LUCRĂRI DE AMELIORARE A TERENURILOR

NISIPOASE

Nivelarea–modelarea–este lucrarea prin care se realizează o uniformizare(în măsura

posibilităţilor) a suprafeţelor cultivabile.De obicei, formaţiunile create de vânt pe terenurile
nisipoase (dune, interdune)influenţează negativ desfăşurarea lucrărilor mecanice, aplicarea
udărilor, fertilizareaetc.
Nivelarea este posibilă doar atunci când diferenţele de nivel dintre dune şi interdune nu
sunt mari. Astfel, când diferenţele sunt mari, se execută doar o modelare a terenurilor şi nu o
nivelare propriu zisă.Dat fiind că prin modelare se modifică mult caracteristicile solului, se
recomandă o fertilizare adecvată cu îngrăşăminte organice (30-60 t/ha) şi cultivarea,timp de 1-3
ani,a unor plante care să fie folosite ca îngrăşământ verde: secară,borceag, rapiţă, lupin.
Organizarea terenului-constă în împărţirea suprafeţei nivelate (modelate)pe unităţi de lucru şi pe
culturi.Obligatoriu, latura lungă a solei se orientează perpendicular pe direcţia vântului dominant.
Stabilirea reţelei de drumuri se realizează concomitent cu împărţirea terenului în sole.
Paranisipurile–sunt mijloace mecanice (panouri) care folosesc la fixarea nisipurilor, când
consolidarea nu se poate realize doar prin vegetaţie.Dintre mijloacele mecanice utilizate fac
parte: panourile ascunse, panourileverticale şi panourile orizontale.Panourile ascunse se folosesc,
de obicei, pe terenurile pe care nu s-a făcut nivelarea, fiind orientate pe linia curbelor de nivel.
Panourile verticale (paranisipurile verticale) au rol asemănător panourilor ascunse, fiind,
însă, mai înalte (l m faţă de 0,30-0,40 cm).Sub protecţia panourilor, care au de regulă un caracter
preventiv, se recomandă cultivarea unor plante capabile să contribuie la consolidarea nisipurilor.
Paranisipurile verticale se clasifică, la rândul lor, în paranisipuri
penetrabile,impenetrabile şi semipenetrabile.
Paranisipurile orizontale reprezintă fâşii realizate din materiale diverse (nuiele,vreascuri,
trestie etc.) alternând cu fâşii plantate fie cu pomi fructiferi, fie cu arboricare, la rândul lor, au rol
de protecţie a solului.
 Măsuri agrotehnice şi chimice
Măsurile agrotehnice–constau, în general, în:
• efectuarea lucrărilor solului perpendicular pe direcţia vântului dominant. Se va evita
grăpatul şi discuirea terenului pentru a se preveni spulberarea nisipului;
• protejarea şi consolidarea nisipurilor, un rol deosebit îl are aplicarea îngrăşămintelor
organice, a celor minerale, precum şi a îngrăşămintelor verzi, prin humusul pe care îl formează.
Este bine ca îngrăşămintele organice să se încorporeze la mare adâncime, în straturi succesive, an
de an, în cantităţi de 40-50t/ha .Alegerea culturilor de câmp pe nisipuri, ca şi rotaţia culturilor,
trebuie să asigure şi ele stăvilirea procesului de eroziune eoliană. În acest scop se cultivă plante
care acoperă bine solul, care au un aparat vegetativ bogat.
Măsurile chimice–ca măsuri chimice se poate apela la trasarea suprafeţei cu produşi
sintetici care pot fixa temporar nisipurile. În alegerea preparatelor chimice
se are în vedere ca acestea să prezinte o bună rezistenţă la acţiunea microorganismelor din sol, să
aibă o capacitate ridicată de reţinere a apei, să nu afecteze germinaţia seminţelor şi dezvoltarea
plantelor, să poată fi procurate la un preţ accesibil.
Dintre preparatele chimice folosite în fixarea nisipurilor fac parte: bitumul,asfaltul,
bentonita, răşinile sintetice, uleiurile minerale, aracetul etc.

Lucrări şi măsuri biologice

Această categorie de lucrări dă bune rezultate şi este la îndemână.Culturile agricole de
protecţie–care se preferă sunt cele care acoperă bine terenul şi sunt capabile să asigure producţii
ridicate. Pe nisipurile din Oltenia au dat bune rezultate: secara, grâul, porumbul, sorgul, cartoful,
ricinul, tutunul etc.
De asemenea, se recomandă viţa de vie şi pomii fructiferi.Prin crearea posibilităţilor de
irigare, s-au extins în cultură, în ultimele decenii,arahidele, legumele, plantele de nutreţ, plantele
medicinale etc.Orientarea rândurilor de plante trebuie să se facă, obligatoriu, perpendicular pe
direcţia vântului dominant.Pentru acoperirea terenului o perioadă cât mai îndelungată, după
recoltarea culturii de bază, se însămânţează culturi succesive iar în perioada de toamnă-
primăvară-vară culturi intermediare, de obicei plante furajere.În livezi şi în plantaţiile viticole se
recomandă ca intervalele dintre rânduri să fie cultivate cu plante care pot fi folosite ca
îngrăşământ verde sau ca furaj.
Măsurile silvice–au rolul de consolidare a nisipurilor prin vegetaţie lemnoasă şi de
reducere a vitezei vântului cu ajutorul perdelelor de protecţie,împăduririlor sau plantaţiilor în
masiv. Perdele de protecţie pot fi principale şisecundare.Perdelele principale se amplasează
perpendicular pe direcţia vântului, ladistanţa de 200-300 m una de alta.Perpendicular pe aceasta,
la distanţa de 1000-1500 m, se amplasează perdelele secundare.Împădurirea sau plantaţiile în
masiv se amplasează în zonele cu nisipuri zburătoare, având rolul de fixare.
Speciile des folosite sunt pinul, salcâmul, plopul, arţarul, cătina albă etc.Perdelele de
protecţie pot fi construire dintr-o singură specie arboricolă sau de mai multe specii.

ALUNECĂRILE DE TEREN
Factorii care favorizează producerea alunecărilor de teren
Procesul de alunecare se produce ca urmare a acţiunii unor factori naturali şi artificiali
cauzali (gravitaţia, apa, îngheţul, intervenţia omului, vibraţiile etc.) şi condiţionali (natura
terenului, procesul de dezintegrare a solului, succesiunea de strate permeabile şi strate
impermeabile de sol etc.).
 Gravitaţia–este principalul factor natural care poate genera procesul de alunecare a
terenului. Gradul de influenţă al gravitaţiei este determinat de masa rocii iaralunecarea propriu-
zisă se produce în raport cu înclinarea pantei şi cu natura rocilor.
Apa–reprezintă, alături de gravitaţie, un factor important al alunecărilor de teren.Apa
poate influenţa procesul de alunecare sub mai multe aspecte.
Cel mai adesea, alunecarea este generată de apa provenită din precipitaţii şi de cea rezultată în
urma topirii zăpezii, care umezind puternic pământul, determină creşterea nivelului apei freatice.
La rândul lor, apele curgătoare, cele de infiltraţie şi apele subterane acţionează asupra forţelor de
coeziune ale solului pe care le slăbesc, determinând alunecarea.
Îngheţul–determină degradarea structurii rocilor, influenţând proprietăţile fizico-mecanice ale
solului şi implicit, stimulând declanşarea procesului de alunecarea terenului.
Vibraţiile–produse ca urmare a unor şocuri, explozii, lovituri etc., pot contribui, mai ales când se
asociază şi alţi factori, la declanşarea procesului de alunecare.
Factorul antropic (acţiunea omului)–reprezintă unul dintre factorii care pot contribui într-un grad
ridicat la declanşarea alunecărilor, atunci când se intervine neraţional asupra unor dintre
amenajările sau lucrările antierozionale, prin defrişări neraţionale, prin desţelenirea unor
suprafeţe aflate în pantă etc.Tipul de sol–influenţează alunecările de teren, îndeosebi ca urmare a
texturii diferite. Cele mai expuse sunt solurile argiloase, loessurile, marnele, nisipurile etc.
Degradarea rocilor–prin alterare şi dezagregare contribuie la crearea condiţiilor (formarea
de fisuri în rocă, slăbirea rezistenţei rocilor etc.) pentru declanşarea procesului de
alunecare.Dispunerea succesivă a straturilor permeabile şi a celor impermeabile–reprezintă un
factor favorizant considerabil al alunecărilor de teren.
Când stratu l permeabil se umectează abundent iar stratul impermeabil dispus imediat în
profunzime este înclinat, se creează condiţii pentru pierderea stării de echilibru şi deplasarea spre
aval a stratului îmbibat cu apă.
Fisurile (crăpăturile)–care se produc în sol stimulează infiltrarea apei şi îmbibarea
stratului superficial care în momentul întrunirii şi altor factori favorizanţi, se poate deplasa în
aval, pe planul înclinat al stratului următor de sol, umectat şi el înpartea superioară dar
impermeabil pentru apă.
Relieful (factorul edafic)–influenţează procesul de alunecare prin mărimea pantei, prin
expoziţie, gradul de frământare etc.
Vegetaţia–poate contribui la crearea unei rezistenţe a terenurilor în pantă la
alunecare.Terenurile împădurite şi în general terenurile acoperite cu vegetaţie, sunt mai puţin
expuse alunecărilor decât terenuri arabile, mereu afânate şi neprotejate sau protejate doar în mică
măsură de culturi.
Clasificarea alunecărilor de teren
În funcţie de factorii care generează procesul de alunecare şi de modul de manifestare a
acestuia, se disting alunecări uscate şi alunecări umede de teren.Alunecările uscate–se produc
sub acţiunea gravitaţiei, fără aportul direct al apei. Alunecările uscate sunt cunoscute şi sub
denumirile de prăbuşiri, năruiri sau surpări de teren. Prin astfel de alunecări, masa de pământ
cade liber, amestecându-se, fără să se producă o deplasare pe suprafaţa de alunecare. De obicei,
astfel de alunecări se produc în zonele muntoase, fără a afecta direct, decât în mică
măsură,suprafeţele agricole.Alunecările umede (alunecările propriu-zise)–sunt o consecinţă a
acţiunii comune a gravitaţiei şi a apei. Alunecările umede nu se produc brusc, masa depământ nu
cade liber ci parcurge o fază de evoluţie, deplasându-se pe o suprafaţăde alunecare.
Evoluţia alunecării de teren prezintă mai multe faze (
 :frontul de desprindere(cornişa alunecării)–A, care constituie limita dintremasa
alunecătoare şi partea superioară a terenului care rămâne nemişcat;masa alunecătoare(corpul
alunecării)–B, este masa de teren desprinsă şideplasată în aval;suprafaţa de alunecare(patul,
terenul care rămâne nemişcat)–C, este stratul impermeabil pe care se deplasează masa
alunecătoare;baza alunecării–D.

n raport cu adâncimea patului de alunecare se disting:

o alunecări superficiale–produse pe mai puţin de 1 m adâncime;
o alunecări de mică adâncime–cu o profunzime de 1-2 m;
o alunecări de adâncime medie–cuprinse între 2-5 m;
o alunecări de adâncime mare–care ajung de la 5 până la 15 m;
o alunecări foarte adânci–care pot depăşi 15 m adâncime.
În funcţie de mărimea suprafeţei de teren afectate, alunecările se clasifică în:
alunecări mici–pe o suprafaţă mai mică de 1ha;
alunecări medii–pe o suprafaţă de 1-5 ha;
alunecări mari–pe 5-25 ha;
alunecări foarte mari–când suprafaţa afectată este mai mare de 25 ha.

Lucrări de amenajare şi valorificarea a terenurilor agricole alunecătoare

Alunecările de teren produc pagube considerabile îndeosebi atunci când afectează
obiective social economice, precum localităţi, întreprinderi industriale,şosele etc. Pentru
prevenirea unor astfel de situaţii se recomandă intervenţii prealabile, pentru amenajarea
raţională a zonelor aflate în pericol. Astfel de lucrări sunt, de obicei, foarte costisitoare.
Din cauza costurilor ridicate, asemenea lucrări sunt greu sau chiar imposibil de extins pe
suprafeţele agricole
.Având în vedere că o mare parte a suprafeţelor alunecate sau ameninţate de alunecări
aparţin micilor proprietari, posibilităţile de amenajare a acestor suprafeţe,prin eforturi
proprii, sunt extrem de mici. Este necesar, prin urmare, să fie identificate soluţii noi, mai
simple, mai eficiente şi mai ieftine.Potrivit concepţiilor actuale în domeniul
îmbunătăţirilor funciare, se recomandă amenajarea versanţilor în complex, pe bazine
hidrografice, fiind abordate deopotrivă problemele legate de eliminarea excesului de apă
de pe terenurile în pantă, cele legate de combaterea eroziunii de suprafaţă şi a eroziunii în
adâncime, cu cele legate de prevenirea şi combaterea alunecărilor de teren.
O importanţă esenţială o are identificarea la timp a cauzelor care favorizează alunecările de teren
şi aplicarea treptată pe baza unei documentări temeinice, pe baza studiilor pedologice, litologice,
hidrogeologice etc., a unor lucrări complexe, alcăror efect se manifestă, la rândul lui, pe parcurs,
în timp.
 Împădurirea versanţilor reprezintă o măsură la îndemână, veche şi eficientă,de
consolidare a acestora. Se preferă, pentru plantare, specii cu bună înrădăcinare,cu grad rapid de
dezvoltare, mari consumatoare de apă.Lucrările de împădurire pot fi însoţite de lucrări de drenare
şi colectare a apei aflate în exces pe versanţi.
În mod obişnuit, pe terenurile agricole, drenurile se amplasează la adâncimeade 1,50-2,50
m dar, în cazul alunecărilor de adâncime, reţeaua de drenaj poate fiamplasată la 5-6 m adâncime,
în funcţie de profunzimea stratului impermeabil.
Fixarea drenurilor trebuie săse facă sub nivelul acvifer şi în amonte de liniade
desprindere a alunecării (
Oprirea alunecărilor adânci, când panta terenului este prea mare, se poate realiza prin
drenarea versanţilor printr-o reţea de puţuri situate la nivele diferite şicare comunică între ele
prin conducte de beton .
Rezultate bune în stabilizarea terenurilor alunecate s-au obţinut prin amplasarea
drenurilor sub malul de alunecare, linia drenurilor pornind în două pante–când malul este
concav, sau sub formăde „V” sub mal, continuând cu un dren pe mijlocul suprafeţei–când malul
este convex.