de mesajul verbal pe care-1
transmite.
76
La rândul său, cercetătorul american Paul Watzlawick (P.
Watzlawick,1986, p30) face o distincţie între cele două moduri de comunicare
diferite ca natură, dar strâns conectate: limbajul digital şi limbajul analogic. Prin
limbajul digital înţelegem limbajul conţinutului, adică modalitatea prin care un
produs este reînnoit şi este prezentat ca variabil, iar analogicul este limbajul relaţiei,
prin intermediul căruia i se imprimă o personalitate subiectului / produsului printr-
un anumit tip de discurs care trebuie să aibă efect profund şi durabil în mintea
publicului.
Martine Joly (1998, p. 57) propune ca în loc să vorbim despre „imagine",
la modul global, pentru a desemna mai întâi în întregime şi apoi în mesaj ceea ce
nu este lingvistic, să dăm preferinţă expresiei „mesaj vizual". Prin „mesajul
vizual", înţelegem acele semne figurative sau iconice care, într-o manieră
codificată, dau impresia de asemănare cu realitatea, şi jonglează cu analogia
perceptivă şi cu codurile de reprezentare.
Aşa stând lucrurile observăm că emiţătorul are nevoie de coduri, care să
atragă atenţia unui număr cât mai mare de receptori. O astfel de condiţie, evident,
nu se referă la mesajele codurilor iconice. Dacă precizia lor este cea mai mică,
atunci rezervorul lor este mult mai mare, chiar decât cel al codurilor verbale. Oare
există şi alte trăsături specifice acestor coduri, care să le distingă de cele lingvistice?
Pentru a răspunde la această întrebare, vom cita un principiu de comunicare
formulat de P. Guiraud (P. Guiraud,1968, p. 146). Este aproape sigur că mesajul
iconic reprezintă deja prin sine însuşi un sens. Dacă este astfel, nu vom putea vorbi
nici de „code", nici de „codage/decodage". Analogia aparentă, care există între o
maşina şi reprezentarea ei iconică ne determină să admitem că imaginea însăşi
vehiculează sensul de „maşină". Suntem nevoiţi să constatăm că mesajul nu cere
nici traducere, nici decodificare, datorită faptului că el trimite cititorul direct la
conceptul original. Astfel, semnul se confundă cu conceptul său.
La rândul său, Ferdinand de Saussure (Ferdinand de Saussure, 1974, p 99)
aduce exemplul cu micul desen, bine cunoscut, cel al unui copac pentru a
reprezenta conceptul „copac", stabilind dihotomia concept / imagine acustică sau
signifie / signifiant Nimic nu pare mai natural decât apropierea dintre obiect şi
reprezentarea „analogică". Destinatarul poate să le accepte sau să le refuze; un
semn are mai multe şanse să fie acceptat în cazul când el redă o conotatie pozitivă,
afirmativă.
Printre codurile pe care le cunoaştem, cel al limbajului se arată oarecum
global. A vorbi despre casă, tigări, maşini, mobilă etc. nu înseamnă să descrii
univoc aceste obiecte. Casa poate fi mare sau mică, ţigările cu filtru sau fără,
maşina poate funcţiona pe benzină sau pe motorină, în consecinţă, aceste concepte
vor rămâne destul de vagi, dacă ele sunt vehiculate de un mesaj codificat în limba
română. Codul lingvistic n-ar fi atât de vag precum este, din cauză că semnificantul
(casa) face trimitere nu la conceptul general (de casă), fără de care el nu ar
putea funcţiona, ci la imaginea de casă pe care şi-o poate imagina receptorul.
Funcţionarea lui necesită într-adevăr un minimum de elemente ale codului comun
pentru emiţător şi pentru receptor.
Potrivit lui Jean-Noel Kapferer (Jean-Noel Kapferer, 2002, p. 110)
percepţia este rezultatul analizei şi sintezei informaţiilor provenind din două surse:
73
stimularea senzorială externă şi memoria. Simpla oglindire a obiectului nu face
decât să reproducă trăsăturile acestuia sau, cu alte cuvinte, numai stimulul
controlează rezultatul, adică ceea ce va fi „văzut" prin experienţa subiectivă. Ideea
falsă a unei percepţii pasive este, probabil, întreţinută şi de conotatiile sintagmei
„receptarea informaţiei". Astfel că vom prefera termenul „decodificare".
Codificarea şi decodificarea
Conceptul decodificare sugerează că individul trebuie să descopere ce
spune mesajul. Decodificarea este procesul invers al codificării prin care receptorul
interpretează un mesaj, atribuind simbolurilor codificate de emiţător un anumit
sens, încercând să descopere ideea mesajului transmis. Uneori receptorul poate
interpreta mesajul diferit de semnificaţia pe care a transmis-o emiţătorul din diferite
motive: codificare neclară, grad mare de abstractizare, prezentare prea sofisticată
pentru nivelul de înţelegere al receptorului.
Eco, m Limitele interpretării, susţine că orice text scris sau vorbit este văzut
ca o maşină care produce o „derivă infinită a sensului". Aceste teorii îi aduc lui
Wilkins, care încearcă să definească textul, obiecţia potrivit căreia: „un text odată
separat de emitentul său (precum şi de intenţia emitentului) şi de împrejurările
concrete ale emiterii lui (şi ca urmare, de referentul său firesc) ar pluti... în golul
unui spaţiu infinit de interpretări posibile" (U. Eco, 1996, p.5). concluzia ar fi că
este o utopie să crezi că un text ar putea fi interpretat conform unui sens autorizat şi
definitiv, original şi final. Explicaţia este că: „Limbajul spune totdeauna ceva în
plus faţă de sensul lui literar inaccesibil, care este deja pierdut încă de la începutul
emiterii textuale." (U. Eco, 1996, p.6).
Dacă trecem de la nivelul denotării la cel al conotării, vom constata, că
mesajul iconic este supus unei codificări mult mai subtile şi mai complicate decât
mesajul verbal. Codificarea semnificaţiilor conotative este foarte importantă în
publicitate. Este un joc riscant, care presupune un anumit „spirit de fineţe" al
emiţătorului. Astfel conotaţia de eleganţă, care poate fi reprezentată în fotografie,
printr-o maşină sclipitoare, este rezultatul unui codaj; sclipirea razelor solare poartă
acest mesaj suplimentar. Receptorul poate să nu decodeze informaţia dată, fie că el
nu acordă atenţie acestui fapt, fie că el nu traduce „strălucirea luminii" prin
„eleganţă".
In ceea ce priveşte decodificarea mesajului la nivel individual, trebuie spus
că aceasta nu se poate realiza decât parţial, în funcţie de achiziţiile culturale ale
receptorului. „Analiza figurilor discursive de natură ontologică" (Ionela Chirilă,
2004, p.38) provoacă întotdeauna limitele interpretative.
Rolul celorlalţi factori ai comunicării:
zgomotul şi redundanţa în comunicare
Zgomotul de fond reprezintă decodificarea incorectă sau insuficientă, ceea
ce face ca destinatarul să primească un mesaj diferit faţă de cel transmis din cauza
bruiajului ce apare pe canalul de comunicare. Factor deranjant în comunicare,
74
zgomotul nu poate să ne captiveze atenţia prin însăşi prezenţa sa. Este suficient să
remarcăm că informaţia în procesul comunicării este adesea întreruptă. Zgomotul
se întâlneşte atât în mesajele verbale, cât şi în mesajele iconice; poate fi chiar
redundanţă între text şi imagine. Informaţia se compune din text şi o imagine, ce
conţine, de regulă, două elemente principale, marca produsului şi produsul propriu-
zis. Orice reducere a unuia din aceste două elemente ar lipsi manifestul de sens.
Rolul emiţătorului constă în a învălui mesajul-nucleu cu informaţii suplimentare,
pentru ca manifestul să poată trece obstacolul pe care îl prezintă zgomotul (lipsa
interesului, lipsa culorilor sau a clarităţii...). Un mesaj presupune prezenţa şi a unui
„feedback". Feedback - retroactiune - se manifestă la nivelul unor diferite sisteme
(biologice, tehnice etc.) în scopul menţinerii stabilităţii şi echilibrului lor faţă de
influenţe exterioare; retroactiune inversă, conexiune inversă, cauzalitate inelară,
lanţ cauzal închis (DEX 1996, p. 372). Răspunsul este maniera în care se
reacţionează la mesaj, atitudinea receptorului faţă de acesta. Receptorul poate să nu
aibă nici o reacţie din diferite motive (nu-1 interesează, nu-1 înţelege) sau poate
răspunde prin actul de cumpărare a produsului, ceea ce este cel mai des râvnit de
către producător.
încheiem capitolul despre limbajul verbal cu felul în care postmodernismul
priveşte limba, în contextul postmodernismului, limba este Joc". Prin ideea de joc
se înţelege schimbarea cadrului de conexiune al ideilor. Sunt permise sensurile
figurate precum şi trecerea unei metafore sau cuvânt de la un context la altul sau de
la un cadru de referinţă la altul. Deoarece în interiorul gândirii postmoderne, textul
e alcătuit dintr-o serie de „marcaje" ale căror sens este atribuit cititorului şi nu
autorului, acest joc se bazează pe mijloacele cu care cititorul construieşte sau
interpretează textul, şi cu ajutorul cărora autorul devine o prezenţă în mintea
cititorului. Jocul în interiorul textului sau cu textul implică şi invocarea unor opere
scrise. Scopul declarat este acela de a slăbi autoritatea, fie prin parodierea
presupoziţiilor sau a stilului, fie prin straturi succesive de indicaţii greşite în ceea ce
priveşte intenţia autorului. Acest punct de vedere are detractori înflăcăraţi. Voci
numeroase susţin că avem de-a face cu o violare a contractului implicit de luciditate
ce ar exista între cititor şi text. Dacă un autor are ceva de comunicat, el trebuie să-şi
aleagă cuvintele care îi transmit ideea cu cât mai multă transparenţă cititorului.
75
 Semele mâinilor reprezintă cele mai intelectuale gesturi umane. Ele relevă
prezenţa gândului conceptual; exprimă, de asemenea, gândirea narativă, relaţiile
între obiecte şi asocierile de idei. Asemănate cuvintelor, le însoţesc adeseori.
Mâinile ţinute la spate pot exprima fie superioritate, fie încercare de
autocontrol etc. Mâinile în şolduri arată pregătirea corpului pentru a acţiona, a
executa, a lua parte sau a-şi asuma responsabilitatea unui eveniment, activităţi sau
sarcini. Fără cuvinte, corpul este echilibrat în poziţia „un pas înainte", de exemplu,
pentru a îndeplini ordinul unui superior, pentru a disciplina un subordonat sau
pentru apărare.
încrucişarea picioarelor este asociată în moduri diferite cu formalitatea,
competiţia, tensiunea etc. Este interesant de remarcat faptul că modul de decodare a
gesturilor diferă de la o cultură la alta, uneori în mod consistent. Utilizarea excesivă
a gesticulaţiei poate fi interpretată ca nepoliticoasă în unele culturi, după cum unele
gesturi pot fi considerate de-a dreptul insultătoare, în alte culturi gesturile tin de o
anume teatralitate a persoanei care vorbeşte şi care prin gesturile sale vrea să
capteze cât mai mult atenţia şi să se facă înţeles. Astfel, gestul unui american ce îşi
pune picioarele pe birou pentru că aşa îi este comod sau pentru a demonstra
controlul total asupra situaţiei este considerat total inadecvat de un european.
Comunicarea prin mesaje non-verbale kinetice include şi atingerea sau
comunicarea tactilă, cuprinzând modul de a da mâna, luarea de braţ, bătutul pe
umăr, îmbrăţişarea, sărutul etc. Modul cum se realizează acest tip de comunicare,
precum şi decodarea mesajelor incluse aici diferă de la o cultură la alta. (De
exemplu, japonezii nu apreciază atingerea, simpla înclinare a capului înlocuind
strângerea de mână). Un lucru este cert: pentru culturile europene şi nord-
americane, studiile au constatat că persoanele ce încep o negociere prin a-şi da
mâna vor reacţiona cu mai mult calm pe parcursul discuţiilor, iar deciziile vor fi
mai eficiente decât în caz contrar.
Posturile pe care indivizii le adoptă, ca urmare a relaţiilor existente între ei,
pot fi clasificate în următoarele categorii:
- de includere/neincludere. Prin această postură se defineşte spaţiul
disponibil activităţii de comunicare în cadrul grupului;
- de orientare corporală. Indivizii preferă să se aşeze faţă în faţă, indică
interesul pentru conversaţie, indică neutralitatea sau dimpotrivă dezinteresul;
- de congruenţă/necongruenţă. Postura indică intensitatea cu care un
individ se implică în ceea ce spune/face interlocutorul. Participarea intensă
conduce la o postură similară cu a interlocutorului, în cazul în care între
parteneri există diferenţe de statut/opinii/divergenţe posturile vor fi necongruente
(indivizii nu se privesc, nu interacţionează, se disociază etc.).
Joanne Yates (Advanced Managerial Communication, 1991) interpretează
modalităţile de mişcare ale corpului prin perspectiva calităţilor de personalitate şi
comunicare ale individului. Totodată autorul le clasifica în trei categorii având ca
punct de pornire mişcarea de strângere a mâinii:
- mişcări laterale. Dacă în momentul în care dă mâna, partenerul îşi mişcă
braţele în lături, în mişcare circulară, cu tendinţa de a efectua mişcări predominant
pe lateral, este un bun comunicator.
80
Modalităţile de comunicare non-verbală
După cum reiese chiar din denumirea ei, comunicarea non-verbală se
realizează prin intermediul mijloacelor non-verbale: corpul uman, spaţiul sau
teritoriul, imaginea.
N. Hayes şi S. Orrell grupează indicii non-verbali ai comunicării non
verbale şi a modalităţilor de exprimare, în funcţie de opt tipuri: paralimbaj, contact
vizual, expresii faciale, postură, gesturi, atingere, proximitate şi îmbrăcăminte.
La rândul său, N. Stanton (1995) oferă o listă lărgită de modalităţi de
comunicare non-verbală. Lista sa ajunge la un număr de 11 indici: expresia feţei,
gesturi, poziţia corpului, orientarea, proximitatea, contactul vizual, contactul
corporal, mişcări ale corpului, aspectul exterior, aspectele non-verbale ale
vorbirii^ aspectele non-verbale ale scrisului.
In cele ce urmează vom analiza care sunt semnificaţiile comunicative pe
care lipsa cuvintelor şi prezenţa comunicatorilor paraverbaK le are în contextul
comunicării interpersonale. Vom vedea felul în care comunicarea non-verbală poate
recurge la mijloace precum aparenţa fizica, gesturile, expresia feţei (mimica).
Aparenţa
Legat de aparenţă un rol deosebit de important îl joacă îmbrăcămintea
persoanei. Este ştiut faptul că primul contact pe care îl ai cu o persoană este cu
imaginea lui. Ori aceasta se compune şi din îmbrăcăminte (pe lângă datele fizice
genetice), îmbrăcămintea este, aşadar, văzută ca un furnizor de informaţii adevărate
sau false despre individ. De asemenea, ea este văzută ca un facilitator al apropierii
sau îndepărtării unor persoane de altele. Aici ne referim, mai ales, la situaţiile în
care îmbrăcămintea este aproape un mijloc instituţionalizat de genul: îmbrăcă-
mintea de medic, de poliţist, de militar şi mai nou îmbrăcăminte de office etc.
Uneori îmbrăcămintea „comunică" diverse trăsături caracteriale ale oamenilor (fuga
spre originalitate) sau intenţiile lor (intenţia de a se distinge, de a place etc.).
Vestimentaţia este folosită de unii indivizi pentru a transmite celorlalţi mesaje clare
asupra propriei lor persoane precum: statut social, profesiune, atitudini personale
etc.
Comunicarea prin gesturi
Gesturile reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace care dau acces
la o persoana; Jean Stoetzel le clasifica in trei categorii:
• gesturi autice (care nu au nici o legătura cu comunicarea, dar care
trădează o anumită stare afectivă a individului, de exemplu, la un examen, o
persoana îşi frământă mâinile, mişcă picioarele sub masă etc.);
• gesturi obişnuite (reverenţa diplomatului, degetele ridicate ale elevilor
care vor să răspundă la lecţie etc.);
• gesturi simbolice prin care se exprima aprobarea,
indiferenţa,
entuziasmul. Astfel, pentru a chema pe cineva se face un semn cu degetul, pentru a
admonesta pe cineva se bate obrazul, pentru a lăuda sau încuraja pe cineva se bate
77
umărul, pentru a aproba se dă din cap etc. (fireşte toate acestea diferă de la o
cultură la alta).
Exista chiar o ştiinţa a gesturilor, care se numeşte kinezică. Contribuţii
importante la structurarea ei a adus Ray Birdwhistell (Introduction to Tdnesics,
1952), care a aplicat metodologia lingvisticii structurale la studiul gesturilor, creând
practic prima „gramatică" a gesturilor. El a găsit o corespondenţă între unităţile
verbale şi cele gestuale (fenomenelor le corespund kinemele, ca fiind cele mai mici
unităţi de acţiuni gestuale; modernelor le corespund kinemorfemele). Pe lângă o
kinezică, mai există şi o parakinezică. Aceasta din urmă demonstrează că gesturile
au intensitate, durată, întindere, amplitudine, ritmuri constante sau în flux,
caracteristici care se integrează contextelor psihologice, sociale.
Studiind relaţia dintre cultură şi personalitate, Birdwhistell a ajuns la
concluzia că gestul reprezintă o a treia instanţă ce se interpune între cele doua
noţiunii. El ajunge chiar la stabilirea unei stratificări sociale a oamenilor pornind de
la indicii gestuali.
Comunicarea prin corp este cea mai complexa, deoarece intervine în
,£itâlnirile" cotidiene nu doar ca un obiect natural, ci ca un produs voluntar
travestit, mascat, metamorfozat (prin îmbrăcăminte, machiaj, tatuaj, mutilări);
Expresia feţei
Comunicarea prin expresia feţei include mimica (încruntarea, grimasa,
ridicarea sprâncenelor, încreţirea nasului, mişcarea buzelor, schimbarea culorii
pielii), zâmbetul (prin caracteristici şi momentul folosirii) şi privirea (contactul sau
evitarea privirii, expresia/direcţia privirii). Toate acestea conturează stările
fiziologice ale unei persoane, la un anume moment, fericit sau trist, din viaţa sa.
Astfel avem:
Mişcarea ochilor în sus - încercarea interlocutorului de a-şi aminti ceva, iar
în jos, tristeţe, modestie, timiditate sau ascunderea unor emoţii.
Fruntea încruntată semnifică preocupare, nemulţumire, mânie, frustrare.
Clipirea din ochi reflectă (rata de clipire) starea psihologică a interlocu-
torului. Intensificarea semnificativă a acesteia poate reflecta emoţie, nervozitate,
plăcere, încântare, stres emoţional, generat de ceva anume care stânjeneşte, spre
exemplu, de vorbirea în public sau de o minciună.
Coborârea sprâncenei este un indicator sensibil al dezacordului, dubiului
sau incertitudinii.
Sprâncenele ridicate cu ochii larg deschişi exprimă mirare, surpriză, domi-
nare.
Nasul încreţit poate însemna neplăcere. Nările lărgite pot sugera
nemulţumire, mânie. Buzele strânse pot vorbi despre nesiguranţă, ezitare,
ascunderea unor informaţii etc.
în ceea ce priveşte zâmbetul, acesta este un gest extrem de complex,
exprimând o gamă largă de stări sufleteşti, de la bucurie şi plăcere/satisfacţie până
la jenă sau chiar cinism. Decodarea corectă a sensului unui zâmbet este destul de
dificilă tocmai prin multitudinea stărilor exprimate, dar şi prin modificările de sens
atribuite lui în diferitele culturi.
78
Faţa lipsită de expresie, contrar a ceea ce se crede, transmite un puternic
mesaj emoţional. Acesta s-ar putea traduce în: Nu deranjaţi! Este un semn subtil de
a-i tine pe ceilalţi la o distanţă politicoasă.
Schimbarea culorii pielii - obrazul unei domnişoare se poate înroşi, dacă
acesteia i s-a făcut un compliment de către cineva. Expresia „uite ce s-a îmbujorat
la faţă", poate fi constatată, de multe ori, când sunt priviţi doi îndrăgostiţi care îşi
vorbesc. Dimpotrivă, putem constata şi situaţia contrară. Când o discuţie scapă de
sub controlul nervilor, unul sau ambii parteneri de discuţie pot deveni negri de
mânie. Expresii precum „se făcu negru, de cătrănit ce era" sau „mi s-a făcut pielea
de găină" sau „văzu negru în faţa ochilor" sunt expresii întâlnite în viaţa de zi cu zi
şi lasă să se citească foarte uşor starea de spirit a protagoniştilor unui eveniment
Astfel faţa poate fi considerată cea mai expresivă parte a corpului şi un
mijloc de comunicare extrem de important în comunicarea interumană. în ceea ce
priveşte decodarea mimicii, în cultura noastră există interpretări bine stabilite.
Privirea exprimă nevoia individului de aprobare, acceptare, încredere sau
prietenie. Chiar a privi sau a nu privi pe interlocutor capătă un sens. Un studiu a
arătat că într-o conversaţie asupra unor probleme personale, persoanele se privesc
între 50%-60% în timpul conversaţiei. Prin expresia feţei putem stimula, orienta,
decodifica şi înţelege intenţiile partenerului, susţine partenerul. Astfel, privirea
îndreptată asupra unei persoane semnifică interesul acordat acesteia. Interceptarea
privirii partenerului, privirea directă poate fi interpretată ca exprimând onestitate la
nivelul frunţii şi ochilor, intimitate când coboară sub nivelul bărbiei, dar şi
ameninţare în anumite condiţii. Un contact intermitent şi scurt al privirii poate
indica lipsă de prietenie. A nu privi spre interlocutor denotă lipsa de interes faţă de
acesta, răceală. La fel privirea într-o parte sau evitarea privirii înseamnă ascunderea
sentimentelor/a adevărului, stare de inconfort sau chiar vinovăţie, în general
indivizii ce nu sunt siguri de ei, sau au ceva de ascuns vor ocoli privirea
interlocutorului prin faptul că se simt ameninţaţi, dar o vor căuta în situaţii
favorabile, când doresc sprijinul etc.
Mesajele kinetice şi posturile
Semnul non-verbal care denumeşte o mişcare corporală, postură sau
expresia materială care codifică sau influenţează un concept, motivaţie sau stare de
spirit reprezintă o informaţie specială despre interlocutor. El nu este nici materie şi
nici energie. Gesturile includ mult mai mult decât simplele mişcări al mâinilor sau
altor părţi vizibile ale organismului. Intonaţiile vocii pot înregistra atitudini şi
sentimente la fel de semnificativ ca încleştarea pumnului, agitarea mâinii, datul din
umeri sau ridicarea sprâncenelor. (Sapir, 1931) în privinţa gesturilor, cultura
noastră, ca de altfel toate culturile din lume, are în vedere o aproximativă controlare
a acestora, precum şi un mod destul de precis de a le decoda sensurile. Astfel:
Braţele deschise semnifică sinceritate, acceptare.
Pumnii strânşi exprimă fie mânie/ostilitate, fie hotărâre, solidaritate, în
funcţie de context
Capul sprijinit în palmă exprimă oboseală, plictiseală, dimpotrivă, palma
(degetele) pe obraz denotă interes maxim.
79
 Pe lângă acestea există o serie de alte situaţii ce pot afecta în mod negativ
ascultarea mesajului şi care este necesar să fie evitate precum:
- întreruperea repetată şi nejustificată a interlocutorului;
- anticiparea mesajului interlocutorului, „luându-i vorba din gura";
- privirea îndreptată în altă parte/alte preocupări;
- poziţie necorespunzătoare; (excesiv relaxată, aşezare laterală etc.);
- mimarea atenţiei;
- încercarea de memorare în locul înţelegerii ideilor;
- comportamente non-verbale indicând lipsa de interes;
- preluarea cu uşurinţă a altor mesaje ce distrag atenţia;
- neacordarea de feed-back legat de recepţionarea mesajului.
O altă situaţie ce poate avea un efect negativ asupra ascultării este diferenţa
între ritmul vorbirii emiţătorului şi viteza de procesare a receptorului. De regulă,
viteza de procesare este mai mare decât posibilitatea de emitere verbală şi din acest
motiv gândirea tinde să anticipeze - corect sau eronat - ceea ce va urma să fie spus;
de aici şi tendinţa de a divaga cu gândirea spre alte subiecte determinate de cele
spuse. Dacă procesarea este mai înceată decât emiterea, ascultarea va avea în mod
cert de pierdut: receptorul nu va mai avea răgaz să observe sensurile non-verbale
ale comunicării, să determine stările afective sau sensurile speciale în care anumite
cuvinte sunt folosite de emiţător. De aceea este esenţial ca receptorul să se
concentreze şi să asculte ceea ce emiţătorul produce în acel moment
în concluzie, pornind de la situaţiile enunţate, pot fi prezentate o serie de
cerinţe ale căror aplicare poate duce la realizarea unei ascultări eficiente.
Manifestarea unei atitudini de interes faţă de interlocutor şi mesajul sau prin limbaj
non-verbal (contactul privirii, încuviinţare din cap, poziţie adecvată a corpului etc.)
Adresarea de întrebări adecvate în scopul verificării acurateţei interpretării
mesajului. Adresarea de întrebări/mesaje de subliniere a (continuării) interacţiunii,
urmate de momente de tăcere pentru a se permite formularea răspunsului („...foarte
interesant ce spuneţi..."; „...explicati-mi, vă rog, încă o dată etc.) La fel de
importantă este solicitarea de clarificări, rezumarea ideilor, utilizarea feed-back-
ului. De asemenea ajută şi descrierea stărilor/interesului produs de mesaj (,,...m-a
interesat să..."; „... m-a deranjat când..."; „...am rămas surprins deoarece..." etc.)
Dintre efectele benefice pe care le poate avea ascultarea atentă, N. Stanton,
identifică cinci:
1. încurajarea celorlalţi, în faţa unei ascultări binevoitoare, ceilalţi vor
renunţa la tendinţa lor defensivă, şi vor încerca să-şi înţeleagă interlocutorul şi să
devină, la rândul lor, ascultători mai buni;
2. obţinerea de informaţii cât mai complete şi mai complexe, încurajarea
vorbitorului să furnizeze cât mai multe date creează posibilităţi suplimentare
pentru elaborarea unei decizii corecte;
3. ameliorarea relaţiilor cu ceilalţi. Acest lucru se poate petrece prin
două modalităţi. Pe de o parte, prin posibilitatea creată vorbitorului de a se elibera
de idei, gânduri sau atitudini reprimate, pe de altă parte, prin stabilirea unei
interacţiuni empatice pozitive între interlocutori, ca urmare a interesului
manifestat de ascultător faţă de persoana vorbitorului;
84
- mişcări faţă - spate. Dacă partenerul îşi extinde mâinile direct în faţă când
dă mâna, iar când vorbeşte se înclină în faţă, poate fi caracterizat ca „om de
acţiune".
- mişcări verticale, în timp ce dă mâna, partenerul se va desfăşura pe
verticală, iar la aşezarea pe scaun se va aduna şi va tine mâinile în jos. în această
situaţie, individul poate fi considerat ca având putere de convingere.
Postura corpului comunică în principal statutul social al individului, dar şi
modul în care indivizii îşi corelează stările atitudinale reciproce. Astfel o persoană
cu un statut superior tinde să tină capul ridicat în sus, iar cea cu un statut inferior, îl
înclină în jos.
Tăcerea
Face parte din comunicare. Este un lucru cunoscut şi acceptat că lipsa
cuvintelor sau a gesturilor să fie încărcată cu profunde semnificaţii comunicative.
Tăcerea se integrează comunicării, şi contribuie la atribuirea de semnificaţii unui
enunţ fiind mai mult decât ceea ce precede, întrerupe sau se opune mesajului, în
cazul conversaţiei, absenţa sunetului - „tăcerea conversaţională" (Bilmes, 1996,
apud Petcu, 2000) - funcţionează ca tăcere notabilă, ca formă particulară de
discurs. Tăcerea poate sugera bunăoară stări psihice imprecise, dezaprobatoare,
nemulţumirea, ignoranţa, semnale timide sau dimpotrivă aşteptarea ca invitaţie la
răspuns, la continuarea discuţiei, la acţiune. Abric (2002) distinge două tipuri de
tăceri: tăcerile goale şi tăcerile pline. Tăcerea goală este un procesoare se întâmplă
atunci când celălalt încetează să exprime dar şi să reflecteze, în acest interval,
interlocutorul său poate să intervină. In tăcerile pline, încetează doar exprimarea, nu
şi reflecţiile interioare ale celuilalt. Folosită cu pricepere, tăcerea se dovedeşte a fi
un puternic instrument de comunicare, prin care putem obţine un profit intelectual
şi social maxim. Ea poate stimula comunicarea creând interlocutorului posibilitatea
de a-şi exprima ideile sau sentimentele şi totodată poate încuraja răspunsurile.
Astfel că, păstrarea tăcerii este un atribut major al diplomaţiei în comunicare,
dovedind tactul celor implicaţi în procesul de comunicare şi ajutând indivizii să
treacă cu mai multă uşurinţă peste momentele de dificultate, în cadrul comunicării
şi cu precădere în contextul procesului de negociere, păstrarea tăcerii este de o mare
importanţă, aceasta având şi anumite funcţii comunicative: consolidează sau
tensionează relaţia, poate deranja sau încuraja, ascunde sau scoate în evidenţă
informaţii, exprimă acordul sau dezacordul, indică o atitudine de precauţie sau
reflecţie etc. La polul opus, tăcerea poate fi resimţită şi ca o situaţie jenantă, care îi
poate face pe interlocutori să vorbească, chiar când nu trebuie sau mai mult decât
trebuie, în orice discuţie trebuie avut în vedere un echilibru între lungimea
replicilor fiecărui partener. Literatura de specialitate subliniază că răbdarea de a
aştepta reacţiile partenerului la afirmaţiile, propunerile şi ofertele proprii, inhibarea
dorinţei de a vorbi este esenţială pentru reuşita negocierii, întreruperea partenerului,
când nu există un acord faţă de cele exprimate şi expunerea propriilor păreri,
reprezintă o modalitate care face să se piardă oportunitatea unor informaţii
valoroase. Pe de altă parte, a se păstra tăcerea faţă de un partener care a adoptat o
poziţie care nu avantajează sau a formulat un ultimatum constituie o tactică
eficientă, în măsura în care tăcerea creează o stare de disconfort şi poate să
81
sugereze partenerului abordarea mai rezonabilă a problemei, acordarea de concesii,
transmiterea unui plus de informaţie. Regula de aur a comunicării este de a nu se
lua niciodată cuvântul atunci când se poate păstra tăcerea. Chiar şi atunci când
partenerul nu găseşte cuvântul potrivit în limba străină pe care o foloseşte, nu
trebuie ca acesta să-i fie „suflat" pentru a-1 ajuta să se exprime. De multe ori, ceea
ce i se sugerează nu coincide cu ceea ce vrea el să spună. Dacă va accepta
„ajutorul", acesta o va face fie pentru că se simte încurcat, fie din politeţe, fie din
lipsă de cunoaştere a nuanţelor limbii. Interlocutorul va pierde astfel, poate, un
prilej de a afla ce gândeşte partenerul cu adevărat Tăcerea poate fi deci, un
instrument de acţiune, fie pentru a provoca un moment de criză, fie pentru a ieşi
dintr-un moment de criză, în concluzie, se poate afirma că, întrucât tăcerea ne
permite să ne organizăm gândurile şi, în acelaşi timp, permite interlocutorului să
reflecteze asupra propriilor idei, reacţii sau sentimente, ea este utilă în următoarele
situaţii: după ce s-a exprimat o întrebare, după ce s-au expus aspecte importante
pentru a le spori impactul, după ce s-a recepţionat un volum important de
informaţii, când există o stare emoţională puternică. Tăcerea are un rol important în
comunicarea interumană deoarece ea lasă locul ascultării şi recepţionăm corecte a
mesajelor.
Ascultarea
Aceasta reprezintă un element cheie în succesul multor activităţi (vânzătorul
trebuie să-şi asculte clientul, studentul trebuie să-şi asculte profesorul, copilul
trebuie să-şi asculte părintele etc). Ascultarea nu e un proces pasiv, aşa cum s-ar
putea crede. Dimpotrivă, ea presupune înţelegerea, interpretarea şi integrarea
informaţiei primite în modelele de cunoaştere proprii. N. Stanton afirmă că există
„câteva domenii profesionale unde ascultarea este principalul atribut al
comunicării: psihiatria, consilierea educaţională şi de cuplu, interviurile, relaţiile de
familie, prietenie. Aşadar, instruirea medicală şi consilierea de orice tip pun un
accent deosebit pe dezvoltarea şi educarea ascultării, în medicină „... pacientul este
principala sursă de informaţie pe care doctorul se bazează pentru stabilirea
diagnosticului" (Stanton, 1995, p. 19). Ascultarea este un act conştient de
receptionare a informaţiei. Ea presupune existenţa următoarelor procese:
- auzirect (actul automat de receptionare a undelor sonore generate de
emiţător şi transmiterea lor în creierul receptorului);
- înţelegerea (identificarea şi recunoaşterea sunetelor conform unui cod);
- decodarea codului în sensuri (prin implicarea memoriei şi experienţei
receptorului);
- atribuirea de semnificaţii informaţiei procesate;
- evaluarea (efectuarea de judecăţi privind validitatea/ obiectivitatea/
utilitatea informaţiei decodificate).
Totodată există o serie de factori ce pot afecta capacitatea de ascultare.
Dintre aceştia pot fi menţionaţi: competenţa emitentului în a transmite mesaje şi a
receptorului de a le prelua; abilitatea organelor de simţ; capacitatea de concentrare;
tipul relaţiilor de comunicare cu emitentul; motivaţia; scopul şi utilitatea
comunicării; gradul de dificultate/ complexitate a mesajelor; constrângeri de natura
psihică şi fizică etc.
82
Studiile de specialitate subliniază importanţa ascultării competente atât
pentru precizia comunicării, cât şi pentru conţinutul relaţional al acesteia. Este
necesar ca ascultarea să se desfăşoare concomitent cu observarea interlocutorului
inclusiv a mesajelor transmise non-verbal. Astfel în ascultarea activă presupune
urmărirea şi aprecierea atentă a cuvintelor şi a sensurilor acestora, a modului de
formulare a frazelor, a modului de exprimare şi a manierei de comunicare, a tonului
şi a gesturilor conduc la evaluarea corectă a intenţiilor partenerului şi creează un
climat de satisfacţie pentru emiţător, determinându-1 să devină mai conciliant, mai
cooperant, în acest sens este necesar ca partenerii să urmărească atent mesajul
verbal/non-verbal (cuvinte cheie, tipare verbale etc.), eventualele contradicţii în
argumentaţie, structura de organizare a mesajului (pro/contra; plăcut/neplăcut;
avantaje/dezavantaje; etc.) să rezume mental mesajul fie pe etape, fie în final, să
realizeze o corelare a mesajului cu experienţa personală, să ia notiţe pentru a evită
distragerea şi a demonstra interlocutorului interesul pentru cele transmise.
Ascultarea interactivă presupune posibilitatea de interacţiune directă cu
interlocutorul şi se realizează fie prin punerea de întrebări, fie prin solicitarea de
confirmare a mesajului, având ca scop consolidarea relaţiei cu acesta. Punerea de
întrebări este importantă întrucât clarifică şi stimulează comunicarea, fiind utilă şi
pentru cel care le emite deoarece creează posibilitatea confirmării şi completării
mesajului, în ceea ce priveşte confirmarea mesajului aceasta se realizează prin:
„parafrazare" - repetarea cu propriile cuvinte a ceea ce s-a înţeles din mesaj, pentru
a testa corectitudinea înţelegerii (..."după câte înţeleg"; „vreti să spuneţi
că...";
„deci credeţi că...", etc.); menţionarea implicaţiilor posibile ale mesajului; („...ceea
ce spuneţi ar însemna că...; „deci prin cele spuse vreti să sugeraţi că...". Solicitarea
de completări ale mesajului implică interesul de a asculta în continuare („...ajutati-
mă să înţeleg de ce..."; „ce v-a făcut să..." etc.). în cele din urmă, la finalul
momentului dedicat ascultării partenerii de dialog trebuie să rezume împreună
discuţia pentru a verifica dacă nu s-a omis ceva la emiterea sau receptionarea
mesajului.
Zgomotul
Un aspect ce nu trebuie scăpat din vedere se referă la existenţa unor
factorilor perturbatori (bariere) în realizarea unei ascultări eficiente. Aceştia sunt
fie de natura perceptuală (care duc la o atenţie, înţelegere şi reţinere selectivă), fie
factori dependenţi de relaţia între interlocutori, după cum pot fi factori de natură
semantică, de natură externă fizică, factori fiziologici, dar şi lipsa deprinderii de a
asculta, atenţia prefăcută sau atenţia distrasă de evaluarea modului cum este
prezentat mesajul sau cum arată interlocutorul. Ca urmare a acestor factori apar
bariere specifice procesului de ascultare manifestate în lipsa de interes şi dorinţa de
a asculta (se consideră că interlocutorul este incompetent sau nu are nimic nou de
spus), în existenţa atitudinilor şi ideilor preconcepute (ca urmare a unor relaţii
anterioare negative), în diferenţele de statut (sunt ascultaţi doar cei consideraţi
superiori), în egocentrism (respingerea „a priori" a argumentului celuilalt prin
neascultare), în tendinţa de a polemiza (mesajul nu e ascultat până la sfârşit,
pregătindu-se contraargumentul), în rezistenţa la schimbare etc.
83
 - tendinţa comunicărilor de a se organiza complementar sau simetric. Este
vorba despre fenomenul de schismogeneză al lui Bateson, când indivizii nu se pot
sustrage anumitor relaţii (relaţiile dintre membrii personalului unei întreprinderi,
relaţiile dintre membrii unei familii, relaţiile dintr-o şedinţă, relaţiile din cadrul
unui sistem de comunicare etc.);
- tendinţa de a răspunde în acelaşi registru în care interlocutorul li se
adresează (norma de reciprocitate), precum şi o mai mare uşurinţă de a aproba
ceva decât de a nu fi de acord. (A. Mucchielli, 2005, apaud T.M. Newcomb)
Comunicare prin imagini
Viaţa modernă a adus cu sine o multitudine de mijloace imagistice de
comunicare (afiş, fotografii, benzi desenate, ilustraţii, cinema, televiziune).
Comunicarea prin imaginea creează un paradox: deşi mai puţin interactivă,
deoarece se exercită într-un singur sens, ea este mult mai eficientă - afectează un
număr extrem de mare de persoane. Proliferarea comunicării prin imagini, deşi
omniprezenta este considerata de unii autori ca reprezentând un fenomen de
regresiune culturală, ea împiedicând dezvoltarea altor forme de comunicare (spre
exemplu, se pierde gustul pentru lectura). De comunicarea prin limbaj ne vom
ocupa în unul din capitolele următoare intitulat: Limbajul imaginilor.
Funcţiile comunicării non-verbale
Pe fondul valenţelor pe care comunicarea non-verbală le manifestă în
comunicarea interpersonlă, putem observa că aceasta îndeplineşte anumite funcţii.
Printre cele mai importante menţionăm:
a) Accentuarea/sublinierea. Un zâmbet larg, o expresie deschisă ce vor
însoţi o afirmaţie pozitivă, vor face ca mesajul transmis să fie mai convingător
pentru interlocutor. La fel stau lucrurile şi în cazul unui gest de respingere sau a
unei încruntări de sprânceană, acestea sunt semne evidente care contribuie la
întărirea convingerii că partenerul are ceva să îţi reproşeze. Alte elemente
paralingvistice precum inflexiunile, tonalitatea sau înălţimea vocii au un efect
similar.
b) Contrazicerea. Partenerul de comunicare care doreşte să-şi mascheze
nemulţumirea faţă de informaţia primită / mesajul receptat, exprimându-se în
cuvinte cumpătate, poate fi trădat de expresia crispată a ochilor. Expresie poate fi
corect percepută şi interpretată de interlocutor şi folosită abil de acesta în
continuare.
c) Substituirea. Cele mai multe cercetări în domeniu confirmă utilizarea
mesajelor non-verbale într-o măsură sporită faţă de cele verbale. Substitute precum
vestimentaţia, obiecte personale - spaţii de lucru, maşini, mobilier etc. - apoi
gesturi, atitudini sau posturi, limbajul corpului etc., pot transmite mesaje foarte
precise şi importante, ce nu mai necesită explicaţii verbale.
d) Complementaritatea este altă funcţie a mesajului non-verbal, care are în
vedere în special gesturile şi limbajul corporal cu scopul de a completa sau preciza
fie mesajul verbal, fie tipul de relaţie în care se află interlocutorii, făcându-le mai
4. rezolvarea problemelor. Chiar daca ascultătorul nu este de acord cu
punctul de vedere al interlocutorului, faptul că-i ascultă părerile, că le compară cu
părerile proprii, poate conduce la aflarea unor soluţii adecvate;
5. o mai bună înţelegere a oamenilor. Ascultarea şi înţelegerea modului
în care gândesc celelalte persoane creează posibilităţi de colaborare, chiar dacă nu
se simpatizează reciproc.
Observarea acestor efecte ne îndreptăţeşte să constatăm că un bun ascultător
câştigă: informaţie, înţelegere, receptare (ascultare) reciprocă, cooperare.
Mesajele paralingvistice
Sunt variaţii ale înălţimii sunetelor, tăria lor şi rapiditatea vorbirii, calitatea
şi tonul vocii (denumite paralimbaj). Cercetările experimentale au indicat că, dacă
un mesaj lingvistic este contrazis de cel paralingvistic folosit, se tinde să se acorde
mai multă crezare „tonului" vocii decât conţinutului mesajului. De asemenea,
ritmul prea rapid poate genera neînţelegerea mesajului, iar cel prea lent, plictiseală,
indicând la rândul său, indiferenţă. O voce blândă, joasă indică simpatie faţă de
partener, în timp ce o voce înaltă indică iritare chiar mânie. Pauzele între propoziţii
sau cuvinte, separatorii vocali, pot fi folosite pentru a acorda timp de gândire, a
accentua anumite părţi, a genera anticipaţia sau a-1 forţa pe interlocutor să spună
mai mult. La rândul său râsul (ca opus al plânsului) poate fi interpretat ca o
manifestare a spiritului critic, transmiţând mesajul şi sub forma ironiei sau a
glumei. Ticurile verbale, ezitările/repetările necontrolate reprezintă erori
paralingvistice ce trebuie conştientizate de interlocutor şi eliminate dintr-o
comunicare ce se doreşte eficientă.
Aspectele non-verbale ale scrisului
Scrisul de mână, aşezare, organizare, acurateţe şi aspectul general al paginii
scrise, toate acestea spun ceva în plus despre om, despre felul lui de a fi, de a
interactiona.
Comunicarea prin spaţiu şi teritoriu.
Modul de delimitare şi amenajare a spaţiului „comunică" multe informaţii
despre individ. De aceea, omul este extrem de grijuliu cu spaţiul în care trăieşte. El
îşi delimitează şi amenajează teritoriul în funcţie de nevoi şi împrejurări.
Dintr-o perspectivă sociologică şi antropologică, pot fi desprinse trei tipuri
de teritorii: tribale, familiale, personale (Desmond Morris, 1979). Dintr-o
perspectivă psihologică şi psihosocială ne ocupăm mai ales de ultimul tip de
teritoriu, mai strâns legat de particularităţile psihice ale omului.
Studiul relaţiilor spaţiale, ca mod de comunicare, revine unei ştiinţe numite
proxemica. Printre problemele studiate de aceasta putem enumera: jocul teritoriilor,
maniera de a percepe spaţiul in diferite culturi, efectele simbolice ale aspectelor
spaţiale, distantele fizice ale comunicării.
Edward T. Hali vorbeşte despre studiul rolului distanţelor spaţiale în
comunicare. Cartea lui, The Hidden Dimension, apărută în 1966, este considerată a
fi o veritabilă gramatică a spaţiului. După el, există patru tipuri de distanţe (intimă,
85
personală, socială, publică) ce reglează comunicarea în funcţie de respectarea sau
încălcarea lor fiecare dintre ele se asociază diferit cu celelalte categorii de mijloace
ale comunicării.
De exemplu:
• în distanţa intimă (corp la corp sau maximum 15-40 cm, vocea are un rol
minor, se exprima involuntar unele vocale);
• în distanţa personală (45-75 cm, pana la maxim 125 cm vocea este
normală, familiara);
• în distanţa socială (125-210 cm, un maxim de 210-360 cm, vocea este
plina si distincta, mai intensă;
• în distanţa publică (3,60-7,50 m si cu un minimum de peste 7,50 m,
discursul este formalizat, gesturile stereo; interlocutorul devine un simplu
spectator, iar comunicarea un spectacol).
Referitor la atitudinea faţă de spaţiu, într-o cultură sau alta, s-a observat că
aceasta este corelată cu densitatea populaţiei respective. Astfel, în culturile
mediteraneene şi latino-americane, spaţiul personal este de aproximativ 40 cm. în
SUA şi Europa de vest, de 80 - 120 cm. iar pentru asiatici şi africani depăşeşte 120
cm. Circumstanţele, statutul, relaţiile existente între partenerii la discuţie pot
modifica aceste valori, dar ceea ce un latino-american consideră ca distanţă
normală, poate fi privit de un nord-american drept violare a spaţiului personal. Este
şi motivul pentru care un britanic sau un american va tinde să facă un pas înapoi în
faţa interlocutorului sau pentru a restabili o distanţă confortabilă, ceea ce poate fi
interpretat de cel din urmă ca lipsă de prietenie sau dezacord.
De asemenea, teritorialitatea (spaţiul fix asupra căruia avem un „drept")
comunică foarte mult în legătură cu statutul social al indivizilor. Distanţa
unghiulară dintre interlocutori reflectă relaţia în care suntem faţă de persoanele
aflate în imediata noastră apropiere. Aceasta poate varia de la O grade (faţa în faţă)
cu cei admiraţi şi agreaţi până la 180 grade (întoarcerea spatelui) cu cei neagreaţi şi
cu care nu suntem de acord.
Mesajele ambientale
Mediul înconjurător, prin spatialitate şi temporalitate, poate de asemenea să
transmită mesaje asupra interlocutorilor, şi să influenţeze caracterul comunicării
interpersonale. Astfel „proxemica" (iniţiată ca ştiinţă de Edward Hali, op. cit.)
studiază modul în care indivizii îşi structurează spaţiul din jur în interacţiunile
zilnice, elementele principale fiind orientarea relativă, distanţa faţă de interlocutor,
spaţiul personal şi locul ales într-o încăpere. Relaţiile spaţiale pot influenţa calitatea
şi cantitatea comunicării, dimensiunea neadecvată a spaţiului inhibând fluxul liber
al informaţiei. De asemenea, spaţiul dintre interlocutori are diverse semnificaţii. De
aceea, în funcţie de relaţia cu interlocutorul şi de contextul comunicării se fac
referiri la spaţiul intim, personal, social şi public. Atâta timp cât aceste zone sunt
respectate, comunicarea se desfăşoară firesc; încălcarea lor de către partener
determină reacţii negative, producând disconfort şi nervozitate. Ambientul poate
determina un anumit tip de comunicare prin crearea unei atmosfere de confort /
disconfort pentru interlocutori, cu toate consecinţele ce derivă de aici. Psihologia
86
socială a definit o competenţă specifică subiecţilor umani în ceea ce priveşte
comunicarea şi anume: competenţa în relaţia cu mediul înconjurător. Aceasta
vorbeşte despre capacitatea noastră intuitivă şi imediată de a recunoaşte impactul
unui element sau al altuia din mediul înconjurător asupra comunicării şi de a-1 lua
în calcul organizând, în funcţie de propriile obiective, situaţia de comunicare în
care ne găsim. (A. Mucchielli, 2005)
Psihologia şi psihologia socială au obţinut numeroase rezultate privitoare la
influenţele exercitate de diverşi parametri ai situaţiei, numiti „elemente inductoare".
Aşadar, această cunoaştere face în mod normal parte integrantă din competenţa
noastră în relaţie cu mediul înconjurător. Un element inductor este, întâi de toate,
un element constitutiv al situaţiei de comunicare, împreună cu alte elemente de care
acesta este legat. Semnificaţia sa cea mai „importantă" devine cunoscută în şi prin
situaţia de comunicare. El se defineşte şi există într-o relaţie cu situaţia de
comunicare şi cu actele de comunicare ce se desfăşoară. Ca element, el nu are
existentă în sine. Un element inductor are un statut particular datorită influenţei
sale, puternice, asupra situaţiei de comunicare. Este un element ce cântăreşte greu
într-o situaţie, având proprietăţi numite „inductoare". Prin „inducţie" se înţelege o
acţiune de la distantă, efectuată de un element din contextul situational asupra
comunicării înseşi. Psihologia interpretează în următorii termeni aceste „elemente
inductoare". Astfel avem:
- o apropiere prea mare între interlocutori blochează comunicarea cu
persoane necunoscute. O apropiere a unei persoane pe care ai întâlnit-o la metrou
face parte dintr-un astfel de caz. Blocajul este accentuat de faptul că durata
contactului este scurtă şi că o nouă întâlnire este puţin probabilă;
- faptul de a sta „faţă în faţă" favorizează comunicarea: într-o situaţie de
comunicare „publică", fiecare se adresează cu mult mai multă plăcere şi cu mai
multă uşurinţă interlocutorului ce se află în faţa lui;
- apropierea relativă favorizează schimburile relaţionale. Bunăoară într-o
şedinţă de lucru, proximitatea cu cineva induce tendinţa de i te adresa pe alt ton
decât cel formal;
- decontractarea corporală induce decontractarea comunicării poziţia pe
care o are corpul nostru când vorbim are efecte asupra modului nostru de a vorbi;
Analiza celor spuse ne poate conduce spre următoarele concluzii:
- poziţia individului în reţeaua de comunicare poate favoriza sau dimpotrivă
nu anumite tipuri de comunicare. (A. Mucchielli, 2005, apaud P. Fraisse şi J.
Piaget, 1969);
- densitatea socială favorizează depersonalizarea comunicării: cu cât
indivizii sunt mai numeroşi într-un spaţiu limitat, cu atât comunicarea între
persoane devine mai distantă şi mai impersonală; (A. Mucchielli, apaud C. Levy-
Leboyer, 1980)
- supravegherea de către celălalt şi privirea lui pot avea efecte variate:
privirea celuilalt induce conformarea şi reacţia de prestanţă. Adică, îi determină pe
indivizi „să spună mai mult decât cred", „să-şi asume roluri extreme" şi „să forţeze
nota". Privirea celuilalt restrânge libertatea. Această privire mă poate jena, mă
poate forţa să fiu atent la ceea ce fac. De obicei, prezenţa celuilalt îl determină pe
fiecare să se conformeze normelor în vigoare în situaţia respectivă;
87
 8. PERSOANĂ ŞI PERSONALISM
Metafizica este unul dintre domeniile preocupate să cunoască, să
definească şi să explice complexul de fenomene care se regăsesc în ceea ce noi
generic denumim prin termenul de persoană. Atributele care trimit la faptul de
a fi persoană umană şi care fac ca aceasta să se deosebească de toate celelalte
forme de viaţă sunt: raţionalitatea, stăpânirea limbajului, conştiinţa de sine,
controlul sau calitatea de agent, şi valoare morală sau dreptul de a fi
respectat. (Dicţionar de filozofie, 1999)
Aptitudinea unei persoane de a stabili relaţii este influenţată puternic pe
de o parte de maniera în care aceasta ştie să comunice cu sine, în sensul de a se
cunoaşte şi de a se accepta aşa cum este, conştientă de valoarea şi de puterea pe
care şi le atribuie. Iar pe de altă parte, este influenţată de maniera în care ştie să
comunice şi să se raporteze la ei. Cele două componente sunt absolut
obligatorii pentru că, aşa cum afirma Oscar Wilde, cunoaşterea de sine este
imposibilă în afara relaţionării cu ceilalţi, în lipsa implicării / existenţei
celuilalt, individul riscă să se izoleze, să se abandoneze într-o lume care se
distanţează şi se rupe de realitate. „Punţile" construite de la unul la/spre celălalt
amplifică şi consolidează intimitatea. Cu alte cuvinte, imaginea de sine
„reprezintă un compromis între aspiraţiile egoismului individului şi corectivele
pe care le aduce societatea" (I. Chiru, 2003, p. 103)
Reprezentarea despre sine devine posibilă, pe de o parte prin produsul
identificării cu reprezentări inconştiente, modelate de persoane apropiate
(influenţările copiilor de către părinţii lor, de dascăli etc.), pe de altă parte
reprezentarea despre sine este influenţată de evaluările şi aprecierile celorlalţi.
Aşadar, imaginea de sine se dezvoltă treptat, ea este rezultatul din
interiorizarea schemelor despre ceilalţi şi din feed-back-ul primit de la ceilalţi.
(I. Chiru, 2003)
Iniţierea este o operaţiune, care se alătură celorlalte două planuri
„identificare", „influenţare", şi împreună pot conduce la obţinerea statutului de
persoană aşa cum 1-am identificat noi, format prin cunoaşterea de sine şi prin
ceilalţi. Iniţierea este un fenomen care asociază ideii de fiinţă pe aceea de
transformare. După gândirea religioasă greacă, Demeter era cel care iniţia
oamenii în marile mistere din Eleusis. Conceptul de iniţiere s-a păstrat până
astăzi. Chiar dacă sensurile sale s-au lărgit, (poate chiar distorsionat) încercând
să cuprindă toate domeniile existenţei (iniţiere în muzică, în politică, în iubire
etc.) obiectivul său rămâne acelaşi: de a-1 conduce pe individ către cunoaştere
printr-o iluminare interioară proprie.
Alchimia perfectă dintre cele trei fenomene identificare, influenţare ş\
iniţiere va permite transformarea elementelor separate în unul singur. In
încercarea de depăşire a abordării dualiste, conform căreia persoana este un
amalgam al unor elemente esenţial separate, filosofii preocupaţi de problema
minte-corp, încearcă o reinventare a unităţii celor două elemente fundamentale,
din care este alcătuită fiinţa: trupul şi mintea, (ocazionalismul)
92
clare/mai evidente, în comunicare un anumit gest poate să indice relaţiile de
prietenie, chiar afecţiune între parteneri, ori dimpotrivă să indice răceală,
stânjeneală, superioritatea etc. ^
e) Ajustarea/reglarea, în cadrul comunicării există numeroase posibilităţi
oferite de mesajele non-verbale pentru reglarea bunului mers al procesului însuşi.
Astfel, este posibil ca prin non-verbal să se comunice unui partener când se
doreşte să se oprească din expunere pentru că şi celălalt are ceva de spus, când se
doreşte să-şi continue expunerea pentru că este considerată interesantă, sau când se
doreşte să se pună capăt discuţiei - toate acestea fără să se emită măcar un
cuvânt Toate aceste mesaje pot fi transmise fie printr-un gest, fie prin menţinerea
susţinută sau dimpotrivă încetarea contactului vizual, prin consultarea frecventă a
ceasului, prin caracterul monosilabic al replicilor date etc.
Diferenţe culturale reflectate în limbajul non-verbal
Valori culturale specifice pot fi oglindite prin limbajul non-verbal, în special
în ceea ce priveşte perceperea timpului, a spaţiului, dar şi prin unele gesturi sau
expresii.
Este necesar de remarcat faptul că în condiţii de interculturalitate, sensurile
non-verbale pot^suferi interpretări drastic diferite, ce pot duce la înţelegeri eronate
ale mesajului, în cazul gesturilor făcute cu mâna, ca de pildă gestul „inel",
însemnând, în unele culturi, că totul este în deplin acord cu ceea ce se doreşte,
semnul V etc. au sensuri fie comune fie complet diferite de la o cultură la alta, de
la semnificaţii pozitive, până la altele negative, uneori chiar triviale.
Comunicatorii internaţionali au obligaţia de a conştientiza existenţa acestor
specificităţi, de a le cunoaşte şi interpreta corect, în scopul realizării unei
comunicări eficiente în cadrul procesului de negociere, şi de a se conforma
modelului cultural al partenerului cu care este interesat să realizeze tranzacţia.
Astfel referitor la perceperea timpului se are în vedere modul cum se programează
timpul într-o cultură sau alta, atitudinea faţă de punctualitate şi date/ore fixe,
precum şi lungimea optimă a unei întrevederi. Bunăoară în cultura nord-americană,
timpul este foarte bine măsurat, scrupulos planificat, (în limba engleză există
numeroase formulări referitoare la acest model cultural: „to spend time", ,fo waste
tirne", ,}o invest time", „to save time", „to make time", „to buy time" etc.
formulări cu caracter clar economic), în schimb în anumite culturi asiatice sau
arabe, a planifica, a pregăti din timp o agendă de discuţie, o anumită activitate
precisă este o gafă, sau poate comunica chiar lipsă de respect Faptul este deseori
interpretat de nord-americani ca lipsă de eficienţă, de autoîncredere, chiar lene.
Punctualitatea este de asemenea o noţiune cu accepţiuni diferite: întârzierea este
inadmisibilă pentru nord-americani, dar absolut normală pentru latino-americani.
în cultura franceză, 5 minute de întârziere sunt acceptabile. La români, „sfertul
academic" este des practicat, în ceea ce priveşte stabilirea unor date/ore fixe
pentru evenimente sociale, întâlniri de afaceri etc. acestea trebuie să fie realizate
cu mult timp înainte pentru nord-americani care vor considera o invitaţie de ultim
moment drept o insultă, în culturile arabe/asiatice o activitate programată cu
mult timp înainte poate fi uitată, iar invitaţiile de ultim moment sunt
considerate ca fiind
89
spontane deci sincere. Pentru americani, o întâlnire de afaceri/o vizită de lucru nu Pentru îmbunătăţirea acestui tip de comunicare, în special în anumite
trebuie să depăşească 45 de minute, în timp ce pentru un arab acelaşi timp va fi cazuri/profesiuni este necesară conştientizarea sa de către emiţător/receptor, un
perceput ca fiind „scurt", sugerând răceală şi lipsă de interes. permanent auto-control al manifestărilor non-verbale şi supravegherea impactului
Culturile impun de asemenea atitudini diferite faţă de folosirea mâinilor, a creat de acest tip de mesaje asupra interlocutorilor. Măsura în care o persoană
efectuării diferitelor gesturi, a expresiei feţei, a modului de adresare, gradului de stăpâneşte limbajul non-verbal, în care îl tine sub control, se pare că este
emoţie şi animare, de francheţe, de insistenţă etc. De exemplu, strângerea de mână dependentă de trăsături de personalitate - temperamentale, caracteriale, volitive - şi
este un salut aproape universal în afaceri, dar modul şi forţa cu care se realizează în mod cert de exersarea comportamentului dezirabil pentru anumite situaţii de
diferă de la o cultură la alta. Spre exemplu, de la un mod ferm al strângerii de mână comunicare.
în cazul americanilor, la un mod delicat la francezi şi britanici. Strângerea de mână
este foarte rar folosită de asiatici. Folosirea mişcărilor mâinii sau a braţelor ca mod
de comunicare non-verbală este de asemenea foarte diferită. Ea exprimă acţiune în
cazul americanilor. Pentru germani reprezintă o atitudine. Sunt folosite pentru
ilustrare de italieni, iar în cazul francezilor sunt o expresie a stilului. Pentru arabi,
gesturile au un asemenea nivel de elocvenţă încât cuvintele sunt deseori inutile, în
ceea ce priveşte zâmbetul, în multe culturi se consideră că acesta comunică plăcere,
bunăvoinţă^ prietenie, optimism, în Orientul Mijlociu însă, este un mod de a ocoli
conflictul. In cazul asiaticilor, este un mod de a marca jena sau mânia. Pentru
japonezi reprezintă un simbol al armoniei interioare. Modul în care se realizează
contactul privirilor diferă de la o cultură la alta. Astfel, pentru unele culturi
(francezi, hispanici, ţările răsăritene) acesta este foarte direct, exprimând interesul şi
dorinţa de comunicare, pentru altele (culturile asiatice) este redus, dar din dorinţa de
a comunica respect, de a nu deranja; un contact moderat al privirilor caracteristic
americanilor, britanicilor şi culturilor nordice, are de asemenea acelaşi obiectiv, de
a nu părea agresiv, de a nu deranja.
în zilele noastre, prin vasta reţea de comunicare în lume, a schimburilor
sociale şi economice, noi valori au fost adăugate la zestrea diferitelor culturi,
producând unele modificări în perceperea mesajelor non-verbale, în sensul preluării
unor semnificaţii şi renunţarea la altele.

Codarea-decodarea comunicării non-verbale

în ceea ce priveşte codarea şi decodarea comunicării non-verbale au existat
şi continuă să existe numeroase preocupări din partea cercetătorilor. De-a lungul
timpului au apărut aşa zisele „dicţionare", ghiduri ale limbajului non-verbal.
Autorii lor îşi propun să interpreteze şi să ofere repere pentru folosirea adecvată a
acestui tip de comunicare.
Dintre „sfaturile" cele mai cunoscute amintim:
- pentru codarea-decodarea corectă a elementelor de limbaj non-verbal este
necesară utilizarea/interpretarea acestora în contextul tuturor celorlalte elemente
verbale/non-verbale;
- codarea-decodarea limbajului non-verbal diferă sub multe aspecte nu
numai de la individ la individ, ci şi de la o profesie la alta, de la o colectivitate la
alta, de la cultură la cultură, deci trebuie realizate în sfera acestora;
- codarea-decodarea limbajului non-verbal se realizează în funcţie de
caracteristicile individuale, de educaţie, experienţa de viaţă
etc. a
emiţătorului/receptorului de mesaj.

90 91
credinţei. Personalismul vede în aceasta o dovadă a liberului arbitru care îşi află
justificarea în existenţa, ca dat primordial, al persoanei libere şi creatoare.
Generaţia următoare de personalişti, reprezentată de filosofii teologi Lucien
Laberthonniere (1860-1932) şi Maurice Blondei (1861-1932), au inaugurat un tip
de personalism, declarat, creştin întemeiat pe o metafizică a carităţii. Pentru ei,
persoanele umane reprezintă realitatea prin excelenţă. Paradoxul persoanei constă
în faptul că ea aspiră simultan către autonomie şi comuniune, doreşte să se afirme
ca independentă, dar, în acelaşi timp, simte şi nevoia apropierii de alte persoane.
Prin această poziţie ne apropiem din ce în ce mai mult de ceea ce ştiinţa secolului
XX a încercat să fundamenteze, şi anume că persoana este un summum al
cunoaşterii despre sine prin sine şi prin ceilalţi. Secolul al XXI-lea aduce în prim
plan nevoia de autonomie şi independenţă. Se vorbeşte despre independenţă
materială, independenţă profesională, chiar de autonomie economică, în învăţământ
etc. (până şi de autonomie teritorială) şi parcă tot mai putin se vorbeşte despre
comuniune. Cum se va putea realiza un echilibru între cele două principii de viaţă,
secolul nostru şi cele viitoare vor decide cu siguranţă. Gânditorii creştini spun că
numai iubirea creştină poate rezolva această aparentă contradicţie.
Faza matură a personalismului este ilustrată prin teoriile a trei gânditorii
francezi, Jean Lacroix (1905-1986), Emmanuel Mounier (1905-1950) şi
Nedoncelle (1905-1976). Unul dintre aceştia, Jean Lacroix, a susţinut că
personalismul nu este un sistem, ci „un umanism". El înţelege prin personalismul
necesitatea de a se face o analiză cinstită şi indispensabilă a problemelor omului.
Totodată avertizează asupra faptului că acesta să nu fie lăsat pradă nici sălbăticiei
instinctuale şi nici dezumanizării tehniciste, în ceea ce priveşte persoana, gânditorul
afirmă că aceasta nu este reductibilă la condiţionările sale biologice sau culturale.
Lacroix dă filosofici contemporane posibilitatea de a alege între două alternative:
fie a fi o ideologie, adică o mistificare interesată a realităţii, fie a fi o meditaţie
sinceră asupra condiţiei umane, în care caz nu poate fi decât personalistă.
Reflecţia sistematică asupra identităţii personale îşi are originile prin anii
'50 ai secolului al XX-lea şi se datorează cercetărilor lui E. Erikson. Pentru cel care
s-a ocupat de psihologia eului şi sociologismul neofreudian, precum şi de
„psihanaliza vârstei evolutive", conferirea identităţii individuale şi a celei sociale
sunt complementare: pe de o parte, este subliniată funcţia de sinteză şi de integrare
desfăşurată de eu în cursul dezvoltării; pe de altă parte, este demonstrată
interacţiunea dintre formarea eului şi structura societăţii. In această direcţie,
Erikson compară educaţia în triburile de vânători Sioux cu aceea a triburilor de
pescari Yurok începând cu anii 1970, acesteia i s-a adăugat preocuparea pentru
identităţile multiple, astfel încât pierderea, căutarea sau afirmarea identităţii de grup
(etnic, rasial, etc) au devenit obiecte privilegiate de studiu pentru ştiinţele sociale
contemporane, identitatea personală se defineşte printr-o dublă raportare: la sine
însuşi şi la ceilalţi. Acest lucru ne trimite la ideea că individul se percepe ca fiind
acelaşi cu cel care a fost de când se ştie. Această conştiinţă a persistenţei şi
continuităţii proprii este redată, în limba franceză, prin substantivul memete (din
meme - acelaşi). Termenul pereche ipseite (din latinescul ipse însuşi) desemnează
totalitatea sentimentelor şi reprezentărilor prin care individul se singularizează în
raport cu semenii săi. Din cele afirmate rezultă că identitatea apare ca fiind acel
96
Geneza identităţii personale
Studierea persoanei umane a fost şi este, în continuare, subiectul care i-a
fascinat cel mai mult pe cercetătorii preocupaţi de evoluţia omenirii, în legătură cu
aceasta, s-au făcut foarte multe presupoziţii şi teorii, de la teoria darwinistă, la
interpretările de ordin metafizic şi până la analogiile moderne ale functionalismului
ce vizează compatibilitateajdintre sistemul de software şi cel de hardware, toate au
avut ca rezultat progresul, în capitolul de faţă, prezentăm câteva repere istorice şi
puncte de vedere rezultate din curente care au avut ca principal subiect de studiu
fiinţa, surprinsă în cele două dimensiuni: cea a imaginii proprii de sine şi cea a
imaginii sociale de sine. Mihai Dinu (M.Dinu, 2004, p.7-17), în lucrarea
Fundamentele comunicării interpersonale, face o trecere în revistă a autorilor care
au făcut doctrină în ceea ce priveşte conceptul de personalism şi pe cel de
persoană. La rândul nostru, vom reţine şi analiza câteva dintre punctele de vedere şi
teoriile apărute de-a lungul timpului.
Reprezentarea despre sine prin sine
Privită din perspectiva tradiţiei occidentale, persoana reprezintă „categoria
filosofică ce permite subsumarea sufletului şi a trupului gândite ca elemente
indisociabile, dotate cu raţiune şi perfectibile." (Articolul Personne, din
Encydopedia Universalis, apaud M.Dinu, 2004, p.7). Abordarea dualistă concepe
persoana ca pe un amalgam al unor elemente esenţial separate, din care fac parte:
mintea şi trupul. Teoriile moniste, precum cea a lui Strawson din Individuals
(1959), folosesc un concept primitiv de persoană, ca un lucru ce poate fi descris din
punct de vedere logic în termeni mentali sau corporali.
Conform definiţiei de dicţionar, persoană, în sens filosofic general,
„semnifică o identitate relaţională a existenţei umane, definită de singularitatea şi de
rolul ei în lume. Termenul a fost corelat cu latinescul persona (şi cu echivalentul lui
grec, prosopon), având semnificaţia de mască teatrală". (Enciclopedie de filozofie
şi ştiinţe umane, 2004, p.814). Aşadar, prima accepţiune a cuvântului a fost aceea
de mască. Termenul a fost preluat din teatrul antic pentru însemnătatea pe care
noţiunea „mască" o avea pentru purtătorii ei. Aceasta contribuia la sporirea
vizibilităţii actorului şi avea un rol însemnat în caracterizarea psihologică a
individului, în sensul că oferea indicaţii privitoare la statutul şi condiţia socială
asupra personajului interpretat. Astfel cuvântul a început să desemneze tipul de
personaj şi rolul jucat de acesta. Ulterior, prin analogie, acesta a ajuns să se extindă
şi asupra rolurilor sociale. Noi toti suntem concepuţi asemenea unor actori,
denumiţi actori sociali, care îşi interpretează zilnic (mai bine sau mai putin bine, cu
succes sau cu mai putin succes), pe scena vietii, rolurile. Auzim de multe ori
spunându-se că
„nu-i atâta viaţă în teatru pe cât teatru este în viaţă" (mas-media şi-au făcut un
obicei din a spune, atunci când prezintă caz social şocant prin sintagma: „viaţa bate
filmul!"). Prin analogie cu zeităţile hinduse, care aveau trei feţe sau cu personajele
din basmele copilăriei „balaurul cu trei sau şapte capete", fiecărei persoane îi sunt la
îndemână înfăţişări şi comportamente diferite. Cugetările vechi, din popor, de
genul:
„lupul îşi schimbă părul..."; „în afară e vopsit gardul...", „schimba feţe-feţe" sau
cele de dată mai recentă „are un comportament
93
cameleonic" vin să ne confirme acest lucru. Când o persoană Jşi iese din fire" (fie
că este extrem de furioasă sau de bucuroasă), vizualizăm o defilare de expresii de
măşti care vin să accentueze trecerea de la o stare de confort la alta, de la o
dispoziţie la alta. Conştient sau nu, zilnic, jucăm roluri, schimbăm măşti, şi
înfăţişăm faţete ale personalităţii noastre.
Popoarele ce aparţineau lumii vechi euro-asiatice, care se revendică din
tradiţia iudeo-creştină şi din filosofia greco-romană, aveau încetăţenită o viziune
mozaicată în ceea ce priveşte închipuirea elementelor din care este alcătuită
personalitatea umană. Din structura aceasta făceau parte trei categorii de elemente:
unele individuale, altele moştenite şi altele simbolice, de natură să integreze
individul în univers şi să îi decidă destinul. Astfel, populaţia Samo din Burkina
Faso imaginează persoana ca fiind alcătuită din nouă componente: destinul
individual, trupul, umbra, căldura, sudoarea, suflarea, l, gândirea şi dublul. (M.
Dinu, 2004, p.9) Fiecare din acestea au statute diferite. Unele sunt ereditare şi
perisabile. Din această categorie fac parte trupul, care este moştenit de la mamă şi
sângele, moştenit de la tată. Altele sunt strict individuale ca de pildă viaţa. Singurul
care este nemuritor şi netransmisibil este sufletul l dublul, dăruit omului de către
zeul suprem odată cu suflarea. Pe aceeaşi linie a diferenţierii trebuie menţionat
faptul că elementele heteroclite se despart după moarte, urmând traiectorii diferite.
Sufletul sau dublul va ajunge în rai vs. iad, până la judecata de apoi (viziunea
creştină) / va fi găzduit într-un altar până la o nouă reîncarnare (viziunea păgână).
Destinul este, în general, predeterminat şi numai sufletul mamei îl mai poate
modifica. Viziunea occidentală mai adaugă la aceste elemente componentele
sociale.
Un alt pas înainte în evoluţia noţiunii de persoană s-a datorat acţiunilor
întreprinse de reprezentanţii neoplatonismului şi ai teologiei creştine. Ideea de
unicitate irepetabilă pe care o implică astăzi definiţia persoanei îşi are originile în
conceptul de ipostază introdus şi definit de Plotin. Conform gânditorului, persoană
înseamnă acea singularitate ontologică ce constituie principiul ultim de
individuatie. Caracterizante pentru ipostază nu sunt trăsăturile ei exterioare,
accidentale, ci determinările interne care îi garantează unicitatea.
Filosofia stoică aduce şi ea un punct de vedere personal cu privire la
persoană. Ideea de virtus romana implica presupoziţia că acel care se numără
printre persoane îndeplineşte anumite standarde de ordin moral. De aici se naşte
ideea de o anume etică a persoanei. Tot stoicii au pus accentul pe latura juridică pe
care o dezvoltă termenul. Postulatul de la care pornesc ei este acela că singurele
lucruri care ne aparţin şi asupra cărora putem lua hotărâri sunt cele legate de lege.
Conform acesteia faptele pe care le facem pot fi catalogate în bune sau rele şi la fel
stau lucrurile şi în cazul persoanelor. Nu doar dreptul juridic era cel vizat de stoici.
Ei au militat pentru dreptul şi obligaţia fiinţei umane de a îşi făuri un „antidestin"
interior prin care să contracarăm efectele destabilizatoare ale vicisitudinilor vremii
şi astfel de a nu se supune destinului implacabil dictat de către zei. Stoicii au găsit
cu cale să declare că fericirea nu depinde de circumstanţele exterioare, ci numai de
echilibrul lăuntric al individului. Pentru aceasta ei şi-au dedicat viaţa în slujba
autoperfectionării individuale, pentru modelarea interioară a persoanei. Aceştia şi-
94
au canalizat eforturile pedagogice în direcţia unei educaţii care să îi ajute să îndure
„cu stoicism" (răbdare) toate încercările sorţii.
Epictet face clar distincţia între fiinţa^ umană şi celelalte fiinţe punând
accentul pe atributul de raţionalitate al primea, în acest sens, filosoful scria: „Dacă
aş fi o privighetoare m-aş comporta ca o privighetoare, dacă aş fi o lebădă, ca o
lebădă. Dar sunt o fiinţă raţională şij prin urmare, trebuie sa cânt un imn zeului.".
(Enciclopedia de filozofie, p.815) In această definiţie, pe lângă figura teatrală,
persoana este precizată şi prin atributul raţionalităţii, iar aceasta, la rândul său, e
înţeleasă ca deschidere spre divin, ca sens ultim al existenţei. Această înlănţuire de
semnificaţii va avea în tradiţia medievală o formulare conceptuală mai precisă prin
formula lui Boethius care spune că personalitate este o substanţă individuală de
natură raţională, iar această formulă va reveni în întreaga gândire scolastică.
Conceptul de persoană îşi află împlinirea cea mai înaltă prin formularea
dogmei Sfintei Treimi, în cursul marilor dispute hristologice şi trinitare din secolul
al IlI-lea, teologia creştină, aflată în căutarea unei soluţii care să împace
monoteismul cu imaginea unei divinităţi întreite (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh), a
statuat identitatea dintre persoană (gr. prosopon) şi ipostază (gr. hypostasis). Ideea
de la care se porneşte este că deşi Dumnezeu este unic prin natura Sa, El se prezintă
sub forma a trei persoane deopotrivă nedespărţite şi neconfundate: Tatăl, Fiul şi
Sfântul Duh. Cu acest demers primul conţinut metafizic ce constituie temeiul
demnităţii eminente a persoanei umane, capătă şi alte dimensiuni, care vorbesc
despre fărâma de divinitate conţinută în fiecare individ în parte, primită la zămislire
şi confirmată prin botez.
Spaţiul cultural ortodox a dăruit şi el lumii un reprezentant exponenţial al
personalismului: pe rusul Nikolai Berdiaev (1874-1948). Analist profund al
spiritualităţii medievale, el a constatat faptul că de-a lungul istoriei europene a avut
loc o răsturnare a raporturilor omului cu divinitatea. Dacă Evul Mediu punea
accentul pe Dumnezeu în detrimentul omului, epoca modernă a pus accentul pe om
în detrimentul lui Dumnezeu. Ori, ambele concepţii conţin erori. Numai pornind de
la modelul exemplar al divino-umanităţii lui Hristos putem concilia credinţa în
Dumnezeu cu încrederea în om. Persoana umană trebuie privită nu doar ca un
microcosmos, ci şi ca un microtheos, o manifestare în mic a prezenţei divine.
Viitorul, după Berdiaev, aparţine unui creştinism paracletic (mângâietor), capabil
să ilumineze totul, chiar şi infernul. Pentru Berdiaev, lumea empirică, accesibilă
simţurilor, nu epuizează realul. Dincolo de ea, un adânc al existenţei care se
revelează în experienţele sfinţilor, ale misticilor şi profeţilor, dar tot atât de bine
poate fi şi transparenţa unei priviri. Persoana aparţine acestei lumi ascunse ce se
cere descoperită, la fel cum Dumnezeu trebuie redescoperit mereu pentru că omul
tinde să îl transforme necontenit într-un idol.
Persoana devine subiect de meditaţie filosofică şi ax central al unuia dintre
curentele cele mai generoase ale gândirii secolului al XX-lea: personalismul.
Iniţiatorul curentului, gânditorul francezul Charles Renouvier (1815 -1903) a
adoptat chiar metodă filosofică, cunoscută sub denumirea de criticism postkantian.
Acest criticism afirmă că adevărurile prime pe care se sprijină cunoaşterea
ştiinţifică sunt nedemonstrabile şi prin urmare, ele nu pot fi decât obiecte ale
95
include orice relaţie trăită cu valorile. Filosofia sa spunea că persoana nu trebuie
privită ca o entitate juridică pe care este nevoie să o apărăm împotriva tendinţelor
colectiviste. Dimpotrivă, ea nu se împlineşte decât în comunitate. Persoana nu
se opune colectivităţii, ci individului, perceput drept fiinţă izolată, obiect
aritmetic, element al unei mase nediferenţiate. Ea este subiectul autocreator,
deoarece
„reprezintă singura realitate cunoscută de noi şi pe care o făurim din interior".
(apaud M.Dinu, p. 14)
Cercetările din ultimele decenii ale secolului trecut, din domeniul
antropologiei (care s-au ocupat de studierea reprezentărilor mentale ale fiinţei
umane la o serie de populaţii primitive din Africa şi Oceania) au legat
conţinutul noţiunii de persoană de modul de inserţie al individului în social.
Teoriile vremii au relevat faptul că persoana poate fi concepută în moduri
diferite, în funcţie de mediile şi spaţiile culturale căreia îi aparţine. O viziune
similară întâlnim la Roger Bastide. Acestea răstoarnă „principiul individuaţiei"
(care prevede invariabilitatea şi persistenţa unui obiect la un interval de timp
determinat) preluat de la filosoful empirist englez David Hume şi spune că în
cazul definirii persoanei, funcţionează două „antiprincipii de individuatie":
pluralitatea elementelor constitutive ale persoanei şi fuziunea individului cu
spaţiul înconjurător şi cu contextul temporal în care acesta se inserează. (David
Hume, apaud M.Dinu, 2004, p.8)
Persoana se cucereşte printr-un efort de personalizare. Mounier susţinea
că omul trebuie să pună accent pe transformarea interioară, deoarece atitudinea
personalistă implică angajarea, iar personalismul este, înainte de toate, practică.
El afirma că există civilizaţie şi cultură umană doar prin orientarea spre
metafizică, în opoziţie cu individul, care este o entitate închisă, persoana se
deschide către transcendent, către comunitate şi către univers, prin chiar negarea
individualităţii sale. „Omul concret este omul care se dăruieşte". (M.Dinu, p.
14) într-o direcţie asemănătoare este dirijată şi meditaţia lui Maurice
Nedoncelle asupra intersubiectivitătii. Gânditorul afirma că „prin calitatea sa de
persoană, omul este condamnat să fie singur pe lume". Aşa stând lucrurile, omul
trebuie să facă efort să îşi depăşească într-un fel condiţia. Soluţia găsită de
Nedoncelle era ca fiecare din noi să acţioneze în aşa fel încât să iasă din sine,
astfel încât dă ajungă să perceapă existenţa reală a celorlalţi.
în procesul acesta, de conturare a persoanei şi a identităţii sale, dragostea
joacă un rol esenţial. Omul nu poate fi închipuit înafara acestui complex de
sentimente pentru că ele îl înnobilează. Dragostea ridică omul la dimensiuni care îl
apropie de fărâma de divinitate cu care fiecare s-am născut Problema dragostei 1-a
preocupat şi pe personalistul german Max Scheler (1874-1928). Scheler definea
persoana în opoziţie cu eul înţeles ca obiect al percepţiei interne, al introspecţiei
psihologice, pe care îl numea, în derâdere, „idolul cunoaşterii de sine". Pentru
Scheler, dragostea, departe de a fi oarbă, dă semne, adesea, că este luciditatea
însăşi. Ea constituie singurul mijloc de a descoperi valoarea reală a unei fiinţe
umane, de a deosebi valorile, de a cunoaşte adevărata natură a lucrurilor.
O altă dimensiune care tine de definirea şi înţelegerea persoanei este cea
referitoare la actele intenţionate ale acesteia. Explicaţia constă în faptul că
specificul personal se manifestă în acţiunile subiectului şi evoluează o dată cu ele.
100
ceva care îl face pe om deopotrivă asemănător sieşi şi deosebit de ceilalţi şi, ca
atare, ea nu poate fi definită corect şi complet decât în cadrul relaţiilor sociale
interpersonale. Este concluzia care se desprinde şi din analiza celor şapte
„dimensiuni" ale identităţii personale. O primă dimensiune vorbeşte despre
continuitatea în spaţiul şi timpul individual şi colectiv, la care se referă principiul
enunţat de David Hume. O altă perspectivă vorbeşte despre integrarea conduitelor
şi rolurilor jucate, în sensul discutat la „antiprincipiile de individuatie". Separarea
este înţeleasă ca efort de autonomizare în raport cu ceilalţi, prin diferenţiere
cognitivă şi opoziţie afectivă. Dedublarea, constă într-un clivaj intern ce constituie
baza însăşi a conştiinţei individuale. Este vorba de acea diferenţiere intrasistemică
ce a devenit posibilă o dată cu procesul de corticalizare a hominizilor, care le-a
permis ca, pe lângă rezolvarea problemelor de adaptare la mediu, proprii tuturor
vieţuitoarelor, să observe şi să judece felul în care acţionează în scopul acestei
adaptări. Spaţiul mental al omului s-a populat astfel cu două entităţi aflate în dialog
(/ şi me şi je şi moi) care deliberează şi iau hotărâri în comun sau, ajunge la
conflicte interne în cadrul comunicării intrapersonale.
Se poate afirma astfel că identitatea personală se construieşte, paradoxal, pe
o dublă dualizare: separarea de celălalt şi dedublarea interioară. Unicitatea fiinţei
tine acel sentiment al originalităţii care ne face „incomparabili" cu oricare
dintre celelalte fiinţele vii. Unicitatea trimite la structura interioară a individului,
la acel complex de fenomene care alcătuiesc sufletul său.
Totodată, fiinţa umană nu poate fi închipuită în afara componentei
acţionate. Aceasta este indispensabilă definirii identităţii, întrucât persoana nu se
poate limita la un ansamblu de reprezentări de sine, ci depinde de activităţile la
care se angajează. O menţiune se impune să fie făcută şi anume că identitatea
nu se confundă cu aceste activităţi. Ea se implică / îşi doreşte implicarea în
acţiune, în munca de creaţie, colectivă sau individuală, pentru a-i asigura
afirmarea şi consolidarea sentimentului identitar.
Autovalorizarea, prin care încercăm să ne ridicăm în proprii ochi, dar şi în
ochii celorlalţi, se manifestă deopotrivă prin conformism în raport cu normele
grupului social în doza necesară, dar şi prin originalitate, pentru a ieşi în relief.
Avem de a face cu ceea ce în termeni de specialitate se numeşte „efectul PIP"
(primus inter pares), de afirmare ca fiind cel dintâi dintre egali. Emmanuel
Mounier a sintetizat aceasta idee într-o singură frază semnificativă: „Constanţa
sinelui nu constă în a menţine o identitate, ci în a susţine o tensiune dialectică şi a
stăpâni crize periodice". (M. Dinu, 2004, p. 14)
Fiind vorba despre un proces care durează toată viaţa, „identizarea"
presupune mai multe etape care se succed într-o anumită ordine. Acestea sunt:
\.individuatiaprimară. Această perioadă se întinde de-a lungul primilor trei
ani de viaţă, în cursul cărora se fixează primele repere identitare. Copilul învaţă să
îşi cunoască şi să îşi controleze propriul trup, trecând progresiv de la acte spontane
elementare la conduite organizate. Freud socotea această perioadă ca fiind o fază
hotărâtoare în formarea personalităţii.
2.identificarea categorială. Aceasta reprezintă etapa corespunzătoare ieşirii
parţiale din mediul familial, o dată cu începutul frecventării unei forme de
învăţământ preşcolar (grădiniţa). Este debutul unei „decentrări" a individului, care
97
devine treptat conştient de existenţa şi caracteristicile grupului său de apartenenţă şi un „personalism ontologic", în care moştenirea existenţialismului este cristalizată
îşi defineşte totodată grupul sau grupurile de referinţă în care ar dori să aibă acces. în conceptul de
Analiza comparativă a statutului său şi al celorlalţi membri ai colectivităţii îi
permite individului să îşi construiască o primă identitate socială, ce va avea să se
desăvârşească mai târziu.
3.identificarea personalizantă. Aceasta se leagă de perioada mutaţiilor
pubertare, când adolescentul parcurge primii paşi importanţi spre formarea unei
identităţi. El refuză să îşi mai asume identificările infantile şi se simte
încorsetat de modelele familiale şi şcolare, de care încearcă să se elibereze prin
afirmarea peremptorie a propriilor opinii şi printr-o anumită rigiditate a
atitudinilor. Identificându-se cu proiectele sale, de multe ori nerealist de
ambiţioase, el riscă o alienare dureroasă, generată de distanţa exagerată dintre
aspiraţiile sale şi situaţia prezentă. De fapt, această etapă nu se încheie
niciodată, întrucât, poate că într-o formă mai puţin pronunţată, dar în fond
asemănătoare, căutarea identităţii proprii continuă până la sfârşitul vieţii.
Identizarea se prezintă ca un proces reluat la nesfârşit, deoarece, aşa cum
afirmă Pierre Ţap, ea este „istoria cavalcadei identificărilor pe care le desfaci şi
le refaci din nou", cu riscul apariţiei periodice a acelor disfunctii care sunt
crizele de identitate.
în filosofîa lui J. Locke, conceptul de persoană trimite la identitatea
morală a omului. Şi pentru Kant, omul este persoană în măsura în care poarta în
sine în propria sa „.autonomie", dată de imperativul moral. Tocmai din aceasta
cauză, fiecare om nu va mai fi considerat ca mijloc, ci doar ca scop în sine, cu
o demnitate care necesită „respect", în acelaşi sens, Kant vorbeşte şi de
comunitatea ideală a persoanei, anticipând ideea „domniei scopurilor", în
secolul XX, E. Husserl şi M. Scheler clarifică în special caracterul relaţional
al persoanei, atât în plan intersubiectiv (intersubiectivitate), cât şi în raport cu
lumea. Orice om, consideră Scheler, constituie individualizarea unică a unei
lumi. Caracterul intersubiectiv al persoanei constituie o tema centrală a
personalismului contemporan, în special al personalismului comunitar al lui E.
Mounier.
Termenul de personalism, în domeniul gândirii contemporane, este
introdus în SUA de G.H. Howison, care aflat în polemică cu J. Royce şi în
general cu idealismul absolut, împreună cu alti cercetători (P. Bowne, R.T.
Flewelling şi S. Brightman) plecă de la concepţia unei persoane înţelese ca
entitate liberă şi finită, care, în finitudinea ei, se supune unui Dumnezeu
transcendent şi personal. Această perspectivă va susţine ulterior revista „The
Personalist", întemeiată la Los Angeles, în 1919. Şi în Franţa tema persoanei
atinge un interes special la începutul secolului XX, prin operele lui C.
Renouvier
{Personalismul, 1903). Renouvier revendică valoarea şi demnitatea persoanei în
opoziţie cu idealismul german şi cu pozitivismul francez, în Franţa, tema
persoanei este reluată de E. Mounier, P.L. Landsberg care revendică
perspectiva unei societăţi personaliste şi comunitare, în Italia, după al doilea
război mondial, tematica lui Mounier a fost preluată în unele cercuri culturale şi
pe plan teoretic şi politic, fiind reluată de diverşi cercetători, ca G. Campanini,
A.LaMacchia, V. Melchiorre, A. Rigobello. Tot în Italia, L. Pareyson propune

98 99
 persoană intelectuală, ca raportare la sine şi la ceilalţi, sinteză a argument al tezei sale, Mounier se servea de faptul că spiritualul are o sferă mai
universalităţii şi singularităţii, deschidere pozitivă în faţă transcendenţei largă decât religiosul, fiindcă
metafizice, dar şi expunere la negaţie şi la rău. Pareyson şi-a sintetizat
propria direcţie ca pe un drum „de la personalism la ontologie sau de la
virtute la ambiguitatea originară" (Enciclopedie de filozofie, 2004, p. 115)
în ceea ce îi priveşte pe români, încercarea de a da o definiţie
personalismului aparţine lui Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957).
Filosoful român a lucrat la elaborarea conceptului de personalism energetic.
Motru vedea în evoluţia universului un scenariu al cărui scop ultim este
desăvârşirea persoanei umane, subordonate paradigmei divine a unui
Dumnezeu personal.
Anumite demnităţi, ranguri, responsabilităţi în societate, averea şi alte
atribute de acelaşi gen confereau cuiva statut de persona, cam în sensul în
care vorbim astăzi de personalitate publică. Inclusă în dreptul roman, această
utilizare a ajuns până la noi. Se vorbeşte astfel despre persoane fizice şi
juridice sau despre calitatea anumitor instituţii de a poseda personalitate
juridică. Pe această linie se înscrie şi Locke, care consideră că „persoană"
este un termen, juridic" ce se aplică din motive morale „agenţilor pentru care
legea are un sens, şi fericirea şi nefericirea" (Essay, II. 27).
Filosofia probabilităţii iniţiată de Ramsey şi de către de Finetti şi
continuată de statisticianul american L.J. Savage în opera sa Fundations of
Statistics (1954) vine cu o altă perspectivă. Personalismul respinge ideea
potrivit căreia probabilităţile există şi „în afară", aşteptând doar să fie
descoperite. Totodată acesta consideră evaluările probabiliste ale
evenimentelor ca fiind expresii pur personale ale gradului de încredere ce
trebuie avut referitor la apariţia unui eveniment, într-o întrebuinţare mai
veche, personalismul trimite la aspectul teist care a lansat ideea că Dumnezeu
este o persoană. (Dicţionar de filozofie, 1999, p.300-301)
Filosofia modernă şi mai cu seamă cea postmodernă face o analogie
care trimite la descrierile ce vizează compatibilitatea dintre emul-ul de
software şi cel de hardware care se regăsesc în cazul unui computer
(functionalismj. „Memoria" şi inteligenţa computerului tind să înlocuiască, pe
termen lung, memoria omului.

Reprezentarea despre sine prin ceilalţi

Trecem la o altă perioadă şi la o altă dimensiune a evoluţiei fiinţei în
care un rol important îl joacă determinismul social. Dezvoltarea ulterioară
a psihologiei sociale a evidenţiat dependenţa persoanei de contextul în care
se formează, de interacţiunea sa cu alte fiinţe umane. S-a ajuns astfel la
considerarea acesteia nu ca un dat, ci ca un produs al comunicării
interpersonale. De aici, concluzia cum că nimeni nu ar fi persoană, înainte de
a fi venit în contact cu alte entităţi similare care să îl ajute să îşi cristalizeze
identitatea personală.
Un punct de vedere apropiat aparţine lui Emmanuel Mounier,
fondatorul revistei Esprit, (1932) expresie teoretică & personalismului
comunitar. Deşi un bun practician al catolicismului, acesta a afirmat că
personalismul nu este o filosofic creştină, ci un discurs asupra problemelor
omului ce poate fi ţinut atât de credincioşi cât şi de necredincioşi. Ca suprem
98 99
îndrăgostit de el, astfel încât va trebui chiar să îl şi admir." (C.G. Jung, Teora, 1997, Persoană şi personalitate
p.110) „Mana", eului, pe care îl
în conformitate simţim ca fiind
cu concepţia acelaşi de-a
primitivă, „ este lungul întregii
o forţă superioară vieţi, indiferent de
astfel că acela situaţiile prin care
care doboară trecem şi de
persoana-mana schimbările pe
îşi anexează care le suferă
mana acestuia. conştiinţa noastră.
Eul, cel care s-a Copilăria şi
confruntat cu tinereţea sunt
anima şi a ieşit perioade de
învingător, a afirmare a eului,
preluat mana. pentru ca în a
Astfel devine eul doua parte a vieţii
conştient o acesta să cedeze
personalitate iniţiativa în
mana. Dar favoarea sinelui.
personalitatea Jung considera
mana este o drept o datorie a
dominantă a omului ca, odată
inconştientului cu înaintarea în
colectiv, vârstă, să acorde
cunoscutul sinelui o
arhetip al importanţă
bărbatului sporită. Mimai
puternic în astfel procesul de
ipostaza de erou, individuaţie
căpetenie, (termen creat de
vrăjitor, vraci şi Jung), are şanse
sfânt, stăpân al să conducă la
oamenilor şi cristalizarea unei
spiritelor, aliat al conştiinţe
lui Dumnezeu. superioare.
£ul Dat fiind
reprezintă centrul faptul că anima
conştiinţei şi de reprezintă în
raporturile sale ierarhia
cu şinele depinde inconştientului
stabilitatea treapta cea mai de
personalităţii jos, înfrângerea ei
noastre. aduce cu sine
Sentimentul cristalizarea unei
identităţii alte figuri
personale este dat colective care
de persistenţa preia de acum

104 101
mana ei. în realitate, figura un supraom, superior tuturor Aşa loc, şi la un
vrăjitorului este cea care va forţelor, un semizeu, poate cum s-a putut anume moment,
atrage mana, adică valoarea şi mai mult... „ Eu şi Tatăl constata în nu prezintă
autonomă a animei. Figura suntem una", această expunerea decât o utilitate
vrăjitorului are un mărturisire îndrăzneaţă se făcută până cu totul
echivalent în cazul trage în toată ambivalenţa acum, limitată, spre
femeilor: este o figură sa. în faţa acestui fapt, eul se strădania de a deosebire de
superior-maternă, marea retrage şi renunţă la orice defini persoana legea
Mamă., Atotmilostiva care iluzie legată de putere şi s-a dovedit, de newtoniană a
înţelege şi iartă totul şi care importanţă. A fost o multe ori, să căderii
a vrut întotdeauna binele, amăgire: eul nu a înfrânt fie pusă la corpurilor care
cea care s-a dedicat anima şi nu a dobândit din grele încercări. ne permite să
întotdeauna altora şi n-a această cauză mana ei. Principala descriem
cerut niciodată ceea ce i se Conştiinţa n-a devenit dificultate de traiectoria într-
cuvenea, descoperitoarea stăpâna inconştientului, ci care se loveşte un câmp
marii iubiri, precum acela anima a fost cea care şi-a studiul gravitaţional a
este propovăduitorul pierdut din aroganţa persoanei oricărui obiect
adevărului suprem. Şi aşa poruncitoare, în funcţie de constă în faptul dotat cu masă,
cum marea iubire nu este rezultatul confruntării eului că, prin însăşi indiferent de
niciodată cinstită, nici cu inconştientul, însă această natura sa, aspectul şi
marea înţelepciune nu va fi confruntare nu a adus o persoana nu se caracteristicile
niciodată înţeleasă. Cu atât victorie a conştiinţei asupra pretează concrete ale
mai puţin se suportă ele inconştientului, ci cercetării acestuia. Dar
reciproc. Dacă eul a fost producerea unui echilibru ştiinţifice. O corpul material
într-adevăr cel care a între cele două lumi. caracteristică la care se referă
înfrânt anima, atunci Vrăjitorul a putut să generală a legea nu mai
acestuia îi aparţine şi mana. pună stăpânire pe eu numai ştiinţei este este un obiect
Dar, deşi s-a dobândit pentru că eul visa la o aceea că ea nu anume, ci un
importanţa, mana nu are victorie asupra animei. operează cu model fizic
efect şi asupra altora. Nu Acesta a fost un abuz şi obiecte abstract al cărui
are efect fiindcă nu s-a fiecare abuz al eului este concrete, ci cu calitate este
dobândit importanţa, ci s-a urmat de modele care chiar
produs - prin combinarea cu descriu generalitatea sa.
un arhetip - doar acapararea proprietăţi şi Coment
de către o nouă figură. comportamente ariile făcute cu
Trebuie deci să deducem că ale unor clase privire la cu
eul n-a înfrânt deloc anima de obiecte. privire la prima
şi că deci n-a dobândit nici Tocmai în până acum cu
mana. A intervenit doar o aceasta rezidă privire la
nouă combinare cu o eficacitatea sa raportarea la
figură de acelaşi sex ce practică. sine prin sine,
corespunde imagoului Formularea putem spune că
patern şi cu o forţă pe cât se unei ecuaţii dacă există o
poate şi mai mare. „Celui care să prevadă trăsătură
ce dincolo de sine trece, îi modul în care definitorie a
este cu putinţă să scape de va cădea cutare persoanei,
puterea, ce leagă orice lucru aruncat aceasta este,
fiinţă." (C.GJung, Teora, de o persoană înainte de orice,
1997, p. 111). Astfel devine anume într-un unicitatea sa
104 101
ireductibilă. Vorbim în definiţia propusă de H. funcţionează
despre / de indivizi, însă S. Sullivan, conform este cel al unei
ar fi absurd să vorbim căreia personalitatea este reprezentări
despre clase de persoane, „un model de durată metaforice a
deoarece am anula astfel relativă al situaţiilor eului. El
exact ceea ce le este cel periodice interpersonale ce funcţionează
mai caracteristic acestora, caracterizează viaţa ca o fereastră
şi anume disimilaritatea umană". cu patru
lor funciară, faptul de a fi Aşa cum am
mereu şi pretutindeni „tot vorbit în cazul
una şi una". Acesta este şi reprezentării persoanei
motivul pentru care prin sine despre
psihologii eludează, în importanţa unicităţii,
general, problematica demnă de reţinut în
persoanei şi preferă să se încercare de a caracteriza
ocupe de o noţiune mai personalitatea în raport cu
uşor de stăpânit şi de celălalt, este şi recurgerea
investigat: la ideea de raport
personalitatea, în interpersonal. Cu alte
termenii comentariului de cuvinte, interacţiunea
mai^sus, dacă persoana personală nu se stabileşte
este un obiect între entităţi preexistente,
nemodelabil, ci între agenţi care se
personalitatea este chiar construiesc şi împlinesc ei
un model, în calitatea sa înşişi în cadrul relaţiilor
de „macrosistem al pe care le contractează.
invarianţilor Observaţia este importantă
informaţionali şi în contextul de faţă,
operaţionali ce se fiindcă ne atrage atenţia
exprimă constant în asupra importanţei
conduită şi sunt comunicării interpersonale
definitorii sau pentru formarea noastră ca
caracteristici pentru persoane.
subiect", (P.Popescu,
1978, p. 533). Cunoaşterea
Personalitatea este
decompozabilă în de sine prin
trăsături organizate în perspectiva
structuri ierarhice (G.
Allport). Acesta identifică
Ferestrei
una-două trăsături Johari
cardinale, un număr
restrâns de trăsături Un instrument util
centrale şi o sumedenie în cunoaşterea de sine este
de trăsături secundare), cel facilitat prin
care pot fi puse în intermediul aplicării
evidenţă prin teste de „ferestrei Johari".
personalitate. Termenul Principiul după care
de model figurează chiar această metodă
104 101
ochiuri. Fiecare ochi simbolizează una dintre cele patru zone ale eului: eul deschis,
eul orb, eul ascuns şi eul necunoscut.
FEREASTRA Johari sau cunoaşterea reciprocă
Cunoaşterea reciprocă se poate realiza printr-o metodă propusă de
psihologul AJvey într-un model numit Fereastra Johari. Aceasta caracterizează
individul în relaţia lui cu altul. Ideea porneşte de la prezumţia că fiecare individ
posedă la nivelul cunoaşterii propriei personalităţi şi a relaţiei cu celălalt două
zone: o zonă supusă controlului conştient şi o alta de umbră, care scapă cunoaşterii.
Fereastra Johari este o reprezentare a acelor aspecte care ne sunt sau nu cunoscute,
pe de-o parte, iar pe de alta, acestea pot fi cunoscute sau necunoscute şi pentru altii.
Prima fereastră, domeniul public, sau lumina Zilei -conţine informaţii
cunoscute de tine sau de altii (vârsta, sexul, statusul, rolul). Este zona schimbului
firesc de informaţii intre mine însumi şi ceilalţi. Mărimea ei este direct
proporţionala cu gradul de încredere pe care eu îl manifest în cei cu care
interacţionez direct într-o situaţie conversaţională, întrucât relevarea informaţiilor
despre mine depinde, în multe situaţii, de gradul meu de deschidere faţă de ceilalţi;
în a doua fereastră, faţa ascunsa sau domeniul ascuns - conţine informaţii
despre mine pe care le tin secrete fata de ceilalţi, din diferite motive (de pilda,
teama de a fi vulnerabil, de a fi respins sau judecat de ceilalţi ori, dimpotrivă,
pentru a defini un numit control sau putere asupra celorlalţi). Totuşi, există un risc:
dacă am prea multe secrete privind persoana mea am şanse reduse de a-mi corecta
comportamentul pentru ca nu mai primesc feedback-ul necesar.
în a treia fereastră, zona oarbă sau „zona întunecată", conţine informaţii
referitoare la persoana mea pe care eu nu le cunosc (nu sunt conştient de ele), dar le
cunosc ceilalţi. Aici pot fi cuprinse anumite obiceiuri, obişnuinţe, maniere sau
moduri de a reacţiona faţă de ceilalţi. Conştientizarea se poate face prin solicitarea
şi receptarea acestui gen de informaţii de la ceilalţi, ignorându-se astfel gradul de
incertitudine privind propria persoana.
în cea de-a patra fereastră, domeniul necunoscut, sunt cuprinse fenomenele
fiinţei noastre, necunoscute şi nouă şi altora. Necunoscutul - sau faţa nevăzută a
aisbergului, numită în psihanaliză ca inconştient, conţine informaţiile ce se află
dincolo de conştiinţa şi pe care, probabil, le pot afla eu (sau ceilalţi), numai prin
metode speciale care tin de domeniul psihoterapiei. (o istorie a unui abuz la care
am fi putut fi supuşi în copilărie, dar pe care am reprimat-o cu un aşa succes că n-o
mai avem în memorie, dar care poate determina un anumit comportament în unele
situaţii ale relaţiei noastre cu alti oameni).
Perspectiva psihologică a definirii personalităţii
Din perspectiva psihologiei, personalitatea posedă patru ere definitorii:
individualitatea, autonomia, stabilitatea şi specificitatea motivaţiilor. Individuali-
tatea este pusă în evidenţă atunci când, plasaţi în condiţii de mediu identice şi
solicitaţi de stimuli identici, oamenii reacţionează diferit
Caracteristicile care îi disting pe indivizi unul de altul sunt de ordin atât
genotipic cât şi fenotipic, iar ştiinţa geneticii ne explică convingător de ce apariţia a
doi indivizi cu acelaşi patrimoniu ereditar (cu excepţia gemenilor monozigoti) este
102
cu totul improbabilă. Termenul de individ trimite la ideea de indivizibilitate,
valabilă numai pentru metazoarele superioare, în plan psihologic, caracterele
individuale pot fi evidenţiate prin baterii de teste sau chestionare menite să
evalueze unde se situează subiectul în cauză în raport cu subiecţii populaţiei căreia
îi aparţine.
Potrivit concepţiei lui Cari Gustav Jung (1875-1961), psihicul uman este
constituit dintr-un ansamblu de structuri arhetipale care cuprinde şinele, eul,
persana, umbra şi „complexul contrasexual" anima/animus. Şinele înglobează atât
potentialitătile străvechi ale speciei cât şi aspiraţiile spirituale ale omului. Jung
însuşi îl defineşte ca pe o resursă profundă pe care o denumise încă din copilărie
„personalitatea numărul doi" şi în care vedea o manifestare a prezenţei divine
înlăuntrul sufletului uman. (C. Jung, 1997)
Persoana, pe care savantul elveţian a mai denumit-o şi „arhetip social" sau
„de conformare", adună în sine toate trăsăturile socialmente acceptabile pe care le
posedăm sau credem că le posedăm şi pe care ne place să le etalăm în faţa celor cu
care intrăm în contact. Ea se asociază mai întotdeauna cu o anumită nuanţă de
prefăcătorie şi îşi are originile încă în copilărie când ne străduim să fim pe placul
celor cu care interactionăm. (M.Dinu, 2004, p.23)
Trăsăturile care ne pun într-o lumină nefavorabilă în iâţa celorlalţi formează
componenta numită Umbră, încercăm să scăpăm de ea (atribuind-o altcuiva,
alungând-o în subconştient) prin mecanisme precum refularea, proiecţia şi
negarea. (Xenofobia şi rasismul şi-ar găsi explicaţia prin proiectare umbrei noastre
asupra celor care reprezintă alteritatea). („L'enfer c'est es autres" scria Jean-Paul
Sartre, apaud, M.Dinu, p.23).
Alături de principiile arhetipale feminin şi masculin prin predominanţa
Erosului şi, respectiv a Logosului (raţiune, judecată discernământ), fiecare structură
psihică are un „complex contrasexual" complementar, în fiecare femeie sălăşluieşte
un animus şi în fiecare bărbat sălăşluieşte o anima. Conform principiului
„coincidentia oppositorum", Jung afirmă că există o relaţie de complementaritate
între persoană şi animus/anima, în sensul că tot ceea ce „ar trebui să se afle în chip
firesc în atitudinea exterioară, însă lipseşte vădit, se va găsi, fără greş în atitudinea
lăuntrică „ (M.Dinu, 2004, p.24)
Odată cu înfrângerea animei ca şi complex autonom şi transformarea ei într-
o funcţiune a relaţiei dintre conştient şi inconştient, vom asista la desprinderea eului
din toate complicaţiile legate de colectivitate şi de inconştientul colectiv. Conform
descrierii făcute de R. Haggard forţa magică a personalităţii este reprezentată de
către cea intitulată „She-wo-must-be-obeyed" (C.G. Jung, 1997, p. 110). „She" se
transformă în „personalitatea-mana". Aceasta este o fiinţă plină de însuşiri oculte,
vrăjitoreşti (mana), dotată cu cunoştinţe şi puteri magice. Toate aceste atribute
provin din proiecţia naivă a unei cunoaşteri de sine inconştiente, pe care Jung o
explică astfel: „Recunosc că activează în mine un factor psihic ce se poate sustrage
în cel mai incredibil mod voinţei mele conştiente. Acesta îmi poate vârî în cap cele
mai năstruşnice idei, poate provoca capricii şi afecte involuntare şi nedorite, mă
poate determina să comit fapte uimitoare pentru care nu pot să-i asum
responsabilitatea, poate perturba relaţiile mele cu alţi oameni într-un mod supărător
etc. Mă simt neputincios în faţa acestui fenomen şi ceea ce este cel mai rău: sunt
103
nedefinibilă căreia eul nu i se opune şi nu îi este subordonat, ci de care este ataşat şi
în jurul căruia gravitează într-o anumită măsură, precum Pământul în junii
Soarelui, în această relaţie nu există nimic cognoscibil, căci nu suntem capabili să
afirmăm nimic despre conţinuturile Sinelui. Eul este singurul conţinut al Sinelui pe
care îl cunoaştem. Eul individuat se percepe pe sine ca obiect al unui subiect
supraordonat şi necunoscut. Şinele, un postulat transcendet, deşi poate fi justificat
din punct de vedere psihologic, nu poate fi demonstrat ştiinţific.
Teoria lui Berne vorbeşte despre faptul că în universul psihismului nostru
pot fi localizate trei teritorii: un teritoriu infantil, unul adult şi altul parental, în
reţeaua noastră neuronală ne-am putea imagina chiar un fel de comutator care
acţionează neîncetat, sondând eul conştient fie la un for, fie la altul. Astfel, în
fiecare clipă, deciziile noastre îşi trag originea din unul sau altul dintre ele. De
fiecare dată, schimbarea localizării ne influenţează comportamentul, îmbrăcându-1
în haina copilăriei, a vârstei adulte sau a celei parentale.
La rândul său, Eric Berne, fondatorul analizei tranzacţionale, a identificat
trei stări psihice ale personalităţii. Aceste trei stări psihice observabile din exterior
au fost numite stări ale eului. Fiecare dintre acestea au o înfăţişare semnificativă ca
de exemplu:
1. înfăţişarea copilăriei, când, inocenţi şi perplecşi, descoperim lumea şi
acţionăm mai curând instinctual, emoţional şi intuitiv, căutând plăcerea şi evitând
suferinţa simţurilor;
2. înfăţişarea vârstei adulte, când, motivaţi de interese pragmatice,
acţionăm mai degrabă raţional şi lucid, lăsând la o parte efuziunile
sentimentale şi prejudecăţile;
3. înfăţişarea vârstei parentale, când, impregnaţi de valorile morale şi
normele de conduită ale celor dinaintea noastră, acţionăm conformist, îndemnându-
i pe cei care vin după noi să se conformeze şi ei. (Ş. Prutianu, 2005, p.59, apaud E.
Berne)
108
un abuz al inconştientului. De aceea în cazul în care eul renunţă la pretenţia unei
victorii, încetează automat şi posesiunea exercitată de vrăjitor, în condiţiile în care
eul şi-a pierdut forţa conducătoare, mana a revenit unui ceva ce este conştient şi
inconştient, sau nici conştient, nici inconştient Acest ceva este „centrul"
personalităţii pe care îl căutam, acel ceva indescriptibil situat între contrarii sau
elementul unificator al contrariilor, sau rezultatul conflictului, sau „performanţa"
tensiunii energetice, devenirea personalităţii, un pas individual înainte, treapta
următoare.
Punctul de plecare al problemei noastre discutate de Jung este starea ce se
creează în cazul în care conţinuturile inconştiente care provoacă fenomenul de
animus sau anima sunt suficient transferate în conştiinţă. Ne putem imagina acest
lucru cel mai bine în felul următor: conţinuturile inconştiente sunt iniţial lucruri ce
tin de atmosfera personală. Ulterior se dezvoltă fantasme ale inconştientului
impersonal ce conţin o simbolistică cu un caracter mult mai colectiv. Aceste
fantasme nu sunt necontrolate şi dezorganizate, ci ele urmează anumiţi vectori
inconştienţi ce converg către o ţintă comună. Ele ar putea fi comparate cel mai bine
cu procesele de iniţiere deoarece acestea reprezintă analogia cea mai apropiată.
Toate grupurile şi triburile întrucâtva organizate au iniţieri deseori deosebit de
elaborate, care joacă un rol extraordinar de important în viaţa lor socială şi
religioasă. Prin ele, din băieti sunt făcuti bărbaţi, iar din fete femei. Acest lucru
indică faptul că practicile de iniţiere sunt mijloacele magice prin care omul este
transferat din condiţia animalică în cea umană. Iniţierile primitive sunt misterii de
metamorfozare (Vervwandlungsmysterieri) de cea mai mare importanţă spirituală.
Neofiţii sunt foarte des supuşi unor tratamente dureroase şi li se împărtăşesc în
acelaşi timp pe de o parte secretele tribale, legile şi ierarhia tribului, iar pe de altă
parte legende cosmologice şi alte învăţături mitice.
Iniţierile s-au păstrat la toate popoarele civilizate, în Grecia, străvechile
mistere eleusine s-au păstrat după câte se pare până în secolul al şaptelea după
Hristos. Roma era inundată de religii ale misterelor. Una din ele este creştinismul,
care a păstrat chiar şi în forma sa de azi vechile ceremonii initiatice prin botez,
confirmare şi împărtăşanie. De aceea nimeni nu va fi capabil să nege importanţa
istorică a iniţierilor. Epoca modernă nu îi poate alătura nimic. Ceea ce înseamnă că
în conţinuturile inconştiente se manifestă cu o claritate inconfundabilă întreaga
simbolistică initiatică.
Inconştientul este un proces pur natural, pe de o parte fără o finalitate,
având însă pe de altă parte acea direcţionare potenţială care este caracteristică
oricărui proces energetic. Dacă însă conştiinţa participă activ şi parcurge fiecare
treaptă a procesului şi îl înţelege măcar vag, atunci imaginea următoare se va
alătura de fiecare dată treptei superioare astfel obţinute - şi astfel ia naştere
direcţionarea către o ţintă. Obiectivul confruntării cu inconştientul este atingerea
unei stări în care conţinuturile inconştiente nu mai rămân inconştiente şi în care
să nu se mai exprime indirect prin fenomene ca anima sau animusul, deci a unei
stări în care anima (şi animusul) devine o funcţiune a relaţiei cu inconştientul.
(C.G. Jung, Teora, 1997, p. 115) Câtă vreme acest lucru nu se întâmplă, ele
reprezintă factori perturbanti care străpung controlul conştient şi se comportă ca
nişte adevăraţi
105
zurbagii. Deoarece acest lucru este un fapt bine cunoscut, termenul de „complex"
pe care 1-am folosit s-a încetăţenit având acest sens în limbajul comun.
Cu cât are cineva mai multe „complexe", cu atât este mai obsedat Dacă
vom încerca să ne facem o imagine despre acea personalitate care se exprimă prin
intermediul complexelor sale, atunci am putea ajunge la concluzia că trebuie să fie
vorba despre „o femeie isterică" ceea ce pentru Jung înseamnă anima. Dacă însă va
conştientiza conţinuturile inconştiente, deocamdată ca nişte conţinuturi factuale ale
inconştientului său personal, mai apoi ca fantasme ale inconştientului colectiv,
atunci va ajunge la rădăcinile complexelor sale obţinând astfel desfiinţarea obsesiei
sale. Odată cu aceasta încetează fenomenul animei. însă elementul predominant
care a provocat obsesia ar trebui să dispară în mod logic odată cu anima.
Recomandarea psihanalistului este aceea de a deveni „decomplexati". N-ar trebui
să se mai întâmple nimic fără permisiunea eului, iar dacă eul vrea ceva, n-ar trebui
să existe nimic care să intervină perturbându-1. Eului i-ar fi asigurată astfel o
poziţie inatacabilă, fermitatea unui supraom sau superioritatea unui înţelept.
Conceptul de personalitate-mana reprezintă o dominantă a inconştientului
colectiv, un arhetip care s-a format în psihicul uman din timpuri imemoriale în
urma unei experienţe corespunzătoare. Primitivul nu analizează şi nu îşi dă seama
din ce cauză un altul îi este superior. Dacă este mai inteligent şi mai puternic, atunci
are de bună seamă mana, adică are o putere mai mare. El poate să-şi piardă această
putere, în situaţia în care cineva a păşit peste el în somn sau i-a călcat umbra.
Personalitatea-mana devine prin evoluţie istorică o figură eroică şi o încarnare a
divinităţii al cărei corespondent pământesc este preotul. Dacă eul primeşte în
aparenţă puterea aparţinând animei, atunci va deveni în mod direct o personalitate-
mana. Este aproape imposibil să nu ne admirăm puţin singuri pentru că am privit
mai în adânc decât altii, iar ceilalţi au această nevoie de a îşi găsi undeva un erou
palpabil sau un mare înţelept, un conducător şi un părinte, o autoritate indubitabilă
şi de a construi temple pentru divinităţi mărunte. Nu este vorba doar despre prostia
lamentabilă a adulatorilor lipsiţi de judecată proprie, ci despre o lege naturală a
psihicului care spune că tot ceea ce a fost odată va fi din nou mereu. Şi va fi mereu
atâta timp cât timp conştiinţa nu va întrerupe concretizarea naivă a imaginilor
originare. Aşa stând lucrurile, un lucru este cert: conştiinţa modifică legile eterne
din când în când. Şi mai ştim că această măsură este o necesitate vitală pentru
anumiţi oameni, lucru care nu-i împiedică tocmai pe aceştia să se aşeze ei înşişi pe
tronul părintelui pentru a reînvia astfel din nou vechile legi. Este chiar aproape
imposibil de întrevăzut vreun mod de a scăpa de predominanţa imaginilor originare
Este posibilă doar o schimbare de atitudine faţă de ele împiedicându-se astfel
căderea într-un arhetip şi asumarea forţată a unui rol cu preţul propriei umanităţi.
Obsesia exercitată de un tip face din om o figură pur colectivă, un fel de mască în
cadrul căreia omenescul nu se mai poate dezvolta, ci degenerează. Trebuie de aceea
menţinut conştient pericolul de a cădea pradă mantei personalitătii-mana. Pericolul
nu este doar de a deveni înşine o mască a părintelui, ci de a cădea pradă acestei
măşti atunci când este purtată de către altcineva. Maestrul şi discipolul sunt în acest
sens acelaşi lucru. Desfiinţarea animei înseamnă că s-a dobândit o cunoaştere
asupra forţelor motrice ale inconştientului. Ele ne pot asalta oricând într-o formă
nouă şi o vor face fără îndoială dacă atitudinea conştientă are vreo fisură. O forţă se
106
opune alteia. Dacă eul îşi arogă supremaţia asupra inconştientului, atunci
inconştientul va reacţiona printr-o manevră ofensivă subtilă, în acest caz exploatând
dominanţa personalitătii-mana al cărei prestigiu enorm farmecă eul. Singura
apărare împotriva acestui lucru este mărturisirea completă a propriilor slăbiciuni în
faţa forţelor inconştientului. Inconştientul constă din procese naturale aflate dincolo
de domeniul personal-uman. Doar conştiinţa noastră este personală, atunci când
vorbesc despre provocare, nu mă refer prin asta la faptul că inconştientul s-ar simti
oarecum ofensat şi că pricinuieşte un rău omului mânat de gelozie sau de o dorinţă
de răzbunare - asemenea zeilor antici.
Conştientizarea continuturilor care alcătuiesc arhetipul personalitătii-mana
înseamnă pentru bărbat cea de-a doua autentica eliberare de figura tatălui, pentru
femeie cea de figura mamei şi astfel cea dintâi percepţie a propriei individualităţi.
Această etapă a procesului corespunde la rândul său cu exactitate intenţiei iniţierilor
primitive concretiste, până la botez şi anume desprinderii de părinţii „trupeşti" (sau
„animalici") precum şi renaşterii „în novam infantiam", într-o stare de mortalitate şi
de filiaţie spirituală, aşa cum a fost formulat acest lucru în aminti religii ale
misterelor, inclusiv în creştinism. Posibilitatea ce se oferă acum este evitarea
identificării personalitatea-mana şi dimpotrivă, concretizarea ei ca un „Tata ceruri",
extramundan, având atributele absolute. Cu aceasta s-ar conferi inconştientului o
superioritate la fel de absolută prin care toate valorile se scurg într-acolo. (C.GJung,
Teora, 1997, p. 118) Consecinţă logică este că tot ceea ce rămâne dincoace este
doar un omuleţ jalnic, inferior, nevrednic şi apăsat de păcate. După cum se ştie,
această soluţie a devenit o viziune istorică asupra lumii. Personalitatea-mana este
pe de o parte o cunoaştere superioară, iar pe de altă parte o voinţă superioară.
Astfel, desfiinţarea personalitătii-mana ne readuce în mod natural, prin
conştientizarea continuturilor ei, la noi înşine ca la ceva existent şi viu, prins între
două concepţii asupra lumii şi forţele lor vag intuite însă cu atât mai limpede
percepute. Acest «ceva» ne este străin şi totuşi atât de apropiat, leit noi înşine şi
totuşi incognoscibil nouă, un centru virtual cu o constituţie atât de misterioasă,
încât ne poate pretinde orice, înrudirea cu animalele şi cu zeii, cu cristale şi stele,
fără să ne uimească, ba chiar fără a ne stârni dezacordul. Acest ceva pretinde toate
acestea, iar noi nu dispunem de nimic din ceea ce am putea să-i opunem pe bună
dreptate acestei pretenţii şi este chiar salutar să auzim această voce. I-am dat acestui
centru numele de Sine. Din punct de vedere intelecual, Şinele nu este altceva decât
un concept psihologic, o construcţie care are menirea de a exprima o esentialitate
incognoscibilă nouă, pe care nu o putem înţelege ca atare. (C.GJung, Teora, 1997,
p.121)
Şinele ar putea fi caracterizat drept un fel de compensaţie a conflictului
dintre interior şi exterior. Această formulare este probabil adecvată în măsura în
care Şinele are caracterul a ceva ce este un rezultat, ţel atins, ceva constituit numai
treptat şi devenit perceptibil cu mari eforturi. Şinele este astfel şi scopul vieţii, căci
este expresia completă a jocului destinului ce poartă denumirea de individ şi nu
doar a individului izolat, ci a unei grupări întregi în care unul îi este complementar
celuilalt formând o imagine completă. (C.G. Jung, Teora, 1997, p.123) Ţelul
individuatiei este atins odată ce Şinele este simţit ca fiind ceva iraţional, o existenţă
107
 • , învăţătură morală populară născută din experienţa, exprimată printr-o
formulă eliptică sugestivă, de obicei metaforică, ritmică sau ritmată;
zicală, zicătoare ".
• „ opera dramatica scurtă, al cărei conţinut ilustrează un proverb ".
Proverbele şi aforistica populară formulează concis şi concentrat, cu
uimitoare înţelepciune, o mulţime infinită de situaţii de viată, conturează un tablou
vast al existentei umane în multiplele ei ipostaze.
Urmărind ansamblul de idei filosofico-morale cuprinse în tezaurul
romanesc de proverbe, am selecţionat câteva grupe de probleme ce ilustrează
aspecte ale vieţii, de la cele de ordin genetic până la cele deprinse din anturaj, pe
care încercam să le sistematizam potrivit categoriilor din care fac parte.
Dincolo de aparenţe, exigenţa morală a poporului român a intuit şi apreciat
întotdeauna calităţile şi virtuţile omului simplu, caracterul lui superior moral
manifestate prin: reputaţie bună, cinste, renume, dreptate, sinceritate, demnitate,
bunătate, dragoste, vrednici, destoinicie, cumpătare, înţelepciune, tărie de caracter,
într-un cuvânt omenia.
A fi „om de omenie", ,$n rândul oamenilor", este pentru poporul român
îndreptăţirea cea mai adâncă a unei vieţi pe pământ Omul din popor are o morală
simplă, pozitivă, o cuminţenie înnăscută care vine să îi justifice menirea pe pământ:
de a face bine şi de a fi răsplătit pentru asta. Virtuţile sunt practicate din
convingere, iar păcatele sunt excepţii condamnabile.
Alături de cinste şi tot în sfera omeniei, poporul nostru preţuieşte cu
prisosinţa un alt atribut al umanităţii înţelepciunea: „Decât un car de frumuseţe, mai
bine un car de minte", spune unul dintre proverbele noastre tradiţionale,
înţelepciunea este însă o virtute care se dobândeşte, se îmbogăţeşte prin cultivare,
în timp, şi cu un efort conjugat, al omului însuşi şi al celorlalte instanţe familie,
şcoală, societate, adică a acelora care îi permit să acumuleze experienţă de viata.
Dobândirea de înţelepciune este considerată de către popor, ca un proces continuu,
în decursul căruia omul reuşeşte sa progreseze în înţelegerea lucrurilor.
Transformarea morală a omului, formarea şi creşterea sa în valoare, specifică
umanismului popular, este categoric condiţionată de mediul social. Mai precis,
fiinţa umană ajunsă în lume este datoare să nu uite că a venit pe pământ cu un rost
Menirea sa este aceea de a construi ceva, pentru sine şi pentru semeni. Dar cum
orice „edificiu" se clădeşte prin trudă şi sacrificiu, fiinţa trebuie să fie conştientă şi
să îşi asume atât responsabilitatea cât şi preţul pe care îl are de plătit pentru darul
primit: acela de a veni pe lume. Proverbele româneşti vorbesc despre acest lucru: ,f
anevoie să tai pom / Şi să ciopleşti om." Orice act de creaţie presupune „trudă" cum
ar spune Arghezi.
Cultul faţă de muncă şi credinţa în Dumnezeu au făcut parte din
personalitatea românului. Ori de câte ori a simţit nevoia, omul s-a apropiat de
Dumnezeu, chiar şi în momentele în care acesta a uitat să o facă, El nu 1-a uitat.
Credinţa într-un Dumnezeu care veghează şi care mereu răsplăteşte nu a părăsit
niciodată natia română, de aceea se zice: „La puiul orb, Dumnezeu îi face cuib".
Omul simplu, sărac are o mare bogăţie sufletească şi o credinţă imensă. Credinţa
populară şi religia creştină fac trimiteri explicite la momente în care Dumnezeu a
avut grija de cei nevoiaşi. Puterea sa s-a manifestat în momente când oamenii
112
9. LIMBAJUL PROVERBELOR ÎN CADRUL
COMUNICĂRII EVTERPERSONALE
„La fiecare cuvânt pe care îl rosteşti, la fiecare faptă pe care o săvârşeşti,
trebuie să-ti imaginezi că este de faţă cineva pe care îl stimezi sau îl iubeşti în mod
deosebit". (TMaiorescu, 1986,p.78)
Capitolul dedicat limbajului proverbelor are ca principal punct de referinţa
comunicarea interpersonala şi asta pentru că urmăreşte corelarea proverbelor cu
valenţele multiple ale sociologiei, psihologiei, interacţiunii umane, behavioris-
mului, adică exact cu formarea imaginii individului despre sine şi despre altii.
Proverbele pot fi interpretate din punct de vedere socio-cultural, pentru că
ele vorbesc despre starea materială şi culturală a unui popor, despre valorile pe care
acesta le are precum şi despre relaţiile care se stabilesc între oameni. De asemenea,
pot fi interpretate filosofic pentru că pun în lumină caracterul dominant moral al
oamenilor care fac parte dintr-o anumită naţiune. Dar mai cu seama, acestea pot fi
abordate / interpretate psihologic, deoarece ele vorbesc despre individ, despre
personalitatea creatoare şi despre cum poate fi acesta perceput în relaţiile
interpersonale. Aşadar, toată această literatură filosofico-psihologico literară
reprezintă un material preţios de observaţii asupra vieţii / educaţiei morale,
intelectuale, literare şi sociale. Maximele, cugetările şi proverbele nu fac altceva
decât să întregească viziunea celor care le aude asupra lumii şi vietii.
Valoarea proverbelor, maximelor şi
cugetărilor în viaţa omului
Cum se explică apariţia unui astfel de gen? Răspunsul la această întrebare
este foarte simplu, dacă luăm în calcul că fiecare lucru a apărut datorită unei anume
nevoi. Aşadar, acest gen de reflecţie a apărut ca o necesitate / trebuinţă / nevoie. O
nevoie de a umple un anume gol în problematica de viaţă a omului. Pentru a
înţelege natura acestor cugetări şi care este rolul lor în cultură, vom face o scurtă
incursiune în evoluţia gândirii filosofice.
De la apariţia sa ca disciplină spirituală autonomă, filosofia a avut două
dimensiuni:
a) de ştiinţă supremă, ce are ca obiect cunoaşterea lucrurilor eterne şi
neschimbătoare, adică „sofia" (ştiinţa superioară înţelepciunii, ce se bazează pe
absolut, pe necesar şi neschimbător);
b) de înţelepciune practică „fronesis", adică ştiinţa treburilor pur umane,
(se bazează pe contingent, este schimbătoare şi relativă aidoma vietii omului).
Aceasta are menirea să-1 călăuzească, pe om în viaţă. Cugetările şi aforismele se
integrează în această accepţie a filosofiei. Unii filosofi au pus accentul pe
sofia, altii pe fronesis. Unii creatori de sisteme filosofice au coborât din cerul lor
metafizic pe pământul omului real, în viaţa de toate zilele, pentru a le oferi
oamenilor un model de înţelepciune adecvată vremurilor şi vieţii lor. Din această
categorie de filosofi, cel mai reprezentativ a fost Arthur Schopenhaucr cu ale
sale Aforisme asupra înţelepciunii în viată, în ceea ce îi priveşte pe români, Titu
Maiorescu este scriitorul
109
care prin cugetările sale s-a apropiat cel mai mult de filosofia ce tratează
.înţelepciunea în viaţă".
Să privim începutul. Accepţiunea principală, tradiţională folosită în ştiinţele
medicale până în secolul al XVIII-lea, iar în filosofic până în secolul al XEX-lea,
pentru cugetările ce privesc viaţa de zii cu zi a omului era aceea de lucrare ce
cuprinde un ansamblu de cunoştinţe sau de gânduri care nu se încheagă într-o teorie
generală sau într-un sistem, în epoca modernă, când sistemele filosofice legate de
ştiinţele exacte se axau mai ales pe natură, pe univers, problemele omului au fost
puse pe planul al doilea sau uneori, au fost chiar ignorate. Filosofia nu mai oferea
concepţii despre lume şi viaţă, ci doar concepţii despre lumea fizică, despre natură,
în ceea ce îl priveşte pe om, lucrurile erau extrem de complicate. El era cuprins în
sistemele filosofice, era privit din perspectivă metafizică absolută, adică era rupt
total de viaţa lui reală. Omul simplu, concret al vieţii de toate zilele, era ignorat de
sistemele metafizice moderne, legate de ştiinţă. Dar, aşa Pe această nevoie, de a
explica omul fără să îl plaseze în metafizică, au apărut concepţii şi reflecţii asupra
omului real, făcute pe baza experienţei de viaţă şi a unei psihologii empirice sau a
introspecţiei psihologice. Ele continuă într-un fel preocupările umaniste ale
Renaşterii, dar abandonează orice reziduuri de metafizica: stoicism, epicureism,
scepticism etc. Din această categorie fac parte şi aşa-numitii scriitori „moralişti"
din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea - La Rochefoucauld, La Bruyere,
Vauvenargues, Chamfort, Lichtenberg şi alţii. Aceştia au scris memorii, cugetări şi
maxime privitoare la omul real, aşa cum se manifestă în comportarea de toate
zilele, în epoca luminilor, în Anglia şi mai ales în Franţa, filosofia de sistem a fost
respinsă ca fiind aristocratică şi ruptă de viaţă. Prin urmare, s-au promovat
concepţii filosofice şi social-politice care să-1 călăuzească pe om în lupta pentru
ameliorarea vieţii sale reale. Dar şi aceste concepţii erau filosofice, şi se refereau
doar la omul participant la viaţa social-politică. Omul de rând, în viaţa lui
particulară şi în relaţii interindividuale, era lăsat de o parte. De aceea, acest
domeniu de viaţă umană a rămas să facă obiectul de meditaţie al unor scriitori.
Romanii s-au preocupat mai ales de filosofia practică, de înţelepciune,
reprezentată de filosofi şi scriitori de orientare stoică, eclectică sau epicuristă.
Filosofia aforismelor coboară logosul din cercul metafizic pentru a poposi
pe pământul omului real, pentru a-1 cunoaşte în viaţa de toate zilele şi pentru a îi
oferi o înţelepciune adevărată. Din această categorie de filosofi fac parte: Cicero,
Seneca, Marc Aureliu. Toti au avut eseuri despre viaţa morală. Erasmus a scris
Sentinţe, Leonardo Aforisme, Montaigne Eseuri, Charron Despre înţelepciune,
Descartes, Leibniz, Hobles au scris despre omul real şi lumea sa. Problematica
omului a fost abordată de Pascal, Rousseau, Lessing. Dacă Hegel ne purta prin
sfere înalte, afirmând că filosofia este „duminica vieţii", Arthur Schopenhauer cu
ale sale Aforisme se adresează oamenilor din cele şase zile obişnuite ale săptămânii.
Voltaire a putut spune despre La Rochefoucauld că „mica sa culegere de Maxime i-
a învăţat pe francezi să gânească". (E.Vianu, 1962, p.244) Prin învăţăturile lor
realiste, ieşite din experienţa de viaţă şi din analiza sufletului omenesc real,
maximele aveau menirea nu numai să-1 călăuzească pe omul de rând în viaţă, ci să-1
înveţe să gândească cu propria lui minte.
110
Prin introducerea logosului în mişcarea culturală românească, Titu
Maiorescu a demonstrat necesitatea introducerii în istoria filosofiei şi a valorificării
corespunzătoare a unui anume gen de filosofic, legat de viaţă. Acest gen, specific
sistemelor filosofice, dar şi celor literare, devenise o practicată în timpul
iluminismului. Iluminiştii francezi, promovau o filosofic populară, de interes mai
larg prin problematica abordată şi anume: înţelepciunea în viaţă.
în acelaşi timp, criticul român a încerca să îi încurajeze pe scriitorii de la
, Junimea" să accepte un astfel de mijloc de exersare a spiritului şi de cochetare lite-
rară cu logosul. Tot el s-a ocupat să traducă Aforismele lui Schopenhauer. Eforturile
sale n-au fost zadarnice pentru că prin 1880 se discutau la, Junimea" afo- risme
create nu doar de Maiorescu, ci şi de clasicii Eminescu, Caragiale, Slavici.
Cugetările şi aforismele lui Maiorescu îl au în vedere pe om atât în viaţa lui
obişnuită, cât şi în momentele de înălţare sufletească. Problematica filosofică este
una foarte bogată cuprinde elemente despre înţelepciunea în viaţă, despre om şi
umanism, despre psihic, conştiinţă şi creaţie, despre educaţie şi învăţământ, despre
ideal, despre morală, prietenie, despre religie şi divinitate, moarte şi nemurire,
filosofic, ştiinţă, despre adevăr, despre cultură, despre civilizaţie şi progres, despre
artă şi literatură, limbă şi gândire. Cu privire la înţelepciunea în viaţă, remarcăm că
problema nu este privită în sine, pragmatic, ci este plasată în cadrul problematicii
omului, într-un orizont filosofic. Prin cugetările sale, putem asista la procesul de
autoconstruire a unei personalităţi umane şi mai cu seamă a personalităţii
românului.
Valoarea cugetărilor în cunoaşterea aspectului moral al vietii
(înţelepciunea de viaţă sau morala):
despre omenie, învăţătură, familie etc.
în ceea ce urmează, vom aborda câteva dintre reflecţiile pe care poporul
român le-a adunat de-a lungul timpului cu privire la problemele practice
-prietenia, înţelepciunea, morala, educaţia, interpretarea regnului uman.
Deosebit de important de urmărit pentru conturarea imaginii individului în
lume şi a raporturilor pe care acesta le dezvoltă în societate, este să vedem care este
natura umană promovată / reieşită din înţelepciunea tradiţională a maximelor şi
proverbelor. Totodată vom încerca să arătăm care anume este atitudinea pe care
acestea o recomandă. Acest capitol s-a născut din nevoia de a afirma / confirma o
energie românească care să vorbească despre personalitatea românului, dornică să
se afirme atât cu părţile ei bune cât şi cu cele mai putin bune.
Dicţionarul Explicativ al Limbii Romane ne trimite la următoarea definiţie a
termenului de „maximă": „un enunţ formulat concis, exprimând un principiu etic, o
normă de conduită, etc; aforism, sentinţa, adagio. - din lat. maxima, fr. maxime."
Termenul „proverbe" provine din latinescul „proverbium" şi din
franţuzescul ,proverbe. „ Dicţionarul Explicativ al Limbii Romane încadrează
„proverbele" în categoriile:
111
din punct de vedere al eticii sau al moralei, care spune că tot ceea „ce ţie nu îţi
place, altuia nu îi face".
în proverbul, flama îl face pe om!", avem o altă perspectivă de conturare a
individului şi a personalismului unei persoane. Maxima citată deşi, la prima vedere,
extrem de clară, ridică următoarea problemă. Care „haină"? De asemenea, nu se
precizează nimic cu privire la felul / tipul de om la care se referă: la omul - OM,
adică la calitatea umană a acestuia la complexul de valori atitudinale şi
comportamentale ale acestuia sau, dimpotrivă, la omul - RANG, adică la omul care
ar tine la un anumit standing, la etichetă. Răspunsul, credem că îl putem contura în
funcţie de perioadă sau moment istoric la care ne referim, dat fiind că proverbul
acesta a existat şi va exista mereu. Cu siguranţă că, Renaşterea cu Umanismul pleda
pentru omul universal, cu o educaţie multiraterală, la care nimic nu este mai presus
decât mintea şi sufletul după cum spunea Pico della Mirandola în al său Discurs
despre demnitatea omului, în ceea ce priveşte epoca postmodernă, lucrurile, cu
siguranţă, pot fi interpretate altfel. Este vorba despre încadrarea unui individ la un
grup de apartenenţă sau la altul, în funcţie de cât de scumpe îi sunt veşmintele şi de
la ce firmă, în această a doua accepţie, ne întâlnim cu un fenomen din ce în ce mai
vehiculat în societatea de azi şi anume: manipularea, în cazul psihologiei sociale
experimentale, cercetătorii determină oamenii să se comporte în mod diferit de cum
s-ar fi comportat spontan. Reuşesc să facă astfel cu ajutorul tehnicilor de manipulare.
Cercetătorii au demonstrat că există două moduri eficiente de a obţine de la cineva un
comportament dorit Pe de o parte, este vorba despre exercitarea puterii, care se
manifestă în relaţiile de gen şef- subordonat sau a raporturilor de forţă atunci când se
dispune de mijloace de presiune, ca în cazul raporturilor de gen răpitor - ostatic. Ne
oprim la relaţiile în care intervine elementul manipulare. Este posibil să dorim să îl
vedem pe interlocutorul nostru că se comportă contrar obiceiurilor sale. în această
situaţie avem două posibilităţi. Fie să îl convingem pe interlocutor, fie să îl seducem.
Dacă argumentele de ordin verbal nu sunt suficiente, cu siguranţă vom încerca să ne
folosim de seducţie. Argumentaţia şi seducţia NU sunt, pentru orice om, la fel de la
îndemână. Pentru unii discuţiile cu argumente sau contraargumente pot să însemne un
mod de a îşi construi viaţa şi relaţiile sociale. Sunt unii care reuşesc astfel. Pentru altii
există alte feluri de manifestare, convingere. De aceea, hainele, de multe ori, pot fi
„arme" care îşi nimeresc ţinta. Uneori, ele pot fi, jucate" drept arme letale. Cu toate
acestea, nu putem exclude faptul că o ţinută îngrijită, nişte haine adecvate
aspectului fizic al omului cât şi momentului respectiv nu AU rolul lor deosebit de
important în construirea relaţiilor interumane. Manipularea în acest caz, căci despre
ea vorbim, prezintă avantajul de a nu părea ce este şi de a îi da celuilalt
(interlocutorului) sentimentul de libertate. Deci, oamenii se supun, dar o fac cu
totală libertate. Supunerea lor este consimţită liber. Poate din acest motiv, oamenii
care dispun de putere financiară, socială etc. au învăţat să însoţească exercitarea
puterii de această tehnică a alegerii vestimentaţiei (şi de altele multe gen maşină,
locuinţă, influenţe etc.) care privită de aproape tine de manipulare, (a se vedea
capitolele „Limbajul publicităţii" şi, ,Limbajul non-verbal").
116
păreau să nu mai aibă nici o speranţă. Sărbătorile noastre creştine, „Naşterea" şi
„învierea" sunt cele mai cunoscute şi cele mai îndrăgite momente din viaţa de
familie a românilor.
Preţuirea omului adevărat este reflectată în proverbe de genul: ,^4urul şi în
glod străluceşte". Calitatea umană se citeşte mai presus de condiţia socială, de
nivelul de trai, de mediul în care trăieşte individul. De aceea atunci când, judecăm"
un om trebuie să fim atenti la structura sa spirituală şi nu la altceva. Să fim deschişi
la lucrurile noi din jurul nostru şi să le privim în adâncime. Să le vedem şi să le
cunoaştem esenţa. Dimensiunea fundamentală a sufletului omului este de a
pătrunde dincolo de ceea ce se vede la suprafaţă, de a descoperi în toate ceva care
să treacă dincolo de egoism, mândrie, ipocrizie, falsitate, rea credinţă. Frumosul
vine din artă, din civilizaţie, din iubire, din speranţă, din sinceritate şi nu din
bogăţia sau din opulenţa unui trai care nu pune altă probleme decât pe cea a
profitului şi a banului.
Familia şi valorile ei este o altă caracteristică importantă a poporului român.
Mamele românce sunt recunoscute pentru grija şi admiraţia pe care o au faţă de
copiii lor, pentru modul în care îşi văd odraslele: ,£, rupt din stele" este răspunsul
unei mame cu privire la noul ei născut şi de aceea îl preţuieşte ca atare. Smaranda, a
lui Ştefan a Petrei, spune despre Nică al ei: „la soare te puteai uita, dar la dânsul
ba". Karma superioară a bunilor şi a străbunilor noştri a contribuit la forma în care
noi am evoluat astăzi. Este ştiut faptul că poporul român a avut moşi şi strămoşi
care au plătit cu sângele lor preţul de a sta pe acest pământ. Efortul lor nu a fost
unul zadarnic şi sperăm să le fie răsplătit dacă nu prin noi, prin generaţiile viitoare.
Este importantă şi în natura lucrurilor ca generaţiile să se succeadă, să înveţe din
experienţa înaintaşilor să îi perpetueze valorile tradiţionale, dar să şi construiască
altele noi pentru ca: „Trăind omul când şi când / Află ce nu-i dă prin gând." „Omul
trebuie înţeles ca un element de evoluţie" spune T. Maiorescu în unul din
aforismele sale. (T.Maiorescu. 1986, p.48) .Experienţa câştigată constituie un
criteriu sigur în aprecierea lucrurilor şi întâmplărilor vietii. Este un ghid în
activitatea practică şi conduita morală, în aprecierea poporului. E o acumulare de
învăţăminte trase de pe urma unor „păţanii" din care cu totii am avut de învăţat. Ea
constituie un criteriu sigur în aprecierea lucrurilor şi întâmplărilor vietii, este un
îndreptar în activitatea practică şi conduita morală, în aprecierea poporului. Omul
înţelept este omul „pătit", omul călit în greutăţile vietii, iscusit, cumpătat în
judecată, prevăzător „Cel mai bun dascăl e păţania". Părinţii care au ştiut să îşi
educe copiii în cel mai adevărat spirit moral au putut să culeagă, în timp, roadele
ostenelii lor. în cazul acestora, zicala „Aşchia nu sare departe de trunchi" este una
cu o conotatie pozitivă. Morala cea mai înaltă pe care o păstrăm din tradiţie este
aceea de a avea o familie şi de a o menţine unită.
Titu Maiorescu ne vorbeşte în una din cugetările sale (Epistolar, 1859)
despre cea mai înaltă morală existentă: „... morala cea mai înaltă ca eu să renunţ la
ceea ce am individual pentru general, ca importanţa vietii mele să constea abia în
relaţia ei cu totalitatea". Şi Tot acesta continuă cu „E suprema expresie a libertăţii
omului (faptul) că el îşi poate întâmpina firesc propria lui moarte." (T.Maiorescu.
1986, p.48)
113
 Valoarea cugetărilor în cunoaşterea personalităţii umane:
categorii de maxime şi proverbe care vorbesc despre om şi
relaţiile sale
Creativitatea este o rezultantă a întregii personalităţi. La elaborarea portretului
robot al personalităţii creatoare concură: aptitudinile speciale, cunoştinţe şi deprinderi,
motivaţia, climatul creativ. Un climat favorabil le poate stimula, în timp ce unul
nefavorabil le inhibă.
Cât de importantă este comunicarea pentru oameni, ne demonstrează o
maximă chinezească a cărei conţinut spune: „O conversaţie cu un om înţelept
valorează mai mult decât studierea unor cărţi deosebite timp de o luna." Conform
definiţiei sale generice, comunicarea este un proces care presupune un schimb
permanent de informaţii. Cărţile, deşi utilizează acelaşi instrument cu şi aceasta şi
anume limbajul, nu pot interactiona real. Comunicarea individului cu o carte, pare,
mai degrabă, o intracomunicare. Individul, întorcându-se de la paginile cârtii, se
îndreaptă, de cele mai multe ori, spre sondarea sinelui şi învăţămintele desprinse
din paginile acesteia sunt trecute prin filtrul conştiinţei sale. Ulterior, individul
poate să împărtăşească şi cu altii ceea ce a aflat din carte. Transferul de informaţie
este făcut într-o singură direcţie: de la carte spre cititor. La fel şi feedback-ul, tot
unidirecţional este, dar în cazul acesta de la cititor nu spre carte, ci spre un alt
subiect uman (profesor, prieten etc.) Astfel, cartea devine subiect de discuţie, nu
subiect pentru discuţie. Neajunsul ei este că nu poate să îi ofere individului un
răspuns interactiv, spontan, indiferent de formularea întrebării. Cărţile oferă date,
oferă informaţii, dar lasă la libera alegere metoda de percepţie. Acest lucru, se poate
întâmpla şi în cazul comunicării cu un interlocutor real, uman. Diferenţa ar
consta în faptul că
„interactionând" cu o carte spectrul formării şi formulării percepţiei este mai larg
decât în cazul conversaţiei între indivizi, în cazul indivizilor, se pot obţine date care să
restrângă perimetrul informaţional coordonând receptorul către percepţia dorită. Deşi
şi într-un caz şi în celălalt avem de-a face cu prezenţa elementului denumit
„manipulare" (la care ne vom mai referi pe parcurs) puterea de influenţare a cârtii nu
este la fel de mare. Schimbarea se produce pe parcurs şi într-un interval de timp mai
mare. Excepţie făcând cazurile în care informaţiile din carte fac obiectul unei
examinări. Un emiţător poate să inducă propriile percepţii asupra datelor receptorului
datorită puterii de a influenţa elementul de conversaţie. Mesajul poate fi pus în faţa
unei dificultăţi de înţelegere reale şi concrete.
„Un egoist este omul care vorbeşte atât de mult despre el însuşi încât nu mai
poti spune nimic despre tine însuti." (anonim) Această maximă se referă la
prototipul emiţătorului egoist, preocupat exclusiv de propria-i persoană, fără să
manifeste interes şi nici chiar respect faţă de partenerul de conversaţie. Acesta nu
aşteaptă un feedback sau în situaţia în care îl aşteaptă este unul pe care să îl
interpretează în directă legătură cu sine. In general, în acest tip de comunicare,
feedback-ul verbal nu va apărea, dat fiind că receptorul nu reuşeşte să emită judecaţi.
El se află în ipostaza de a nu putea să îşi formuleze autoidentificarea propriei
personalităţi cu ceea a emiţătorului. Conform maximei, în astfel de situaţii, dialogul
practic nu exista, acesta fiind inhibat de lipsa intervenţiei receptorului şi a feedback-
ului din partea acestuia, în această situaţie,
114
receptorul are două opţiuni. Ori să îşi orienteze toată atenţia asupra emiţătorului
egoist, şi eventual să îl compătimească. Ori, ajungând, în cele din urmă la saturaţie să
se vadă în postura de a refuza statutul de participant pasiv la un act de comunicare din
care el este exclus. Statisticile spun că, de cele mai multe ori, aceşti indivizi egoişti
reuşesc să se autoizoleze datorită incapacităţii lor de a îşi controla preocuparea
deviantă de sine şi ajung, în scurt timp, să fie excluşi din grupuri. Mergând mai
departe cu interpretarea acestei maxime, din perspectiva rolului jucat de cei doi în
actul lingvistic, putem face următoarea observaţie. Aceste două atitudini ar mai putea
fi explicate prin nevoia primului de autoexpresie, nevoia de a excela şi
acceptarea
„sacrificiului" de către celălalt Deşi subiectul egoist subminează comunicarea, nu
putem spune că actul comunicării lipseşte. Aşadar, avem comunicare după cum
spune şi textul enunţului „omul care vorbeşte", numai că aici este vorba de un tip de
comunicare liniar, în care se neglijează / denaturează feedback-ul, un soi de monolog
sau de fals dialog. Totuşi, şi în această situaţie, alte tipuri de comunicare pot avea
de câştigat, spre exemplu cea paraverbală. Dacă avem în vedere că unul dintre
atributele comunicării este acela de a face un schimb, chiar dacă cel de informaţii
nu funcţionează, putem să îl activăm pe acela care vorbeşte despre vestimentaţie,
aspectul feţei, gestica, tonul etc. şi să îl comparăm cu al nostru. Aşa înţelegând
lucrurile, putem să trecem mai departe peste orice barieră de comunicare, chiar şi
de aceea creată de interlocutor şi poate, cine ştie să-i dăm acestuia o a doua şansă.
La polul opus, exemplului anterior, în care comunicarea era lipsită de
feedback, maxima , fiecăruia îi place să audă adevărul, în special despre alţii"
(anonim) se referă la un act de comunicare care activează şi îi antrenează pe toti
subiecţii implicaţi în conversaţie. Se referă la procesul pe care îl denumim generic
„bârfă". Maxima citată face referire la dorinţa participanţilor la elementul comunicării
de a se autoidentifica cu alti indivizi din perimetrul lor social. Nevoia de a afla
„adevărul" „despre altii" este rezultatul unor nevoi ale psihicului uman: nevoia de
siguranţă. Spre exemplu, afli „adevărul" despre cine te interesează şi astfel formulezi
distanţa socială impusă de o astfel de relaţie în funcţie de cât de compatibile sunt sau
pot să fie temperamentele / interesele. O altă nevoie satisfăcută prin aceasta este
nevoia de a interactiona. Rezultatul este obţinerea necesarului de informaţie cu privire
la. O altă nevoie este aceea de superioritate. Astfel, aflarea de informaţii despre
cineva, de la cele ce tin de concurenţă profesională şi până la cele , jenante" etc.
Acestea au fost doar nişte exemple extrase din spectrul larg al nevoilor individului
care interactionează cu semenii lui. Din punctul de vedere al comunicării
interpersonale ,jbârfa" este privită ca un element de coeziune între interlocutori.
„Curiozitateaprimordială „ fiind una dintre trăsăturile umane importante. „Bârfa „
deşi nu are o definiţie şi nu lucrează în parametrii concreţi ai unor noţiuni existente
într-o limbă, cu toate că acest element este prezent în multe limbi gossip. De obicei
noţiunea tine de percepţie, de interpretare. O abordare majoritară ar fi aceea potrivit
căreia bârfa este împărtăşirea unor păreri formulate despre un individ sau grup de
indivizi în lipsa prezenţei lor. „Bârfa" a constituit unul dintre elementele de început
ale manipulării, mai precis, plasarea de zvoa Prin perspectiva comunicării
interpresonale s-a demonstrat ca subiectele comune sunt sursa de comunicare
excelentă: subiectul bârfit Comentariu: interlocutorii preocupaţi excesiv de
informaţiile despre alti indivizi, pot face din elementul „bârfa" o bariera a comunicării
115
funcţie pe care o are doar limbajul verbal (simbolic) face diferenţa absolută
între specia umană şi oricare alte specii. Gândind în cuvinte, el poate imagina
poveşti, poate falsifica fapte şi poate crea ipoteze şi teorii. Cuvintele creează în
mintea noastră o realitate independentă de cea exterioară. Graţie limbajului
verbal, omul poate afirma deopotrivă adevărul şi falsul. Celor trei trepte,
identificate de Karl Biihler, Karl Popper le mai adaugă una, pe care a numit-o
funcţia argumentativă, persuasivă, în esenţă, este vorba de funcţia manipulativă a
limbajului verbal.
10.3.1. Funcţia manipulatoare prin modelul Donald Trump
în viziunea lui Popper, funcţia manipulatoare este plasată chiar pe cea mai
avansată treaptă de evoluţie a limbajului. Persoanele care pot argumenta, convinge
şi manipula sunt superioare celor ce se limitează doar la a descrie faptele şi la a
informa, pur şi simplu. Profesiile, în care funcţia aceasta este evidentă, sunt: avocat,
diplomat, politician, negociator, vânzător, purtător de cuvânt, spion, agent de relaţii
publice, creator de publicitate, moderator TV, manager etc.
Credem că exemplul cel mai elocvent pentru o astfel de situaţie, în care
funcţia persuasivă este ridicată la nivel de artă, este cel al celebrului magnat
american Donald Tramp. Vom descrie o scurtă secvenţă a unui episod din, nu mai
putin celebrului, concurs televizat „Ucenicuf („The Apprentice"). Ne interesează
felul în care magnatul american reuşeşte să îşi impresioneze posibilii ucenici, chiar
de la început. Trump îşi întâmpină candidaţii, într-un anume spaţiu şi cu anume
cuvinte. Pentru că în acest material nu putem să ne folosim de paleta de coduri
vizual, auditiv etc., ci doar de cel lingvistic ne vom rezuma să vă prezentăm strict
cuvintele folosite. Iată care sunt cuvintele magnatului şi de ce anume am considerat
că ele joacă rolul şi au efectul a ceea ce în literatura de specialitate se numeşte
„glonţ magic": „Ne aflăm în holul Trump Tower. E mare. Aşa gândesc eu măreţ!
Vreau să gândiţi şi voi, la fel." Analizând cuvintele acestei secvenţe vom
observa că la nivelul construcţiei sintactice avem de a face cu o structură
simplă, formată din propoziţii principale. Nu se abuzează nici la nivel morfologic.
La acest capitol, la o primă analiză, comentariul ar părea tot unul simplu.
Verbele au o uşoară supremaţie în faţa celorlalte părţi de vorbire, că doar
utilizatorul lor este o persoană dinamică, de acţiune. Raportul este de cinci la:
două substantive (unul propriu, celălalt comun), două pronume, dispuse
dihotomic, eu - voi, şi trei adverbe. Ajungând cu analiza în acest punct mai
facem un singur comentariu tehnic: avem de-a face cu ceea ce în morfo-sintaxă
se numeşte element predicativ suplimentar, acel „EPS", pe care îl cunosc
specialiştii. Am ţinut să facem această precizare, tocmai pentru a sublinia faptul
că şi din acest punct de vedere, Tramp nu lasă lucrurile la voia întâmplării şi că
totul este bine calculat. Depăşind acest nivel, ne putem permite să descifrăm
mesajul său şi prin acel Dincolo de", în cazul interpretării noastre, elementul
predicativ suplimentar dă posibilitatea ca adverbul să devină nu atribut
morfologic, ci atribut al subiectului, adică al fiinţei. La nivel psihologic,
epitetul atribuit hotelului se traduce din mare în măreţ, grandios.
„Mare" însufleţeşte spaţiul, îl transformă dintr-un lucru comun, (mai sunt şi alte
holuri mari) în ceva magic, demn de admirat îl transformă din ceva existent,
cunoscut în ceva dorit: ca spre exemplu frumuseţea (pentru femei) sau ca puterea
pentru bărbaţi sau şi una şi cealaltă şi pentru unii şi pentru ceilalţi. Valoarea
120
10. COMUNICAREA EVTERPERSONALĂ ŞI
SITUAŢIILE DE INFLUENŢARE
Sugestia
Cercetările efectuate asupra comunicării şi, în mod special, asupra structurii
interne a psihicului uman, au relevat faptul că anumite persoane sunt mai
„sugestio-nabile" decât altele. Acest lucru se datora, în mare măsură, stării lor de
receptivitate ceva mai deosebite. Dar ca să înţelegem şi mai bine cum stau
lucrurile în această privinţă vom vedea care sunt elementele prin care
specialiştii au încercat să definească această „stare de sugestionabilitete". Cu alte
cuvinte vom vedea poate să îi predispună pe anumiţi oameni să integreze mai bine
ordinele şi indicaţiile care li se dau. A
în paradigma structural-expresivă, sugestia este definită ca o „putere a
cuvântului" ce ţine de o „stare a receptorului" numită sugestie. Astfel, H.
Bernheim defineşte sugestia ca fiind, actul prin care o idee este introdusă în creier
şi acceptată de aceste". (Mucchielli, 2005, p. 114, apaud H. Bernheim)
în perspectiva paradigmei relational-sistemică s-a introdus un punct de
vedere nou în acest mod de a vedea fenomenul sugestionabilitătii. Acest nou punct
de vedere pleacă de la noţiunea de ,£icadrare" a Şcolii de la Palo Alto. Un
cercetător al acesteia Watzlawick aprecia că „un fenomen rămâne de neînţeles câtă
vreme câmpul de observaţie nu este suficient de larg ca să cuprindă şi contextul
în care se produce el. Neputând să perceapă complexitatea relaţiilor dintre un fapt
şi un cadru în care aceste se inserează, dintre un organism şi mediul său, cel
care observă ceva «misterios» ajunge să atribuie obiectului pe care-1 studiază
proprietăţi pe care aceste poate că nu le are... ". (P. Watzlawick, 1980, p.37) A
recadra înseamnă, pentru Watzlawick, fie a redefini situaţia, fie a trece la o
meteperspectivă asupra situaţiei, cu scopul de a face să apară un nou sens sau un
nou fenomen care nu era luat în calcul. Analizele tradiţionale asupra
fenomenelor de sugestie se focalizau pe starea de „sugestionabilitete" a
subiectului (analiza receptorului) sau pe „puterea cuvântului" (analiza
mesajului). Lărgind câmpul observaţiei, se constată că „efectul de sugestie" se
produce întotdeauna în situaţii mai putin obişnuite şi că dispozitivele
experimentele utilizate sunt anume dispozitive de intimidare ascunsă, dependente
de o inserţie instituţională." (A., Mucchielli, 2005,
p. 115, apaud, J. Carroy)
Să luăm din manualul lui Alex Mucchielli, Arta de a comunica, un
exemplu concludent pentru „starea de sugestie" şi pentru efectul produs de
aceasta. Fragmentul redă un dialog dintre doctorul Bernheim şi pacientul său:
„Revenim în salonul pentru bărbaţi. Cu o seară înainte a sosit un tânăr de
19 ani, cizmar de meserie. Dl Bernheim purcede la o examinare sumară şi
constată o coriză cu gripă. Bolnavul acuză o durere violente de cap. A auzit
vorbindu-se de magnetism: «Glumiţi, nu?» - «O să adormi şi o să scapi de
durerea de cap. late că deja te prinde somnul». Bolnavul râde. «A, deci poti să
râzi! » «Nu te mai doare! Somnul e din ce în ce mai adânc! » întorcându-se spre
noi «Nu mă mai aude decât pe mine. Al meu e!». Subiectul râde mai ceva ca
înainte, şi din ce în ce mai
117
neîncrezător. «Aşa deci, amice... Acum chiar că o să dormi. N-am venit aici ca să
mă distrez, şi-apoi n-am nici timp de pierdut Dormi! De data asta, dormi. (...) «Nu
te mai doare capul.» El recunoaşte că aşa e. Pacientul execută apoi la trezire o
sugestie posthipnotică. A uitat totul şi nu-1 mai doare capul." (A. Mucchielli, 2005,
p. 37)
Ne folosim de această secvenţă de text pentru a ilustra un caz tipic de
sugestionare. Primul aspect pe care îl reţinem este acela că avem de a face cu o
situaţie de comunicare dialogală. Şi doctorul şi pacientul interacţionează. Replicile
lor par să nu se sincronizeze, la început. Doctorul pare să nu prea aibă răbdare:„N-
am venit aici ca să mă distrez, şi-apoi n-am nici timp de pierdut." O replică grea,
care ar fi putut să dezarmeze. La fel stau lucrurile în cazul pacientului. Starea sa de
spirit este de „neîncredere". Numai că, în realitate, lucrurile stau cu totul altfel.
Avem de a face cu ceea ce Eric Berne denumea starea eului de Adult, (despre care
am vorbit în capitolul 8) Ambii adulţi adoptă comportamente obişnuite pentru ei,
doctorul de a cere ceva pacientului, iar pacientul de a ne se încrede. Până aici, ,
jocul lor relaţional" este unul obişnuit, chiar neinteresant. Când el se transformă
într-un „joc tranzacţional", putem să îi înţelegem miza. Jocul tranzacţional
urmăreşte tocmai schimbarea stării eului adult. Pentru acest lucru, doctorul îi
transmite pacientului următoarele: „o să adormi". Această sugestie se va îmbogăţi
pe parcurs cu un adverb de timp „acum" şi cu un altul de întărire „chiar" cu rol de
a potenţa starea indusă:
,Aşa deci, amice... Acum chiar că o să dormi." Suntem nevoiţi să recurgem la o
analiză a termenilor folosiţi, nu doar în plan morfologic, ci şi în cel afectiv,
pacientul trebuie să accepte că se află în faţa doctorului pentru a-1 asculta. Mai
precis pentru a îi duce la îndeplinire indicaţiile. El trebuie să înţeleagă că doar
acceptând sugestia va scăpa de durere. Finalul secvenţei ne arată că jocul
tranzacţional şi îndeplinit scopul: „puterea" sugestiei/cuvântului a învins.
Comentariul din final demonstrează acest lucru: „A uitat totul şi nu-1 mai doare
capul."
Cuvântul: puterea cuvintelor de a
influenţa comportamente umane
„Vorbind, gândeşte-te că-n umbra
tăcerii celuilalt sunt doi ochi care te ascultă."
(Al. Vlahuţă)
T.Vianu face următoarea constatare: limbajul omenesc este însufleţit de
doua intenţii care deşi rămân mai tot timpul solidare, sunt diferite în spiritul şi
direcţia lor. Cine vorbeşte o face pentru a-şi împărtăşi gândurile, sentimentele şi
reprezentările, dorinţele şi hotărârile, dar în acelaşi timp comunicările sale năzuiesc
să atingă o sferă anumita a sentimentelor care întrebuinţează acelaşi sistem de
simboluri lingvistice.^Cine vorbeşte „comunică şi se comunică". O face pentru alţii
şi o face pentru el. în limbaj se eliberează o stare sufletească individuală şi se
organizează un raport social. Considerat în dubla sa intenţie, se poate spune ca
faptul lingvistic este în aceeaşi vreme „reflexiv" şi „tranzitiv". Se reflectă în el
omul care îl produce şi sunt atinşi, prin el, toti oamenii care îl cunosc. Cele doua
118
intenţii ale limbajului stau într-un raport de inversă proportionalitate. Cu cât o
manifestare lingvistică este menita să atingă un cerc omenesc mai larg, cu atât
creşte valoarea ei „tranzitiva". Spre exemplu, în această categorie intră ecuaţiile
matematice, legile ştiinţifice, formulele chimice, care sunt fapte lingvistice menite
prin structura lor să se împărtăşească oricărei inteligenţe omeneşti. Cu cât
manifestarea lingvistică se adresează unui un cerc restrâns de oameni, specializaţi
într-un domeniu anume (poezie, interpretare de texte) cu atât creşte valoarea ei
„reflexiva". Creşte valoarea pentru cei care înţeleg manifestarea lingvistică şi scade
pentru cei care nu o înţeleg, în categoria aceasta intră fapte lingvistice precum
versurile lui Eminescu sau Racine şi oferă, doar specialiştilor în poezie, o
reflexivitate infinită, pentru ceilalţi tranzitivitatea lor este mărginită.
Rolul funcţiilor limbajului în
modificarea comportamentelor
Karl Buhler, celebrul filosof, inventatorul cuvintelor mesaj, emiţător şi
receptor, în lucrarea Teoria limbii, (1934) vorbeşte despre delimitarea unor trepte şi
funcţii dominante în evoluţia limbajelor. Pe prima sa treaptă de evoluţie, cea mai
timpurie, limbajele aveau (şi au încă) doar funcţia de a exprima o stare interioară.
Această funcţie este accesibilă tuturor formelor de viaţă cunoscute, de la amibă
până la om Cele mai simple manifestări ale plantelor şi animalelor sunt, totodată,
„limbaje" care exprimă stările lor interioare. Spre exemplu: frunzele îngălbenite
prea devreme exprimă suferinţa unei flori. Mieunatul ascuţit al unei pisici călcate
pe coadă - durerea. O modificare apărută pe corp poate exprima o traumă la un
dinte, este un mesaj ce îi spune creierului că, undeva în organism, ceva nu este
tocmai în regulă etc. Comunicarea prin sunete nearticulate din lumea plantelor,
animalelor dar şi umană reprezentate prin tipete, răgete, mormăituri, orăcăieli,
gemete, bătăi ritmice, fluierături, ciripituri sau triluri, sunt semnale, care transmit,
deci „vorbesc" despre anumite mesaje: de chemare, de alarmă, respingere, plăcere,
uitare, spaimă, durere, foame, sete etc. Există, aşadar, o sumedenie de alte limbaje
analogice, unele dintre ele nedesluşite încă. în comunicarea umană, funcţia
expresivă sau emotivă dezvăluie stările interne ale emiţătorului. Limbajul trupului
şi limbajul vocii sunt principalele antene emiţătoare ale funcţiei expresive în
comunicarea umană. A doua treaptă de evoluţie a limbajelor, este numită de Karl
Buhler funcţia declanşatoare sau comunicativă. Ulterior, Roman Jakobson a
redefinit-o ca fiind funcţia impresivă a limbajului şi a comunicării. Aceasta a luat
naştere o dată cu stabilirea primelor
„contacte" între indivizii unei specii. Această funcţie permite limbajelor să
semnalizeze şi să imprime o anumită impresie asupra receptorului unui mesaj, cu
scopul de a declanşa un comportament specific. De pildă, ţipătul de alarmă al unei
păsări va face ca întregul stol să-şi ia zborul. Pe cea de-a treia treaptă de evoluţie,
limbajul dobândeşte funcţia descriptivă, numită de Roman Jakobson funcţie
referentială a limbajului. Aceasta permite descrierea, reprezentarea şi evocarea
unor obiecte şi fapte ce s-au petrecut în trecut, se vor petrece în viitor sau nu se vor
petrece niciodată. Această a treia funcţie pare a fi apanajul exclusiv al speciei
umane şi a limbajului verbal. Numai cuvintele pot descrie întâmplări care se petrec
acum şi aici, întâmplări ce s-au petrecut cu mii de ani în urmă. Această
119
nu una tactilă. Datele care traduc o anumită atitudine psihică sunt conturate în
momentul când se spune despre cineva: „i s-a adresat cu puţine, cuvinte, dar
dure." Un răspuns imagine a unui comportament a cuiva care trebuie să fie /
pară spăşit pentru vreo faptă anume poate fi: „era ca un mieluşel".
Cuvintele capătă anumite valenţe dacă le discuţi în context cu o imagine
coordonată. Televiziunea sau mai bine zis limbajul media dispune de acea
complementaritate a codurilor (vizual, proximic, culoare etc.) care permite ca o
imagine să fie extrem de sugestivă. Spre exemplu, la „Antena 3", la una din
ediţiile din cadrul emisiunii, Zig Zag, Ion Cristoiu, 1-a avut ca invitat, pe
„personajul Cristoiu". Emisiunea cu Cristoiu vs. „Cristoiu", îl prezenta pe
personajul care îl parodiază, tot într-un show TV, pe reputatul jurnalist.
Vocabularul transformaţional
Conceptul de „vocabularul transformaţional" aparţine psihoterapeutului
Anthony Robbins. Acesta vizează un vocabular obişnuit în care cuvintele ce
descriu emoţiile într-o manieră negativă sunt înlocuite treptat cu altele pozitive.
Astfel, enunţurile devin mai puţin toxice şi tragice. Rezultatul acestor
transformări constă în schimbări benefice ale modului în care gândim, simţim
şi ne comportăm (Vocabularul limbii engleze, una dintre limbile cele mai
bogate de planetă are o problemă: cuvintele care descriu emoţii şi sentimente
negative sunt în număr de 2086, în timp ce emoţiile şi sentimentele pozitive
sunt descrise de numai 1051 de cuvinte). Tot Robbins a descoperit că în limba
engleză sunt cu de două ori mai multe cuvintele care descriu tristeţea, decât
cuvinte care descriu bucuria, în limba română care induc emoţii negative ar fi
cam de trei ori mai numeroase cele care descriu emoţii pozitive. Ideea-cheie
este aceea că dacă vrem să ne pozitivăm viaţa trebuie cu siguranţă să înlocuim
cuvintele pe care le folosim în mod obişnuit cu altele mai tonice, energizante,
optimiste. Astfel, avem şansa de a modifica însăşi schemele emoţionale
negative la care am recurs în trecut cu altele noi, binefăcătoare. Spre exemplu,
înlocuirea expresiei sunt deprimat cu expresia puţin abătut are şanse mari să
provoace o mare schimbare în bine a unei stări emoţionale. Sau înlocuirea
cuvintelor luptă sau ceartă prin cuvinte sau expresii precum dezbatere sau
schimb de idei poate atenua semnificativ tensiunea unei relaţii uşor
conflictuale.
Cuvinte-capcană
Uriaşa putere a cuvintelor se revarsă asupra celor care le ascultă, primii
care „ascultă" cuvintele noastre suntem... noi înşine, care le rostim. Propriile
noastre cuvinte, rostite sau doar gândite, pot să ne facă bine sau rău prin
extraordinara lor putere de sugestie. Cuvintele sunt cărămizile marilor construcţii
ale spiritului, dar şi primejdioase care trebuie folosite cu grijă şi pricepere. Ca
altă armă, ele pot face rău şi celor care le folosesc. Aşa cum unii recruţi se
împuşcă singuri cu armele pe care le mânuiesc, tot astfel unii oameni se rănesc cu
cuvintele pe care le rostesc.
124
acestuia creşte odată cu trecerea de la planul material la cel uman. Tramp spune:
,Aşa gândesc eu măreţ!". „Mare", devenit „măreţ", capătă şi mai mult atributele
umanităţii. Omul se defineşte pe sine: „măreţ": avem un Tramp măreţ. Aşadar,
acesta este răspunsul pe care îl aşteptau concurenţii şi credem că fiecare dintre
noi, la un moment dat în viaţă, aşteptă sau se gândeşte că trebuie să aibă parte
de: glorie! Tramp devine modelul. Şi nu doar atât Dacă s-ar fi oprit cu cuvintele
aici, probabil, că ele nu ar fi „lovif' pe toată lumea. Dihotomia dintre eu şi voi
se transformă în ultimul enunţ, doar în plan metaforic, fireşte, din „doi" (eu vs. voi)
în „unul", eu şi voi contopiţi prin: „să gândiţi şi voi la fel". La acest moment,
manipularea devine certă. Este vorba de acea „şansă" pe care concurenţii o „văd"
deja (se manifestă şi pe chipurile lor) de a ajunge / se transforma de la nivelul
/ stadiul / statutul de
„doresc" în „am", „deţin". Motivaţia este mult mai conturată din acest moment
Fiecare concurent ştie de ce a ajuns aici. Găseşte o nouă explicaţie, în acest
moment, rolul cuvintelor lui Tramp şi-au îndeplinit menirea. Efectul funcţiei
manipulative, de persuadare este vizibil, nu doar în planul emoţiei, ci şi al
concretului. Se simte motivaţia concurenţilor de a învinge, de a câştiga. Pentru
cei care au văzut secvenţa din show-ul TV, au avut şi confirmarea acestei stări
de fapt. La una dintre sarcini, unul dintre concurenţi, devenit manager de
proiect, nemulţumit fiind de ideile unor colegi de echipă, avea să afirme: „Multi se
gândeau la o paradă sau la a merge în Times Square şi a distribui pastă de dinti,
dar eu am încercat să gândesc mai măreţ." Iată cum şi la nivel lingvistic şi în
plan psihologic avem confirmarea „efectului Trump". Sintagma „aşa gândesc eu
măreţ" devine laitmotivul concurenţilor atât în plan mental, cât şi în planul
acţiunilor. „Vreau o idee măreaţă" va cere unul dintre manageri de proiect. Cu o
astfel de „şcoală", concurenţii vor şti să se achite de o sarcină / un obiectiv
foarte dificil, acela de a crea „cea mai mare vâlvă în jurul aromei de vanilie şi
mentă" pentru o pastă de dinti. Laitmotivul „măreţ" capătă diferite reprezentări.
Personajul adus pentru îndeplinirea scopului, jucătorul de baseball Mike Pizza,
va ajunge:„Pizza e o zitate". Aşadar ceva „măreţ", nu putea să se asocieze decât
unei „zeităţi". Aşadar, concurenţii sunt pregătiţi să învingă „zeităţile". Au obţinut
ce au vrut „Şcoala" lui Donald Tramp ştie să valorizeze un comportament
exemplar. Vine şi răsplata. Este momentul pentru a închide galeria lui „măreţ".
Donald Tramp revine şi încheie momentul aşa cum 1-a început (avem, din acest
punct de vedere, de a face cu o secvenţă gândită circular: se termină precum a
început). Iată ce va spune, la final, Tramp: „Recompensa pentru că ati gândit
măreţ: Regina Măria II, cel mai mare vas oceanic din lume (...) E mai înalt decât
Statuia Libertăţii şi mai lung decât patru terenuri de fotbal. E o frumuseţe.
Kevin, îti vei lua echipa şi veti lua cina la bordul vasului." Observăm că şi înainte
de a recompensa, Donald Tramp simte nevoia să sublinieze rolul unei gândiri şi
atitudini măreţe: un vas mai mare decât chiar simbolul Americii - Statuia
Libertăţii.
Prezentând acest caz, am vrut să demonstrăm că, în planul realităţii
concrete, cuvintele pot avea puteri nelimitate. Ele nu mai sunt doar simple mijloace
de a realiza comunicarea, ci au puterea de a influenţa mintea şi acţiunile umane.
Dezlănţuie energii şi descătuşează orice înlănţuiri fizice sau psihice. Influenţează
oamenii şi îi capacitează în sensul dorit de cel care le formulează.
121
 Moto: „Orice cuvânt este o tentativă de influenţare a celuilalt." (Alex
Mucchielli)
Cuvinte potrivite: puterea şi fragilitatea cuvintelor
Pragmatica şi programarea neuro-lingvistică consideră cuvintele ca fiind
instrumente ce acţionează asupra mintii şi a sufletului oamenilor. Studiile au
arătat că, în creierul uman, ele provoacă efecte biochimice specifice, urmate de
reacţii fiziologice care fie produc plăcere, fie fac ravagii la nivelul întregului
organism. De pildă, atunci când suntem înjuraţi, presiunea sangvină, ritmul
respiraţiei şi tensiunea musculară se modifică brusc şi semnificativ. Ne
îmbujorăm atunci când suntem lăudaţi, iar complimentele sincere ne procură
senzaţii dintre cele mai plăcute. Cuvinte precum „înger" sau „geniu" înmoaie
sufletul oricui. Aşadar, trebuie să ştim întotdeauna să ne alegem cuvintele
potrivite. Aşadar, puterea de influenţare a cuvântului nu trebuie subestimată.
Poetul Al. Vlahuţă rostea un mare adevăr atunci când a scris: „Ca-n basme-ia
cuvântului putere /El lumi aevea-ţiface din păreri /Şi chip etern din umbra care
piere / Şi iarăşi azi din ziua cea de ieri" (A. Vlahuţă, 1962, p.184). Aceasta
pentru că orice cuvânt implică relaţii concrete, personale. Cuvântul pleacă de la
cineva spre altcineva. Omul nu vorbeşte în vânt. Nu vorbeşte pentru sine, ca să se
asculte, ci să fie ascultat. Cuvântul nu este proprietatea particulară a cuiva, ci un
bun obştesc. De aceea, ca orice bun obştesc, de cuvânt te poti folosi doar în
anumite limite, cu respectarea anumitor reguli, având permanent conştiinţa
funcţiei lui normale, aceea de vehicul al binelui şi adevărului. La rândul său,
Arghezi a precizat valoarea testamentară a cuvântului, amintind astfel de
puterea acestor altfel de „bunuri obşteşti": „Nu-ti voi lăsa drept bunuri după
moarte, / Decât un nume adunat pe o carte." Poetul însuşi recunoaşte că s-a
folosit de puterea lor punându-le „când să îmbie, când să înjure" (T., Arghezi,
Testament) Aşadar, un lucru este cert: cuvintele influenţează comportamentele.
Legile psihologiei ne asigură că, fie voluntar, fie involuntar, comportamentul
unei persoane este fundamental determinat de starea mentală în care aceasta se
află. Prin urmare, ori de câte ori dorim un comportament anume, este suficient
să transpunem persoana în starea sufletească şi mentală favorabilă manifestării
acelui comportament. Spre exemplu, un angajat îşi va sprijini şi mai mult şeful în
activităţile sale dacă şeful i se adresează că cuvinte de genul: „eşti omul meu" sau
„aşa te vreau!" sau „eşti incredibil!". Mamele îşi răsfaţă copiii cu expresii de
genul „dragul mamii", „soarele meu", „viaţa mea". Prietenii obişnuiesc să îşi
spună: „eşti cool". Oratori cu har, scriitori, politicieni, vânzători, profesori,
avocaţi, manageri, predicatori, poeti, autori de reclame şi altii ca ei sunt, în fond,
creatori ai unor stări mentale dorite de publicul lor. Cuvântul poate fi
instrumentul perfect pentru a înflăcăra inimi curate şi a răni de moarte mari
orgolii. Cuvântul îmbărbătează şi aduce speranţă. Tot el înfricoşează şi deprimă.
Ne face să râdem sau să plângem, să visăm sau să suferim. Atunci când
stăpânim arta de a alege cuvintele potrivite pentru stările mentale dorite,
descoperim în noi înşine o putere pe care nici nu ne-ar fi trecut prin cap că o
avem. Cuvintele potrivite ne ajută să dăm curaj şi încredere altora, ca şi nouă
înşine. Ne ajută să
122
alungăm frica, stresul şi oboseala, să ne înnobilăm spiritul şi să ne facem viaţa
mai bună. Din păcate, afirmă Anthony Robbins, unul dintre magicienii
programării neuro-lingvistice, cei mai mulţi dintre noi aleg cuvintele
inconştient şi se opresc asupra celor care le vin la gură. Ori, cuvintele nepotrivit
alese pot face să izbucnească certuri şi chiar războaie crunte. Pot prăbuşi
afaceri mari. Pot distruge relaţii interumane. Pragmatic vorbind, cuvântul e cel
mai puternic instrument de care ne putem servi pentru a ne atinge scopurile.
Puterea lui ne cere să devenim mai atenti la efectul provocat asupra celor care
ne ascultă, în plus, ne cere să nuanţăm, fiindcă efectul lor poate fi extrem de
diferit de la o persoană la alta.
Cuvinte-etichetă
Un prim mecanism prin care cuvintele influenţează comportamentul
este cel al formării, intensificării şi nuanţării emoţiilor şi sentimentelor, în acest
sens, este bine cunoscut în marketing următorul fapt: cuvintele care descriu
ceea ce simţim devin un fel de etichete pe care le lipim peste emoţiile şi
sentimentele noastre. Drept urmare, ca orice altă etichetă, cuvintele-etichetă
vor schimba cumva percepţia conţinutului, intensificând, nuanţând sau
modificând senzaţiile, emoţiile şi sentimentele pe care le trăim. De pildă, o
persoană care resimte o uşoară durere de cap sau de măsea şi pune o etichetă de
genul „durere cruntă, îngrozitoare..." va avea şanse mari să-şi intensifice
senzaţia de jenă şi să se comporte ca şi când durerea ar fi într-adevăr „cruntă".
Din categoria cuvinte etichetă printre cele mai cunoscute sunt „Don Juan",
(pentru un cuceritor),
„Ileana Cosânzeana" (pentru fată deosebit de frumoasă), „Goe" (pentru copiii cu
un comportament neadecvat),„Pinochio" (în cazul unei persoane nesincere) sau
unul de dată recentă cum este „becalizare". Şi în rândul produselor alimentare
sau de larg consum găsim aşa numitele etichete. Unui produs îi se poate aplica
eticheta de „gustos" sau atât de auzitul jargon „marfă" etc.
Cuvinte-imagini
Un al doilea mecanism prin care cuvintele, mai ales cele vizuale,
influenţează comportamentul este cel al sugestiei şi asocierii de imagini mentale.
In acest sens, este uşor de constatat că, de regulă, putem „înţelege"
codul unui cuvânt doar în măsura în care (în cortexului vizual) îi asociem o
imagine mentală. Această imagine ne vine sau se formează spontan în minte de
fiecare dată când auzim sau folosim cuvântul cu pricina. Spre exemplu avem
exprimări de genul: „se făcu negru la faţă" sau „se înroşi când îşi auzi numele".
Culorile, aşadar, au un caracter psiho-vizulal. Ele trimit la / traduc elemente ce
tin de psihicul individului, de atitudinea lor, de caracter,^ de starea de spirit a
acestuia, ca în exemplul: „Văzu negru în faţa ochilor", în anume combinaţii ele
sunt prezicătoare de ceva anume. Spre exemplu ce simţiţi când cineva vă
spune de
„pisica neagră"? Alte cuvinte care se înscriu în sfera imaginii, fără a numi o
culoare, sunt cele de genul: „om aspru"; „cuvinte dure", „sunete mângâietoare"
123
etc. Cuvintele, aspru, dure, mângâietoare au, cu siguranţă, o conotatie
psihică,

122 123
omul şi-a declarat „omenia", ca structură statornică şi ca mod existenţial imutabil.
Felul metaforic există cu aceeaşi persistenţă intensitate, cu aceeaşi stringenţă
declarată, ca şi omul însuşi. Geneza metaforei coincide cu geneza omului, şi face
parte dintre simptomele permanente ale fenomenului om. Metafora s-a ivit, în
clipa când s-a declarat în lume, ca un miraculos incendiu, acea structură şi acel
mod de existenţă numite împreună „om" şi se va ivi necurmat atâta timp cât
omul va continua să ardă, ca o feştilă fără creştere şi fără scădere în spaţii şi
dincolo de spaţii, în timp şi dincolo de timp. Felul metaforic n-a apărut în cursul
evoluţiei sau al istoriei umane; metafora este, logic şi real, anterioară istoriei. Ea
este simptomul unei permanenţe aproape atemporale. Parafrazându-1 pe Aristotel
cu a sa definiţie:
„Omul este animalul politic", putem spune că: „Omul este animalul metaforizant".
Acest atribut al său are menirea de a suprima animalitatea şi de a potenţa
umanitatea.
Autori precum Hopper, Knapp şi Scott au demonstrat că perechile utilizează
aceşti termeni ca un mod de a „celebra" legătura lor. Aceste expresii personale
sunt reconstruite şi dezvoltate pe măsură ce se dezvoltă relaţiile şi că ele au rolul
de a crea şi de a exprima apropierea implicată de relaţia în dezvoltare. Aceste
expresii construiesc relaţiile prin dezvoltarea unui sistem de comunicare,
împărtăşit numai de cei doi parteneri, sistem care îi exclude pe ceilalţi. Limba
creează astfel o barieră care defineşte relaţia într-un anumit mod, cu
importante consecinţe comportamentale şi psihologice, între iubiţi pot să se audă
mereu expresii de genul:
„mă topesc de dorul tău", „sunt nebun după tine", „ard de dragoste", „tragem la
acelaşi jug" etc. Lakoff a propus ideea că metaforele sunt figuri de gândire şi
dezvăluie câte ceva despre intelectul care se exprimă prin ele.
Tabloul care urmează reprezintă o sintetizare (reprezentare grafică) a roluri
jucate de cuvinte în cadrul diverselor manifestări / comportamente umane.
Construim reprezentarea tot printr-o metaforă, cea a ciorchinelui. (Figura 8.)
Figura 8: Manifestări ale
comportamentului prin
cuvânt în acţiunea
interpersonală
128
Negativul vs. Negarea negativului
Bruno Medicina, un italian rezident în România şi cunoscut expert în
comunicare, foloseşte această denumire în articolele sale din presa de afaceri.
Familia „negării negativului" cuprinde expresiile care neagă ceva negativ, ceva
de nedorit să se întâmple. Acest lucru se poate produce la nivelul lexicului prin:
a. formulări care deşi includ adverbul de negaţie, au un caracter
pozitiv: Expresii de genul: „Preţul nu-i mare", „Să nu-ţi faci griji!", „Nu vă
supăraţi!",
„Nu veţi regreta!", „Nu te teme!", „Nici o problemă!", „Nu ai de pierdut! „,
„Nu noi suntem aceia care vă băgăm mâna în buzunare",,,Nu i-a vorbit mult,
dar cu subînţeles" etc. Afirmaţiile din aceste exemple sunt tocmai pe dos.
Avem o negarea, care exprimă practic o situaţie care trebuie tradusă prin ceva
pozitiv. Aceste structuri trebuie să fie însoţite şi de elementele de intonaţie
specifice, în legătură cu formulările de acest fel, trebuie spus că la nivel
subliminal, creierul uman nu înţelege negarea, în sens pozitiv sau nu o face tot
timpul. Programarea neuro-lingvistică recomandă insistent asanarea
vocabularului de expresiile
negative de acest gen şi înlocuirea lor cu formulări echivalente, pozitive. De
exemplu, în loc de „Nu vă supăraţi...", obţinem mai mult dacă spunem „Fiţi
amabil...".
b. negarea unei stări de fapt, care ar putea avea consecinţe negative,
prin intervenţia conjuncţiei adversative „dar": Formulările adversative de
genul „Da, dar..." sunt adesea recomandate în vânzări şi negocieri ca tehnici de
întâmpinare a obiecţiilor clientului. Spre exemplu: Clienta: „Rochia asta este
prea scumpă! Vânzătorul: „Da, dar este frumoasă." Adversativul „dar" are o
misiune clară; neagă tot ceea ce s-a spus înaintea lui. Atunci când îmi spui „Aş
vrea să vă cred, dar...", mesajul recepţionat de mine va fi pur şi simplu: „Nu
vreau să vă cred". Soluţia corectă a replicilor care vin cu „dar" pe limbă este
înlocuirea acestuia prin conjuncţia „şi". Replica se transformă în: „Este
adevărat (e scumpă)... şi este atât de frumoasă", în acest mod, sensul frazei nu
s-a modificat, iar clientul este ferit de percepţia negării sau criticii implicite a
poziţiei sale.
c. înlocuirea condiţionalului dacă, în ideea optimizării efectului, cu
adverbul de timp când: La nivelul inconştientului, „dacă" induce, în mod,
implicit tocmai contrariul a ceea ce se doreşte a fi realizat. Spre exemplu o
exprimare de genul: „Dacă vei rezolva problema, vei putea veni să discutăm
despre..." va avea drept rezultat o anume reţinere, chiar inhibare a celui căruia i
s- a adresat. De aceea se propune înlocuirea sa cu adverbul temporal „când"
astfel că enunţul ar putea fi „Când vei rezolva problema, vei veni să
discutăm despre...". Formularea cu subliniere „temporală" în locul celei
„condiţionale" nu mai pune în cauză capacitatea subiecţilor de a rezolva
problema, ci o transformă într-o simplă chestiune de timp. Incapacitatea
subiecţilor de a rezolva problema („doar dacă...") este exclusă prin evitarea
condiţionalului şi cauzalului „dacă". La nivelul inconştientului, creierul
„percepe subliminal" ideea că dispune deja de toate resursele necesare
rezolvării problemei şi are doar nevoie de timp pentru a le exploata.
 Trădarea cuvintelor
Ne străduim din greu să împărtăşim o experienţă extraordinară, dar fie nu o
putem transpune în cuvinte, fie cuvintele spun ceva enervant de diferit Limbajul
verbal este departe de a fi perfect Cuvintele ne trădează adesea cu neruşinare.
Zilnic, auzim sumedenie de replici exasperante de genul: „îmi pare rău, nu asta am
vrut să spun..." sau „Ce dracu', nu vorbesc româneşte?". Sunt dovezi sigure ale
faptului că tocmai a eşuat o acţiune de comunicare verbală, şi apoi alta, şi alta...
Milioane de experienţe individuale diferite ajung îngrămădite într-un singur cuvânt
Cuvântul casă, de pildă, face pe cineva să zâmbească, cu gândul la vila sa de pe
malul lacului, dar întristează pe altcineva care nu are bani să plătească chiria
mansardei sordide unde locuieşte. Când un avocat citeşte cuvântul divorţ, poate
zâmbi satisfăcut de gândul la un proces câştigat, dar un individ părăsit de consoartă
se înfioară la gândul căsniciei ratate.
Denotaţia şi conotaţia. Rolul metaforelor
Deşi, la prima vedere, s-ar putea crede că dicţionarul oferă codurile
cuvintelor tot aşa de precis ca alfabetul Morse sau limbajul binar, trebuie înţeles că
această gândire este una superficială, dacă nu chiar greşită. Dicţionarele sunt doar
nişte liste de corespondenţe (adesea, deja depăşite de mişcarea continuă a limbii), în
care sinonimia, omonimia, paronimia, polisemia, hiperonimia şi hiponimia pot da
peste cap orice aşteptare. Astfel, dacă denotaţia unui cuvânt priveşte sensul său
convenţional, sensul comun, pe care persoanele aparţinând unei comunităţi
lingvistice, culturi sau etnii îl atribuie, în comun, cuvintelor limbii lor, conotaţia
priveşte paleta vag definită de înţelesuri figurate, contextuale, colaterale, grele de
încărcătura emoţională subiectivă, pe care fiecare persoană o atribuie cuvintelor.
Sensul conotativ este clădit pe reacţii afective, subiective şi personale. Conotaţia
răscoleşte mai curând imagini şi senzaţii decât înţelesuri şi este marcată de trecutul
şi experienţa fiecărei persoane. Cuvântul dragoste, de exemplu, are conotatii
diferite în funcţie de vârstă, sex, cultură, personalitate etc. El nu evocă la 20 de ani
aceleaşi lucruri ca la 60 de ani. Apoi, când auzim expresii de genul: Tipul este un
bou" sau „e o tipa trăsnet!", este evident că nu le interpretăm în înţelesul lor
denotativ.
J.T. Wood afirmă că „limba" nu este numai ceva abstract, ci chiar baza
discuţiei umane reale. „Discuţia este cea prin intermediul căreia persoanele se
definesc pe sine şi relaţiile lor, şi tot prin discuţie sunt revizuite, de-a lungul întregii
vieti a unei relaţii, aceste definiţii acceptate de comun acord". De exemplu,
partenerii într-o relaţie îşi creează deseori „expresii personale" sau un mod
stenografie propriu de a codifica experienţa şi o fac prin metafore, tocmai în
încercarea lor de a atinge fenomene de comunicare „dincolo de" înţelesul lor
imediat, primar. „Dincolo de" din definiţia cuvântului (gr. „metaphora"= „a aduce
dincolo"), se apropie cel mai mult de starea de spirit a omului: aceea de a căuta noi
sensuri şi înţelesuri lucrurilor si obiectelor pe care nu doresc să le denumească prin
sensul lor concret. Omul arhaic recurge la metafore, din instinct de autoconservare,
din interesul securităţii personale şi colective. El recurge la expresii şi formulări
126
tabuizante pentru a nu rosti numele a diverse obiecte sau fiinţe primejdioase. Am
descris şi în unul din capitolele anterioare cum ţăranul nu îndrăzneşte să numească
pe diavol altfel decât ,judgă-l toaca" în ideea de a îl alunga, de a nu îi stârni
apariţia reală. Aşadar, ţăranul român preîntâmpină primejdia prin întrebuinţarea
unor nume care sunt considerate a fi eufemisme metaforice. Aşadar, pentru
mentalitatea magică, metafora nu mai este simplă metaforă, ci armă de apărare şi
un reflex preventiv.
La rândul său, marele filosof român, Lucian Blaga, (L.Blaga, 1987, p. 334-
357) explică rolul metaforelor în comunicare atunci când se decide să le clasifice în
două mari categorii: metafore plasticizante şi metafore revelatorii.
Metaforele plasticizante se produc în cadrul limbajului prin apropierea unui
fapt de altul, mai mult sau mai putin asemănător, ambele fapte fiind de domeniul
lumii date, închipuite, trăite sau gândite. Metaforele acestea sunt destinate să redea
cât mai mult carnaţia concretă a unui fapt, pe care cuvintele pur descriptive,
totdeauna mai mult sau mai putin abstracte, nu-1 pot cuprinde în întregime.
Adevărul de la care se pleacă este că unele cuvintele sunt aşa de anemice, încât este
nevoie de un alai infinit de vocabule, pentru a reconstitui cu mijloace de limbaj
faptul concret Metafora plasticizantă are darul de a face de prisos acest infinit alai
de cuvinte. Ea are darul de a suspenda un balast, ce pare inevitabil, şi de a ne
elibera de un proces obositor şi nesfârşit, pe care adesea am fi siliti să-1 luam
asupra noastră, în raport cu faptul şi cu plenitudinea sa, metafora plasticizantă
comunică tot ceea ce nu este în stare noţiunea abstractă, generică, a faptului.
Metafora plasticizantă reprezintă o tehnică compensatorie, ea nu e chemată să
îmbogăţească faptul, la care se referă, ci să completeze şi să răzbune neputinţa
expresiei directe.
Metaforele revelatorii sunt destinate să scoată la iveală ceva ascuns, chiar
despre faptele pe care le vizează. Metafora revelatorie însă, nu aparţine stilisticii
sau retoricii, ci gnoseologiei ăi ontologiei, şi nu face trimitere la realitatea
fenomenală, ci încearcă, „prin mijloacele pe care ni le pune la îndemână lumea
concreta, experienţa sensibila şi lumea imaginara", (L. Blaga, 1987, p.356) sa
reveleze un mister. Se poate spune despre aceste metafore, că au un caracter
revelator, deoarece ele anulează înţelesul obişnuit al faptelor, substituindu-le o
nouă viziune. Aceste metafore nu plasticizează numai nişte fapte în măsura cerută
de deficienţa numirii şi expresiei lor directe, ci ele suspendă înţelesuri şi proclamă
altele. Metaforele revelatorii mărturisesc tot despre un aspect antropologic, despre
un aspect profund, dat, deodată cu fiinţa, omului ca atare. Cât timp omul trăieşte în
afară de mister, fără conştiinţa acestuia, într-o stare netulburată de echilibru
paradisiac-animalic, el nu întrebuinţează decât metafora plasticizantă, cerută de
dezacordul dintre concret şi abstracţiune. Metafora revelatorie începe în momentul
când omul devine în adevăr „om", adică în momentul când el se aşează în orizontul
şi în dimensiunile misterului.
Blaga a demonstrat faptul că felul metaforic de a vorbi despre lucruri nu
este un fenomen periferia! al psihologiei omului, sau un ce întâmplător. Felul
metaforic de a vorbi rezultă ca un corolar necesar din constituţia şi existenţa
specific umană. Şi de aici, se impune constatarea că metafora s-a iscat deodată cu
omul. Modul metaforic nu este ceva ce ar putea să fie sau să nu fie, din moment ce
127
lemn, pământ. Aceste despărţiri le numim Neamuri, şi aşa substantivul mai are încă
şi teri nemuri: Bărbătesc, Femeesc şi Neutru" (I. Petraş, p.59, apaud H. Rădulescu) Temă
Limba, primită de-a gata, cu legi şi norme care vin din istorii şi etimologii : 1. Completaţi tabloul de mai sus cu elemente potrivite fiecărei situaţii în
tainice, unele greu de cercetat, „cu un rest niciodată elucidat până la capăt, se cere
asumată de fiecare rostitor în stare de veghe", susţinea Irina Petraş. Ea este un parte. 2. Interpretaţi parabola lui John Wilkins:
organism viu care poate fi mânuit în funcţie de simţirea fiecărui vorbitor în parte. „Cât de ciudat a putut să para Meşteşugul acesta al Scrisului ia prima lui
Unul vrea să-şi asume că
masculinitatea ei şi „limbajul spune
atunci utilizează acele întotdeauna ceva în plus
cuvinte care sugerează faţă de sensul lui literar
forţă, altul, dimpotrivă, inaccesibil, care este
vrea să se exprime şi să deja pierdut încă de la
se definească prin începutul emiterii
feminitatea ei şi atunci textuale." (U. Eco, 1996,
alege acele cuvinte care p.6)
oferă o senzualitate în La rândul său,
plus. Ecuaţia rostirea - geniul poeziei româneşti,
rostitorul se deschide Mihai Eminescu,
valenţelor multiple. vorbeşte despre
Teoreticienii literaturii posibilităţile infinite ale
consideră textul un limbii. El afirmă, la un
exemplu suprem de moment dat, în poemul
semioză. Umberto Eco, Feciorul de împărat
în Limitele Jară stea, că dacă există
interpretării, susţine că margini în limbă, atunci,
orice text produce o sigur, există şi
„derivă infinită a nemargini:„A pus în tine
sensului". Şi de aici domnul nemargini de
concluzia că un text, gândire". Expresia,
odată separat de găsită într-un
emitentul său (precum comentariul al unui alt
şi de intenţia mare gânditor al
emitentului) şi de spiritualităţii române,
împrejurările concrete Constantin Noica,
ale emiterii lui... ar pluti aminteşte de concepţia
în golul unui spaţiu lui Eminescu legată de
potenţial infinit de cum trebuie să fie
interpretări posibile. artistul: „un sămădău",
Prin urmare, susţinea care are să dea seama nu
Eco, „nici un text nu doar de lucruri, ci şi de
poate fi interpretat limbă: „Nemargini
potrivit utopiei unui trebuie să fie, de vreme
sens autorizat ca ce oricare limbă este
definitiv, original şi vorbirea însăşi, fiind
final." (U. Eco, 1996, datoare să exprime totul.
p.5) Ceea ce ne Dar ciudăţenia că
interesează pe noi în marginile vin din afară,
mod deosebit este faptul pe când nemarginile

132 129
dinăuntru. [...] De corespondenţă, menită să i
posibilităţile ei nesfârşite întărească şi mai mult n
dai seama dinăuntru. Eşti nădejdea omului în viaţa de
sămădău al limbii doar dincolo, în Sărmanul
dinăuntru". (C. Noica, Dionis, el foloseşte termenul
1992, p.79) de „nefinire" pentru cel de
Că limba rezistă la „infinire": „în ce nefinire
schimbări, tocmai pentru a microscopică s-ar
putea exprima acel „totul"
al fiinţei care gândeşte şi
exprimă/se exprimă, ne
demonstrează tot Eminescu,
care a revoluţionat lumea şi
sub acest aspect El se
întreabă şi găseşte, în cele
din urmă, care sunt sufixele
vii*' şi „sufixele moarte"
din limba română. Noi am
încercat să selectăm doar
formele din câmpul lexical
al cuvântului „natură",
pentru că acest subiect ne
interesează cu precădere.
Din acest punct de vedere,
Eminescu imaginează
unele cuvinte cu sufixul
,,-une" pentru categoria
sufixelor vii, de genul:
încărcăciune, verziciune,
stricăciune, putregiune,
vestegiune, rotunjiune etc.
toate la feminin. Poetul
redă/identifică prin forma
„ne-" prefixul românesc al
morţii şi al absolutului:
„nefinitul". „Şi bătrâna
moarte toarce / Gândul ei la
nefinit" ne spun versurile
din Printre stânci de piatră
seacă, prin ^care poetul ne
avertizează că, morţii i se
asociază nefinitul, iar vietii
infinitul, în ceea ce
priveşte ideea, din religie,
potrivit căreia viaţa
continuă şi după moarte şi
că viaţa veşnică există doar
în împărăţia lui Dumnezeu,
poetul îi găseşte o
132 129
 11. GENOSANALIZA CUVINTELOR
Pentru a ajunge să înţelegem ce se întâmplă dincolo de obiectivitatea
limbajului, de cunoaşterea pre-ontologică pe care cu toţii o avem despre limbă şi
vorbire, în cele ce urmează vom încerca să facem o analiză a cuvintelor, din limba
română, prin prisma genurile pe care acestea le posedă. Că un astfel de exerciţiu
este posibil ne demonstrează autoarea lucrării Feminitatea limbii române, Irina
Petraş, în a cărei lucrare am descoperit termenul de „genosanaliză ". Despre acesta,
autoarea ne spunea că „presupune să ghiceşti, să deduci să profetizezi" ce se
întâmplă cu mediul şi cu natura fiinţelor sau a lucrurilor care denumesc/deservesc
universul. (I. Petraş, 2002, apaud Gaston Bachelard ,Ja genosanalyse")
Orientarea spre în afară şi spre înăuntru a cuvintelor
Tentaţia de a pătrunde dincolo de cuvinte, de legile şi normele după care
acestea sunt organizate a fost una dintre preocupările esenţiale ale acelora care nu
au uitat să se întrebe de ce au venit în lume. Fiinţa umană, servindu-se de una dintre
cele mai deosebite funcţii ale sale, aceea de a raţiona, îşi pune mereu întrebări şi
căută răspunsuri despre rost: al său, al lumii, al omenirii, al dragostei, al urii sau al
morţii. Adică despre tot ce ne înconjoară, despre tot ce e de înţeles, dar mai cu
seamă despre ce este de neînţeles şi pentru care doreşte să pătrundă dincolo de.
Chiar dacă unele răspunsuri nu ne găsesc şi este firesc să se întâmple aşa, (e în firea
lucrurilor), dată fiind bariera pe care Marele Anonim, a lui Blaga, o interpune între
noi şi dincolo de, rămâne strădania de a încerca să definim lucruri şi fenomene şi
prin aceasta de a ne defini pe noi înşine. Până la urmă, suntem nevoiţi să admitem
că facem aceste lucruri din dorinţa de a ne satisface nouă înşine o nevoie, aceea de
a discuta. Instrumentul prin care această necesitate se poate îndeplini, este limba.
De la J.T. Wood cunoaştem faptul că limba nu este numai ceva abstract, ci chiar
baza discuţiei umane reale prin care fiinţa defineşte lucruri şi acţiuni, se defineşte
pe sine precum şi relaţiile pe care le are.
Dialogul este întruparea cuvântului şi orice cuvânt rostit are în vedere
existenţa unui celălalt, a unui colocutor. Această determinare soci-psihlogică ţine
de o anume libertate condiţionată. Vorbele noastre nu au rost în afara celuilalt.
Acest rost cu sens de valoare intră în câmpul semantic al rostirii şi desemnează
aceleaşi noţiuni ca şi logosul: cuvânt, raţiune, socoteală, raport. Polisemantismul
noţiunii de rost ne trimite la însăşi dependenţa omului de limba sa. Poti spune că ţi-
ai făcut un rost, doar atunci când după ce ai ajuns să acumulezi ceva în viaţă (ai
dobândit un nume, ai absolvit o şcoală, deţii proprietăţi, bani etc.) doar atunci când
reuşeşti să şi comunici despre toate acestea celorlalţi. Doar când ceilalţi îţi recunosc
acumulările şi le confirmă (procesul este acelaşi, tot prin rostire), poţi să capeţi
certitudinea că ai apartenenţă la un anume mediu şi nivel social. Faci rost de ceva,
doar atunci când vorba prin care ai rostit, a ajuns acolo unde trebuia, în sensul că
acelora cărora le-ai vorbit au recunoscut valoarea de schimb sau de cumpărare şi au
acceptat, în caz contrar, eşti luat la rost. Trebuie să îţi identifici greşeala şi să
descoperi cauzele pentru care vorbele tale au fost^ara rost. Adică, au fost puse sub
130
semnul îndoielii. (I. Petraş, 2002, p.25-26) Este vorba de acea trădare a cuvintelor
la care ne-am referit capitolul anterior.
Limba, prin instrumentarul ei de bază, cuvintele satisface două necesităţi.
Aceea de a explica lucrurile şi aici vorbim despre orientarea sa spre/în afară şi cea
de a doua de a se implica şi aici distingem latura sa interioară, orientarea sa spre
înăuntru. Limbajul îşi păstrează dublu aspect. El constituie prin semne, un univers
de fapte şi obiecte, un referent, dar, în aceeaşi măsură, el şi îngăduie transformarea
acestui referent în semne ale stărilor de spirit ale omului.
Analiza cuvintelor care compun universul natural şi uman
Ne înscriem pe linia acelora care susţin că lucrurile cele mai importante
pentru om şi pentru existenţa sa în lume sunt exprimate, în limba română, prin
substantive feminine, dar ne rezervăm dreptul ca, pentru acest moment, să facem
demonstraţia unei analize prin genul cuvintelor (genosanaliză) doar la un anume
câmp lexical, şi anume la cel care descrie domeniul ecologiei.
Constatăm că atunci când vorbeşte despre sine sau despre natură, românul
construieşte enunţurile cu feminine, în marea lor majoritate. Analizând sau pur şi
simplu trecând în revistă pe unele dintre cuvintele care caracterizează şi
cataloghează elementele universului, de la fiinţe la natură: rodnicia, bogăţia,
tinereţea, frumuseţea, înţelepciunea, onestitatea, hărnicia, izbânda, voioşia, forţa,
gingăşia, dar şi opusele lor: sterpitudinea, bătrâneţea, urâţenia, lenea,
impulsivitatea, invidia etc., putem observa că în limba română există o presiune
evidentă a substantivelor de gen feminin, în pledoaria de argumentare a feminităţii
ecologiei, apelăm la argumente de ordin lingvistic, religios, psihologic, filosofic şi
literar.
Argumente de ordin lingvistic
Argumentele de ordin lingvistic şi lexicologie sunt numeroase şi în jurul lor
se găsesc tot mai multi susţinători. Dintre aceştia, Irina Petraş este cea care admite
că limba română este una dintre cele mai sexuate limbi ale lumii. Explicaţia constă
în prezentarea ei cu ambigen. Astfel că, există unele cuvinte care au clar marca
masculinului, altele, o au, clar, pe cea a femininului, iar unele sunt masculine la
singular şi feminine la plural. Dovadă că, atunci când vorbim despre neutru, nu
spunem că el nu este nici masculin, nici feminin, ci şi masculin şi feminin.
Autoarea îşi argumentează punctul de vedere printr-un fapt elocvent: absenţa în
limba română a unui pronume pentru neutru aşa cum ar fi, spre exemplu,
englezescul „it". De aceea, în română toate lucrurile sunt fie el, fie ea. (I. Petraş,
2002, p. 58-62)
Heliade Rădulescu, în Gramatica românească, deşi mergea pe linia
tradiţiei, agreată, încă, în şcoli, cu împărţirea în trei genuri, are un pasaj care nu
contrazice prin nimic pledoaria noastră: „Omul este iubitor de sine, nimic n-a lăsat
căruia să nu-i dea asemănarea lui, din care pricină şi multe neutre au luat formă
bărbătească, şi altele femeiască." [...] „Fiinţele unele sunt bărbăteşti, precum Leu,
Lup, altele femeeşti, cum oae, găină, şi altele iar nici bărbăteşti, nici femeeşti, cum
131
 când în braţe te-am luat, pădure toropită." Ni se conturează clar imaginea iubitei,
personificarea pădurii nu este de loc întâmplătoare.
în ceea ce priveşte analiza anotimpurilor, acestea sunt la feminin în limba
română actuală. Reţinem totuşi o observaţie, substantivul toamnă, îşi are originea în
latinescul „autumnus", care este la masculin, în literatură, aceasta apare chiar
feminizată. Mulţi autori compară toamna cu o femeie, a cărei atribute sunt frumoasă
şi coaptă. Ion Minulescu avea să afirme: „Toamna, femeia cu privirea fumurie / A
intrat suspectă şi umilă..."
11.2.3. Argumente de ordin stilistic - literar
Grădinile şi chiar arborii sunt tot de parte femeiască. în poezia lui Esenin,
mesteacănul, adică berioza, acel axis mundi, ca şi teiul lui Eminescu, deşi, este la
genul feminin în limba rusă, poetul îi întăreşte feminitatea prin faptul că îi enumera
anumite trăsături care ţin de feminitate: senzualitate, fragilitate, alint, şăgălnicie. în
plus, lasă să se înţeleagă că anume pretendenţi o curtează şoptindu-i vorbe de amor:
„Mesteacăn ca o fată.../ Ce-ţi şuşotesc alunii?/ Nisipul ce ţi-a spus?". Mesajul
transfigurat de poet nu lasă loc la interpretări altele decât că femeia mesteacăn îşi
doreşte admiraţie şi iubire. Mai mult de atât, poetul îi atribuie un alt atu al
feminităţii, atunci când încercând să presupună de ce are nevoie se opreşte asupra
uneia din armele de seducţie - cochetăria feminină: „Ori vrei agrafa lunii/ în păr să
ti-ofipus?".
în Fântâna lui Ion Caraion, grădina cu păsări şi fructe este înzestrată
asemenea femeii cu darul naşterii: „scoate firesc fluturi, culori, pasiuni şi chiar
propoziţii". Ultimul substantiv, aparent fără vreo legătură cu textul poetic, are un
rol foarte important. Substantivul „propoziţii" avertizează asupra faptului că prin
mesajul său, rostitorul se află în complicitate cu fiecare lector în parte, care este
dornică să descifreze mesajul poetic. El dă libertatea colocutorilor săi să aleagă care
sunt de propoziţiile (cuvintele) care rostite pot da naşte la pasiune. Ori, noi ştim, că
de cele mai multe ori, pasiunile le iscă femeile. Nu?!
Inventarul pe care îl face Marin Sorescu în Shakespeare demonstrează o
dată în plus faptul că toate lucrurile esenţiale existenţei umane sunt în limba
română la feminin, doar câteva au ambigen: lume, zi, prăpăstii, mări, fericire,
iubire, deznădejde, gelozie, glorie, compătimire, operă, problemă, furtună,
coroană, ploaie, facere, trudă. Cele care intră în categoria ambigene: cer, râu,
sentiment, pământ pot fi privite sub înfăţişări feminine şi pot impune contexte
feminizate după cum am putut constata.
Elementele universului: apă, aer, foc, pământ au foarte mare relevanţă în
discuţia noastră. Apa este femeie. Lucru demonstrat de mai toti poetii, care o
receptează prin latura sa maternă. Ea întreţine viaţa ca eternul feminin. Ca termen
de comparaţie o întâlnim foarte des în contexte zilnice: „viaţa e o corabie purtată de
valuri sau ca marea aspră şi întunecată". Alteori, ea apare ca reper geografic pentru
locurile natale ca în cazul „Ozanei" lui Creangă. Cu toate că, în marea lor
majoritate apele din România, cu doar câteva excepţii - Dâmboviţa, Ozana - au
nume masculine: Mureşul, Oltul, Someşul, Şiretul, Cricul, Prutul. Atunci când se
adună, însă, laolaltă ca să curgă sau ca să cuprindă în braţele, pe care li le-a dat
136
pierde...". Pe lângă desprinderea de viaţă, putem vedea, aici, acea întrezărire a unui
ceva încă nedefinit, care se află/se opune unui dincolo de aici. Eminescu nu se
mulţumeşte cu atât şi reuşeşte ca să preschimbe acest „prefix al mortii", al
„marginii" şi să-1 redea vieţii. „O lume ca nelumea este posibilă" va zice el. Versul
acesta întăreşte ideea că limba omenească reprezintă şi ea „o lume ca nelumea". Ea
poate fi modelată în fel şi chip tocmai pentru a exprima dincolo de cuvinte. Când
poetul simte că a atins marginea unui cuvânt şi se află în imposibilitatea de a
exprima imposibilul, atunci el trimite formele gramaticale din vorbire la
nemarginile lor. Constantin Noica găseşte în unul dintre caietele lui Eminescu, la
fila 20, anume mărturii ale efortului poetului de a găsi formele gramaticale perfecte
pentru a reda nemărginirile gândirii sale. Este vorba despre însemnări legate de
folosirea pronumelui personal la dativ şi acuzativ la verbele compuse şi la
reflexive: „plăcutu-mi-au", „purata-ne-vom", „părutu-ni-s-a", „veni-ne-va",
„părea-mi-se-va." In versurile eminesciene formele inversate sunt frecvente:
„Plutire-am lin pe lacul ce doarme în grădină..." sau în alt loc constatăm o formă de
reflexiv inversată: „gânduri risipescu-se în vânt...". Constantin Noica vorbeşte şi
despre existenţa, în poezia lui Eminescu, a unui timp pe care-1 numeşte
„plusquamperfect": „am fost venit", în plan estetic şi emoţional, această inversiune
are menirea să conducă lectorul la „nemarginile emoţiei". Cuvintele duse până la
nemarginile lor şi trecute prin nemargini de gândire au rolul să schimbe lumea, să o
transforme. Ideea ar fi că fiecare persoană dacă scrie versuri, creează şi gândeşte
într-o anume limbă trebuie să trăiască/să treacă prin câte un zbucium spiritual legat
de cuvântul românesc, de rostirea lui pentru a exprima nemărginirea sufletului.
De la axioma eminesciană: „limba e stăpâna noastră", omul, oricare ar fi el,
de orice naţiune sau religie sau de statut social, are un numitor comun: se înscrie în
devenire, gândind şi vorbind în limba maternă.
Despre şansa cuvintelor de a deveni altceva, în cazul nostru, femei, în unele
situaţii chiar şi atunci când la singular sunt la masculin, ne vorbeşte şi Mircea
Vulcănescu care admite că „Limba română nu cunoaşte al treilea gen, neutrul, ci
numai masculinul şi femininul, neutrul fiind înlocuit cu ambigenul. Ceea ce
înseamnă că există în firea lucrurilor o proprietate pe care o au anumite masculine
de a slăbi, atunci când sunt în stare de mulţime. Adică, de a se altera şi de a-şi
schimba firea sau caracterul bărbătesc în firea femeiască, atunci când se găsesc în
multiciplitate." (I. Petraş, 202, p.67, apaud M. Vulcănescu) Tot Mircea Vulcănescu
înscrie cuvintele în două mari clase: masculinul în^zona acţiunii, a dinamismului,
iar femininul în zona receptivităţii, a reflexivităţii, în această ecuaţie, Dumnezeu e
prototipul masculinului, iar lumea şi vremea sunt femei, de aceea le caracterizează
perseverenţa, încăpăţânarea, ospitalitatea, dar şi capriciul. Prezenţa ambigenelor
vine ca o confirmare a faptului că limba noastră simte nevoia nuntirii şi a naşterii,
care obligă prezenţa masculinului şi a femininului.
Că lucrurile stau astfel, ne demonstrează şi faptul că elementele cele mai
importante pentru om şi pentru existenţa sa sunt redate prin substantive feminine:
mama, natura, apa, dragostea, naşterea, speranţa, viaţa, moartea. Sunt doar câteva
exemple, care vin să confirme că majoritatea numelor care exprimă un sentiment, o
atitudine, o stare psihică sunt feminine. Ambigenele denumesc simţurile: auzul,
gustul, mirosul, pipăitul, văzul. Dar şi acestea trebuie observat că
133
au multe feţe feminine. Astfel auzul se învredniceşte cu melodia, muzica, liniştea,
tăcerea. Gustul primeşte dulceaţa, acreala, iuţeala, tăria etc. Mirosul se asociază
cu mireasma, duhoarea, adulmecarea, aroma. Pipăitului îi sunt cunoscute
mângâierea, moliciunea, asprimea, atingerea, netezirea, încleştarea, încordarea,
fermitatea. Văzului poate să i se ofere o privelişte sau dimpotrivă o vedenie,
strălucirea sau întunecimea unui lucru, în condiţiile în care românii nu se definesc
prin masculine, raţionamentul nostru inductiv ne conduce la ideea că portretul lor
este alcătuit din stări, în marea lor majoritate, feminine. De aceea, un bărbat se
poate caracteriza prin ambiţia, frumuseţea, puterea, înţelepciunea - clar feminine.
Chiar şi un atribut exclusiv al masculinităţii „forţa" este feminin. Ambigenul
„curaj", la plural tot feminin este.
Feminitatea limbii române este susţinută o dată în plus de prezenţa în limba
uzuală a infinitivelor lungi. Dacă , .regele formelor gramaticale", după cum numea
Constantin Noica verbul dă naştere/viaţă acţiunilor, mişcărilor, dinamicii unei
fiinţe, substantivul este „viaţa îmblânzită, modelată până la întruchipare". Aşa cum
în gramatică, îmblânzirea s-a produs prin apariţia infinitivului lung, în viaţa umană
îmblânzirea bărbatului şi a mediului a fost posibilă prin aportul femeii. Irina Petraş
susţine că „îmblânzirea verbului prin abstractul verbal al infinitivului lung
înseamnă feminizarea sa, înscrierea în matri-armonia esenţială fără de care nimic
nu este şi nu poate fi." (I. Petraş, 2002, p.65)
In ceea ce priveşte repartizarea pe genuri a elementelor care compun
Universul, ne situăm de partea lui Edward Sapir, care susţine că mediul fizic şi
social al utilizatorilor unei limbi se reflectă în vocabularul acelei limbi şi poate fi
definit ca „inventar complex al tuturor ideilor, intereselor şi ocupaţiilor care reţin
atenţia unei comunităţi şi vedem cum portretul românilor este alcătuit din stări
feminine." (I. Petraş, 2002, p.62, apud E. Sapir)
11.2.2. Argumente de ordin psihologic
Natura şi mediul sunt femei nu doar pentru că aparţin genului gramatical
respectiv - primul termen în totalitate, iar al doilea la plural - dar şi pentru că natura
are prin excelenţă toate atributele feminităţii: primitoare, frumoasă, dorită dar şi
capricioasă.
Femininele, dar şi androginele: Biserica, oraşul, ţara, cerul, pământul,
pădurea, marea, apele, luna, ogorul, grădina, stânca, copacul, izvorul sunt toate
locuri ale naşterii, deci sunt arhetipuri ale mamei. Toate descriu ceva în formă
tubulară, amintind de uterul matern, în care se dezvoltă fiinţa. Filosofia indiană
atribuie trei proprietăţi de bază arhetipului mamei: bunătatea, pasiunea şi
obscuritatea. La rândul său, Jung, înţelege să exploateze aceste trei aspecte prin a
face un portret mamei din care rezultă: „bunătatea ei ocrotitoare şi hrănitoare,
emotionalitatea ei orgiastică şi întunecimea ei subpământeană." (C.GJung, 2003,
p.88) Transferând proprietăţile acestea şi naturii-mame, putem spune că natura, aşa
cum este ea zugrăvită de poeţi, este văzută ca fiind ocrotitoare, îndestulătoare,
hrănitoare, drăgăstoasă, frumoasă: atribute ale feminităţii. Nu putem să nu
admitem faptul că omenirea toată îşi ia hrana din pământ, după cum nici nu-i putem
eluda acesteia condiţia estetică, adică puterea de a fascina şi de a emoţiona, asemeni
femeii.
134
Judith Grant, într-un fragment de text intitulat Structura genului ca
ideologie şi mit, are o ipoteză interesantă cu privire la ceea ce reprezintă genul:
„Genul este o structură ideologică relativ autonomă, hegemonică, care împarte
lumea în mod ierarhic în doua genuri mitice, şi care se întăreşte printr-un sistem
elaborat de reguli şi pedepse impuse cu privire la toate aspectele vieţii." (J.Grant,
1993, p.27) Lucrarea citată prezintă o ideologie, în sensul teoretizat de Althusser,
potrivit căreia structura deasupra conştiinţei acţionează la nivel conştient. Autoarea
subliniază rolul pe care îl au oamenii, şi prin urmare, limbile, asupra denumirii şi
analizei cuvintelor. Punctul susţinut de ea este acela care spune că genul constituie
subiecţii după propria imagine. El poate fi susţinut şi reprodus prin practici şi
ritualuri, nefiind altceva decât „o relaţia trăită şi mediată între oameni şi lume." La
rândul său, R. Barthes afirmă că genul este un sistem de construit înţelesuri sau un
mit. Mitul văzut ca un tip de discurs în care înţelesul este eliberat de calităţile
istorice şi contingente pentru a apare ca fiind natural şi etern. La fel funcţionează şi
genul: feminitatea şi masculinitatea au sens în măsura în care relationează cu
construcţiile sociale în acord cu sistemul de menţinere a cerinţelor de gen.
într-o prezentare mai neconvenţională, genul este prezentat drept un sistem
de infracţiune şi pedeapsă. Ca să putem explica această asociere, dar şi pentru a ne
completa pledoaria începută, autoarea face apel la sociologul Durkneim. Acesta
descrie infracţiunea ca violare, iar pedeapsa ca expresie a sentimentelor colective
împotriva acesteia. Ca orice structură de putere, genul are reguli, iar încălcarea lor
constituie „infracţiune de gen". Existenţa pedepsei ne obligă să remarcăm statutul
propriu-zis de infracţiune. In ceea ce priveşte alăturarea celor discutate subiectului
în cauză, avem o explicaţie potrivit căreia: vizibilitatea genului ca structura
opresivă a devenit posibilă doar o data cu redescrierea sa dintr-o perspectiva
feminista. Ea nu este o perspectiva ce provine dintr-o „experienţă a femeilor", ci
este ceea ce folosim ca să dăm sens experienţei umane. Interpretările şi acţiunile
feministe sunt intervenţii în ideologia genului (e adevărat că nu toată lumea şi nici
chiar toate femeile nu adoptă aceasta perspectiva, dar noi nu o prezentăm în sensul,
restrictiv, de act feminist, ci de proces prin care fiinţa trece toate lucrurile şi faptele
prin filtrul feminităţii al maternităţii şi naşterii, cu tot ceea ce presupun acestea).
Putem explica importanţa articulării unui subiect în spirit feminist prin
raţionamentul că acestea sunt, prin natura lor, mai aproape de starea de creaţie.
Având şi aceste argumente cu privire la gen, purcedem la analiza
substantivelor care compun universul viu. Constatarea făcută este una logică:
substantivele se înscriu iremediabil în sfera feminităţii pentru că ele sunt: apă, vale,
poiană, livadă, pădure, stea, lună, floare, potecă. Substantivele pom, munte, nori,
bolovan, deşi, gramatical, aparţin genului masculin, au atributele feminităţii. Astfel,
bolovanul se află în compania câmpului lexical în care intră femininele: piatră,
rocă, stâncă. Muntele, deşi la masculin, în limba română, are poală, creastă,
culme, are pante şi cărări, care sunt tot de genul feminin. Norii conţin apă. Pomul
dă roade, apanaj al femeii, singura născătoare de prunci. El este format din
rădăcină, tulpină, frunze, ramuri, coroană. Pădurea este femeie nu doar pentru că
aparţine acestui gen, ci şi pentru că este înzestrată cu toate atributele feminităţii:
ocrotitoare, liniştită, tainică, primitoare, misterioasă, dornică de a fi văzută şi
iubită aşa cum reiese din versurile lui Emil Botta: „Murmurau a dragoste crengile /
135
 Acest pom metaforic are mai multe rădăcini: zoologia, botanica, pedologia,
climatologia, geomorfologia, mineralogia, chimia. Putem lesne observa că, toate
ştiinţele din care îşi trage seva ecologia sunt redate prin substantive feminine. Un
argument, în plus, în susţinerea ideii că ecologia este femeie. Trunchiul, substantiv
masculin, exprimă bărbăţia pentru că este puternic, dar, în aceeaşi măsură, el
trebuie completat de femininele: crengi, coroane, ramuri, frunze, braţe. Latura
masculină se manifestă, exclusiv, prin principiile şi legile cu care se operează în
ecologia generală şi teoretică. Ramurile copacului admit că avem de a face cu
clasificări din foarte multe puncte de vedere. De mare însemnătate teoretică este
ecologia individului, care vizează relaţiile interumane, de aceea etologia devine
ecologia comportamentului. Psihologia şi autoecologia devin ecologia despre sine
însuşi, în ceea ce ne priveşte, considerăm coroana cea mai importantă parte pentru
susţinerea demonstraţiei în care ne-am implicat
în construirea temei noastre nu putem să ocolim o disciplină despre care se
spune că vorbeşte despre înţelepciunea vieţii în cămin. Este vorba despre ecosqfie,
disciplină a cărei etimologie trimite la grecescul oikos = cămin, locuire, gospodărie
şi sohpia = înţelepciune. Extrapolând discuţia, conchidem că disciplina are în
vedere găsirea de metode şi strategii de armonizare a relaţiilor omului cu: familia,
cu semenii, cu natura (= Ecologie), cu Universul, cu sine însuşi. Acestea trebuie să
fie gândite în funcţie de acea realitate redimensionară petrecută la scară planetară.
Şi pentru că sistemul nostru planetar este într-o continuă transformare şi modificare
faptele şi acţiunile noastre trebuie să se organizeze în funcţie de ceea „ Ce este
proteic,(într-o continuă schimbare)" şi de ceea „Ce este stabif în aceste relaţii.
Pentru a descoperi „stabilul" căutăm răspunsul în funcţie de anumite principii:
Universul ca unitate în totalitate; sacralitatea vieţii; unitatea interdependenţelor şi
interdeterminărilor în care a dispărut polaritatea subiect-obiect, partea purtând în
sine întregul Univers ,£itr-o ordine înfăşurată"; complementaritatea contrariilor;
echilibrul dinamic, principiul autodevenirii. Pentru că toate acestea sunt stabile, este
firesc să acţionăm în favoarea lor. Legat de subiectul „ce este proteic?", dăm şi
acestei întrebări o conotatie pozitivă, în sensul că putem schimba mentalitatea
omului în ceea ce priveşte conservarea mediului natural. Putem crea o„ nouă
antropologie a autorealizării prin acţiune directă asupra conştiinţei, în vederea
schimbării ei prioritare, (apar tehnici transpersonale de lărgire a stărilor de
conştiinţă, de transformare a psihicului) lucruri care vor aduce cu necesitate
schimbarea la nivel de: mentalităţii individuale şi a comportamentului social; la
ridicarea omenirii însăşi la o superioară treaptă de spiritualitate a unei umanităţi
reintegrate cultural în căminul ei, în natură şi în cosmos.
Conştiinţa de sine în raport cu lumea care te înconjoară, apariţia vieţii
conştiente a omului ca obiect şi subiect, totodată se identifică pe scara dezvoltării
ca obiect şi subiect totodată se identifică pe scara dezvoltării ca spiritualizare a
vieţii, cu miracolul ridicării fiinţei pe acea treaptă a devenirii care-i va putea revela
scânteia divină. Devenind un creator conştient de lumi, omul se îndumnezeieşte.
Ne-a mai rămas, cel putin un element care să întărească cele spuse şi pentru
aceasta am apelat la un argument, juridic". Prin natura sa, omul are calitate, cel
putin la un anume moment al vieţii, de moştenitor. Biblia spune că el a moştenit de
la Dumnezeu „chipul şi asemănarea Lui", apoi a moştenit bunuri materiale şi
140
Creatorul, alte ţinuturi, se feminizează, devenind: Mureşurile, Someşurile.
Crişurile.
Pământul este într-un limbaj arhaic „ţărână" sau „humă," din pântecul lui
ies roade. El a dat din sine verdeaţa: iarba care face sămânţa, iar sămânţa dă naştere
la rod, după felul şi asemănarea ei. Astfel că şi acesta se înscrie tot în ideea de
maternitate, privilegiu, dat de către Creator, exclusiv, femeii.
Chiar şi focul nu poate fi imaginat decât tot în compania femininelor:
căldură, lumină, flacără, strălucire, lumânare, vatră. Folosit într-o expresie
plastică, uzitată des,, focul inimii"', trimite tot la femeie, singura capabilă să-1
stingă sau să-1 aprindă.
Aerul, cel mai pur dintre elemente, este absorbit cu măsură: „iau o gură de
aer, spune omul şi nu tot aerul." Aerul îmbălsămat, aerul care vrăjeşte se datorează
existenţei florilor şi a miresmelor naturii. Aerul este natura însăşi, este viaţa. De
întreţinerea şi buna funcţionare a acestor elemente este responsabilă ecologia.
Cu aceste câteva consideraţii legate de feminitatea limbii române, lărgim
sfera discuţiei şi a interpretărilor spre o altă demonstraţie, care derivă din
precedenta, cum că ecologia este tot femeie.
De la elementele universului, trecem spre elementele care compun corpul
uman, pentru a observa că un astfel de raţionament este funcţionabil.
Trupul se compune din femininele:yh<«tea, tâmpla, sprâncenele,
pleoapele, mâna, mintea, palma, coapsa, talpa, gura. Chiar şi substantivele care
denumesc părţi ale corpului şi sunt la genul masculin, se află tot în compania unor
feminine. Bunăoară, ochiul - masculin este apărat de pleoapă şi de gene şi este
însoţit de privire şi lumină, toate, substantive feminine. Genericul, chip poate fi
tradus prin faţă sau figură, substantive feminine. Restul substantivelor care
întregesc câmpul lexical al trupului omenesc precum: braţul, cotul, degetul, piciorul
sunt la plural tot feminine. Dacă la singular, ele sugerează acţiuni masculine, chiar
agresive: „dai cu piciorul într-o anume ocazie", ,^mi bag piciorul în...", „te doare în
cot", ,£icerci marea cu degetul", conotatii negative, la plural, ele capătă o energie
feminină, care le şi pozitivizează. O bucată din natura ţării noastre este descrisă, în
singura parte luminoasă, pozitivă, a baladei Mioriţa, ca „pe-unpicior de plai / pe-o
gură de rai".
Fiinţa umană este alcătuită din trup şi spirit de aceea caracterizarea sa
completă nu poate să excludă pe nici una dintre laturi: nici pe cea care tine de
materie, nici pe cea care tine de suflet.
Constantin Rădulescu Motru, în Enciclopedia română, în capitolul
Psihologia poporului român, caracteriza trecerea omului în lume ca fiind o
petrecere în arderi iuti, în fulgerări de voinţă şi căderi în lene şi contemplaţie.
Aşadar, viaţa, în concepţia filozofului român, naşte atitudini feminine descrise în
arderi, voinţă şi contemplaţie, ce înscriu fiinţa în devenire. (C. Rădulescu Motru,
1937)
Credinţa creştină ne spune că Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv şi cu
un anume scop. Acestea s-ar traduce prin: bunătate, dragoste, investiţie în fiinţe,
din dorinţă de lumină şi pentru perfecţiune - substantive feminine. O dată cu
lumea, Dumnezeu a creat speranţa, mila, durerea, viaţa şi moartea. Dar mai presus
de toate acestea, El a dorit ca de întreaga Sa creaţie să bucure fiinţa şi astfel să o
ajute să se apropie de El. Cunoaşterea lui Dumnezeu fiind posibilă prin cele două
137
dimensiuni: prin rugăciune sau prin minunile pe care le-a creat până în cea de a
şaptea zi când s-a odihnit. De asemenea, a lăsat să se înţeleagă că la momentul
creaţiei El nu a lăsat loc negativului să sălăşluiască în univers şi că acesta se
datorează exclusiv firii oamenilor şi mai cu seamă a acţiunilor acestora asupra lui.
Acesta este motivul pentru care între om şi natură trebuie să existe o legătură foarte
strânsă şi nu una oarecare, ci una superioară, demnă de Creatorul ei.
11.2.4. Argumente de ordin filozofic
Omul, deşi, există de atâtea veacuri pe pământ se află, aşa cum susţinea
Noica, mai aproape de animalitate decât de umanitate. Această afirmaţie nu
cataloghează fiinţa în sens negativ. Aşa cum observa marele filozof nu este vorba
de o cădere în instinctual, ci de „un bun regres spre original", înţelegem, aşadar prin
acest regres un progres, o ascendenţă a omului spre împlinirea ontologică. Ca să
înţelegem şi mai bine cum se desfăşoară relaţia între fiinţă şi mediu, urmărim
schema cunoaşterii propusă de marele filozof român şi organizată în jurul unor
elemente feminine precum:
l.Raţiunea care este origine pentru intelect şi judecată;
2. Totalitatea care devine origine pentru pluralitate şi unitate;
3.Fiinţa care este origine dar şi final: „fiinţa se dezminte în devenire, dar se
reface în devenirea întru fiinţă, care tinde să devină fiinţă." Toate cele trei elemente
au o mare relevanţă în slujirea ecologiei. (C. Noica, 1995)
Devenirea se organizează pe mai multe trepte şi apare din ce în ce mai
complexă, pe măsură ce fiinţa se depăşeşte pe sine. Prima treaptă reprezintă omul
cu şinele lui particular. Dar raţiunea depăşeşte treapta sinelui subiectiv şi pătrunde
dincolo de persoana individuală, spre un sine comunitar, spre integrarea în istorie.
Dar şi de aici, omul tinde spre nivelul conştiinţei planetare. Aceasta nu este altceva
decât o conştiinţă comunitară mai largă, în care se integrează umanitatea cu tot ceea
ce tine de ea, la toate nivelurile timpului şi experienţei acumulative. Ipoteza de la
care Constantin Noica pleacă descrie devenirea întru fiinţă ca raţiune. Ca urmare,
cercul devenirii este cercul raţiunii, situat în şi dincolo de uman. A fi în/întru
exprimă o situaţie de închidere cu sensuri pozitive ca adăpostirea, reintegrarea,
fericirea, siguranţa care naşte deschiderea prin: acţiune, stare de veghe, reflexie,
atribute ale feminităţii.
113. Feminitatea ecologiei
în ceea ce priveşte o explicaţie ştiinţifică, a termenului de ecologie, o
cercetare a sensului din dicţionar, ne face să constatăm că acesta este explicat de
către însuşi creatorul său, Ernst Haeckel sub forma: „...sekologie... ştiinţa
economiei, modului de viaţă, a raporturilor vitale eterne reciproce ale organismelor,
etc." Construit precum termenul de economie, cel de ecologie derivă, în parte, din
rădăcina indo-europeană „weik", care desemnează o unitate socială imediat
superioară casei şefului de familie. Această rădăcină a dat sanskritul „veah" (casă),
latinul „vicus" (cartierul unui oraş, burg) şi grecul „oikos" (acasă). Prin urmare,
termenul de „sekologie" a fost construit pe baza celor două cuvinte greceşti:
„oikos" (acasă) şi „logos" (logia), (discurs). Termenii definiţiei ne trimit, evident,
138
spre femininul casă, cu tot ce derivă de la aceasta: mamă, naştere, ocrotire,
evoluţie, grijă, îngrijorare, în ceea ce priveşte ambigenul, discurs, acesta trimite la
substantivul feminin comunicare. Altfel spus, metaforic, ecologia este o femeie
care interactionează cu toate celelalte aspecte ale vieţii umane în societate. Este o
casă în care se consumă interacţiunile dintre fiinţele vii şi mediul lor. Ea devine un
instrument prin care oamenii pot interactiona unii cu altii pentru a le fi bine, pentru
că asemenea unei case şi natura are nevoie de a fi ocrotită şi întreţinută. Toate
sentimentele ce tin de aceasta precum: speranţa, credinţa, mila, supărarea,
mândria sunt tot de natură feminină.
Ecologia, ca de altfel şi femeia, nu are doar laturi pozitive., .întunericul" şi
„lumina" se regăsesc deopotrivă în natură şi în natura lucrurilor. O astfel de
prezenţă negativă în natură este redată prin vocabula moderna ,poluare". Aceasta
corespunde unui proces ecologic de înrăutăţire într-un anumit fel a mediului
înconjurător. Termenul provine din verbul latin „polluo, -ere", care posedă atât o
semnificaţie rezultată dintr-o realitate materială imediată vorbind despre sensul
propriu al cuvântului, cât şi una metaforică atribuită unor acte umane ce au de a
face mai mult cu sfera spiritului, care trimite la sensul figurat al cuvântului:
„poluare spirituală", „poluare culturală", „poluare morală" sau „poluare
lingvistică".
Antidotul substantivului feminin ,poluarea", care are o semnificaţie
negativă în relaţia amintită, este tot un feminin: „redresarea". Poluarea este unul
dintre multiplele rezultate ale retrogresiunii pe plan local sau global, şi ea poate fi
stăpânită dacă autorităţile competente mondiale şi naţionale intervin prompt şi pe
termen lung cu măsuri de redresare ecologică la toate nivelele. Redresarea va fi cu
atât mai repede posibilă, cu cât se va înţelege şi se va acţiona asupra cauzelor lor
care nu au neapărat o natură fizică, ci spirituală.
Pentru ca natura să nu mai cunoască declinul ecologic, în care se găseşte la
ora actuală, acţiunea omului trebuie să se schimbe: din cucerirea naturii, în
ocrotirea naturii. Adică dintr-un substantiv feminin care trimite la forţă
distrugătoare la un atribut al feminităţii şi maternităţii: facerea şi refacerea naturii.
Deşi cel mai adesea, ştiinţa şi religia analizează şi comentează faptele
noastre legate de diferite tipuri de relaţii printre care cele mai importante fiind cele
dintre om şi om sau om şi natură, în ultimul timp, tot mai multe voci, susţin nevoia
unor exerciţii concrete de revizuire a gândurilor noastre legate de raportul/relaţiile
dintre om si mediul înconjurător, în ceea ce ne priveşte, vom acorda atenţie
deosebită acestui lucru, mai cu seamă că la nivelul cercetării ştiinţifice există o
disciplină care se ocupă de aşa ceva: metaecologia. Ceea ce în etimologie ar fi
reprezentat de grecescul: meta+oikos+logos, şi s-ar traduce cu după (dincolo de).
Ştiinţa acestei discipline acordă importanţă ideilor şi demersurilor noastre despre
esenţa vieţii organice („teoria Gaia" a lui James Lovelock).
Pentru a simplifica lucrurile ce tin de înţelegerea acestei ştiinţe apelăm la
metaforă. Că acest procedeu stilistic şi de interpretare este posibil, ne-o
demonstrează cartea profesorului W. H. Leatherdale, Rolul metaforei în ştiinţă,
unde se spune că folosirea metaforei în ştiinţă este posibilă. Metafora noastră
constă în descrierea pomului cunoaşterii, adică, a ecologiei.
139
domeniul vestimentar, al artelor decorative (M. Dinu, 1997, p. 209). în
îmbrăcăminte întâlnim codificări cromatice legate de culoarea veşmintelor: albul
rochiilor de mireasă, negrul hainelor de călugăr sau de doliu, o anumită gamă de
culori a suporterilor unor echipe sportive etc.
Cazul cel mai relevant pentru justificarea prezenţei imaginii în cadrul
semnelor ne prilejuieşte întâlnirea cu un alt domeniu / disciplină unde comunicarea
are un rol deosebit de important. Este vorba despre publicitate. O comunicare
aparte, reprezentativă pentru secolul pe care îl traversăm şi pentru interesul aproape
obsedant al omului pentru „etichetă" este cea din limbajul publicitar, în lucrarea
Mitologii (Mythologies) Barthes defineşte importanţa „dezvoltării publicităţii, a
marii prese, a radioului, a ilustraţiei, fără să mai vorbim de supravieţuirea unei
mulţimi de rituri de comunicare, rituri ale aparenţei sociale". (1964, p.73) Dacă
avem de-a face cu un mesaj publicitar, atunci activăm perspectiva saussuriană a
semnului lingvistic, care ne prezintă mesajul drept o sită ce selecţionează lucrurile,
oamenii, valorile, faptele (planul semnificaţilor) în conformitate cu regulile de
seducţie. De asemenea, sunt alese imaginile, cuvintele, culorile, planurile
fotografice, structurile sintactice, sunetele, curbele melodice (planul
semnificantilor) care ar fi cele mai apte pentru a corespunde scopului publicităţii.
Astfel, o oglindă deformată integrează elementele selectate (semnificanţi şi
semnificaţi) şi structurile potrivit retoricii ce se arată favorabile unei politici de
seducţie şi de convingere, referindu-se la produsul sau serviciul ce constituie baza
mesajului publicitar.
R. Barthes, în lucrarea Retorica imaginii (1964) demonstrează că „retorica
publicitară" este un sistem compus din două subsisteme percepute simultan:
• nivelul denotaţiei care furnizează nivelul necodificat
înregistrând
elementele de referinţă, caracteristicile obiectului prezentat La acest nivel nu există
o transformare între semnificant şi semnificat. Pentru descifrare avem nevoie de o
experienţă perceptivă şi culturală minimă, fotografia reprezentând „gradul zero al
inteligibilitătii"
• nivelul conotatiei care defineşte un cod impregnat cu semnificaţii socio
culturale.
„Denotaţia suferă de handicapul naturii, în timp ce conotaţia beneficiază de
privilegiul culturii."
Platon, în Republica, asociază termenul de imagine unor noţiuni vagi şi
contradictorii:„Numesc imagini mai întâi umbrele, apoi reflexele care se văd în ape
sau la suprafaţa corpurilor opace, lustruite şi strălucitoare, şi toate reprezentările de
acest fel".
încă de la începuturile gândirii sistematice imaginea este asociată cu
reprezentarea: „Apoi Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru, după
asemănarea Noastră" Geneza (l, 26). „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său"
Geneza (l, 27); „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor cari sunt
sus pe ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul" Geneza
(20,4); „Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti" Geneza (20,5).
Fulchignoni propune stabilirea unei distincţii între cele două ordine ale
realităţii:
144
spirituale după caz/noroc. El are datorii, obligaţii faţă de aceste instanţe:
Dumnezeu, familie, societate şi nu în ultimul rând faţă de natură. „Eu" este supus la
„noi" sau la „ceilalţi", apartenenţa aceasta nefiind condiţionată de voinţă şi prin
urmare neputând să te sustragi acestei condiţionări.
în legătură cu acest gen de subiect, B. Commoner, în capitolul al II-lea al
celebrei sale cărţi Cercul care se închide. Natura, omul şi tehnica, formulează patru
legi proprii ecologiei. Una dintre acestea spune: „Orice lucru (fenomen) este legat
de un oarecare alt lucru (fenomen)". Această lege vizează interacţiunea tuturor
sistemelor (vii şi nevii) şi fenomenelor care se petrec în ecosferă. O altă lege a
ecologiei generale susţine că: „ Orice lucru (fenomen) trebuie să ducă undeva" se
traduce prin faptul că în ecosferă (biosferă) nimic nu se pierde, ci totul este folosit,
în natură, prin urmare, nu există deşeuri, ci totul este folosit prin mijloace care ne
uimesc prin „inteligenta sau raţionalitatea lor". Legea potrivit căreia: „Natura ştie
cel mai bine", poate fi considerata drept un aforism ecologic. Experienţa naturii „în
a şti" se fundamentează pe numeroase reglări ce vin din chiar partea naturii singura
care are posibilitatea de regenerare. „Experienţele" de milioane de ani ale naturii îi
conferă acesteia o „ştiinţă", ce o situează într-o netă superioritate faţă de
cumpănirea omului. Din această cauză procesele susţinute de natură îşi găsesc mult
mai bine locul în ansamblul biosferei (ecosferei) decât orice acţiune întreprinsă de
om O altă lege îşi justifică rostul pentru că invită făptura cugetătoare la o
pertinentă meditare asupra legilor imuabile ale naturii şi a mijloacelor de a învăţa
din acestea modalităţile adecvate de „circulaţie" în universul viului de pe aceasta
planetă.
După Platon, actul cunoaşterii începe de la nume, urcă spre definiţie, ajunge
la imagine şi, de aici, la ştiinţă. Cunoaşterea este re-cunoaştere. Cuvântul este
reminiscent în afară de fixare, este şi reamintire. Se spune că bărbaţii au/deţin
puterea,^ femeile chibzuinţă, reflexia.
în descifrarea corectă a conţinutului şi mesajului acestor legi se găseşte şi
răspunsul la întrebarea: „prin ce să ne conducem comportamentul" Răspunsul este:
,
,Leagă-te de natura lucrurilor şi a acţiunilor, de relaţiile tale cu seamănul tău, de
influenţa puterii tale asupra folosului tău particular şi asupra binelui general". (I.
Hirghiduş, 1999, apaud CNoîca, 1995) Ideea ar fi că fiecare lucru are „natura" sa,
aşa cum tradiţia spune că fiecare bărbat trebuie să aibă femeia sa. Este suficient să o
cunoşti pentru a şti cum să te comporţi faţă de ea. Iar concluzia lui Diderot este că
omul este determinat în întregime de natura sa; el nu dispune de nici o libertate
personală, de nici o capacitate de a scăpa de soarta sa, stabilită o dată pentru
totdeauna. Or, ca soarta să-ţi fie favorabilă trebuie ca legile naturii, legile civile şi
legile religioase să coincidă şi să se armonizeze. Şi pentru ca toate acestea să se
întâmple: „Mâine dimineaţă când vă treziţi, inspiraţi adânc!"
141
 12. LIMBAJUL IMAGINILOR
Limbajul imaginilor este obiectul de studiu al diverselor cercetări. Cu toate
acestea nu putem afirma că până în prezent s-ar fi definit o gramatică a imaginii,
chiar daca termenul este adesea utilizat în diverse încercări de clasament. Nu ne
putem aştepta la faptul că se va descoperi existenţa unei semnificaţii exprimată
printr-un anumit procedeu de compunere, de iluminare sau de amplasare a
imaginii. Imaginea, prin opoziţie cu limbajul verbal, nu este constituită pe baza
unor reguli fixe. Deoarece mai intervine şi subiectivitatea receptorului în
decodificarea imaginii, diversitatea interpretărilor ne vorbeşte despre complexitatea
limbajului vizual. Imaginile, ca şi cuvintele, sunt antrenate într-un joc al
semnificaţiei. Textul şi imaginea se pot combina pentru a forma un discurs mixt,
verbal şi vizual, fiecare păstrându-şi însă identitatea (L.H. Hoek, K. Meerhoff,
1995, p.73).
Aspecte definitorii ale semnul iconic
Majoritatea cercetătorilor pornesc de la noţiunea de „icone". Originile
problemei semnului iconic pot fi găsite în filozofia greacă, la Platon (F.E. Peters,
1993, p.170-172), care vorbeşte de eidolon (imagine) ce se divizează în eikon
(icoană) şi phanatasma (plăsmuire) şi care se aseamănă cu realul. Potrivit lui Platon
eikon (ca imagine, reflecţie etc.) reprezintă copia vizibilă a unui univers inteligibil
(F.E. Peters 1993, p.81). La Aristotel termenul eidos (înfăţişare, natura constitutivă,
formă, tip, specie, idee) are o legătură cu predicatia şi eide-le sunt „clasificări pe o
filieră complexă a materiei, aflate la graniţa dintre imanenţă şi transcendenţa" (F.E.
Peters, 1993, p. 79). De-a lungul istoriei, termenul de „icone" a fost discutat din
diferite perspective: religioasă, tehnică, artistică, semiologică. Conceptul semiotic
de icon se dezvoltă la Ch.S. Peirce, în cadrul sistemului său semiologic. „Un icon
este un semn care se referă la obiectul pe care-1 denotă doar în virtutea însuşirilor
proprii..." (Ch.S. Peirce, 1990, p. 277). „Un semn poate fi iconic [...], poate
reprezenta obiectul în linii mari prin similaritatea sa..." (Ch.S. Peirce, 1990, p. 286).
Un semn iconic este un semn asemănător prin anumite aspecte cu ceea ce el
denotă. Această regulă poate fi uşor explicată prin faptul că obiectul reprezentat în
imagine nu este din acelaşi material din care e făcut în realitate şi nu este
reprezentat în câteva dimensiuni. Potrivit definiţiei lui J.A. Ramirez-Rodriguez
semnul iconic ar putea fi considerat capabil să prezinte nişte asemănări cu ceea ce
el denotă în cazul unei bune percepţii vizuale (apud, 1979, p. 16, A. Helbo).
Codificarea este procesul de convertire a ideii într-o formă simbolică, care
ulterior este exprimată prin ceva anume (spre exemplu prin reclamă). Forma simbol
se poate exprima prin cuvinte rostite, imagini sau gesturi care pot fi înţelese atât de
emiţător cât şi de receptor. Codurile sunt elemente importante, deoarece ele
reprezintă rezervorul de informaţie, unde se inspiră de la sursă receptorul şi
emiţătorul.
Umberto Eco (1970, p.38-40) a căutat să distingă şi să definească codurile
cu ajutorul cărora sesizăm imaginea. Potrivit autorului, pot fi trei nivele de coduri:
142
Primul nivel este reprezentat de:
• Codul perceptiv: linii, pete, forme, culori;
• Codul iconic: recunoaşterea-reflex a obiectelor, figurilor reprezentate
schematic;
• Codul iconografic: recunoaştere posibilă doar printr-o referinţă la
cultură. Al doilea nivel este reprezentat de:
• Codul perceptiv: albastru profund, alb pudrat, claritate luminoasă, verde
intens, linii armonioase, precizia contururilor;
• Codul iconic: marea, vegetaţia, stânca, personajul, marginea prăpastiei;
• Codul iconografic: bazinul mării - leagănul omenirii, puritatea clasică.
Imaginea materială care reprezintă nu un „aici", ci un „undeva", realizează
nişte mesaje iconice ideale, nişte stereotipuri culturale. Ea nu creează nimic, ea
ilustrează conformismul, dându-i nişte aparenţe mai puternice decât realitatea.
Imaginea publicitară, pe lângă iluzia realităţii, are şi un aspect natural, la care se
mai adaugă şi forţa senzaţiilor. Introducând receptorul într-o ficţiune narativă de o
frumuseţe rară, imaginea îi oferă consumatorului şansa de a participa în calitate de
actor la marile epopei ale istoriei umanităţii. Al treilea nivel este reprezentat de:
• codurile tipografice (axate pe hiperbole grafice: dimensiunea exagerată a
obiectelor, sublinieri, încadrări, discontinuităţi în linearitatea mesajului);
• codurile fotografice sau artistice (cu efecte retorice de punere în scenă a
obiectului, de prezentare a dimensiunilor şi volumelor);
• codurile morfologice (exprimat prin poziţionarea actantilor umani şi non-
umani, a elementelor imaginii);
• codurile cromatice apelează la un mijloc tehnic, care-i permite să
mărească analogia între imagine şi conceptul denotat prin utilizarea culorilor. Or, a
renunţa la culori în favoarea imaginii alb-negru, ar însemna o anumită pierdere a
asemănării, şi întoarcerea la un raport arbitrar între semnele iconice şi semnificaţia
lor. Utilizarea monocromiei sau a unei culori dominante poate conferi o notă
distinctivă imaginii. Culoarea aleasă devine - prin efectul de condiţionare clasică -
o componentă a personalităţii produsului promovat sau a companiei. Este necesar
ca o informaţie sau un mesaj, fie că se numeşte el publicitar, ştire etc., trebuie să se
conformeze acestor coduri pentru a avea un aspect coerent şi să conţină maximum
de semnificaţii exprimate, unde fiecare element să-şi îndeplinească funcţia de
semn care implică un sens. De aici vine necesitatea de a stabili un catalog de
semne pe baza unui criteriu calitativ. Plasarea semnului în ansamblul imaginii
poa te fi revelatoare în privinţa caracterului analogic sau abstract al semnului în
discuţie. Oamenii« simt», dar şi«interpretează » culorile, deoarece ei sunt în mare
măsură condiţionaţi cultural să reacţioneze într-un anumit fel la o anumită culoare.
Uneori culorile sunt folosite ca indicatori ai anumitor stări (galbenul induce
linişte, siguranţă, roşul are o mare putere de atracţie, verdele asigură o stare de
echilibru etc.). Fiecare cultură foloseşte culorile ca simboluri: alb pentru puritate,
roşu pentru pasiune etc. Bineînţeles, designul publicitar trebuie să tină seama
de acest determinism cultural. Domeniul semnificării prin culoare s-a extins
imens prin introducerea unor coduri explicite în asocierea dintre sentimentul
naţional şi culorile drapelului de stat, ori implicite, cum se întâmplă, mai cu
seamă, în
143
semne este alcătuit din planul expresiei şi din planul conţinutului, în opinia lui L.
Hjeimslev (1968, p. 144) există două tipuri de funcţii semiotice: denotativă şi
conotativă. Denotaţia se adevereşte a fi mai simplă, dar nici unul din cei doi
termeni: expresia şi conţinutul nu îndeplinesc de unul singur funcţia semiotică.
Conotatia este mai complexă: unul din termenii ce o constituie joacă un rol
semiotic, fie expresia, fie conţinutul.
C. Metz (1970, p. 168) consideră că imaginea trebuie studiată nu prin
opunerea sa cuvântului, ci, mai curând, prin a o repune printre diferite feluri de
discurs. O idee similară găsim la E. Rohmer (1981, p.73), potrivit căreia „orice
imagine se prezintă ca un fel de discurs iconic perceput în globalitatea sa
instantanee". Referindu-se la discursul iconic, un alt lingvist, J. Courtes (1995, p.
11) menţionează că la oricare nivel s-ar situa el va funcţiona după nişte „reguli".
Fără a identifica aceste , .reguli" sau aceste „legi", nu vom şti niciodată să
degajăm o interpretare univocă ce ar corespunde adevăratului sens al obiectului
studiat Ceea ce ar însemna că interpretarea imaginilor ţine mereu de „bricolage"
(folosind termenul lui Levi-Strauss, 1962), adică fiecare ar găsi cuvintele sale
pentru a o comenta.
în ceea ce priveşte încercarea de a descoperi o anume coerenţă în apropierea
fonemelor şi a grafemelor, examinate de pe poziţia percepţiei acestora (auditiv şi
vizual) şi de a găsi nişte analogii la nivelul manifestărilor sinestezice
(corespunderea între diverse senzaţii) apelăm la opinia lui Vasile Sebastian Dâncu
(1999, p. 152). El vorbeşte despre existenţa unei teorii a sinesteziei, venind mai ales
dinspre semiotica imaginii. Aceasta este definită ca proces de percepţie simultană
între imagini mentale, ce aparţin unor senzori diferiţi. G. Cornu (1990, p.258) scrie
că: „ nu numai imaginea reţine atenţia, ci şi senzaţia pornind de la trăsături, culori,
creează la început o legătură non-lingvistică, o senzaţie virgină de semnificaţie
pentru creatorul de publicitate este de ajuns să inspecteze sensul pentru a crea o
asociaţie între senzaţie şi semnificare".
Opiniile sunt şi la ora aceasta diferite. Pentru unii această confuzie a
mijloacelor de comunicare prin imagine pare fatală pentru scriere. Pentru altii, însă,
penetraţia iconicului este o îmbogăţire şi o evoluţie a mijloacelor de exprimare.
După ce scrierea în bază de alfabet a provocat o disociere a vizibilului şi a
lizibilului, s-ar putea regăsi unitatea lor. J.M. Adam şi M. Bonhomme (2005)
menţionează că semnificantul iconic ocupă genetic primul loc din punct de vedere
semiologic, datorită faptului că se bazează pe o strânsă proximitate şi pe un
continuum cu referentul său. Imaginea şi textul captează, apoi retin interesul pentru
multă vreme. Textul şi imaginea din mesajul publicitar contribuie la transformarea
procesului de comunicare. Se întâmplă rar ca o imagine să impună un sens unic,
fapt întâlnit de regulă atunci când ne exprimam în cuvinte. Termenul polisemie este
aplicabil nu doar la cuvinte, ci şi la imagine. O imagine poate reprezenta un obiect,
o persoană, ea poate avea, de asemenea, diferite interpretări. Martine Joly (1998,
p.87) susţine că imaginea este polisemică pentru că ea vehiculează un mare număr
de informaţii. Polisemia imaginii este de aşa natură, încât poate conduce la un
număr infinit de reprezentări. Or, atunci când se caută o direcţie precisă a privirii,
susţine D.L. Haineault şi J.-Y. Roy (2002, p.82), această polisemie se poate dovedi
148
• imagini obiective ce provin din date senzoriale ale organului vizual în
urma percepţiei directe a lumii exterioare;
• imagini subiective, adică acele reprezentări subiective ale lumii
provenite dintr-un proces de imaginare creatoare.
Pentru a ieşi din labirintul definiţiilor funcţionale, apelăm la „teoria
semiotică şi semiologică" care defineşte statutul ontologic al imaginii ca producător
de sens.
Peirce consideră că „icoana" corespunde clasei semnelor în care
semnificantul este într-o relaţie analogică cu ceea ce reprezintă. Peirce defineşte
imaginea ca subcategorie a icoanei în relaţie de analogie:
• imaginea propriu-zisă care traduce o analogie calitativă între semnificant
şi referent prin preluarea unor calităţi formale ale referentului: forme, culori,
proporţii;
• diagrama care se bazează pe o analogie funcţională reproducând
organizări interne;
• metafora care este o figura retorică pornită de la un paralelism calitativ
realizat printr-un transfer de semnificaţie.
Trebuie să subliniem faptul că, imaginile vehiculează mesaje vizuale
stabilind o relaţie de sinonimie între „imagine şi reprezentarea vizuală", „imaginea
fiind o analogie indiferent că este obiectivă sau subiectivă, vizuală sau virtuală", în
cazul „imaginilor virtuale" realitatea se imită până la confuzie.
U. Eco (1992, p.112) apăra teza potrivit căreia comunicarea apare nu în
raportul dintre cod şi mesaj, ci în mecanismele înseşi ale percepţiei. Conform unor
coduri perceptive normale şi prin selectarea anumitor stimuli - după ce alţi stimuli
au fost eliminaţi - receptorul poate construi o structură perceptivă, asemănătoare cu
cea a obiectului, în definiţiile semnului iconic autorul recurge la termenii:
asemănare, analogie, motivare insistând asupra similitudinilor de configuraţie între
semn şi obiectul reprezentat. Astfel aflăm că simbolurile vizuale fac parte dintr-un
limbaj cultural codificat, ce transcriu, după un cod, anumite condiţii ale experienţei,
în Tratatul de semiotică generală, Eco defineşte patru tipuri de coduri legate de
baza fizică a comunicării iconice, ce structurează procesul de comunicare vizuală.
Acestea sunt:
• coduri iconice propriu-zise: figuri, elemente cu grad mic de structurare,
aporturi geometrice, contraste luminoase; semne, dificil de analizat şi care
definesc unităţi de identificare izolate ale imaginii; enunţuri, coduri ce
caracterizează unităţi iconice, cuplate asociativ sau opuse contextual;
• coduri iconografice, configuraţii sintagmatice conotate cultural
(învierea, Botezul, Judecata de Apoi, Răstignirea etc.);
• coduri stilistice, creaţii originale legate de nevoia autonomiei sau de un
ideal estetic particular;
• codurile inconştientului, determină identificări şi proiecţii
psihice,
suscitate de semne vizuale.
Tot Eco (1972, p. 188) este cel care susţine că dependenţa între semn şi
obiect, şi că raportul semiotic se construieşte prin punerea în joc a elementelor
convenţionale. In aceeaşi lucrare, Tratat de semiotică generală, Eco consideră că
145
între cuvânt şi conţinut există o corelaţie culturală. Teoreticianul distinge în ceea ce
priveşte semnul iconic următoarele:
• semnele iconice au aceleaşi proprietăţi cu obiectul;
• semnele iconice sunt asemănătoare cu obiectul;
• semnele iconice sunt analoage obiectului;
• semnele iconice sunt motivate de obiect
• semnele iconice sunt codificate cultural, analizabile prin descompunere
în unităţi pertinente.
Noi percepem aspectele fundamentale ale obiectului prin intermediul
codurilor de recunoaştere. Pentru codurile de recunoaştere există aspecte
pertinente: un trecător cu o umbrelă, zărit pe fereastră este semn că plouă, chiar
dacă pe cer este soare şi nu distingem picăturile de apă. U. Eco avansează ipoteza
potrivit căreia de^ selecţia acestor elemente depinde recunoaşterea şi identificarea
semnului iconic. în acest sens, lingvistul subliniază că prin codurile de recunoaştere
se
„structurează blocuri de condiţii ale percepţiei în seme, după care noi
recunoaştem obiectele percepţiei. Aceasta înseamnă că nu se poate recunoaşte într-
o imagine decât ceea ce se cunoaşte deja printr-o experienţă culturală. Astfel, Eco
ajunge la concluzia ca semnele iconice sunt codificate cultural fără a implica în
mod necesar faptul că acestea sunt corelate arbitrar cu conţinutul. El distinge trei
niveluri axate pe imaginea propriu-zisă:
• nivelul iconic, care înregistrează datele concrete ale imaginii;
• nivelul iconografic, constituit din două tipuri de codificări: istorice,
semnificanţi constitutivi culturali; publicitare, specifice procesului de
simbolizare;
• nivelul topologic, echivalent vizual pentru figurile retorice (metafora,
hiperbola etc.) şi pentru topii vizuali, realizaţi prin procesul de creaţie.
Dincolo de aceste niveluri de analiză a imaginii, Eco mai introduce două
categorii de analiză aplicate domeniului argumentării:
• nivelul topicii, al cadrelor generale de argumentare;
• nivelul entimemei, ce dezvoltă raţionamente declanşate prin imagine.
în opinia lui I.C. Corjan (2003, p. 114) este interesant de plasat ipoteza
savantului în cadrul studiilor despre imageria mentală, în acest context, psihologia
cognitivistă porneşte de la analiza procesării primare a informaţiei vizuale, apoi se
axează pe mecanismele implicate în recunoaşterea figurilor, obţinând imaginea
tridimensională a unui obiect din mediu, identificat şi recunoscut, în schema
generală de procesare a informaţiei vizuale sunt cuprinse următoarele faze:
• „nivelul primar: procesarea distanţei şi a adâncimii; procesarea mişcării;
detectarea poziţiei şi a formei din sesizarea umbrelor; procesarea texturii;
cromatica;
• nivelul secundar: schiţă intermediară a recunoaşterii,
identificării;
reprezentare finală în trei dimensiuni" (M. Miclea, 1994, p.74-77).
Un lucru este cert şi anume faptul că noi sesizăm aspectele fundamentale
ale obiectului perceput prin intermediul codurilor de recunoaştere, deşi
identificarea semnului iconic depinde de selecţia elementelor ce compun
imaginea. U. Eco (1970, p. 37) subliniază că prin codurile de recunoaştere se
„structurează blocuri de condiţii ale percepţiei în seme, termen ce desemnează ceea
ce se numeşte o micro-imagine sau un semn iconic minimal (un om, o casă, un
arbore etc.), după care noi
146
recunoaştem obiectele percepţiei...". Aceasta ar însemna că nu se poate cunoaşte
într-o imagine decât ceea ce se află printr-o experienţă culturală. Eco admite că de
regulă codul iconic reprezintă un sistem menit să asigure corespondenţa dinte
elementele grafice (vizuale) şi unităţile perceptiv culturale, având o codificare
anterioară experienţei perceptive.
A. Moles consideră că „o imagine nu este inteligibilă decât^în măsura în
care un receptor vede şi poate să determine nişte universuri, într-un mesaj publicitar
al autoturismelor, de exemplu, putem vedea: un vehicul, un şofer, un drum, obiecte
cărora li se poate ataşa un nume.
Potrivit lui Moles (1972, p.50)) stabileşte că orice imagine se caracterizează
prin două atribute:
• gradul său de figurativitate (reprezentarea prin imagine a obiectelor sau a
fiinţelor cunoscute prin experienţa anterioară);
• gradul de iconicitate (ce corespunde gradului de realism al unei imagini
în raport cu obiectul pe care-1 prezintă).
Iconismul este exprimat în ecuaţia „iconic = analogic = motivat = natural"
(U. Eco, 1992, p.34). Referitor la tema sensibilă a articulării semnelor iconice, U.
Eco menţionează că în analiza imaginilor avem de-a face cu „blocuri macroscopice,
texte ale căror elemente articulatorii sunt indiscernabile" (1992, p.64). Semnele
iconice sunt texte vizuale care pot fi analizate în unităţi componente
„ca un aşa numit semn iconic este un text, o dovedeşte faptul că echivalentul său
verbal nu este un cuvânt ci [...] o descriere, un enunţ, uneori un discurs întreg, un
act de referinţe [...]. în afara contextului, unităţile iconice nu au statut şi deci nu
aparţin unui cod; în afara contextului „semnele iconice" nu sunt deloc „semne";
nefiind nici codificate şi nici semănând cu ceva este greu de înţeles ce semnifică. Şi
totuşi semnifică" (1992, p.66). Astfel, imaginea trebuie supusă tratamentului
discursiv, lecturii pluriplane, procesului de percepţie - aprehensiune - interpretare.
Caracterul imaginii impune prin ambiguitate şi plurivalentă, calităţi ce reies din
aprehensiunea codurilor plastice, iconografice, psihologice, social-culturale,
alcătuind în mod necesar aşa-numita „izotopie publicitară" (G. Peninou, 1972,
p.23). în cazul unui discurs publicitar pot fi observate tei tipuri de izotopie (după
Greimas, 1970, p. 188) pe care le-am putea raporta la imaginea publicitară:
• izotopie cu funcţie narativă, care se bazează pe referinţe culturale;
• izotopie descriptivă, care enumera calităţile obiectului prezentat;
• izotopie argumentativă, care asigură conexiunea între ficţiune şi obiectul
reprezentat.
în acest context de analiză a imaginii Greimas şi Courtes (1979:177) văd în
„descifrarea semnelor iconice" şi lexicalizarea lor, deşi nu este exclus pericolul că
identificarea principiilor de organizare a semnelor iconice să se confunde cu
lexicalizarea acestora. Analiza unui tablou, de exemplu, poate să se transforme într-
o analiză a discursului despre tablou. Ch. Metz (1977, p. 132) a remarcat că „a
recunoaşte obiectul nu înseamnă a înţelege imaginea", chiar dacă aceasta este
începutul, constituind doar primul nivel al descifrării semnificaţiei imaginii şi
denumirii obiectului din imagine.
L. Hjelmslev (1968, p.66) a deschis calea aplicării teoriei sale la alte
sisteme de comunicare decât limba. Orice semn, potrivit lingvistului, sau orice
sistem de
147
înţelesuri personale individuale" (A. Goddard, 2002, p. 168). Avem simboluri în
jurul nostru cu care interacţionăm zilnic (codul rutier, logotipul autoturismelor etc.)
şi probabil nu ni se par deloc abstracte: astfel de simboluri au sens ca urmare a unui
acord cultural şi prin^ utilizarea frecventă şi răspândirea lor au achiziţionat un
caracter internaţional, în acelaşi timp producerea mesajelor cu o conotaţie culturală
sau simbolică ar reduce numărul receptorilor ce ar putea decodifica aceste mesaje.
un obstacol major. De altfel, pentru a atenua riscul polisemiei imaginii, se
contrapune un text valoros.
Pentru a ghida receptorul spre sensul imaginii, potrivit lui R. Barthes (1964,
p.46), mesajul lingvistic ar putea avea funcţie de fixare a sensului, „fonction
d'ancrage", pe care emiţătorul a avut intenţia să-1 prezinte. Limbajul permite
evitarea sensurilor conotative ce eventual ar putea apărea. O altă funcţie identificată
de R. Barthes (1964, p.46) este cea de releu, „relais", de furnizare de sensuri
complementare, informaţii suplimentare precum este identificarea locului,
persoanelor care nu pot fi vehiculate de imagine. Orice imagine poate da dovadă de
un anumit grad de conotatie. Conotatia, în consecinţă, trebuie examinată conform
unei gradaţii ce tine de înrădăcinarea socioculturală atât a imaginii, cât şi a textului.
Detectarea, decodificarea şi înţelegerea mesajelor incluse (exprimate) în compoziţia
verbal iconică a unui mesaj şi efectul lor asupra receptorului este foarte importantă.
Paul Leon (apud G.Lugrin, S. Pahud, 1991 :b) îşi propune să răspundă la
întrebarea despre principiile conjugării imagine/text. Depăşind dihotomia de fixare
şi releu, el reuşeşte să distingă şase funcţii diferenţiate de susţinere a textului de
către imagine:
1. Juncţia de reconfortare. Aceasta funcţie nu arată un grad suficient de
susţinere. Imaginea are misiunea de a fortifica conţinutul verbal, cu alte cuvinte, ea
asigură o reprezentare sensibilă la ceea ce spune textul, injectează nişte sentimente,
un vis;

uncţi
Acea
refle
dific
imag
ironi
inver
„divo
imag
spun

uncţi
Acea
susţi
către
caz i
ceea
în cu
amor
la rec
icon
capa
citito
repre
textu
demo

152 149
 uncţia de reprezentare.
Aceasta tine
închipuirilor
simbolice. Imaginea are
sarcina să creeze nişte
concepte sau nişte situaţii
chiar cu riscul de a derapa
spre stereotip;
5.
de exprimare
Prin aceasta funcţie
imaginea divulgă
identitatea emiţătorului de
mesaj. G. Lugrin şi S.
Pahud (2001, p.8) au
considerat oportun
distingă trei
acestei funcţii,
desăvârşind
exprimare;
6.
de elucidare.
dezvăluie procedeele
poetice de care s-au folosit
producătorii publicităţii la
elaborarea textului: jocul
de cuvinte, metaforele etc.
Publicitatea recurge des la
această funcţie.

Prezenţa verbalului
şi iconicului în
acelaşi
Cei mai multi
dintre specialişti explică
apropierea imaginii de
limbă prin două motive.
Primul se referă la faptul
că imaginea serveşte, din
ce în ce mai mult, drept
mijloc de comunicare în
societatea contemporană.
Cel de-al doilea spune că
lingvistica, a stabilit nişte
metode care sunt suficient
de generale pentru a fi
aplicate

152 149
nu numai la studiul limbii, ci şi oriunde altundeva unde este nevoie de comunicare
sau de informare. Discuţiile în jurul „legitimităţii" extrapolării metodelor limbă-
imagine (lingvistice, iconice), pornind de la lingvistică, se datorează folosirii unor
metode de ordin general, dintre care o bună parte sunt cele lingvistice. Limba este
definită ca un sistem ce poate transmite nişte mesaje în raport cu alte sisteme şi în
corespondenţă „analogică" sau „similară" cu realitatea (precum este imaginea).
Semnele lingvistic şi iconic pot fi comparate la nivelul formei şi funcţiei
respective, însă ele se opun unul altuia, când ne referim la delimitarea lor şi la
modul de funcţionare. Dacă în cadrul imaginii criteriul de segmentare al acesteia se
bazează pe o diferenţiere formală, în limbă opoziţia (căldare/găleată) ne dă o primă
informare despre emiţător, capacitatea de a folosi un anumit nivel al limbii
(registrul literar, cel familiar). Din punct de vedere iconic, obiectul reprezentat în
imagine nu manifestă astfel de opoziţie, el poate fi doar identificat.
Prezenţa verbalului şi iconicului în acelaşi mesaj nu înseamnă doar suma lor
(text + imagine) ci o interrelatie (text <—> imagine), care generează un sens nou,
suplimentar. Pornind de la aceste şase funcţii, este important să conştientizăm rolul
fiecărui element din anunţ. Lectura textului şi a imaginii nu este o receptionare
pasivă a sensului de către cititor, de aceea problema complexităţii mesajului
publicitar devine şi mai importantă. Analiza funcţiilor de reconfortare, invalidare,
implicare, reprezentare, de exprimare şi de elucidare au confirmat ideea potrivit
căreia ambele componente - textul şi imaginea, se conjugă în vederea obţinerii unui
mesaj mixt, cât mai explicit şi mai convingător. Am cercetat până acum imaginea
ca pe un tot întreg care poate fi descompus în diferite elemente constitutive:
ansamblul iconic poate avea funcţii variate ce corespund parţial limbii. Un studiu
coerent al imaginii prezintă un subiect de discuţie atunci când imaginea este un
ansamblu organizat de elemente ce face parte dintr-un sistem şi care poate fi
analizat. Comunicarea verbală şi textuală se bazează pe o astfel de structură unde
fiecare element intră în raport cu alte elemente din ansamblul comunicational.
Persoanele care comunică dispun de un repertoriu de simboluri din care vor
fi selectate cele ce urmează să fie combinate în conformitate cu anumite reguli.
Limba este un sistem de semne structurat şi construit pe două axe: „una verticală
-paradigma (repertoriul de simboluri din care se operează selecţia) şi cealaltă
orizontală, sintagma, în care se operează combinarea" (D. Rovenţa-Frumuşani,
1999, p.69). Aceste axe permit să stabilim un raport coerent între semnul lingvistic
şi sensul lui, desemnând locul fiecărui element în raport cu alte elemente, ceea ce
generează o structură.
Comunicarea verbală şi textuală se bazează pe o structură unde fiecare
element intră în raport cu alte elemente din ansamblul comunicat în ceea ce priveşte
imaginea, putem propune următoarea ipoteză:
a) imaginea fixă este un sistem de comunicare.
b) organizarea acestui sistem, construit pe două axe - sintagmatică şi
paradigmatică - poate fi comparat cu sistemul verbal.
Imaginea se dezvoltă în interiorul acesteia conform unor scheme
sintagmatice care combină trăsăturile rezultate din diferite paradigme. „Accentul
saussurian este paradigmatic şi spaţial, cel peircian este sintagmatic, dinamic,
temporal, în această situaţie nu se exclude existenţa categoriei polare:
150
contextualizarea prin conceptul saussurian de vorbire şi sistematica repertoriului de
semne în numeroasele clasificări peirciene (D. Rovenţa-Frumuşani, 1999, p.84).
în opinia multor specialişti, semnele iconice pot avea un profil
sociocultural. Că acest lucru este adevărat, ne demonstrează faptul că unele (texte/
mesaje) informaţii au un caracter efemer, o viaţă scurtă, efectele lor sunt de durată:
o ştire mondenă despre un protagonist mai putin important, o informaţie cu caracter
limitat în timp şi spatiu gen: se opreşte furnizarea gazului meta, între orele „X", în
cartierele „Y" sau zborul „X" a fost anulat, adică acele informaţii care vizează un
număr restrâns de persoane. Altele dimpotrivă au o viaţă lungă, lasă urme adânci:
gen atentatele groaznice de la World Trade Center sau cele din Spania. Acestea
deşi s-au petrecut în trecut lăsă urme adânci, fuzionează ulterior pentru a forma un
corpus de mesaje pentru lupta pentru pace etc. Sunt şi informaţii pozitive din istoria
omenirii de aici sau de oriunde gen aderarea noastră la vreun proiect mondial
important, vreo manifestare istorică (aderarea la UE) sau culturală care va vorbi în
timp despre cultura care le-a produs. Angela Goddard (2002, p. 13) consideră că
aceste mesaje pot funcţiona atât pentru a reflecta valorile, cât şi pentru a construi
unele noi, culturale: ele pot reflecta valorile grupurilor puternice din societate care
le-au produs. Mai mult, reflecţia în sine poate să se „cimenteze" până într-acolo
încât să devină normă pentru toti.
Martine Joly (1999, p.31) consideră că a ,£ivăţa" să înţelegi o imagine nu
înseamnă doar a vedea ceea ce este nemijlocit reprezentat în imagine, ci ceea ce
este dedus, asociat, imaginat, pornind de la un context estetic şi cultural al ei.
Autoarea menţionează două paradoxuri cu care ne confruntăm în analiza şi
comentarea imaginii. Primul tine de imaginea susceptibilă să ne manipuleze,
creând mesaje suficient de puternice pe care noi nu le percepem, dar care
condiţionează comportamentul nostru: consumul orbesc al produsului propus,
violenţa. Al doilea tine de libertatea de concepere a imaginii care poate provoca o
interpretare diferită de acea a autorului mesajului publicitar. Astfel, intenţiile
emiţătorului reprezintă o frână în perceperea sensului. Această dificultate vine din
sistemul nostru educaţional, mediul sociocultural care se vrea opus ideii de
universalitate a comunicării vizuale.
Transferul cultural se manifestă şi prin cuvintele: coca, blugi, hamburger,
iar în imagini prin filmele de la Hollywood, meciurile de baschet ale NBA. Spre
exemplu, cumpărarea unui parfum de genul Chanel n°5 ar însemna căpătarea unei
identităţi legate de luxul şi splendoarea Parisului ce se conţine simbolic într-un
flacon de parfum. Reprezentarea simbolică a unui obiect, de exemplu, „o inimă"
sau „un copac" poate fi o sursă puternică de semnificaţii în diferite texte. „Inima"
este simbolul dragostei, deoarece acest sentiment face ca inima să bată mai repede,
aceasta fiind una din legăturile ce ar explica acest simbol, în mod similar „copacul"
este, prin excelenţă, un simbol al vietii, al siguranţei şi statorniciei, martor al
trecerii timpului aflat într-o evoluţie perpetuă şi în ascensiune către spaţiul celest.
Simbolurile sunt convenţii culturale acceptate de o anumită entitate. Deci este
perfect posibil ca într-o altă cultură „inimile" sau „copacii" să reprezinte alte valori
decât cele pe care noi le atribuim acestora. De exemplu, svastica nazistă a fost
copiată după un semn religios indian, care semnifică pacea. „Simbolurile sunt mai
mult asocieri de idei decât ecuaţii literare, mai mult convenţii de grup decât
151
debordantă. Sensibilitatea, un alt atribut, nu lipseşte nici creatorilor de
publicitate pentru că aceştia se află în slujba unui domeniu care nu permite
compromisuri (Advertising is, in any respect, uncompromising). Acesta poate
„face un om puternic să plângă, poate face din genul de bărbat cel mai puternic
şi stăpân pe sine să accepte propunerea sa ca pe ceva nemaipomenit de plăcut:
bunăoară Ruleta-rusească ar putea face să ţi se pară un mod drăguţ de viaţă".
[16.] Şi unii şi ceilalţi trebuie să se servească de reguli (în poezie, ars poetica,
în proză, romanul modern, psihologic, are regulile lui faţă de cel tradiţional), în
publicitate lucrurile stau similar. Unul dintre cei mai mari copywriteri ai lumii,
Bill Bernbach, care la început declara „urăsc regulile", va reveni asupra acestei
idei astfel încât, în cărţile pe care le-a scris Confesions of an Advertising Mân
şi Ogilvy on Advertising, oferă prescripţii extrem de valoroase pentru
funcţionarea unei agenţii de publicitate. Ce îi poate distinge pe aceştia? Tot
stilul. Acesta este diferit, la autorii de beletristică în funcţie de curent, epocă,
sensibilitatea artistului, gen literar, specie. La rândul lor, tipurile de publicitate
variază în funcţie de domeniul pentru care este făcută: publicitate tehnică,
pentru bunuri de larg consum, alimentar, modă, vânzare de soft, divertisment,
cultură, politică şi lista ar putea continua cu domenii care, din păcate, nu sunt
încă prea promovate, în România, dar care în străinătate sunt promovate
corespunzător. Este vorba de publicitate făcută anumitor evenimente/acţiuni ce
ţin de tradiţie şi de cultură (a se vedea sărbătorile tradiţionale ca Dragobetele,
Târgul de la Găina, Căluşarii în contrast izbitor faţă de Valentine's Day ori
Hallowin-ul). Misiunea autorilor de text publicitar, este, totuşi, mai dificilă. La
această concluzia a ajuns Patrick Quinn, care după două zeci de ani de
observare a fenomenului, din interiorul său, recunoaşte că: „acestora li se predă
un dosar/caz, care conţine nimic şi trebuie să-1 transforme într-un
produs/proiect publicitar valoros".[l6.] Dar poate că deosebirea cea mai mare
dintre un scriitor de operă artistică sau a unuia din domeniul ştiinţei şi
cercetării şi a aceluia de text publicitar este cea pe care o subliniază acelaşi
P.Quinn şi anume: „copywriterilor li se cere ca 90% din viaţa lor să o petreacă
ascultându-i pe alţii şi abia 10% din timp să-1 dedice scrisului."
Opiniile unor teoreticieni moderni ai textului precum Edgar Allan Poe,
Michel Foucault, Roland Barthes, Jacques Derrida, Jeremy Hawthorn modifică
fundamental imaginea instanţei auctoriale. Aceştia răstoarnă complet teoria
estetică romantică conform căreia, creaţia trăieşte şi se individualizează prin
autorul său şi în care autorul devine sinonim pentru creator. Această observaţie
ne permite să judecăm lucrurile şi sub aspect filosofic, în acest sens, subiectul
tratat poate fi abordat tot din două perspective. Tradiţia (întreţinută de epopeile
greceşti, ori naraţiunile arabe - O mie şi una de nopţi) a încetăţenit faptul că
opera are sarcina de a aduce nemurirea. Odată însă cu a doua jumătate a
secolului XX, însă, aceasta a primit dreptul de a ucide: de a deveni ucigaşul
propriului autor. Moartea autorului, despre care vorbeşte Barthes, se manifestă
şi prin ştergerea caracterelor individuale ale subiectului care scrie sau, după
cum spunea Foucault, prin „obstacolele pe care le presară între el însuşi şi ceea
ce scrie, subiectul scriitor dezorientează toate semnele individualităţii sale
particulare; în jocul scriiturii, el trebuie acum să joace rolul mortului".
156
13. LIMBAJUL PUBLICITĂŢII
13.1. Publicitatea metamorfozează produsul uman şi
comercial prin discurs
Teoria ca şi practica din domeniul publicităţii, ne oferă nouă, partici-
panţilor, dar şi simplilor spectatori ai unui joc care prinde din ce în ce mai mult
pe individul secolului XXI, garanţia că mesajul publicitar merge dincolo de
simpla convingere a alienării şi mistificării, a subjugării fiinţei umane prin
teme, cuvinte şi imagini. Mai degrabă, noi, suntem „supuşi" de solicitudinea cu
care cineva ne vorbeşte, ne arată ceva sau se ocupă de noi sau pur şi simplu se
joacă alături/cu noi, decât de faptul că produsul are o valoare intrinsecă anume.
Devenim din ce în ce mai mult preocupaţi de grija pe care firma ce-1
promovează o are, prin el, faţă de propria noastră existenţă, decât de felul în
care cei implicaţi pot să ne convingă că produsul ne reprezintă.
în cele ce urmează, vom încerca să argumentăm modul în care instituţia
denumită Publicitate îşi propune şi de cele mai multe ori reuşeşte, să
metamorfozeze produsul uman şi comercial prin discurs. Cu alte cuvinte, vom
vedea în ce măsură instanţele implicate în acest rol / joc al publicităţi autor,
produs comercial, public ţintă sunt modificate prin limbaj. Ştim cu toţii că
principalul rol al limbii, al cuvintelor este acela să asigurare comunicarea
între oameni. Publicitatea este un angrenaj important în acest mecanism
deosebit care este comunicarea.
în ceea ce priveşte rolul de autor al textului publicitar, trebuie subliniat
faptul că acesta îşi găseşte resursele în domeniul literaturii (al teoriei şi criticii
literare). Aşadar, dintru început vrem să accentuăm ideea că perspectiva
copywriter-ului şi aceea dată de statutul legii copyright-ului nu sunt singurele
care rezolvă statutul acestui autor. Dacă ar fi doar aşa nu doar că i-am diminua
importanţa acestuia, dar am pierde din vedere faptul că mesajul publicitar este
unul care se bazează şi pe text, (pe lângă celelalte coduri: imagine, sunet,
culoare etc. - de care ne vom ocupa în capitolele următoare) dispun de acelaşi
mijloc de comunicare: limbajul, însăşi funcţionalitatea limbii ne dă această
garanţie. Stilul funcţional al acesteia este determinat de un anumiţi factori
sociali şi culturali. Aşadar, publicitatea condiţionează comunicarea.
Autorul textului este un creator. El beneficiază de o imaginaţie
extraordinară, de sensibilitate de cunoaşterea şi stăpânirea regulilor de
compoziţie a textului, adică tocmai de atributele necesare unui scriitor. Situaţia
privită din strictul sens al pragmaticului este artificială şi nesatisfăcătoare, nu
doar faţă de profesie, ci faţă de artistul creator, şi de rolul acestuia în „creaţie".
Şi unul şi celălalt text dispun
Unde trebuie să lucreze / modifice produsul este întrebarea pe care şi-o
pun producătorii de produse comerciale, iar autorii textului publicitar trebuie să
găsească răspunsul. Lucrurile pot fi interpretate astfel: textul creat trebuie să
conţină formule şi modalităţile cele mai eficiente pentru seducerea publicului.
153
Aşadar, autorul ştie de la început că textul său ca să îşi atingă scopul trebuie să
seducă. Textul literar, ca de altfel, şi cel publicitar prezintă adevăruri legate de
nevoile umane: iubire, statut social împlinit, cultură, sport etc. Un alt adevăr al
ambelor texte este acela că autorul trebuie să îşi cunoască epoca despre care
vorbeşte. Să pornească de la o necesitate care se găseşte în lumea reală şi apoi
să găsească un răspuns / o soluţie la acea necesitate. Prin analogie, fenomenul
publicitate trebuie să creeze o nevoi, iar apoi să găsească soluţii potrivite
pentru satisfacerea lor. Produsul, aşadar, este „necesitatea" nou creată, iar
reclama este ceva-ul care asigură publicul că are nevoie de acel produs. Aşa
stând lucrurile, individul trăieşte condiţionat. El este condiţionat, pe de o parte
de consumul produselor societăţii timpului său şi, pe de alta parte, de crearea
propriei imagini. Prins între cele două situaţii, fiinţa umană trăieşte stări
contradictorii: de satisfacţie, pentru că reuşeşte să trăiască după nevoi/bunul
plac, dar şi de frustrare, pentru că nu reuşeşte.
Civilizaţia noului mileniu a consacrat conceptul de „ambianţă".
Termenul trimite la un complex, deoarece face referire nu atât la fiinţe, obiecte,
ci mai cu seamă la mediul în care se realizează actul comunicaţional. Acesta,
printr-un lung proces de izomorfism, prin proprietăţile pe care le deţine: răceală
sau căldură, ostilitate sau prietenie, comunicativitate sau necomunicativitate,
capătă personalizare. Produsele se transformă din simple obiecte în fiinţe.
Această personalizare nu le mai obligă să rămână la stadiul de obiecte destinate
strict folosirii, ci ele trebuie / sunt construite să aducă un „ceva" pentru fiinţa
dispusă să le primească, împrumutându-i din calităţi. Prin urmare, ceea ce
adaugă publicitatea obiectelor, fără de care ele nu ar fi ceea ce sunt - e
„căldura", iar intensitatea acesteia se justifică prin discurs.
Astfel că, discursul capătă forţă în defavoarea imaginii dat fiind golul pe
care îl generează, aceasta din urmă, prin absenţa unei argumentări evocatoare.
Imaginea este o prezumţie de contact, iar lectura textului este o prezumţie de
posedare. Altfel spus, provocând investirea celor două^ unităţi cu câte un
atribut, imaginea poate, doar, să scurtcircuiteze subiectul, însă, acesta poate să
aibă confirmarea posedării obiectului, a identificării cu el doar la nivelul
lecturii. Imaginea face să conveargă veleităţile unui obiect, spre o zonă
inaccesibilă subiectului, zonă ce poate fi revelată/descoperită cu ajutorul
discursului, în principiu, imaginea îi îngăduie subiectului să-şi asume
pasivitatea, în vreme ce discursul îl transformă în consumator, în fapt, vizualul
contribuie la revelarea doar a unei laturi a realităţii, la păstrarea conştiinţei într-
o satisfacţie a visului, textul ghidează spre o realitate concretă. Astfel,
publicitatea poate să ofere satisfacţie, dar nu se opreşte doar aici. Ea se
substituie într-o mediere practică a accesului subiectului, prin obiectul oferit de
mesajul publicitar, într-o anumită sferă a societăţii.
Discursul care deserveşte publicitatea funcţionează pe modelul,
arhitectura şi instrumentele unei instituţii denumite literatură.
Autorul de text publicitar. Preocupări pentru asigurarea dreptului de
autor au existat încă de prin anii 1783-1786. Dar primul statut al vreunei
reglementări legislative cu privire la garantarea dreptului de autor este
consemnat în anul 1790. Interesul public în promovarea acestor măsuri
154
legislative a fost făcut cunoscut Congresului American prin numeroase petiţii şi
memorii legate de copyright de la indivizi privaţi, oameni de afaceri,
organizaţii muncitoreşti, profesori, bibliotecari şi reprezentanţi ai presei, cu
toţii interesaţi de soarta acestei profesii. Astfel că, Mr. Platt, din Connecticut, a
propus Senatului din Congresul American următoarele legiferări: „Autorul,
inventatorul, designerul sau proprietarul oricărui tip de carte, hartă, chart,
compoziţie dramatică sau muzicală, gravură, tipăritură, desen, adică oricărui tip
de model sau design să fie perceput ca persoană care efectuează lucrări de artă
plăcute." Până aici, descrierea făcută se suprapune perfect peste aceea a
autorilor de text artistic sau ştiinţific, care sunt recunoscuţi ca artişti care au
atins nemurirea prin operele lor. Textul continuă însă cu delimitarea
strictă/justă a meseriei de copywriter: „Executorii încredinţează produsul lor
fără a formula vreo clauză lăsând administratorilor să aibă libertate totală
pentru tipărire, retipărire, publicare, completare, copiere, executare, finisare şi
vânzare. Oricare din lucrările executate, fie în publicitate, fie cele din categoria
operelor dramatice sau muzicale administratorii, prin statutul dobândit prin
lege, au dreptul să se folosească de ele."
Aşa stând lucrurile este cazul să venim cu alte câteva precizări. La
întrebarea referitoare la rolul şi importanţa instanţei care vorbeşte, în cazul
discursului publicitar putem să optăm şi pentru alte piste lămuritoare. Una
dintre ele este cea oferită de lexicografic. Dicţionarul francez, Le petit Robert,
ediţia 1973, dă trei sensuri de bază noţiunii de „autor": persoană care este
cauza primă a unui lucru, originea unui lucru; persoană care a produs o operă
literară, ştiinţifică sau artistică; persoană care a produs una sau mai multe
opere literare.
La rândul său, M.Foucault, într-un discurs, susţinut în faţa membrilor
Societăţii Franceze de Filozofie, la 22 februarie, 1969, la conferinţa „Ce este
un autor?" face lumină în legătură cu „amplasamentele în care se exercită
funcţia autorului". Legat de principiul etic al scrisului contemporan,
teoreticianul decide care sunt aspectele obligatoriu de reperat: 1. numele
autorului: despre care spune că este imposibil să fie tratat ca o descriere bine
definită, dar şi imposibil de a fi tratat ca un nume propriu obişnuit; 2. raportul
de apropiere: autorul nu este nici proprietarul şi nici responsabilul textelor sale,
nu este nici producătorul, nici inventatorul lor; 3. raportul de atribuire: autorul
este cel căruia i se poate atribui ceea ce a fost spus sau scris (cu menţiunea că
aceasta se poate discuta la nivelul referinţelor critice - mai mult sau mai puţin
subiective); 4. poziţia autorului: poziţia autorului în carte trebuie să ţină seama
de: utilizarea „ambreielor", funcţiile prefeţelor, simulacrele scriptorului,
recitatorului, confidentului, memorialistului. De asemenea, poziţia autorului se
poate judeca diferit, în funcţie de tipurile de discurs sau de ceea ce se întâmplă
în interiorul unui câmp discursiv.
Aceste observaţii ne permit să facem şi alte aprecieri legate de ce anume
pot avea în comun aceste tipuri de scriitori - cei din zona creaţiei artistice şi
copywriterii? O primă constatare ar fi aceea că fiecare are un stil particular de a
vedea realitatea şi de a o transpune într-o creaţie. Apoi, şi unii şi ceilalţi trebuie
să demonstreze atribute precum forţă de muncă deosebită şi o imaginaţie
155
«vorbească» despre faptul că posesorii lor sunt la curent cu tot şi toate. Gama
personalităţilor îi cuprinde şi pe inovatori, şi pe ultramoderni şi fiecare se
regăseşte într-un gen distinct de marcă. Nu putem decât să fim de acord cu
Martineau: aşa se definesc oamenii faţă de obiecte. Acest lucru arată însă de
asemenea că obiectele nu constituie un limbaj, ci o gamă de criterii distinctive,
mai mult sau mai puţin indexate de o gamă de personalităţi stereotipe. Totul se
întâmplă ca şi cum sistemul diferenţial al consumului ne-ar ajuta să decupăm:
în consumator, în ansamblul social, în timpul pe care îl trăim."
Conceptul de „marcă" - de bază în publicitate - rezumă destul de bine
posibilităţile unui „limbaj" al consumului. Toate produsele se propun atenţiei
printr-o siglă impusă: orice produs „demn de acest nume" are o marcă (care se
substituie uneori numelui obiectului: frigider). Funcţia mărcii e semnalarea
produsului, iar funcţia ei secundară e mobilizarea conotaţiilor afective:
produsele trebuie să primească rezonanţe care le individualizează nu doar pe
ele ci şi pe personalitatea care le achiziţionează.
Iată ce mai spune Martineau: „Dacă cer o ţigară «tare» sau o maşină
«frumoasă», ştiu că ele indică ceva dezirabil, indus prin afectiv de «eticheta
psihologică». Dorinţele reduse la expresia lor cea mai simplă, sunt indexate
printr-un cod instituţional de conotaţii, iar alegerea nu face, în fond, decât să
confirme complicitatea ordinei morale cu veleităţile noastre profunde: în acesta
constă alchimia «etichetei psihologice». Publicitatea a avansat de la a elibera
fantasmele indivizilor la a convinge că produsul pe care îl recomandă li se
potriveşte întru totul şi de aceea impulsul de a achiziţiona produsul este unul
corect."
în cadrul societăţii de consum, noţiunea de statut înţeleasă a fi drept
criteriu de determinare a fiinţei sociale tinde tot mai mult să se simplifice şi să
coincidă cu cea de „standing": ,fiu poate exista o adevărată responsabilitate
fără ceasul de mână marca «X!» întreaga publicitate se referă explicit la obiect
ca la un criteriu imperativ: «Veţi fi judecat după...» Un bărbat prosper este
recunoscut după..." etc.
Aşa stând lucrurile, obiectele ce ţin de o marcă anume constituie clar un
sistem de reperare, alături de altele precum: gestică, limbaj, statut prin naştere,
cod al valorilor morale, educaţie, vestimentaţie, venit etc. Ceea ce e propriu,
însă, societăţii noastre este faptul că unele sisteme de recunoaştere precum
educaţia, morala pot fi considerate accesorii nu neapărat de achiziţionat/purtat,
ele se pot estompa, în „folosul" unei mărci purtate, al unui aşa zis „cod al
standingului". La întrebarea cât de culpabili suntem pentru că încuviinţăm o
astfel de atitudine, oamenii din publicitate ar putea găsi răspunsul salvator. E
moral, deoarece e confirmat de grup, şi orice infracţiune faţă de el e mai mult
sau mai puţin culpabilizantă. E totalitar, şi nimeni nu scapă de el: dacă scăpăm
de el cu titlu personal nu înseamnă deloc că nu participăm zi de zi la elaborarea
lui pe plan colectiv. Dacă nu credem în el, credem totuşi îndeajuns că alţii cred
în el, intrând astfel în joc, fie şi la modul ironic. Chiar şi conduitele refractare
faţă de acest cod se precizează în funcţie de o societate ce i se conformează. De
vreme ce acest cod se impune cu evidenţă, funcţia colectivă a publicităţii e de a
ne converti la el. De altfel, el are aspecte pozitive: nu e mai arbitrar decât
160
Unicitatea produsului, a actului de creaţie şi implicit a autorului său se
metamorfozează din ceva personalizat în ceva globalizat.
Aşadar, dacă în interiorul construcţiilor literare, autorul se
metamorfozează în funcţie de atâtea şi atâtea elemente şi dacă secolul XX a
zdruncinat poziţia demiurgică a acestuia, atunci trebuie văzut cum anume
autorul de text publicitar îşi exercită funcţiile şi în ce amplasament.
Cultura publicitară a supus tema morţii autorului în afara textului. Dacă,
în literatură ar mai exista, după cum spunea Foucault, şansa de a bloca
dispariţia autorului, salvarea venind prin însăşi existenţa noţiunii de „scriitură",
în publicitate acest lucru nu are cum să se întâmple. Explicaţia ar consta în
faptul că aici, moartea este voluntară. Ea este înfăptuită cu consimţământul
scriitorului, care este conştient de limitele la care trebuie să se supună. Textul
publicitar şi prin extrapolare artizanul şi autorul acestuia sunt exponenţii
societăţii în numele căreia creează. Şi aici, autorul se metamorfozează din ceva
personalizat în altceva globalizat. El se transformă dintr-un individ cu o
personalitate distinctă, unică în Univers, într-un Anonim, devine parte a unei
mari mase anonime. Rolul său se rezumă la o instanţa emiţătoare. El este un
contactor, din umbră, în căutarea celui mai mare număr posibil de contactanţi.
Cu toate acestea însă, aşa cum observa Foucault, se conturează explicit un
raport între autor şi textul său, în sensul că textul face trimitere spre această
figură, care îi devine „deopotrivă exterioară şi anterioară". Autorul de text
publicitar trebuie să fie foarte atent la cele două tipuri de comunicare pe care
publicitatea o reclamă: comunicarea economică şi comunicarea simbolică, în
ceea ce priveşte comunicarea economică, autorul trebuie să convingă atât
consumatorul sa plătească, dar şi pe patronul produsului să cheltuiască/inves-
tească în acea „cheltuială comunicativă": costul creaţiei textului, costul
publicităţii. Autorul devine un mediator între emitent ce are ca scop
determinarea achiziţiei produsului si destinatar - consumator potenţial, care va
compensa prin receptivitatea sa toate cheltuielile şi îi va asigura emiţătorului
dominarea concurenţei. Deoarece cele două tipuri de comunicări sunt
inseparabile, autorul trebuie să ştie ^ să pună accentul când pe schimbul
economic, când pe cel simbolic, în a sa Retorica, Aristotel spunea:
„Achiziţionarea unor lucruri bune este bună, ca şi pierderea lucrurilor rele.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru achiziţionarea unui bine mai mare în locul
unuia mai mic şi a unui rău mai mic în locul unuia mai mare." în ceea ce
priveşte asemănarea cu autorul de beletristică, trebuie spus că există si o astfel
de apropiere. Pentru a îşi impune propria gândire altora, autorul trebuie să se
servească, alături de culoare, sunet, în principal, de cuvinte. Despre rolul
limbajului perceput drept catalizator al acţiunii ne vorbeşte lingvistul Ch. Bally
atunci când afirma că acesta reflectă: „faţa pozitivă a vieţii, aspiraţia, tensiunea
şi nevoia aceasta perpetuă de a atinge un scop. Aceasta este raţiunea de a fi a
unui alt caracter al limbajului spontan, caracterul lui activ, adică acea tendinţă
care determină cuvântul să fie în slujba acţiunii. Limbajul devine o armă de
luptă: este vorba de a-ţi impune propria gândire altora."
în măsura în care suntem „vizaţi" de obiecte, suntem personalizaţi prin
ele. Că lucrurile stau astfel ne demonstrează vremurile pe care le traversăm,
157
când un proprietar de Mercedes se deosebeşte de unul cu un autovehicul de
provenienţă autohtonă. Exemplul dat, credem că este unul revelator. Totuşi
există situaţii când această teorie este ceva mai greu de demonstrat. Dificultatea
este dată de multitudinea/abundenţa de produse electrocasnice, alimentare, de
vestimentaţie etc. existente pe piaţă (oricare ar fi aceasta), care pune capăt
rarităţii. Aici intervine rolul autorului de text publicitar şi evident al
discursului său, menit să reinventeze noi motive pentru a-1 determina pe
posibilul cumpărător să acţioneze în sensul de a cumpăra şi ulterior de a se
identifica cu el. Pentru aceasta este necesar să dobândeşti o afectivitate faţă de
obiect. Dacă obiectul, prin publicitate, ajunge să stârnească în conştiinţa
destinatarului un astfel de sentiment, înseamnă că publicitatea şi-a atins
menirea. Iată cum poate publicitatea, ca ansamblu al relaţiilor publice, să
modifice fragilitatea noastră psihologică : printr-o imensă solicitudine, căreia îi
răspundem interiorizând instanţa ce ne solicită. Astfel că produsul se
transformă nu doar într-un Bun, ci şi în furnizor de Căldură comunicativă.
Acest lucru conduce la modificarea raportului de forţe: cumpărarea produsului
cu scopul strict de folosinţă se transformă în cumpărarea produsului pentru
personalizarea subiectului.
Produsul este un „Bun". Pentru a-şi atinge scopul, acela de a vinde,
autorul de text publicitar trebuie să ridice produsul său la statutul de „Bun".
Bunul acesta poate primi, graţie discursului publicitar, mai multe valenţe care
să îl înscrie în categorii precum: producător de plăcere, obiect de valoare, dorit
cu orice preţ de consumator. Că în interiorul omului sălăşluieşte dintotdeauna o
necesitate anume de a-şi procura plăcere, ne convinge de la „piramida" lui
A.Maslow, până la afirmaţiile lui Aristotel: „Plăcerea este şi ea un bun: toate
fiinţele vii, posedă dorinţa de a dobândi. Lucrurile plăcute şi lucrurile frumoase
sunt deci în mod necesari bunuri: primele sunt surse de plăcere, celelalte sunt
fie plăcute, fie preferabile în sine." La baza operaţiunii de metamorfozare a
produsului în BUN se află problematica operaţiunii valorificării simbolice a
obiectului Se porneşte de la ideea că produsul trebuie valorificat, în sensul de
vânzare, între prezentarea şi cumpărarea produsului funcţional, discursul
publicitar operează o semantizare menită să transforme simplul Obiect (maşină,
obiect casnic, produs cosmetic, alimentar sau vestimentar) în Obiect de
valoare: Bun. Şi în această situaţie avem să ne raportăm la două stadii, menite
să aducă transformarea: se trece de la un raport concret: obiectul de consum, la
un raport simbolic: produs dorit. Obiectul de consum s-a metamorfozat din
substantiv comun, de unealtă, în substantiv propriu: Bun, sinonim cu, o marcă
dorită.
Subiectul care îşi încorporează obiectul, identificându-se cu acesta nu
este un aspect ce ţine de domeniul publicităţii. El are rădăcini mult mai
profunde. Fără a încerca să coborâm sacrul în profan, încercăm totuşi să dăm şi
un aspect pozitiv acestei nevoi a omului de a se identifica, la un moment dat cu
un obiect anume. Nevoia aceasta vine din cele mai vechi timpuri şi are legătură
cu minunile creştinătăţii. Mitropolitul Clujului, Crişanei şi Maramureşului,
înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Bartolomeu, în discursul său cuprins în
Pastorala citită credincioşilor cu prilejul învierii Domnului, încearcă să explice
158
dilema lui Toma cu privire la învierea lui lisus Hristos: „Dacă acest lisus este
real, cum de a pătruns în casă prin uşile încuiate? Iar dacă este nălucă, cum de
se lasă pipăit?" Soluţia pe care o propune Preasfinţia Sa este: „credinţa pură,
adică nu o relaţie logică între subiect şi obiect, ci relaţia duhovnicească prin
care subiectul îşi încorporează obiectul. Toma nu exclamă: Acum cred că Tu
eşti Domnul Dumnezeul meu, ci «Domnul meu şi Dumnezeul meu!» fostul
obiect al tăgadei devine acum parte din fiinţa lui lăuntrică." Aşadar obiectului
îi sunt conferite valori diferenţiale de statut sau prestigiu şi în funcţie de
discursul textului publicitar.
Opinia lui Jean Baudrillard cu privire la discursul asupra obiectelor şi
discursul obiect este una destul de interesantă şi de neocolit. El afirmă că o
analiză a sistemului obiectelor implică, în sfârşit, şi o analiză a discursului
asupra obiectului, a „mesajului" publicitar (imagine şi discurs). Căci, spune
autorul, publicitatea nu e un fenomen suplimentar faţă de sistemul obiectelor;
nu poate fi scoasă din acesta, şi^ nici restrânsă la „dreapta" ei măsură
(publicitatea de strictă informare), în altă ordine de idei, putem afirma că
publicitatea intră integral în sistemul obiectelor din cel puţin două
considerente: pentru că vorbeşte de consum, şi pentru că, la rândul ei, devine
obiect de consumat. Potrivit acestui fapt, trebuie să remarcăm dublul ei rol:
discurs asupra obiectului şi obiect propriu-zis. Conceptul de publicitate are la
bază un sistem în care regăsim atât personalizare, diferenţiere silită şi
proliferare a inesenţialului cât şi degradare a ordinii tehnice într-una de
producţie şi de consum. De asemenea pentru că în ea imaginea şi discursul sunt
amplu alegorice, publicitatea va fi în acelaşi timp obiectul ideal şi revelatorul
sistemului de obiecte. Reflectându-se pe sine, asemenea tuturor sistemelor
puternic conotate, ea ne va spune cel mai bine ce consumăm prin obiecte.
Mergând pe linia semioticii, a semnificatului si semnificantului, Peirce
atribuie textului calitatea de Obiect Dinamic. Atunci când interpretăm un text
vorbim despre ceva ce preexistă interpretării noastre, iar destinatarii actului
nostru interpretativ ar trebui să fie de acord asupra raportului dintre
interpretarea noastră şi obiectul care a determinat-o.
Eco susţinea că textul ca Obiect Dinamic nu poate afirma nimic
obiectiv. El poate fi cunoscut doar ca/prin intermediul unui Obiect Imediat, rod
al unei interpretări produse în mintea noastră, sau în altă parte. Odată ce
interpretarea s-a produs Obiectul Dinamic nu mai este acolo. Prezenţa
Obiectului Imediat înseamnă că, Obiectul Dinamic, care nu este acolo, a fost
pe undeva. Prin urmare, Obiectul Dinamic care a fost şi care lipseşte din
Obiectul Imediat fantomatic, pentru a putea fi tradus în lanţul infinit al
interpretanţilor săi, va fi sau ar trebui să fie.
Publicul ţintă: se identifică în mare măsură cu imaginea produsului. P.
Martineau afirma: „Fiinţa umană e un ansamblu complex de motivaţii
numeroase, ce se pot combina în feluri nenumărate. Cu toate acestea, admitem
că diferitele mărci şi modele îi ajută pe oameni să-şi exprime propria
personalitate/identitate. O personalitate de tip conservator îşi va alege cu
siguranţă o maşină care să lase o impresie de demnitate, de seriozitate, de
prestanţă. Persoanele avangardiste vor alege un alt tip de maşină, care să
159
 Abordările sociologice efectuate de-a lungul timpului au vorbit despre tipuri de nevoi: nevoia de sociere, de protecţie, de recunoaştere sau de status,
nevoia omului de a fi instituţionalizat, adică de a avea un rost în societate, în nevoia de comunicare etc.
legătură strânsă cu aceasta, funcţionează trebuinţa de a avea un comportament
adecvat atât faţă de activităţile sociale pe care le desfăşoară, cât şi faţă de relaţiile
interumane în care individul este implicat Toate acestea sunt asigurate prin
satisfacerea corespunzătoare a trebuinţelor sociale de comunicare, de anturaj şi
integrare socială, de cooperare, de prietenie nevoi care îl definesc pe om şi îi
asigură succesul.
Pe lângă trebuinţe, comportamentul uman este orientat către îndeplinirea
anumitor scopuri. Scopurile sunt exterioare individului. Ele sunt oportune şi
demonstrează spre ce îşi îndreaptă omul acţiunea pentru a atinge succesul.
Conform lui A.Schopenhauer, în funcţie de anumiţi indicatori pe care-i formulează,
scopul principal al vieţii îi deosebeşte pe oameni în funcţie de importanţa pe care
aceştia o acordă vieţii personale (pusă în slujba voinţei, dorinţelor), vieţii practice
(bunăstarea personală) şi vieţii intelectuale (sporirea cunoştinţelor). Susţinem că
dacă încurajăm viaţa intelectuală, aceasta devine, cu vremea, scopul principal al
individului. O asemenea viaţă va fi un scut de apărare în contra urâtului şi în
contra urmărilor lui dăunătoare, ferindu-1 pe individ de numeroasele primejdii,
nenorociri, pierderi la care este supus cel ce-şi caută numai mulţumirea materială.
Pentru acest individ, autorul distinge o altă clasă de trebuinţe în categoria căreia
intră: trebuinţa de a învăţa, de a vedea, de a studia, a medita, de întoarcere la „
înăuntrul lui". (A., Shopenhauer, 1994, p.41) Aceste trebuinţe sunt cunoscute
sub termenul de trebuinţe intelectuale. In acest sens, autorul citat remarcă faptul
că omul este „un copil al nevoilor, nu o inteligenţă liberă", de aceea dacă viaţa
noastră nu este însoţită de vreo artă frumoasă, vreo ştiinţă, în care să-şi afle o
mare parte a plăcerilor sale, va ajunge un izvor al primejdiilor (A., Shopenhauer,
1994, p.41).

14.1. Comportamentul
Conform definiţiei de dicţionar, înţelegem prin comportament: „ o activitate
sau ansamblu de activităţi observabile, în care se manifestă activitatea unuia sau a
mai multor actori sociali". (Enciclopedie de filosofic şi de ştiinţe umane, 2004,
p.
169) Definind comportamentul social, acesta este o reacţie sau un răspuns la
comportamentul altora. Sursa acţiunii trebuie căutată propriu-zis nu numai în afara
sau numai înăuntrul organismului, ci în interacţiunea dintre individei mediu.
La cele discutate mai sus, se impune să facem o distincţie, în
determinismul complex al conduitei, datele mediului constituie, în general, factori
de incitare sau precipitare, aşa numitele cauze externe, în cazul nevoilor interne,
un rol important îl joacă motivaţia. Motivele ţin de factorul intern, de condiţiile
interne, care adesea se interpun între stimulii externi şi reacţiile persoanei,
susţinând şi directionând conduita. Totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie
că sunt înnăscute sau dobândite, conştientizate sau neconştientizate, simple
trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte, de regulă, sunt motivate. Motivele sunt
factorii care declanşează, susţin şi orientează activitatea. Acţiunile umane sunt de
regulă, plurimotivate. De exemplu, o relaţie de prietenie satisface următoarele

164 161
oricare altul; face posibilă socializarea: este legat de emanciparea relaţiilor
sociale; la nivel psihologic, fac mai suportabilă viaţa materială, înmulţindu-se
ca bunuri; se constituie un sistem de semne şi de lectură universal: instituirea
unui cod de recunoaştere universal.
într-o lume în care milioane de oameni se întâlnesc zilnic fără să se
cunoască, codul standingului, ce satisface exigenţa vitală de a fi la curent cu
ce li se întâmplă celorlalţi, are o funcţie socială esenţială.
Ideea de „standing" e pe cale de a constitui, în zilele noastre, o ordine
de semnificaţii universală, uşor lizibilă ce permite o circulaţie fluidă a
reprezentărilor sociale pe toată scara grupului. Publicitatea ne oferă un sistem
de lectură şi de recunoaştere, valabil pentru toţi, semnele valorii sunt în
întregime socializate şi obiective.
Acest stadiu este indus prin acel tip de publicitate sugestivă, de
inspiraţie psihanalitică, ce transformă actul cumpărării într-un mijloc de
identificare şi de metamorfozare a modului de viaţă a publicului ţintă prin
obiectul valorificat: subiectul ajunge să fie etichetat/catalogat în funcţie de
obiectele pe care le posedă sau pe care nu le posedă.
Acestea fiind spuse, nu ne rămâne decât să încheiem cu aceeaşi
constatare pe care am făcut-o la începutul materialului acestui capitol:
publicitatea metamorfozează produsul uman şi comercial prin discurs. Un
lucru este cert, dacă rezistăm tot mai bine imperativului publicitar, devenim
tot mai sensibili în faţa indicativului publicităţii. Cu alte cuvinte, suntem
acaparaţi de însăşi existenţa ei ca produs de consum secund şi ca evidenţă
culturală. Tocmai de aceea, „credem" / ne lăsăm seduşi de ea. Explicaţia ar fi
că prin publicitate consumăm luxul unei societăţi care se oferă vederii ca
instanţă ce dă bucurii reale/palpabile pentru unii şi virtuale pentru alţii. Dar şi
de unii şi de ceilalţi pot fi primite vs. depăşite prin cultură. Suntem învestiţi,
în acelaşi timp, de o instanţă şi de imaginea acesteia. Şi dacă toate acestea ne
pot conduce spre ceea ce Kant afirma: „Nimic în lumea asta nu e mai
important decât voinţa bună".

164 161
 14. COMPORTAMENTUL ŞI ATITUDINEA
-ANTRENAMENTUL COMUNICĂRII
în cele ce urmează vom purta o discuţie cu privire la comportamentului
celui care comunică. Chiar de la început se impune să facem o distincţie în
legătură cu datele care compun şi pot să şi impună (influenţeze) un anume tip
de comportament celui care comunică. Avem, pe de o parte, datele mediului
-obiectele şi evenimentele externe: condiţii meteo nefavorabile, ambient
neprietenos, lipsa de timp şi opusele lor. Pe de altă parte avem de a face cu aşa
zisele nevoi interne: intenţiile, aspiraţiile, sarcinile de adaptare ale individului,
motivaţia. Pentru a înţelege procesul de influenţare al comportamentului prin
prisma celor două date, ne permitem o paranteză menită să explice ce înseamnă, în
viziunea specialiştilor, conceptul de nevoi / trebuinţe.
Cercetătorii comportamentului uman, în literatura de specialitate (A.
Maslow, F.Herzberg, D.D. Mc. Clelland, A. Schopenhauer etc.) au demonstrat că
viaţa individului se organizează în funcţie de câteva nevoi/trebuinţe. Conform
definiţiei date de aceştia, trebuinţele sunt structuri motivaţionale fundamentale ale
personalităţii. Nevoile semnalizează cerinţele de reechilibrare în forma unor stări şi
imbolduri specifice. Ele reflectă echilibrul bio-psiho-social al omului în condiţiile
solicitării mediului extern specific (familie, şcoală, societate, anturaj, naţiune etc.).
în funcţie de geneza şi conţinutul lor, trebuinţele sunt clasificate în: primare,
materiale, spirituale şi sociale.
Cele primare sunt înnăscute, au rolul de să asigurare integritatea fizică a
organismului, în categoria acestora intră trebuinţele biologice sau organice precum
hrană, apă, somn, mişcare, căldură, sex etc., şi trebuinţele fiziologice sau
Juncţionale ce ţin de mişcare, relaxare-descărcare.
Trebuinţele materiale, în categoria aceasta intră nevoia de locuinţă, de
transport, de unelte şi instrumente.
Trebuinţele spirituale se referă la cunoaştere, estetică, etică, de afirmare a
propriei persoane.
Trebuinţele sociale presupun comunicarea, anturajul şi integrarea socială,
cooperarea, prietenia. Elemente care îl definesc ca om Când vorbim despre
trebuinţe, ne referim la înţelesul pe care psihologul american A. Maslow îl dă
acestui concept. Astfel, el a construit o piramidă a acestor nevoi, în care intră
(Figura 6):
162
5. Nevoia de dezvoltare personală 4. Nevoia de stimă
şi respect din partea celorlalţi 3. Nevoia de apartenenţă
socială şi contact uman 2. Nevoia de securitate l. Nevoi
primare
Figura 6. Piramida trebuinţelor (apudA. Maslow, 1970,p.lOO)
8. Trebuinţă de autorealizare, de împlinire a fiinţei
umane
7. Trebuinţe estetice (dorinţă de frumos, de simetrie, de
ordine, de armonie)
6. Trebuinţe cognitive (de a şti, de a se informa, de a
cunoaşte, de a explora)
5. Trebuinţe de autonomie (de stimă, de prestigiu,
de recunoaştere, de reputaţie)
4. Trebuinţe sociologice (de iubire, de apartenenţă, de a fi
acceptat, de a aparţine unei comunităţi, de a primi şi oferi
afecţiune)
3. Trebuinţe psihologice (de siguranţă, de securitate, de apărare,
de protecţie, de echilibru emoţional)
2. Trebuinţe motrice (dorinţa de a se mişca, de a activa, de a acţiona)
1. Trebuinţe fiziologice (hrană, apă, somn, mişcare, căldură, sex etc.)
Figura 7. Ierarhia motivaţiilor (ApudMaslow, 1970,p.lOO)
Aşadar, nevoile corespund trebuinţelor sau necesităţilor. Oamenii muncesc
după nevoile lor personale şi în funcţie de motivaţiile individuale sau sociale. Ei îşi
orientează energiile, acţiunile, conduita spre atingerea obiectivelor generale şi în
mod diferit, după motivaţia intimă a fiecăruia. Din galeria de nevoi ce se impun a fi
satisfăcute amintim:
- nevoi/trebuinţe psiho-sociale: statutul său şi respectul câştigat în
cadrul grupului, contribuţia personală la prestigiul grupului;
- nevoi/trebuinţe morale: dorinţa de a servi cauzei superioare, de a
avea suflet nobil;
- nevoi/trebuinţe profesionale: atracţia pentru o anume
activitate,
valorificarea capacităţilor personale.
163
Chiru, 2003, p.78-80 apaud Peretti, Legrand şi Boniface, 1994). Printre obiectivele
lor s-a numărat şi acela de a face o analiză a situaţiilor de comunicare în
conformitate cu dispoziţiile interioare ale interlocutorilor aflaţi unul în faţa celuilalt
Analizele au condus la următorul rezultat: situaţiile de comunicare pot fi împărţite
în funcţie de gradul de dependenţă; de intensitatea conflictelor şi de importanţa
reacţiilor defensive; de disimularea în relaţia cu celălalt şi în raport cu dispoziţiile
interlocutorului faţă de el însuşi; de conştiinţa propriei responsabilităţi^ de angoasa
în faţa propriei solitudini şi explicitarea comunicărilor care îl privesc. In funcţie de
aceste dispoziţii au fost identificate următoarele tipuri de comportamente: (1)
Comportamentele directive. Acestea se pot clasifica în: - comportamentele de
decizie (ameninţare, ordin, sfat) şi de informare sunt cele care măresc dependenţa
interlocutorului. Acestea diminuează incertitudinile interlocutorului, reducându-i
reflecţiile libere şi conştiinţa propriei responsabilităţi; comportamentele de sprijin
(ajutor, indicaţie şi susţinere). Acestea sunt axate pe înţelegere;
comportamentele de evaluare (pozitivă / negativă). Ele pot produce eliberarea
de tensiuni, dar pot şi să rişte să blocheze posibilităţile unor schimburi prin
alterarea conştiinţei de sine şi comprimarea încrederii. Comportamentele directive
sunt recomandate la sfârşitul unei conversaţii, cu menţiunea că este esenţial să
permitem un final deschis dialogului, astfel încât următoarea întâlnire să fie iniţiată
pe un ton familiar.
(2) Comportamentele nondirective. Ele fac efortul de a respecta şi de a
reverbera direct problema trăită de interlocutor. Rolul lor este acela de a
facilita explicarea.. Prin ele se pune accent pe
responsabilitatea
interlocutorului, în măsura în care nu se produce o preluare a problemei
sale din exterior, tensiunile se amplifică.
(3) Comportamente intermediare, în categoria acestora pot să
intre: comportamente de anchetă;
comportamente de interpretare directivă, proiectivă,
explicativă şi
cooperantă;
comportamentele de diversiune;
Comportamentele din cadrul dialogului
Comportamentul de înţelegere şi de reverberare
în cadrul dialogului, (situaţie concretă sau joc de rol) comportamentul de
înţelegere şi de reverberare poate fi interpretat, conform analizei lui I. Chiru, (2003,
p.80-81) în funcţie de următorii semnificanti:
(1) Ecoul semnificantului verbal. Acesta poate fi redat prin: interjecţii de
genul: „hm!, „ah!", „of! „ etc. Acesta pot să semnifice dezacord;
adverbe de genul: „bine", „sigur", „da", „fireşte", „îh" etc. Acesta
exprimă, clar, acordul, confirmarea unei anume poziţii; verbe precum:
„ascult", „va urmăresc", „înţeleg", „spuneţi", „sunt atent", „ia să vedem
„ etc. exprimă încurajarea;
168
Motivele unei actiuni/relatii alcătuiesc uneori un ghem complicat de condiţionări
interne şi externe. Gama motivaţiilor umane poate fi descrisă în suita de noţiuni:
trebuinţă, impuls sau propensiune, dorinţă, intenţie, scop, aspiraţie, ideal.
Un alt punct de vedre, pentru înţelegerea şi explicarea faptelor de conduită,
ale comportamentului uman, este acela oferit de K. Lewin şi de discipolii săi.
Acesta aderă la un model numit „topo/ogzc", clădit pe noţiunea de „câmp" (idee
împrumutată din fizică). Câmpul cuprinde, potrivit lui K. Lewin, (K. Levin, 1968)
următoarele elemente: scopuri, stimuli, trebuinţe, relaţii sociale, interpersonale,
climatul grupului etc. Pe lângă subiectul însuşi, cu orientarea sa proprie, intervin şi
alte persoane (grupul însuşi) şi de asemenea lucrurile, cu valenţele lor pozitive sau
negative. Lewin vorbeşte de un „câmp psihologic", mai exact psiho-social, format
din totalitatea datelor care acţionează asupra individului. Comportamentul unei
persoane este determinat în fiecare moment de un ansamblu structurat cuprinzând
individul şi mediul său. Este vorba nu numai de datele ambianţei fizice şi sociale,
dar şi de vectori interni organismului. Ţelul, speranţa, aspiraţia etc. sunt
determinante nu mai putin reale decât evenimentele de ordin fizic şi social. Acestea
intervin ca vectori reali ai câmpului psiho-social. Situaţia concretă totală, cu
constelaţia ei de forţe externe şi interne, explică, conform opiniei lui K. Lewin,
comportamentul persoanei la un moment dat Astfel, scopul, visul, aspiraţia, teama,
climatul grupului şi altele sunt fapte reale de viaţă ce trebuie incluse în sfera
determinărilor conduitei umane.
Ceea ce i s-a reproşat conceptului de „câmp psihologic", şi evident
cenceptiei lui K. Lewin, ca determinant al conduitei, este Contemporaneitatea"
procesului cauzal: tot ceea ce influenţează (determină) comportamentul la un
moment dat se concentrează pe momentul cu pricina. Altfel spus, istoria se
concentrează pe momentul prezent. De aici, reproşul adresat absenţei dimensiunii
istorice, non-istoricitatea a modelului propus de el. Prin urmare, datele câmpului nu
mai au pe deplin atributul realităţii obiective. Mediul apare într-o măsură ca o
„proiecţie" a subiectului, un amestec de subiectiv şi obiectiv, astfel încât nu se mai
poate preciza ambianţa unei persoane.
Când se discută, în psihologie, despre natura afectivităţii se vorbeşte despre
un fenomen tipic emotia. Procesul emoţional prezintă manifestări comportamentale
externe, accesibile observaţiei şi anume: gestul, mişcarea sau imobilitatea
corporală, expresia facială, expresia vocală, tremurul muscular etc. Aceste
manifestări se îmbină în configuraţii specifice: faciale, vocale, gestuale pe baza
cărora se poate recunoaşte o stare emoţională sau alta. Expresia facială pare a fi cea
mai elocventă pentru observator. De exemplu, bucuria sau mânia se pot citi de pe
faţă: controlul muşchilor faciali, luminozitate, grimase, relaxări, tremur, toate
aceste manifestări comunică ceva.
Coloritul epidermic formează şi el un indiciu imediat al emoţiei, şi al unui
comportament tensionat, de aici şi expresiile: „alb ca varul", în caz de
vasoconstrictie periferică şi „roşu ca para", în caz de vasodilatatie periferică.
Expresia vocală traduce şi ea comportamentul, prin limbajul paraverbal: variaţii de
tonalitate, timbru, intensitate, inflexiuni, accent, pauze, disfonii ni se comunică
anumite stări emoţionale. De pildă, se ridică vocea la mânie, se scoate un tipăt în
situaţii de frică, apare râsul în stări de bucurie, oftatul în stări de durere, tremurul
165
vocal apare în stări de mânie etc. Influenţa stării emoţionale asupra vorbirii a fost
evidenţiată şi cu metode obiective. Anumite fragmente de limbaj sunt specifice
unor anumite stări emoţionale. Spre exemplu: ,4h!", „câh!", „eh!", „uaa!" etc.
însoţite de diverse grimase pot sugera: mânia, dezgustul, bucuria, tristeţea, teama şi
surpriza.
Mimica ascultă de o dublă comandă: o comanda nativă şi una voluntară.
Mediul social selecţionează, prin mecanismul condiţionării instrumentale,
expresiile de bază, dezvoltând unele şi inhibând altele. Acestea creează un adevărat
limbaj mimic în care gesturile convenţionale şi semnele prelungesc şi diversifică
expresiile spontane. Variabilitatea gesturilor în arii socioculturale diferite este
cunoscută.
Graţie suprapunerii elementului învăţat, expresia emoţională devine tehnică
de schimb social: un zâmbet plăcut poate dispune pe interlocutor, o mimică de
nemulţumire poate opri pe cineva de la un gest reprobabil, plânsul atrage
compasiunea etc.
Aşadar, trăirile afective pot fi cunoscute în mod obiectiv graţie comunicării
lor de către subiect (prin cuvânt, gest, mimică...), precum şi înregistrării
manifestărilor fiziologice şi comportamentale care le însoţesc în contextul
procesului emoţional unitar. Trebuinţa de comunicare a trăirilor afective de către
om o putem analiza proiectând pentru un grup de persoane de diferite vârste un
film, înregistrând/ evaluând în paralel comportamentul fiecăruia. Studiile de
specialitate au demonstrat că în timp ce la un copil, comunicarea trăirilor afective
se realizează într-o proporţie de mai mare măsură prin privire şi gesturi şi într-o mai
mică măsură prin cuvânt, în cazul unui adult cuvântul a fost mai mult utilizat, fiind
urmat de privire şi într-o foarte mică măsură prin gesturi.
Nevoia de comunicare afectivă este susţinută şi de trebuinţa de a obţine
aprobare, înţelegere, simpatie din partea semenilor. Uneori, ea este un mijloc de
descărcare a tensiunii nervoase, alteori poate constitui o potenţare. Plânsul, de
pildă, fie accentuează suferinţa, fie o reduce (descărcare).
Trăirile afective nu pot fi definite prin izolarea lor de context, ci prin
integrarea în ansamblul emoţional în care apar ca o dimensiune a comportamentului
emoţional. Acestea se adaugă la explicarea relaţiei personalităţii cu lumea, în
funcţie de personalitatea fiecăruia se determină şi comportamentul. Fiecare
personalitate are un comportament caracteristic. N. Sillamy afirma că personalitatea
este elementul stabil al conduitei unei persoane, modul în care aceasta se
diferenţiază de altele. Dacă orice om poate fi asemănător cu alţi indivizi din grupul
său cultural, din timpul său, el este totuşi diferit prin caracterul unic al experienţelor
trăite. Sillamy susţine că singularitatea fiecărui om tine de fracţiunea cea mai
originală şi constituie esenţialul personalitatea sa. (N.Sillamy, 1965)
Atitudinea
Specialiştii definesc prin atitudine o predispoziţie psihică sau pornire /
înclinaţie de a acţiona într-un chip caracteristic în diferite situaţii, faţă de date şi
evenimente ale realităţii. Atitudinea este simultan: fapt de conştiinţă şi relaţie. Prin
atitudine, înţelegem nu o dispoziţie de moment, ci o propensiune stabilă, un
166
principiu unificator al actelor de conduită, care prefigurează o formă mai generală
de reacţii faţă de persoane, idei, situaţii, instituţii, valori etc. Prin atitudini şi valori,
persoana nu se mai raportează separat la fiecare din obiectele unei categorii, la
însuşiri de detaliu, ci la clasa de obiecte^sau fenomene ca unitate. Una dintre
expresiile verbale ale atitudinii este opinia, în acest sens, definitoriu pentru ceea ce
numim atitudini este referinţa implicită sau explicită la valori. A lua poziţie
înseamnă a fi pro sau contra în raport cu un fapt, eveniment etc., ceea ce se exprimă
în caracterul selectiv al opiniilor şi al modului de comportare.
Unii autori conceptul de valoare cu cel de atitudine. Explicaţia ar fi că în
activităţile sale, individul cu trebuinţele şi aspiraţiile sale intră în relaţie cu obiecte
sau cu acte externe ale semenilor ce au şi capre pot satisface anumite trebuinţe. Ori,
valorile se relevă la intersecţia dintre nevoile umane şi calităţile obiectelor sau
faptelor externe. Pe o anumită treaptă de dezvoltare istorică, ele s-au conturat ca
principii: binele, adevărul, frumosul, dreptatea etc., având un conţinut general-
uman şi unul în funcţie de contextul social, istoric concret Aceste principii au
apărut din anumite motive şi nevoi ale speciei umane, ale unor grupuri sociale etc.
în anumite condiţii fiind privat de ele, omul le proiectează ca obiect al dorinţei, al
aspiraţiei: există o ipostaziere a valorilor ceea ce face ca grupul social să le preia ca
idealuri şi să le propună membrilor săi. De aceea pentru individul concret, prezent
la un moment dat pe scena istoriei, valorile apar ca date externe ce trebuie însuşite,
ca principiu de conduită.
Aşadar, atitudinile nu se confundă cu valorile. Ele constituie mai curând
recunoaşterea valorilor, însuşirea sau „interiorizarea" lor de către individ.
Cunoaşterea atitudinilor şi valorilor proprii unui individ sau grup constituie practic
un instrument de previziune a comportamentului.
Atitudini şi comportamente conversaţionale
O comunicare armonioasă exclude orice conflict intern între atitudini şi
comportamente. Această afirmaţie ne îndreptăţeşte să întărim constatarea potrivit
căreia între atitudine şi comportament trebuie făcută o distincţie, în vreme ce,
comportamentele sunt oricând observabile, în sensul că o persoană se poate înscrie
într-o galerie de comportamente cum ar fi de investigare, interogare, de informare
etc., atitudinile ce însoţesc respectivul comportament sunt mult mai complexe. Faţă
de o anumită persoană, pot fi adoptate comportamente care să exprime o anumită
atitudine (binevoitoare sau de neutralitate binevoitoare) simulată sau disimulată.
Este foarte important pentru interlocutor să înţeleagă ce se ascunde în spatele
fiecărui^comportament
în plan practic, interlocutorii adoptă atitudini care se pot regăsi într-unul din
următoarele registrele: 1. atitudine sau intenţie de sprijin, de interogare şi provocare
Ia discuţie; 2. atitudine sau intenţie didactică, interpretativă; 3. atitudine sau intenţie
evaluativă, activă, sugestivă, moralizatoare; 4. atitudine sau intenţie de susţinere,
simpatie, reasigurare, moderaţie; 5. atitudine sau intenţie de înţelegere, intelectuală,
afectivă, de apreciere (LChiru, 2003, pag.78; apaud Porter, 1991).
Specialiştii în comportamente umane precum Peretti, Legrand şi Boniface
s-au preocupat să realizeze şi o tipologie a comportamentelor conversaţionale. (I.
167
individului. Astfel că o conversaţie poate stimula individului următoarele funcţii:
raţionamentul, emoţia, visul, afectivitatea, percepţia, inconştientul, miturile etc.
Receptorul nu este un înregistrator pasiv al mesajului, ci un sistem activ din
punct de vedere afectiv şi cognitiv. Sarcina receptorului constă în organizarea
activităţii de percepere^şi înţelegere a mesajului în conformitate cu stocul de
informaţie preexistent, în acest timp receptarea mesajului implică şi gradul de
motivaţie precum şi atitudinea receptorului faţă de obiectul de referinţă şi emitent.
Astfel luând în consideraţie componenta afectivă se poate presupune că dacă
receptorul are faţă de emiţător o atitudine nefavorabilă, informaţia este respinsă,
receptorul conservându-şi structurile de referinţă elaborate anterior. Desigur
atitudinea receptorului rămâne la stadiul de ipoteză, componenta afectivă reală fiind
doar bănuită, întocmai ca şi reacţia sa. Tot în aceeaşi direcţie a interpretării se poate
afirma, pe de altă parte, că în cazul unui comportament motivat afectiv,
comunicarea duce la instalarea unei uniformităţi în plan cognitiv, indivizii
continuând să se influenţeze reciproc pentru a menţine această uniformitate. Din
punct de vedere pragmatic, s-ar putea spune că şi mesajele la rândul lor, în măsura
în care - din punct de vedere cognitiv - sunt aducătoare de satisfacţii vor determina
o intensificare a unei posibile atracţii reciproce.
Astfel stând lucrurile, putem interpreta relaţia cognitiv - afectiv, în
comunicare, ca fiind de interdependenţă, de influenţare reciprocă. Felul şi măsura
în care astfel de interdependenţe au loc în diferitele situaţii sunt dificil de stabilit şi
cuantificat, depinzând exclusiv de abilităţile interlocutorilor.
14.6. Identificarea şi evaluarea intenţiilor partenerului.
Literatura de specialitate consideră că în viaţa reală, există o cerinţă absolut
obligatorie pentru desfăşurarea unei comunicări reuşite, mai mult decât atât ea
apare ca o necesitate, în caz contrar, evoluţia omenirii s-ar opri. Lucrurile sunt
făcute de oameni sau sunt rezultatul colaborării dintre oameni. Noţiunea de reuşită
în acest sens ţine de o anume abilitate. Este vorba despre abilitatea partenerilor de
„a pătrunde în oameni" sau altfel spus de a citi oamenii. (Jesse S. Nierenberg,
Getting Through to Peopk, 1981).
Problema constă în capacitatea de a afla ce gândeşte partenerul de discuţie,
care sunt intenţiile şi motivaţiile sale, cu alte cuvinte ce urmăreşte de fapt şi în ce
scop etc. Este vorba de o capacitate pe care o putem numi „naturală" a omului de a
înţelege şi interpreta atitudinile şi comportamentele celuilalt, folosind în fapt
canalele intuitive. Modul cum funcţionează însă aceste abilităţi sunt greu de stabilit,
ele diferă de la un individ la altul în funcţie de experienţa şi cunoştinţele dobândite
anterior cât şi de spontaneitatea reactualizării şi folosirii acestora. Cu toate acestea,
specialiştii au vorbit despre câteva trucuri menite să uşureze munca de a identifica
şi evalua corect intenţiile partenerului de dialog. Printre cele mai cunoscute sunt:
a) lansarea de întrebări (generale, directe, dirijate,
exploratorii,
clarificative) menite să conducă partenerul să se să se deschidă şi mai mult, chiar
şi în direcţiile pe care acesta nici nu le întrevăzuse;
b) adoptarea unui comportament afectiv pozitivist pe tot parcursul
dialogului, cu încurajări moderate, dar prezente şi de o parte şi de cealaltă;
172
reluarea unui cuvânt exprimat de interlocutor - un cuvânt cheie sau
ultimul cuvânt - denotă atenţia pe care şi-o acordă interlocutorii unul
altuia. Aceasta poate conduce la sprijin, acceptare; reluarea unui scurt
pasaj din mesajul interlocutorului. Poate să semnifice interesul faţă de
ideile exprimate de partenerul de discuţie.
(2) Reflectarea semnificantului nonverbal prin:
- formularea verbală a unui gest sau a unui semn nonverbal care însoţeşte
un mesaj oral de genul: „nu mai tremuraţi", „nu aveţi motive să vă
frământaţi mâinile";
reflectarea nonverbală a unei atitudini fizice a locutorului care îi
acompaniază mesajul verbal;
indicarea intensităţii particulare şi / sau a tonului dat de interlocutor unui
cuvânt / unei expresii din mesajul său („vi s-a schimbat la faţă / tonul
când aţi amintit despre...");
sublinierea importanţei unei tăceri în mijlocul mesajului;
invitaţia făcută interlocutorului pentru a reveni asupra unei secvenţe din
mesajul său, marcat în plan nonverbal de ezitare sau tulburare;
constatarea existenţei unei contradicţii între mesajul verbal şi
cel
nonverbal („spuneţi că relaţiile dumneavoastră cu... sunt paşnice şi, totuşi,
păreţi crispat când vorbiţi despre el");
(3) Oglinda relaţiei sau a medierii prin:
evitarea unei probleme pe care interlocutorul nu o agreează;
definirea rolurilor jucate într-o relaţie („rolul meu nu este de a vă da un
sfat, ci de a vă ajuta să va exprimaţi cât mai complet posibil");
caracterizarea climatului specific respectivei relaţii („în acest moment, mi
se pare că între noi există...");
reliefarea structurii relaţiei („dacă tot aţi venit, exprimaţi-vă părerea, eu nu
am aerul de a vă asculta fără a răspunde cerinţei dumneavoastră");
explicarea cadrului sau a contextului propriului dialogului („ceea ce ne
înconjoară pare să vă jeneze");
exprimarea sentimentelor trăite în cadrul relaţiei („mi-ar plăcea să vă spun
ce emoţie încerc ascultându-vă");
(4) Reformularea conţinuturilor primite prin:
rezumatul mesajului complet al interlocutorului;
reproducerea identică a mesajului;
explicarea conţinutului latent al acestuia;
localizarea anumitor implicaţii ale mesajului („spuneti-mi, această deviere
de la... are menirea de a ne ajuta să rezolvăm problemele pentru care
neam întâlnit?");
- rearticularea ca alternativă, dilemă; opoziţie, paradox („pe de o parte
susţineţi..., dar pe de altă parte cuvintele şi faptele dumneavoastră demonstrează
contrariul. Ce să înţeleg?...");
(5) Reverberarea sensului prin:
invitaţia de a completa mesajul („vă rog să mă ajutaţi, nu sunt sigur că am
înţeles bine...", sau „putem să recapitulăm cele spuse până acum ca să mă
asigur că nu greşesc...");
169
 inversarea rolurilor („ce v-ar plăcea să mă auziţi spunând?", „în locul
meu ce decizie aţi lua?");
invitaţia la o analiză a sensului mesajului („vă rog, puteţi să precizaţi ce
înseamnă aceasta pentru dumneavoastră?");
reamintirea şi stabilirea de raporturi între mai multe mesaje emise de
locutor („cu câteva minute / zile... v-am auzit spunând..., „la întâlnirea
trecută susţineaţi..."");
sinteza fazelor succesive ale dialogului („să recapitulăm, până în acest A
moment s-au spus...").
în practică, individul, de cele mai multe ori tinde ca opiniile şi atitudinile
sale să se armonizeze, să formeze un sistem unitar. Unele idei şi valori sunt
centrale, altele sunt periferice, dar fiecare simte nevoia de ancorare în jurul unui
nucleu de idei şi valori centrale ce definesc orientarea persoanei. Astfel, sub aspect
psihogeneic, în contextul relaţiilor^ ce se ţes între copil şi adulti; în copilărie,
modelul parental este cel preluat în adolescenţă capătă semnificaţie particulară
grupul de aceeaşi vârstă, colectivul devenind principala sursă în care se formează
caracterul. Iniţial, copilul intră în mod practic într-un „câmp" de relaţii normale,
alcătuind ceea ce se numeşte un câmp formativ. Integrat în chip obiectiv în aceste
relaţii, copilul preia moduri de comportare aprobate, însuşindu-şi treptat şi
conţinutul lor normativ sub formă de reprezentări/notiuni despre ceea ce este „bine"
şi
„rău", „permis" şi „nepermis" etc. Graţie sistemului de recompense şi penalizări
aplicat de mediu (familie, anturaj), copilul selectează comportamentele valorizate,
recompensate social. Moralitatea copilăriei - arată Piaget - este moralitatea
deprinderii, a obişnuinţei (= morala ascultării). Relaţiile şi atitudinile privite în timp
alcătuiesc un cuplu reversibil: relaţiile interiorizate devin atitudini, iar traducerea
lor în comportamente, în acte ale relaţiilor interpersonale constituie însăşi relaţiile.
Promotorul teoriei imitaţiei, G. Tarde susţinea că un rol important în
formarea atitudinilor la adolescenţi îl au modelele oferite de mediu, de persoanele
semnificative pentru copil. Impulsul imitaţiei este binecunoscut în manifestările
copiilor şi adolescenţilor. El se află iniţial la baza învăţării sociale, fiind vorba în
practică de un proces de învăţare prin învăţarea conduitei altuia şi preluarea
comportamentului socialmente recompensat, aprobat, în preluarea modelului
primează statusul persoanei ce „oferă". Alegerea sau făurirea unui model (G. Tarde
a vorbit despre legea intitulată „cascada modelului") implică dorinţa, efortul de a fi
asemenea modelului, în consecinţă, adolescentul ia asupra lui standardele de
conduită, dobândind o anumită autonomie faţă de recompense sau penalizări din
afară. Preluarea unui model devine astfel formativă.
în plan comportamental, specialiştii disting 3 grupaje de atitudini:!)
atitudinea faţă de societate, faţă de grupul mai restrâns, faţă de semeni; 2)
atitudinea faţă de activitatea prestată (învăţătură, muncă), 3) atitudinea faţă de sine.
Atitudinea faţă de societate, faţă de ceilalţi oameni se definesc în trăsături
pozitive de caracter precum sunt: sinceritatea, cinstea, spiritul de colectiv,
deschiderea spre altul, altruismul, spiritul de răspundere. Contrarele acestora
-individualismul egoist, linguşeala, spiritul mercantil, - sunt evident trăsături
negative.
170
Atitudinea f aţă de activitatea prestată apare în trăsături pozitive cum sunt:
conştiinciozitatea, spiritul de iniţiativă, exigenţa în activitate, probitatea etc. La
polul opus lor sunt: lenea, neglijenţa, rutina, dezorganizarea, nereceptivitatea la nou
etc.
Atitudinea faţă de propria persoană apare în trăsături pozitive cum sunt:
modestia, sentimentul demnităţii personale, spiritul autocritic, încrederea în sine,
optimismul, stăpânirea de sine etc Reversul negativ: îngâmfarea, aroganţa,
sentimentul inferiorităţii etc.
De la raportul cognitiv la cel afectiv în cadrul comunicării.
Specialiştii susţin că o personalitate creativă are o mare capacitate de a
suporta lipsa de soluţie într-o comunicare, ba chiar, mai mult, să o facă posibilă.
Printre factorii care joacă un astfel de rol de „salvator" al comunicării, pentru un
astfel de tip de personalitate, se numără: o puternică priză de conştiinţă asupra vieţii
interne, încredere în sine, aderenţa la valori teoretice (ex.: adevărul) şi estetice (ex.:
frumosul, eleganţa discursului, corectitudinea lui, elocinţa etc.); eliberarea de
convenţii şi constrângeri. Comunicatorul îşi poate găsi o serie de mecanisme
(interioare - exterioare) prin care să facă faţă anumitor tulburări, de a le converti în
folosul propriu, de a face ca un act de comunicare să nu fie ratat pentru sine.
Componenta cognitivă îşi are rolul său deosebit de important în comunicare.
Ea desemnează estimările emiţătorului în raport cu valoarea sursei de informaţie
pentru receptor. Altfel spus, în procesul intercomunicării, emiţătorul încearcă să
evalueze, prin diferite mijloace, atât informaţia cât şi competenţa receptorului în
raport cu obiectul de referinţă, pe de o parte şi faţă de atitudinea acestuia din urmă
faţă de el, pe de altă parte. Deci stările psihologice ale receptorului sunt incluse,
printr-o serie de mecanisme anticipative, în stările psihologice ale emiţătorului.
Componenta afectivă în comunicare se referă la atitudinea emiţătorului faţă
de receptor ca persoană şi invers. Aceasta componentă poate degaja o varietate de
atitudini şi de sentimente precum: atracţie, milă, repulsie, indiferenţă, neîncredere,
superioritate, compasiune etc. Prin urmare, mesajul va fi influenţat şi în funcţie de
modul şi de măsura în care emiţătorul percepe atitudinea receptorului faţă de el, şi
de tipul de răspuns la care se aşteaptă de la acesta, în comunicare, sarcina principală
a emiţătorului este de a face astfel încât mesajul său să devină observabil şi posibil
de recepţionat Sarcina receptorului constă în organizarea activităţii de percepere şi
de înţelegere a mesajului.
Laurence Bardin (1975:102) autoarea preocupată de aspectul afectiv şi
emotiv al cuvintelor, spunea că e suficient să ne gândim la cuvintele magice
precum „Sesame ouvre-toi" sau la cele ce ne amintesc de ritualuri religioase
precum: „Amen" pentru a ne emoţiona. Aceasta recurge la noţiuni gen denotaţie şi
conotatie pentru a demonstra că anume sensuri suplimentare se suprapun peste cel
iniţial, îl completează sau îl deformează. Acestea sunt reţinute şi fructificate, în
mod diferit, de către receptor în funcţie de experienţa şi cultura acestuia. Orice text
poate da dovadă de un anumit grad de conotatie. Conotatia, în consecinţă, trebuie
examinată conform unei gradaţii ce tine de înrădăcinarea socioculturală a
171
 Ajunşi în acest punct nu putem să trecem mai departe fără a sublinia faptul c) ascultarea şi observarea cu atenţie a interlocutorului, aceasta implică o
că de la Aristotel încoace corectitudinea constă în felul în care ştim să deliberăm. concentrare maximă şi o eliberare de orice prejudecată.
Prin analogie, etica în comunicare cere aceeaşi capacitate / înţelepciune: de a în concluzie, în pofida numeroaselor cercetărilor întreprinse în acest
delibera corect. domeniu şi a unor soluţii de altfel utile, o identificare / evaluare a intenţiilor
în societatea noastă, etica este un fenomen situaţional complex, destul de partenerului într-o comunicare rămâne doar un demers salutar: acela dictat de
greu de cuprins în cadrul unor norme, pentru că multe dintre cele amintite sau propria conştiinţă. Fireşte că aici includem şi factori care tin de educaţie şi de
demonetizat Totuşi există reguli ce interzic anumite comportamente de gradul de cultură al fiecăruia şi mai cu seamă de gradul de respect pe care ni-1
comunicare deoarece sunt considerate neetice de către o societate sau de către un acordăm nouă înşine şi prin noi şi celorlalţi.
anume segment al său, la un moment dat. în orice caz, o analiză a acestei probleme
o putem realiza pornind de la comunicare. Astfel, emiţătorul decide să emită
informaţii, idei, păreri, sentimente etc., iar hotărârea sa nu implică probleme de
etică. Acestea pot apărea însă din punct de vedere al receptorului asupra căruia se
revarsă noianul de informaţii şi în care se vor regăsi inevitabil şi aspecte eronate,
superficiale, derutante. La rândul său, lipsa de comunicare, de neinformare este
neetică. Aşa stând lucrurile, pentru a fi considerat etic, procesul de comunicare
trebuie circumscris unor atribute precum claritatea, precizia, corectitudinea,
integritatea, loialitatea, discreţia, oportunitatea, nediscriminarea etc.
Pentru a se încerca o considerare a implicării eticului în comunicare trebuie
cercetat aspectul din două perspective. Pe de o parte, se poate folosi ca punct de
plecare examinarea adevăratului motiv / scop al comunicării. Pe de altă parte
trebuie avut în vedere impactul pe care informaţia transmisă 1-a avut asupra
interlocutorului. Astfel o informaţie eronată transmisă în mod accidental poate fi
mai degrabă considerată ca lipsă de profesionalism şi nu neapărat de etică.
Dimpotrivă, o informaţie eronată deliberată care are ca scop derutarea,
manipularea, crearea confuziei etc. aceasta va fi, în mod cert, neetică, în mod
similar poate fi considerată distorsionarea neintenţionată a informaţiei cejşi găseşte
explicaţia în specificul naturii umane, vis-a-vis de cea intenţionată, în ceea ce
priveşte mesajul, el nu poate fi considerat în sine, etic sau neetic. Ceea ce îi
determină un anumit caracter este intenţia emiţătorului, ceea ce acesta doreşte să
realizeze prin mesajul său. Şi în acest caz pot apărea situaţii contradictorii: cu toate
că intenţia emiţătorului este pozitivă, impactul asupra receptorului poate fi negativ.
Mesajul^poartă în această situaţie, în mod neintenţionat, o încărcătură cu caracter
neetic, în fine, problemele de etică ale comunicării trebuie analizate cu mare
prudenţă în cazul mesajelor negative cu implicaţii emoţionale, de
influenţare/convingere, al mesajelor legate de conflicte, în legătură cu acestea pot
să apară cerinţe contradictorii între a comunica cu tact, dar a nu fi manipulativ sau
de a spune adevărul, dar a nu fi lipsit de diplomaţie etc.
Constatăm astfel că implicarea problemelor legate de etică în comunicarea
umană sunt destul de complexe şi că studiile nu numeşte exact ce este un
comportament eminamente etic sau care sunt normele care îl alcătuiesc. Psihologia
comunicării indică însă foarte clar faptul că nu se poate realiza o diferenţiere între
comunicare şi conduită. Comunicarea este un instrument al acţiunii umane.
Oamenii se servesc de ea pentru a acţiona asupra situaţiilor şi semenilor. Acest
instrument de acţiune stă în slujba intereselor şi mizelor pe care aceştia şi le
făuresc. Ceea ce ştim totuşi este faptul că o comunicare umană autentică trebuie să

176 173
 15. COGNITIV ŞI AFECTIV ÎN
COMUNICAREA
EVTERPERSONALĂ
Aşa cum am arătat în capitolele precedente, fiinţa umană dispune
resurse nebănuite, dictate de latura sa creativă de a găsi posibilitatea unei soluţii
în comunicare, iar în cazul unui eşec, de a suporta lipsa de soluţie. Printre factorii
care joacă un astfel de rol de „salvator" al comunicării, pe care i-am avut în
vedere se numără: o conştiinţă puternică asupra vieţii interne, încrederea în sine,
aderenţa la valori teoretice (adevărul, binele, onoarea, toleranţa etc.) şi estetice
(frumosul, eleganţa discursului, corectitudinea lui, elocinţa etc.). O astfel de
comunicare trebuie să fie liberă de convenţii, de constrângeri şi de prejudecăţi.
De la raportul cognitiv la cel afectiv în cadrul comunicării
Receptorul nu este un înregistrator pasiv al mesajului, ci un sistem activ
din punct de vedere afectiv şi cognitiv. Sarcina sa constă în organizarea activităţii
de percepere şi^de înţelegere a mesajului în conformitate cu stocul de informaţie
preexistent, în acest timp receptarea mesajului implică şi gradul de motivaţie
precum şi atitudinea receptorului faţă de obiectul de referinţă şi faţă de emitent.
Astfel luând în consideraţie componenta afectivă se poate presupune că dacă
receptorul are faţă de emiţător o atitudine nefavorabilă, informaţia este respinsă,
receptorul conservându-şi structurile de referinţă elaborate anterior. Tot în aceeaşi
direcţie a interpretării se poate afirma că în cazul unui comportament motivat
afectiv, comunicarea duce la instalarea unei uniformităţi în plan cognitiv, indivizii
continuând să se influenţeze reciproc pentru a menţine această uniformitate. Din
punct de vedere pragmatic, s-ar putea spune că şi mesajele la rândul lor, în măsura
în care - din punct de vedere cognitiv - sunt aducătoare de satisfacţii vor
determina o intensificare a unei posibile atracţii reciproce, în cele ce urmează vom
vedea care este rolul pe care îl joacă fiecare componentă în parte în comunicare.
Componenta cognitivă îşi are rolul său deosebit de important în
comunicare. Ea desemnează estimările emiţătorului în raport cu valoarea sursei de
informaţie pentru receptor. Altfel spus, în procesul intercomunicării, emiţătorul
încearcă să evalueze, prin diferite mijloace, atât informaţia cât şi competenţa
receptorului în raport cu obiectul de referinţă, pe de o parte şi faţă de atitudinea
acestuia din urmă faţă de el, pe de altă parte. Deci, stările psihologice ale
receptorului sunt incluse, printr-o serie de mecanisme anticipative, în stările
psihologice ale emiţătorului.
Componenta afectivă în comunicare se referă la atitudinea emiţătorului faţă
de receptor ca persoană şi invers. Aceasta componentă poate degaja o varietate de
atitudini şi de sentimente precum: atracţie, milă, repulsie, indiferenţă, neîncredere,
superioritate, compasiune, toleranţă etc. Prin urmare, mesajul va fi influenţat şi în
funcţie de modul şi de măsura în care emiţătorul percepe atitudinea receptorului
faţă de el, şi de tipul de răspuns la care se aşteaptă de la acesta, în comunicare,
sarcina principală a emiţătorului este de a face astfel încât mesajul său să
devină
174
observabil şi posibil de recepţionat. Sarcina receptorului constă în organizarea
activităţii de percepere şi de înţelegere a mesajului.
Astfel stând lucrurile, putem interpreta relaţia cognitiv - afectiv, în
comunicare, ca fiind de interdependenţă, de influenţare reciprocă. Felul şi măsura
în care astfel de interdependenţe au loc în diferitele situaţii sunt dificil de stabilit şi
cuantificat, depinzând exclusiv de abilităţile interlocutorilor.
Cercetările din domeniu au relevat faptul că în viaţa reală, există o cerinţă
absolut obligatorie pentru desfăşurarea unei comunicări reuşite, mai mult decât atât
ea apare ca o necesitate. Motivul ar fi că în lipsa ei, evoluţia omenirii s-ar opri.
Lucrurile sunt făcute de oameni sau sunt rezultatul colaborării dintre oameni.
Comunicarea şi etica
Definiţia de dicţionar (Enciclopedie de filozofie..., 2004) ne indică faptul că
etica este o disciplină filosofică ce are ca obiect acţiunea umană, precum şi valorile
şi normele faţă de care aceasta se conformează. Termenul, care provine din
grecescul ethos: obicei, obişnuinţă, este considerat adesea echivalentul cuvântului
„moral". Prin analogie, etica ar fi un fel de filosofic morală. Dimpotrivă G. W. F.
Hegel atribuie numele de „lume morală" realităţii subiective a binelui moral
(familia, societatea civilă şi statul). Aşadar el denumeşte prin „moralitate" intenţiei
subiective a binelui. Dacă se depăşeşte dialectica hegeliană a realului, în care
gândirea şi realitatea sunt presupuse a fi identice în sine şi prin sine, poate fi
invocată simpla distincţie dintre realitate şi teoria care o reflectă, în acest caz, teoria
universului practicii, ca spaţiu al realizării adevărului dorinţei omeneşti, poate fi
numită de comun acord atât prin termenul de „morală", cât şi prin cel de „etică".
Totuşi, trebuie amintit faptul că o astfel de teorie este diferită de înţelepciune sau
prudenţă. Dacă acestea constituie aplicarea regulilor universale în circumstanţele
particulare ale acţiuni omeneşti, în schimb, etica nu mai este o aplicare a unor
reguli, ci o teorie, adică o cercetare a principiilor acţiunii umane deliberate, în
istoria filosofici, teoriile etice au fost numeroase, ele putând fi clasate după două
modele fundamentale. Unul este de natură teleologică (fundamentat pe „scop"; în
greacă: telos) şi a fost elaborat, în mod exemplar, de Aristotel. Celălalt model a fost
de natură deontologică (bazat pe „datorie"; în greacă: deon) şi a fost inaugurat de
către I. Kant.
Iată cum explică Aristotel termenul de etică: „O modalitate de a înţelege
natura înţelepciunii practice este aceea de a-i observa cu atenţie pe cei pe care îi
considerăm înţelepţi. Se pare că pe omul înţelept îl caracterizează capacitatea de a
delibera corect în legătură cu ceea ce este bun şi util pentru el, nu sub un aspect
particular (cum ar fi ceea ce favorizează sănătatea sau vigoarea fizică), ci în
general, pentru atingerea unui mod de viaţa fericit. Dovadă că atribuim
înţelepciunea practică şi celor care, într-un domeniu determinat, cumpănesc
bine lucrurile când urmăresc un scop deosebit în chestiuni ce nu tin de artă.
Aşadar, generalizând, putem spune că înţelept este omul capabil să delibereze."
(Enciclopedie de filozofie, 2004, p.303, apaud Aristotel, Etica nicomahică)
175
Eco, U., Laproduction des signes, Paris: Librairie Generale Francaise, 1992; se construiască pe două argumente: încrederea şi sentimentul că îi este recunoscută
Eco, U., Semiologie des messages visuels. Communication, nr. 15, - Paris: Seuil, valoarea. Ori, credem că în afara eticii nu poate să existe valoare.
1970; Escarpit, R. De la sociologia literaturii la teoria comunicării,
Editura Ştiinţifică, La finalul acestei intenţii de a vorbi despre comunicarea interumană, ne
Bucureşti, 1980; întrebăm cum şi dacă ar trebui să formulăm anume concluzii. Ori, ajunşi în această
Escarpit, R., Image et communication, Editions Universikires, Paris, 1972; postură realizăm că pe lângă faptul că nu acesta a fost scopul propus, nici nu se
Everaert-Desmedt, N., Leprocessus interpretaţi/, Paris, 1978; Festinger, L., When justifică. Faţă de starea comunicării, în general, şi a comunicării interumane, în
prophecy fails: a social and psychological study of a modem special, cu toţii avem o cunoaştere pre-ontologică, asemenea stării de a fi, astfel că
group that predicted the destruction of the worid, Harper & Row, un atare demers ar fi inutil.
Pubfishers, New York; London, 1956; Fraisse, P. şi J. Pkget, Trăite de
psychologie experimentale, voi. K, cap. „Leş Aşa că, în loc de concluzii facem trimitere la o parabolă culeasă de un pot
processus de communication", PUF, 1969; Frege, G., Scrieri valon, care, credem noi, vorbeşte sugestiv despre ce înseamnă regulile, dar şi etica
logico-filosofice, Bucureşti, Univers, 1977; Gafencu, I.M., Discurs şi comunicare în în comunicare:
publicitate, în Contextul mediatic şi publicitar. „Un swami se plimbă în grădinile unui ashram însoţit de cei trei discipoli ai
Analize semio retorice. - Suceava: Ed. Muşatinii, 2004; Gafencu, I.M., săi.
Stimulii sexuali si persuasiunea subliminală în publicitate, in Contextul mediatic şi
publicitar. Analize semio - retorice, Editura Muşatinii, Suceava, Văzând un melc care mânca o salată, primul discipol îl striveşte cu talpa.
2004; Al doilea întreabă:
Goddard, A., Limbajul publicităţii, Editura Polirom, Iaşi, 2002; Grant, J., Fundamental - Swami, strivirea acestei creaturi nu este oare un
Feminism. Contesting the Cor e Concepts of Feminist Theory, păcat? Iar înţeleptul îi răspunde:
Routiedge, New York, 1993; - Ai dreptate, fiule.
Golu, P. Psihologie socială, Bucureşti, Editura Didactica şi Pedagogica, 1974. Graur,
E., Tehnici de comunicare, Media Mira, Cluj-Napoca, 2001; Greimas, A.G., Du sens. - Dar el mânca hrana noastră. Şi atunci n-am procedat
Paris: Seuil, 1970; Greimas, A.G., Semantique structurale, Paris: Larousse, 1966; bine? înţeleptul îi răspunde şi lui:
Greimas, A.J., Courtes J., Semiotique: dictionnaire raisonne de k theorie du langage, - Ai dreptate, fiule.
Paris: Hachette, 1979; Al treilea discipol replică:
Guiraud, P., Essais de stylistique, Editions Klincksieck, Paris, 1969; Guiraud, P., La - Dar lucrurile pe care le-au spus ei se bat cap în cap, cum se poate să aibă
semantique, Presses Universiteires de France, Paris, 1959; Guiraud, P., Theorie de la
communication. (sous k direction d'A.Martinet), Paris, dreptate amândoi?
Gallimard, 1968; La care swami răspunde:
Haineault, D.L., Roy, J.,Y., Publicitate şipsihananliză, Editura Trei, Bucureşti, 2002; - Şi tu ai dreptate, fiule."
Hacker, P., Languages, minds and brains, in C. Bkkemore, S. Greenfield, Eds., Culeasă de Jules Beaucarne, cântăreţ şi poet volon. (Rene de Lassus, 2005)
Mindwaves, Blackwell, Oxford, 1987;
Hali, E. T., Beyond Culture, Anchor Press -Double Day, Garden City, N. Y.,1976; Hali,
E. T. La dimension cachee, (Ed. frc.), Seuil, 1971; Hali, T. E., Whythe, F. W.,
Intercultural Communication: A Guide to Men ofAction,
Ed. Alfred G. Smith, N. Y, Holt,1973; Hartley, M., Limbajul trupului la
serviciu, Polirom, Iaşi, 2005; Hartley, P., Interpersonal communication, Routiedge,
Londo, New Yorkl993; Hayes, N, Introducere în psihologie, Editura AII Educaţional,
Bucureşti, 1987; Helbo, A., Le champ semiotique Bruxelles, Editions Complexe, 1979;
Himslreet, W., C., Business Communications: teacher's guide and key, Glencoe,
Mission Hills, Californk, 1982;
Hirghiduş, L Introducere în ontologk lui Constantin Noica, Editura Dacia, 1999;
Hjelmslev, L., Prolegomenes â une theorie du langage, Paris: Ed. de Minuit, 1968;
Hockett, Charles F., A course in modem linguistics, The Macmilkn Company, New
York, 1964;
Hoek, H.L., Meerhoff, K., Rhetorique et image, Amsterdam: Atlanta Rodopi, 1995;
Hume David, Eseuri politice, Inciktus, Bucureşti, 2002; Huţ P., Structurile
axiologice. Din perspectivă psihosocială, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1995; Huţ, P., Abordarea calitativă a
socioumanului, Editura Polirom, Iaşi, 1997;

180 177
 Bibliografie
Abric, J., C., Psihologia comunicării: teorii şi metode, Polirom, Bucureşti, 2002; Adam,
J.M., Bonhomme, M., Argumentarea publicitară, Iaşi: Editura, Institutul
European, 2005; AdlerR., Communicating at work:principles and
practices for business and the
professians, Random House, 1986; Adler R., Rodman, G. Understanding
Human Communication, New York, Hoit,
Rinehart & Winston, 1991; Allport, G., W., Personality: A Psychological
Interpretation, Hoit, Rinehn and
Winston, ,,New York, 1937; Anderson, K., Wartime women: sex roles,
famify relations, and the status ofwomen
during World WarU, Greenwood Press, Westport, Conn.; London, 1981;
Aristoteles, Retorica, Editura IRI, Bucureşti, 2004; Aristotel, Metafizica, Editura IRI,
Bucureşti, 1996; Asher, R., E., Tawards a history ofphonetics, Edmburgh University
Press, Ediriburgh,
1981;
Baird, J., W., Comunicarea in afaceri, Editura, Comunicare.ro, Bucureşti, 2003; Baird,
J., W., Stull, J., Business Communication, Strategiesand Solutions, McGraw-
Hill,Book, 1982;
Bandler, R.; Grinder J., Leş secrets de la Communication, Le Jour,
1982; Bardin,L. inComAnalysis,nr.20,-Lausanne:FRP,2001;
BettăD,L,., Le texte et l'image. Communicationetlangages,vx.26,-Paris,Retz, 1975;
Barthes, R., Plăcerea textului: eseuri, Echinox, Cluj-Napoca, 1994; Barlhes, R.,
Mitologii, Institutul European, Iaşi, 1997;
Barthes, R., Pentru o teorie a textului: antologie, Editura Univers, Bucureşti, 1980;
Barlhes, R., Le degre zero de l'ecriture. - Paris: Gonthier, 1953; Barthes, R.,
Rhetorique de l'image, Communication IV, - Paris: Seuil, 1964; Barthes, R., Systeme
de la Mode, Paris: Seuil, 1967;
Bastide, R., Elements de sociologie religieuse, Librairie Armând Colin, Paris, 1935;
Bateson, G., Vers une ecologie de l'espirit, voi. l, 2 Ed. Seuil, 1977; Bateson, G,
Jackson Don, D; D., Haley, J. Weakland, J., Toward a Theory of
Schizophrenia, Behavioral Science, 1956; Bateson, G., La ceremonie du
Naven, Ed. de Minuit, 1971; Baty, W., M., Business Communications: principles and
methods, Kent Publishing
Company, Boston, 1972;
Bernheim, H., Hypnotisme, suggestion, psychotherapie, Doin, Paris, 1981; Bernheim, R,
Gusturi şi maniere, Spiritul Europei, 3 [*Vol. *], Bucureşti, 2002; Berlo, D. K.
TheProcess of Communication, N. Y., Biblia, Editura Institutul Biblic de Misiune
Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe române,
Bucureşti, 1968;
Blaga, L., Trilogia culturii, în: Opere, Voi. 9.Editura Minerva, Bucureşti, 1985; Blaga,
L., Trilogia cunoaşterii, Voi. L, Editura Humanitas, bucureşti, 1993 Blaga, L.,
rn'fogwvo/on'/or, Vol.lO.Editura Minerva, Bucureşti, 1987; Blumer, H., Symbolic
Interactionism: Perspective and Method, Prentice Hali,
EnglewoodCliffî, New York, 1969; Blumler, J. G., Communicating to
voters: television in thefirst europeanparliamentary
elections, Sage Pubtications, London; Beverly Hills; New Delhi, 1983; Blaga,
L., Opere, Trilogia cunoaşterii, Editura Minerva, Bucureşti, 1987; Bohr, N., Fizica
atomică şi cunoaşterea umană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969; Bougnoux, D.,
Introducere în ştiinţele comunicării, Iaşi, Polirom, 2000; Buhler, K., Die Krise der
Psychologie, Ullstein, Frankfurt am Main, Berlin, Wien,
1978;
178
Buhler, BUHLER Karl, Die Uhren der Lebewesen und Fragmente aus dem Nachlass,
Hermann Bohlaus Nachf, New York, 1982; Carnap, Rudolf., Vechea si
noua logica: Carnap prin el însuşi, Paideia, Bucureşti,
Bucureşti, 2001; Carnap, R., Semnificaţie şi necesitate: un studiu de
semantică şi logică modală, Dacia,
2001; Cluj-Napoca;
Carontini, E., L 'action du signe. Questions de communicatiaril- Louvain, Paris, 1991;
Carontini, E., Peraya D., Le projet semiotique. - Paris: editions universitaires Jean,
1993;
Carroy, J. Hypnose, suggestion et psychologie, PUF, 1991; Caune, J., Cultură şi
comunicare: convergenţe teoretice şi locuri de mediere, Cartea
Românească, Bucureşti, 2000;
Cazacu, S. T. Cercetări asupra comunicării, Bucureşti, Editura Academiei, 1973;
Cazacu, S. T. Communication and education, în „Cahiers de linguistique theorique et
appliquee", VOI, Bucarest, Editura Academiei, 1971.
Cazacu, S. T. Introducere în psiholingvistică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968;
Cazacu, S. T. Limbaj şi context, Bucureşti, Editura Şiinţifică, 1959; Chiriacescu, A.,
Comunicare interumană, comunicare în afaceri, negociere, A.S.E,
Bucureşti, 2005; Chirilă, L, Mesajul publicitar, Analize semio-retorice,
Editura Muşatinii, Suceava,
2004;
Chiru, L; Comunicarea interpersonală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003; Ciofii L
Sugestie si sugestibilitate: aspecte psihologice si psihofiziologice, Bucureşti:
Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1982 Colley, C. H.
Human Nature and Social Order, New York, Charles Scribner's Sons,
1922;
Condrea, L, Semiotica textului artistic tradus, Chişinău, CEP USM, 2003; Condrea, L,
Textul ca semn şi semnal ca text, în rev. Limba Româna, nr. 1-3,2006; Constantin
Noica, Rostireafilosofică românească, Univers; 1970; Corjan, I.C., Problema
iconicităţii şi modelul triadic al semnului vizual, în Limbaje şi
comunicare partea n ediţia a VI, 2001, - Suceava: Editura Universităţii,
2003;
Corjan, I.C., Semiotica limbajului publicitar. Textul şi imaginea, Suceava: Editura
Universităţii Suceava, 2004; Cornu, G., Semiologie de l'image dans la
publicite, - Lyon: Leş editions
D'organisation, 1990;
Courtes, J., Du lisible au visible: initiation â k semiotique du texte et de l'image. Dance,
F., E.X., Human Communication theory: comparative essays, New York;
Cambridge; Philadelphia[etc.]: Harper & Row, 1982; D'organisation, 1990;
Dâncu, V.S., Comunicarea simbolică. Arhitectura discursului publicitar, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 1999;
Derida Jacques, Scriitura şi diferenţa. Univers, Bucureşti, 1998; Dicţionarul
Explicativ al limbii Române, DEX, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1998;
Dicţionar de Enciclopedie de filozofie şi ştiinţe umane, Editura AII, Bucureşti, 2004;
Dicţionar de filozofie şi logică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999; Dinu M.,
Comunicarea: repere fundamentale, Editura Ştiinţifică, Bucuraşi, 1997; Dinu, M.,
Fundamentele comunicării interpersonale, Editura AII, Bucureşti, 2004; Duck, S.,
Relaţiile interpersonale, Editura Polirom, Iaşi, 2000; Eco, U., Tratat de semiotica
generala, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1982;
Eco, U., Limitele interpretării, Editura Pontica, Constanţa, 1996;
Eco, U., O teorie a semioticii, Editura Meridiane, Bucureşti, 2003;
179
Robbins, A., Putere nemărginită ştiinţa dezvoltării personale, Amaltea, Bucureşti,
2001; Rodman, R., An introduction to language, Hoit, Rinehart and
Winston, New York,
1983; Rohmer, R, Moles, A., L'image, communicationfonctiomelle,
Tournai: Casterman,
1981;
Royenţa-Frumuşani, D., Semiotica, societate, cultura, Institutul European, Iaşi, 1999;
Sapir, E., Le langage: introduction â l'etude de la parole, Payot, 1953;
Sapir,E.,Language, CultureandPersonality,Beţkeley, 1949; Saussure, F., de, Curs de
lingvistica generală, editura Polirom, Iaşi, 1998; Schopenhauer, A, Asupra
înţelepciunii în viaţă, Chişinău, Editura Enciclopedică
Gheorghe Asachi, 1994;
Scott, B., Arta negocierilor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996; Sebeok, T., A, Current
trends in linguistics, Mouton, Paris, 1966-1968,4 voi; Sebeok, T., A, Semnele: o
introducere în semiotică, Humanitas, Bucureşti, 2002; Shannon, E. C, Weaver, W.,
The Mathematical Theory of Communication, Urbana,
The University of Hlinois Press, 1949; Sigband, N., B., Communication for
management and business, Glenview; Dallas;
Oakland: Scott, Foresman, cop.1982;
Sillamy, N., Dicţionar de psihologie, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000;. Slanton,
N., Comunicarea, Ştiinţă & Tehnică, Bucureşti, 1995. Stoiciu, G. Orientări
operaţionale în comunicarea de masă, Editura Ştiinţifică, 1981; Strawson, P., F.,
Limitele raţiunii: un eseu despre Critica raţiunii pure a lui Kant,
Editura Humanilas, 2004; Sulivan, J., Sulivan ou La parole liberatrice l
Henri Guillemin. Passez Ies passants,
[Paris]: Gallimard, 1977;
Şoitu, L., Pedagogia comunicării, Institutul European, Iaşi, 2001; Şoitu, L.,
Comunicare şi acţiune, Institutul European, Bucureşti, 1997; Todprov, Tz., Noi şi
ceilalţi, Institutul European, 1999; Tucicov- Bogdan, A., Familia interetnică în
societatea civilă din România, Ex Libris,
Bucureşti, 1998;
Vianu, E., Moraliştii francezi, Editura pentru Literatură, bucureşti, 1962; Vianu, T.,
Arta prozatorilor romani, Editura Minerva, Bucureşti,1988; Vlahuţă, A., Cuvântul, în
„Scrieri alese", Editura pentru literatură, Bucureşti, 1962, voi.
I; Vulcănescu, M., Dimensiunea românească a existenţei, Editura Univers,
Bucureşti,
1991;
Wald, H. Introducere în teoria limbajului, Facultatea de Ziaristică, Bucureşti, 1978;
Watzlawick, P., The language of change: elements of therapeutic Communication,
Seuil, Paris, 1980,190. Watzlawick, P., Janet, S., Don Jackson Une logique
de la Communication, Paris, Ed.
du Seuil, 1972
Wilson, E., O., Sociobiologia, Editura Trei, Bucureşti, 2003; Wittgenstein L., Tractatus
logico-philosophicus, Humanilas, Bucureşti, 2001;. Wittgenstein L., Caietul albastru,
Humanilas, Bucureşti, 2005; Wood- Lamont, S., Comunicam la nivel global:
Acţionam la nivel local, Gedo, Cluj-
Napoca,2004; Yates, J. Advanced Managerial Comunication, Class Notes -
Spring; Sloan School of
Management, Massachusetts Institute of Technology, Cambridge, MĂ.,
1999; Zâne, L, Informaţie şi comunicare: aspecte psihologice şi sociale,
Dacia,
Cluj-Napoca,
2005;
184
lonescu-RuxăndoiuL., Conversaţia: structuri si strategii: sugestii pentru o pragmatica
a Românei vorbite, Editura AII, 1999;
Irena Chiru: Comunicarea interpersonală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003; Ivey, A.,
E., Abiblitatile consilierului: abordarea din perspectiva microconsilierii,
Editura Universităţii din Oradea, 2002; Jakobson, R, Brain and language:
cerebral hemispheres and linguistic structure in
mutual light, Slavica Publishers, Slavica Publishers, New York, 1940;
Jakobson, R, Selected writings: Phonological studies, Mouton & Co, New York,
1972;
Jakobson, R, Essais de linguistique generale, Paris: Minuit, 1963; Jakobson, R,
Halle, M Fundamentals of Language, S.Gravenhage, Houton, 1956; Jakobson, R,
Lingvistică şi poetică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966; Joly, M., Introducere în
analiza imaginii, Editura ATI., Bucureşti, 1998; Jung, C.G., Personalitate şi transfer,
Editura Teora, 1997; Jung, C.G. Opere complete, vol.L, Arhetipurile şi inconştientul
colectiv, Editura Trei,
2003;
Kapferer, J.-N., Căile persuasiunii, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2002; Kelley, E., C.,
Educationfor what is real, Harper & Brothers Pubtishers, New York,
1947,114 p. Kuhn, D., The skills of argument, Cambridge; New
York; Port Chesterfetc.]:
Cambridge University Press, 1991; Kunczik, M., Introducere în ştiinţa
publicisticii şi a comunicării, Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 1998; Kunczik, M., Război salvat, comunicarea în
timpul războaielor, InteiGraft, Reşiţa,
2002;
Kunczik, M., PR - concepţii şi teorii, InterGraft, Reşiţa, 2003; Kuroda, S.-Y.,
Yawelmaniphonology, Cambridge: MIT. Press, 1967; Kuroda, S., Some thoughts on
thefoundations ofthe theory of language, in Linguistics
and Philosophy, voi. 3,1979;
Larson, C, U., Persuasiunea: receptare şi responsabilitate, Polirom, Iaşi, 2003, Lassus,
R de, Programarea neuro-lingvistică şi Arta comunicării, Editura Teora,
Bucureşti, 2005; Level, D., AJr.; GALLE, W., P.Jr., Managerial
Communications, Homewood:
BPMrwin, cop.1988; Leavitt, H. J. Some Effects of Certain
Communication Pattems on Group
Performance, Journal of Abnormal Social Psychology, 1951, No. 46, p. 35-
50: Levinson, J. C., Cum să dobândeşti succes şi echilibru ca om de afaceri în
secolul XXI,
Business Tech International Press, Bucureşti, 1998,267 Levinson, J., C.,
Guerrilla advertising: metode eficiente pentru creşterea profiturilor
investind în reclama, Business Tech International Press, Bucureşti, 1994
Levison, Gayle K; David MJabusch, Stephen W.Littiejohn, Elements of speech
Communication: achieving campetency, Boston; Dallas;
Genevafetc.]:
HoughtonMifflin, 1981; Levy-Leboyer, C. Psychologie et environnement,
cap. IU: „Leş stress environnemen-
taux", PUF, 1980;
Levi-Strauss, C, Antropologia structurala, Editura Politică, Bucureşti, 1978;
Levi-Strauss, C.,Lapenceesauvage,Pans: Pion, 1962; Lewin, K, Une theorie du
champ dans Ies sciences sociales, Vrin, Paris, 1968; Locke, J., Eseu asupra
intelectului omenesc, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961; Lohisse, J., Comunicarea: de
la transmiterea mecanica la interacţiune, Polirom, Iaşi,
2002; Lugrin, G.,&Pahud, S., a. Le rapport texte/image: ine relecture de
l'articleLe texte et
l'imageaeLaurenceBardin, in Corn Analysis, nr.20, Lausanne: FRP, 2001
181
Lugrin, G.,&Pahud, S., b. A quoipeut servir une image?. Leş sixfonctions d'etayage
du texte par l'image in Corn Analysis, nr.24, - Lausanne: ERP, 2001; Lugrin,
G.,&Pahud, S., L'hiperstructurepublicitaire. in Corn Analysis, nr.35, Lyons, J.,
Introduction to theoretical linguistics, Cambridge Univ. Press, 1968; Lyons, J., New
horizons in linguistics, Harmondsworth, Penguin. 1970; Lyoterd, J.F., Fenomenologia,
Editura Humanilas, Bucureşti, 1997; Lyoterd, J.F., Condiţia postmodernă, raport
asupra cunoaşterii, Idea Design, Cluj-Napoca, 2003;
Maiorescu, T.: Cugetări şi aforisme, Editura Albatros, 1986; Maiorescu, T.G.,
îmblânzirea filonului din om sau Ecosofia, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002; Marcu, FL, Noul dicţionar de neologisme, Editura
Academiei Române, Bucureşti,
1997; Marcus, S., Diplomatic Communication, RevueRoumaine de
IJRffâstkfie, 1981, nr. l,
p. 25-35;
Marcus S., Semne despre semne, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1981;
Marcus, S. Paradigme Universale, Paralela 45, Bucureşti, 2005; Marmeliuc, A.,
Semne, sensuri şi structuri în reclama Caron — Parfum sacre, in
Contextul mediatic şi publicitar. Analize semio-retorice. - Suceava: Ed.
Muşatinii,2004;
Marrow, H. L History ofEducation in Antiquity, New York, 1956; Maslow, A.,
Motivation andPersonality, New York, Harper & Row, 1970; Maslow,A.,H.
TawardaPsycholagyofBeing,^. Y.,VanNostrandReinhold, 1968; Maslow, A., H.,
Thefarther reaches ofhuman natwe, The Viking Press, New York,
1971;
Mattelart, A., Istoria teoriilor comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2001; Mârşanu, R.,
Tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor, Editura AII, Bucureşti, 2004; Medicina, B.,
Cum să administrezi cu succes un S. R. L, Rentrop & Straton, Bucureşti,
2004; Mehrabian, A., Weiner, M. Decoding of inconsistent
communication, Journal of
Personality, 1967;
Metz, Ch., Au delâ de l'analogiel'image, in Communication, XV, Paris: Seuil, 1970;
Metz, Ch., Essais semiotiques, Paris: Klincksieck, 1977; Miclău, P., Semiotica
lingvistica, Editura Facla, Timişoara, 1977; Miclea, M., Psihologia cognitivă, Gloria,
Cluj-Napoca, 1994; Mills, C., W.„ Imaginaţia sociologică, Editura Potitică, Bucureşti,
1975; Mircea, Corneliu, Inter-comunicare: eseu de antropologie psihologică,
Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Moles, A., A., Sociodinamica
culturii, Editară Ştiinţifică, 1974; Moles, A., A., Psihologia Kitsch-ului, Meridiane,
Bucureşti, 1980; Moles, A, Vers une theprie ecologique de l'imagel in Thibault-
Laulan A.M., Image et
communication,-Paris: Ed. Universitaires, 1972; Moreau, A., Ca să trăieşti
mai bine în prezent, împacă-te cu trecutul, Editura Trei,
Bucuroşi, 2006; Moreau, A., Viaţa mea, aici şi acum: întoarcere la
izvorul sufletului nostru: Gestalt-
terapia, drumul vieţii: psihoterapie individuală şi de grup, Editura Trei,
Bucureşti, 2005;
Morin, E., Sociologie, Fayard, Paris, 1994; Morris, Ch., W., Fundamentele teoriei
semnelor, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei
pentru Studii Europene. 2003; Morris, D., Collet, P., Marsh, P.,
O'Shaughnessy, M., Gesture: Their origins and
Distribution, Jonatiian Cape, 1979; Mucchielli, A., Dicţionar al metodelor
calitative în ştiinţele umane şi sociale, Editura,
Polirom, Bucureşti, 2002;
182
Mucchielli, A., Arta de a comunica: metode, forme şi psihologia situaţiilor de
comunicare, Editura Polirom, Bucureşti, 2005; Mucchielli, A., Arta de a
influenţa: analiza tehnicilor de manipulare, Polirom,
Bucureşti, 2002;
Mucchielli, A., Teoria proceselor de comunicare, Editura Polirom, Bucureşti, 2002;
Murphy, G. Personality: A Biosocial Approach to Origin and Structure, New York
Harper and Row, 1987; Nemţeanu, C., Comunicare sau înstrăinare?: cum
sa comunicam?, Gnosis, Bucureşti,
1998;
Nemeteanu, C., Consideraţii despre consilierea psihologică, Gnosis, Bucureşti, 2004;
Newcomb, M. Th. An Approach to the Study of Communicative Acts, Psychological
Review 71953;
Newcomb T.M., et al., Manuel de psychologie sociale, PUF, 1970;
Nierenberg, Jesse S. Getting Through toPeople, 1981;
Noica Constantin, Rostirea filozofica românească, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970;
Noica Constantin, Cuvânt împreuna despre rostirea româneasca, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1987; Noica, C., Concepte deschise în istoria filozofiei la
Descartes, Leibniz şi Kant, Editura
Humanilas, Bucureşti, 1995; Opre A., Inconştientul cognitiv: percepţie
subliminală şi memorie implicită, aplicaţii în
psihoterapie şi publicitate, Cluj-Napoca, A.S.C.R [Asociaţia de Ştiinţe
Cognitive din România], 2002;
Peirce, Ch., S., Semnificaţie şi acţiune, Editura Humanilas, Bucureşti, 1990; Peirce, Ch.
S., Writings of Charles S. Peirce: a chronological edition, Indiana
University Press, Bloomington, 1982-1993, vol.3; Peninou, G., Intelligence
de lapublicite, Paris: Laffont, 1972; Peteu, M.,: Sociologia comunicării, A.N.I.,
Bucureşti, 2000; Peters, F., E., Termenii filosofici greceşti, Editura Humanilas,,
Bucureşti, 1993; Petraş, Feminitatea limbii române, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă,
2002; Piaget,!, Dimensiuni interdisciplinare ale psihologiei,
Editura
Didactică şi
Pedagogică, 1972;
Piaget, J., Psihologia inteligenţei, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1998; Piaget, J.,
Psihologie şi pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972; Piaget, J.,
Structuralismul, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973; Platon, Republica, Editura
Universites, Bucureşti, 1998, voi I-n Popescu-Neveanu,P.Dzc/z'onor^/işz7w/ogze,
Editura Albatros, 1978; Popper, K., R, Mitul contextului, Editura Trei, Bucuraşi,
1998; Popper, K., R, Logica cercetării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1981; Posner, R, A., Law and literature: a misunderstood relation, Harvard
University
Press, Cambridge, Mass.; London, 1991; Prutianu, Ş.: Antrenamentul
abilităţilor de comunicare, Editura Polirom, Bucureşti,
2005;
Rad Hie, Stilistică şi mass-media, Editura Excelsior, Cluj-Napoca, 1999; Ramirez, J.,
A., Metafora stupului: de la Gaudi la Le Corbusier, Meridiane, Bucureşti,
2003; Ramsey, L, Prospect for metaphysics: essay ofmetaphysical
exploration, Greenwood
Press, New York, 1969;
Rădulescu, E., în Gramatica românească, Editura Minerva, 1980; Rădulescu Motru,
C., Enciclopedia română, Psihologia poporului român, Editura
Paedia, Bucureşti, 1937;
Robbins, A., Descoperă forţa, din tine, Curtea Veche, Bucureşti, 2002,2 voi. Robbins,
A., Paşi uriaşi: schimbări mici cu efecte mari: 365 de idei pentru
autocontrol, Curtea Veche, Bucureşti, 1999;
183